Floarea albastră”--ultima strofă

,,Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!”

Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv

Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste având chiar o notă de veselie

. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei.

 Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplu/ui, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv . Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu. Repetiția “Floare-albastra! floare-albastra” subliniaza faptul ca eroul și-a asumat viziunea fetei și a constatat cu fericirea este vremelnica.

Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit. Ultimul vers, "Totusi este trist în lume!", a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui "totuși" sau "totul", întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor complete, care argumentează faptul ca acest "totuși" este specific simțirii eminesciene care, chiar dacă este melancolic și sceptic, în poeziile lui lasă mereu o raza de speranța pentru viitor, prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Nu poate, de asemenea, sa fie atât de categoric, de ferm în afirmația sa pentru întreaga lume și să exprime cu atâta precizie tristețea omenirii, prin adverbul atât de definitiv "totul", având în vedere și faptul ca aspirația spre iubirea absoluta este o trăsătura definitorie numai pentru omul de geniu

Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată.

Floare albastra" este nu numai o poezie de dragoste, ci si o meditație cu rezonante asupra aspirației către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creații romantice.

Ce este iubirea?(paralelă--Maitreyi--Romeo și Julieta)

Ce este iubirea?

 Iubirea este un sentiment care ne face viata mai frumoasa, mai interesanta, practic ne face sa uitam tot ce se intampla in jurul nostru si ne face sa ne indreptam atentia catre un singur lucru, mai bine spus “Iubirea e ca un val, te face sa nu mai fii stapan pe tine, ai un alt stapan, nu mai esti tu. ” 

Înca de la începutul romanului, Allan vorbeste de o repulsie fata de Maitreyi, mai târziu o vede totusi "mult mai frumoasa",se paru acum miraculoasă.În primele luni pare sa nici nu o observe, dar totusi îi trezeste mereu curiozitatea. Parintii fetei îi încurajeaza totusi sa petreaca timp împreuna si astfel Allan ajunge sa-i dea ore de franceza Maitreyiei, iar ea lui ore de bengaleza. Visatoare si distrata, Maitreyi rar e atenta. Curând fata devine un mister pentru erou: o descopera când infantila, când matura. Treptat Allan descopera în persoana Maitreyiei o adevarata fascinatie, afla de la inginerul Sen despre retinerea fetei fata de barbati. Formata în spiritul credintelor stravechi ale Indiei - mai bine spus putându-le intacte în abisurile sufletului sau - ea îsi astepta de mult "trimisul din cer", dar nu îndraznea sa creada ca acela ar putea fi Allan. Sentimentul abia înfiripat asteapta o confirmare din transcendent. Maitreyi interogheaza absolutul prin intermediul hazardului cartilor,

,pe care le aleg cu titluri sugestive. Din moment, fata se abandoneaza în vârtejul ametitor al dragostei, tragându-l dupa ea în adâncul sentimentelor pe nedumeritul si uluitul Allan. Dragostea celor doi trebuie sa fie tainuita. Pentru Maitreyi, absolutul iubirii, daruirea totala vor coincide cu suferinta si sacrificiul de sine. Pentru englez, dragostea lor nu trebuie sa fie o simpla aventura exotica sau un simplu capriciu, ci o ascensiune traita intens. Iubirea are în consecinta un  caracter profund initiatic. Maitreyi va fi calauza si totodata roaba lui Allan. În superbul act de la Lacuri, al logodnei - de fapt punctul culminant al drumului lor ascensional - Maitreyi în fata Zeitei Pamânt, careia i se promite rodul acestei uniri, îi daruieste lui Allan întregul sau suflet, urmând ca apoi noaptea sa-i cedeze si trupul. Totul e un ritual mirific, în aceasta clipa a trairii ilimitate, masculinul si femininul s-au adunat la un loc, formând un tot indestructibil în iubire. Ea îl ridica pe Allan de la stadiul de om la nivelul cosmic al zeului. Ultima, dar si cea mai grea încercare la care e supusa iubirea lor este despartirea violenta, ca urmare a descoperirii iubirii lor de catre parintii fetei. Drama pe care o traiesc cei doi tineri, dovedeste iubirea pura ce îi lega, dar care era împotriva normelor castei.

     Eroii lui Shakespeare sunt doi adolescenti care apartin unor familii bogate aflate in dusmanie, Montague si Capulet. Romeo si Julieta se intilnesc printr-un joc al hazardului si se indragostesc, uitand cu totul de ura care le desparte familiile. Dar iubirea lor este, totusi, afectata de ura dintre parinti, fiind obligati sa-si ascunda nu numai dragostea, ci si casatoria prin care se leaga in taina cu ajutorul parintelui Lorenzo, confesorul si ocrotitorul lor. Jocul celor doi este doar în aparenţa sacru: ei interpreteaza niste roluri, fiind la un bal mascat. Daca, la început, el îsi exprima direct sentimentele, jucand doar un joc sentimental, cu întrebari si raspunsuri („Dar pelerini sau sfinţi, n-au buze, gura ?”, „Da, pelerine, pentru rugaciune”), în noaptea balului, îsi dezvaluie simţamintele („Stapana mea! Iubita mea”). Tanarul o alatura pe Julieta elementelor cosmice („Rasare ziua – Julieta-i soare! / Te-nalţa soare dalb! Rapune luna”). Fata îi împartaseste dragostea, dar constientizeaza faptul ca nu pot fi împreuna („Romeo! / De ce si pentru ce esti tu Romeo ? / Reneaga-ţi tatal! Leapada-al tau nume!”). O suita de intimplari si coincidente, legate si de spaima ca iubirea lor ar putea fi descoperita, ajunge sa ii separe. Alte coincidente, confuzii, neconcordante, prin care destinul se amesteca in dragostea lor, duc, in cele din urma, la sinuciderea celor doi indragostiti. Sinuciderea nu este numai un semn al disperarii indragostitilor, ci si expresia refuzului lor de a nu mai fi impreuna, o marturie suprema a iubirii. Nu mai putin, sinuciderea tinerilor devine si o mustrare, neformulta, la adresa lumii lor si a prejudecatilor ei. Unirea lor în faţa Domnului nu are loc pe plan terestru, unde sentimentele lor sunt respinse si nu sunt înţelese de societate, dar se desavarseste pe plan cosmic, prin moarte. Este o mustrare postuma, pe care familiile acestora o inteleg si care, la inmormantarea tinerilor, face ca vechea ura dintre Montague si Capulet sa inceteze, fara ca aceasta sa poata risipi si suferinta adusa de moartea copiilor.

      

Androginul

1==LEGENDA==Androginul a fost văzut de-a lungul timpului în foarte multe feluri,uneori o zeitate, alteori o ființă cu doua părți, dar de cele mai multe ori ca o ființă fabuloasă din mitologia greacă. În opera ,,Banchetul" scrisă de Platon, există o explicație a iubirii și formării acesteia. Aici este amintit ,,mitul androginului", povestit de un personaj. După această legendă se spune că la început trăiau pe Pământ ființe androgine,care arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: un bărbat și o femeie, doi bărbați sau doua femei, aveau o putere incredibilă...puteau face aproape tot ce gândeau. Zeii,temându-se de puterea aproape infinită a androginilor, pentru a nu mai reprezenta o posibilă și veritabilă amenințare pentru ei, se hotărăsc să-i despartă. Separați sunt fără putere, nu mai pot face nimic. Multi dintre ei mor de tristețe și dor. Zeii, văzând ca rămân fără supuși, cauta sa dea oamenilor un nou motiv pentru a trai și astfel îl creează pe Eros, cel care avea sa semene iubire intre pământeni. In acest fel oamenii își petreceau viata căutându-și jumătatea, iar cei mai norocoși chiar o găseau,se contopeau și deveneau ființa de odinioară.

 Acest mit se regăsește în operele multor scriitori...în forme și explicații diverse, cu povesti una mai frumoasa ca alta, dar având mereu aceeași idee și anume "sufletele pereche";aș da ca exemplu ,,Luceafărul” al lui Eminescu

2==ESEU==De-a lungul secolelor, oameni de diferite rase și culturi și-au exprimat, prin poezie, muzică, pictură, proză sau sculptură, fascinația de a-și întâlni, într-o bună zi, sufletul pereche,o  căutare eternă. Omul își caută partenerul ideal în orice moment și în orice loc: scrie poeme, pictează,  cântă. Când acest lucru se întâmplă, sufletul omului renaște,urmând să se transforme.Suntem toți copiii unui Creator,avem aceeași origine, fiind uniți de sufletele noastre și separați de trupuri.

      Mitul androginului este prezent, în diferitele sale forme, în toate culturile lumii.

La început, pe Pământ trăiau ființe androgine care arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: un bărbat și o femeie. Aceștia aveau puteri nelimitate, putând face absolut tot ceea ce gândeau.

Zeii au început astfel să se teamă de puterea aproape infinită a androginilor și au decis să- i despartă, pentru a nu fi o amenințare.

Separate însă, părțile nu mai pot face nimic,așa că pe Pământ domnește o letargie completă, mai multe mor de dor și tristețe. Zeii, văzând că rămân fără supuși,căutând o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. Astfel îl crează pe Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. De atunci oamenii își petrec viața căutându-și perechea. Cei puțini norocoși care se regăsesc se contopesc formând ființa de odinioară…Acest mit al androginului este foarte important și din cauza simbolisticii sale: cele două părți simbolice componente ale lui sunt două ființe, ce au luat ființă prin unirea dintre Pământ și Lună. Prin unirea principiului masculin și feminin se înfăptuia un miracol, un paradox care făcea posibilă orice fel de creație, aducea după sine înțelepciunea, știința tuturor lucrurilor – pentru că cel ce deține desăvârșirea, devine el însuși desăvârșit,perfect…

Fiindcă orice ins poartă în suflet, cu sau fără voia lui, nostalgia desăvârșirii, se poate spune că actul esențial al dragostei aduce după sine o experiență, deși mai palidă, a androginiei. Bărbatul care se îndrăgostește capătă calități feminine:grație, supunere, devotament, iar femeia care iubește se îmbogățește cu virtuți masculine :spirit de inițiative, dorință de a domina. Numai după asemenea transformări un individ poate experimenta dragostea care reprezintă pierderea de sine, trecerea în celălalt.

comparați între doua fragmente din Letopisețe

Comparație

La fel (între cele 42 de „istorii mai alese”,)în,,O samă de cuvinte” legenda XLI (41)este despre Nicolae Milescu Spătarul și el cu destinul senzaţional al unui mare boier. Legenda îşi pune amprenta şi ne oferă, prin viziunea autorului-narator, un personaj cu un traseu existenţial nelinear. Neculce îşi plimbă eroul între agonie şi extaz - lucru posibil, căci legenda este exploatată de cronicar în ce are ea mai spectaculos :  „mândru şi bogat”, „pre învăţat şi cărturar, şi ştie multe limbi”, fapt pentru care „lui Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, ţi-l ţine pre bine, şi tot la masă îl pune, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic” (scrib la cancelarie, secretar).Cronicarul îi prezintă și lui o latură negativă: sătul de atâta bine, marele boier a trimis nişte scrisori „viclene” lui Constantin-vodâ cel Bătrân Basarab din Ţara Leşească pentru a-l scoate „pe Ştefăniţă-vodă din domnie”,un act atipic de trădare.

Constantin-vodă i-a trimis scrisorile lui Ştefăniţă-vodă, care s-a mâniat îngrozitor şi a poruncit călăului să-i taie nasul trădătorului, de unde şi porecla de Niculai Cărnul. Cu nasul tăiat şi cu sângele pe obraz, spătarul a plecat în Ţara Nemţească, unde a fost tratat de doctori pricepuţi, că abia se mai cunoştea „nasul că-i tăiat”.Spătarul , de ruşine, nu s-a mai întors în Moldova, ci a plecat în Rusia, unde i-a dat învăţătură fiului ţarului, adică celui care va deveni Petru cel Mare. Arta narativa a cronicarului consta si in maiestria cu care stie sa trezeasca interesul cititorului fata de cele relatate. El prezinta viata zbuciumata, palpitanta a boierului pribeag, alternand perioadele de marire cu cele de dizgrație,iar portretul, pe care Ion Neculce i-l face este rezlizat in tușe groase.

  Două personaje diferite-un boier  din personaj istoric, spătarul Milescu devine personaj de roman și -un domn, fără a oferi încredere, se dovedește plin de omenie și recunoștință .

(Plecând într-o misiune şi ţarul murind între timp, Milescu a fost trimis în surghiun la Sibir, iar când pe tronul Rusiei a venit Petru împărat, l-a adus înapoi la curte, unde „l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic”. Milescu s-a însurat cu o rusoaică, au avut împreună „ficiori şi nepoţi”, iar când a murit, „mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul”.)

Capitolul XIX  din ,,Letopiseț”cuprinde "Domnia lui Dumitrasco-voevoda, in anul 7219", nimeni altul decat carturarul Dimitrie Cantemir, care vine in tara cu ganduri mari, reinviind peste veac pilda marilor voievozi. Astfel, indata ce soseste in Iasi, el va "boieri" boierimea,o atitudine demnă de un vodă adevărat cu respect față de cei ce-l slujesc,dar  boierilor le era cam frica de el, pentru ca il stiau din tinerete, pe cand era beizadea la Antioh-Voda, fratele sau, ea fiind "manios, zlobiv la betie, si-si iesisa numele de omu rau."-caracterizare negativă față de purtarea lui de acum.,când  este binevoitor, are usa deschisa pentru toti. Noul domn, "omu invatat", "lacomie nu ave mare": a micsorat darile, a scos pe tara "2 civerturi, banii steagului" si "au mai scadzut pe tara la un civertu, cate 3000 de galbeni", ba mai mult, a scazut la jumatate dajdiile mazililor (domn sau boier scos din functie), a scutit boierii de desetina (a zecea parte din produse.

Prezentat în antiteză:la tinerețe-nesăbuit,om rău,apare cu trecerea anilor bun,blând,ca un adevărat,,om învățat”,personajul este privit cu simpatie de cronicar.

caracterizarea lui Mirel din ,,Romanul lui Mirel”de Anton Holban

1. Mijloace de caracterizare directă:

–     de către autor;

–     de către alte personaje;

–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);

2. Mijloace de caracterizare indirectă:

–     din limbaj;

–     din fapte;

–     din comportament;

–     gesturi;

–     din relaţia cu alte personaje.

Întrebările Mamei, mai cu seamă, nu mai conteneau. Mirel se întorcea dintr-o călătorie lungă în Orient, făcută împreună cu mai mulți tovarăși, și avea ce povesti. Întotdeauna îi plăcuseră călătoriile și nu lua seama la frica Ortansei, care tremura de grijă. Plecase odată, demult, până la un oraș vecin, și dispariția lui înspăimântase pe toată lumea. Apoi, cu toată cearta, pornise din nou. De atunci se obișnuiseră cu el. Rămânea doar Ortansa să tremure, în urmă. Acum se dusese departe de tot, fără să-i pese de noua împotrivire pe care primejdia depărtării o ridicase și mai puternică. Găsise tovarăși mai mari, excursia fusese organizată de aproape și nu putuse lipsi tocmai el. Povestea acum, la întâmplare, după întrebările deslușite din învălmășeala vorbelor. Mama cerea deslușiri despre mormântul lui Cristos, tușa Lina despre piramide.

„Ierusalimul, niște popi care se ceartă, apoi tratații la ovrei, la englezi, la patriarhi și la muftii, cu rahat și cafea neagră. Și piramidele: trei mormane scurte și groase de bolovani, la capătul unei mahalale a Cairului. Impresie detestabilă. Alături, Sfinxul cârn. ”

Tololoi era curios dacă femeile din Palestina erau blânde pe cât sunt de frumoase. Și, priceput în toate, făcu câteva considerații asupra rasei. Mirel ar fi voit să inventeze o aventură, pe nisipurile Tel-Avivului, cu vreo arabă nostalgică. Tinerețea lui și prezența familiei nu-l sfiau. Siguranța cu care vorbea Tololoi despre femeile de acolo îl făcu însă, cu toată părerea de rău, să-l dezaprobe cu vioiciune: „Nu-i adevărat, numai niște slute”. Își dete iute seama că putea, totuși, să nu renunțe la prima lui intenție de a se face erou de roman. „În schimb Egiptul”… Se opri, tăcând cu înțelesuri, ca să impresioneze și mai mult. Știa că n-au să-l lase la începutul istorisirii. Într-adevăr, tușa Lina adăugă imediat: „Egiptul?”

Personajul principal din fragment este un tânăr,Mirel,dornic de a călători,de a vedea lumea.Prin caracterizarea directă autorul își prezintă personajul reîntors dintr-o călătorie din Orient.Privirea în trecut este momentul când prima plecare fusese motiv de spaimă pentru cei din familie.Dorința de a călători este impresionantă,iar el încearcă să se depărteze tot mai mult de casă.Spiritul aventurier este acceptat,deși un personaj din apropierea lui este deosebit de neliniștită.Este prietenos,fiindcă pleacă împreună cu,,tovarăși mai mari”,cu vârste mari,buni organizatori.Nu are o ordine în a povesti,iar întrebările celor din jur nu au o logică,fiecare dorește să afle ce-l interesează.Este conștient că trebuie să impresioneze și-atunci,cu îndrăzneală,improvizează,știind că nu poate fi contrazis;el are siguranța de a stăpâni dialogul.

   Caracterizarea indirectă îl prezintă pe Mirel coerent în exprimare,ironic în descrierea oamenilor și locurilor văzute,iar ca să fie crezut numește locurile,îndeletnicirile oamenilor.Nu se sfiește,este îndrăzneț,are siguranța călătorului ce a văzut locuri și oameni.Naiv,se dorește a fi ,,erou de roman”și se exprimă misterios,cu pauze,dorind să suscite interesul celor din jur.

  Celelalte personaje sunt din familie:femei apropiate:mama ,o femeie credincioasă,dorind să afle despre mormântul sfânt,mătușa curioasă de a afla despre Egipt,iar un bărbat cu nume ciudat-Tololoi este contrazis despre aspectul femeilor din Orient.

   Personajul este conștient că trebuie să-i convingă pe toți din familie de plăcerea călătoriilor făcute și de aceea se exprimă simplu,firesc,deși are tendința de a exageră,dar aceasta este din cauza tinereții lui.

Cap.11=Toate pânzele sus

                  (caracterizarea ,,călugărului,,Spânu”)

,,Călugărul” este personajul sub fața căruia se ascunde Spânul,un pirat periculos Autorul îl caracterizează indirect prin faptele,comportamentul său,gesturile. Anton Lupan,căpitanul corabiei,,Speranța” a hotărât să plece la Atena, dar înainte să ridice ancora, un călugăr,ce părea umil și care dădea impresia că are nevoie de ajutor, l-a rugat pe căpitan să-l ducă și pe el pe insula Skyros.  În timp ce se îndreptau spre Skyros, Mihu,cel mai tânăr marinar de pe corabie, observă că acel călugăr care începuse să se poarte ciudat.Dorind să dea impresia că citește din Biblie ,purta cartea cu sfințenie cu el.Când Mihu a vrut sa citească din acea Biblie, a observat că, de fapt, călugărul citea romanul de aventuri,,Contele de Monte Cristo". Se dovedește a fi ascuns și, după ce călugărul a stat o zi întreagă în cabină, Mihu îi cotrobăie prin lucruri, profitând că a ieșit o clipă din cabină, iar acesta a văzut pe pașaportul lui pe care scria numele lui Pierre Vaillant,prietenul căpitanului,după care plecase corabia. .Băiatul s-a dus imediat la căpitan care, după, ce a ordonat echipajului să se adune în jurul lui, l-a chemat pe călugar pe punte  Anton Lupan descoperă astfel că acel călugăr era Spanu', piratul ,travestit,care se presupune că l-ar fi omorât pe Pierre. Om laș,viclean,călugărul fals a tresărit imediat, dar, încolțit de echipaj, este demascat în fața tuturor. Gherasim este cel care-l  recunoaște --era Spânu, piratul care a prădat corabia prietenului căpitanului. Oamenii au pus imediat mâna pe puști și au constatat că, de fapt, presupusul călugăr nu citea în cabină, ci înfunda puștile cumpărate de Anton Lupan la Istambul. Piratul a fost imediat legat, iar căpitanul a ordonat cârmaciului să se îndrepte către insula lui Spânu. Ajunși aproape de țărm, au văzut o barcă cu cinci oameni îndreptându-se către corabie. Au întrebat dacă un călugăr nu i-a rugat să-l ia până aici,dar echipajul  i-a înconjurat, legat și i-a alăturat Spânului în hambar.

   Când căpitanul Speranței și restul echipajului s-au apropiat de el, ca să-l doboare, Spânu' se dovedește răzbunător și l-a luat pe Mihu drept ostatic.Se petrece ceva neprevăzut:câinele lui Mihu, văzând că stăpânul său e amenințat,sare  pe presupusul călugăr. Puțin mai târziu, echipajul a aflat că Spânu' a stat toată ziua in cabina pentru a le înfunda puștile.Om sângeros,profitând de o clipă de neatenție a cârmaciului, a stricat busola, îndreptându-i către o insulă părăsită, unde îl așteptau oamenii lui .Este un personaj negativ,viclean,laș,prefăcut,dornic de a face rău.

HarapAlb--monolog interior și temperamentul

Oh!Ah!Am mers prin codri întunecoși,am încurcat cărările, încât nu mă mai pricep încotro să apuc si pe unde să merg. Ce-i de făcut?  Tata mi-a spus, sa mă feresc de omul roș, mai ales de cel spân,  fiindcă mi-au mai ieșit până acum înainte  doi spâni, apoi al treilea,  n-am încotro; trebuie să-l iau cu mine, zice că știe locurile pe aici.Uite că-i e sete,să-i dau plosca, dar văd că varsă toată apa din ea.Sunt supărat!Spânul însă îmi spune să nu  mă îngrijesc,că vom da peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața.

A!uite-o,e fântâna și are și un capac deschis în lături.Să mă uit :e o fântână adâncă fără roată,fără  cumpănă, dar are o scară de coborât până la apă.N-am frică de apă,am trecut eu podul,m-am luptat cu ursul-tata,sunt cu calul năzdrăvan,cred că Spânul este vrednic,  să coboare în fântână,să  umple plosca,să am apă pentru drum.Aha,coboară,deci Spânul e ascultător,să am încredere,să n-am,poate tata știa de alt om roș.Ce-mi zice ăsta de pe scară?Mă cheamă să mă răcoresc.Să mă duc sau nu?Și totuși să mă potrivesc Spânului și să intru în fântână!Ce poate să mi se-ntâmple,doar e o scară!Da!e răcoare!e bine!Ce se-ntâmplă? Spânul face tranc! capacul pe gura fantanii și cu ce glas răutacios îmi strigă să-i spun cine sunt,de unde vin si încotro mă duc,mă amenință că, de nu, în fântână mi se termină viața.Acum da!regret că n-am ascultat vorbele tatălui meu.Voi fi un servitor de-acum înainte,i-am dat  cartea, banii armele  și-mi voi purta numele cu care el,cel rău,m-a botezat:Harap Alb,dar mi-a rămas calul năzdrăvan.

2==Temperamentul Fiului cel mic devenit Harap Alb trece de la emoținal melancolic-- Naiv, lipsit de expriență si excesiv de credul, fiul craiului își schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap" înseamna "negru, rob". Din porecla devine nume, pentru ca apoi să capete valoare de renume.  Cea mai mare culpă a eroului pare să fie necunoașterea oamenilor. Parcurgerea unui drum are și o valoare simbolică, drumul fiind unul al formării unei personalitați care nu se formează decât pe coordonatele necesare ale continuităților, ale însușirilor și ducerii mai departe a unei experiențe umane acumulate. Drumul parcurs de Harap-Alb este acelasi pe care-l străbătuse în tinerețe și craiul. Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe prinț cu greutățile vieții, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-și conducă—trece astfel la temperamentul energicul coleric Momentul întâlnirii cu Spânul poate fi și el interpretat ca o modalitate specifică de metamorfozare prin aceea ca unul preia rolul celuilalt. Metamorfozări sunt și cele cinci ființe năzdrăvane care reprezintă întruchipări ale unor nevoi esențiale, cum sunt:  foamea, setea, securitatea fizică, orientarea și adaptabilitatea.

  Priceperea lui Harap-Alb de a-și face prieteni buni vine dintr-o filozofie străveche de viață, aceea că omul nu poate trăi de unul singur,este trecerea la alt temperament—diplomatul flegmatic. Harap-Alb cunoaște dragostea pentru o fată, care vine, din aceeași lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul din reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăția fetei trimit spre ritualurile țărănești ale pețitului, între care însoțirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospățul oferit de gazdă-- sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru și cărora mirele trebuie să le facă față.Un alt fel de temperament—sangvinic--privește ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităților viitoarei soții, care va ști să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine și la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viața, trezindu-l din morți cu smicele și apă vie. Aceasta întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuși, fiu de crai, viitorul împărat care-și poate asuma răspunderea închegării unei familii și conducerii unei împărățiii, întrucât experiența căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viață.