Alexandru Lăpușneanu și boierii

Așa cum e înfățișat,Alexandru Lăpușneanu, trăsătura sa dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorința de putere, de a o cuceri și de a o păstra cu orice preț. Când rememorează întâia domnie a lui Lăpușneanu, autorul folosește o succesiune de interogații retorice, redând astfel furia personajului. Conflictul Lăpușneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentării lui cu ajutorul narațiunii și dialogului. Boierii îi cer lui Lăpușneanu să părăsească țara, acesta însă este hotărât să-și recupereze tronul. Din reacția lui Lăpușneanu se conturează două amănunte specifice acestui personaj: cinismul și dorința de răzbunare. Lăpușneanu îi primește pe cei trei boieri protocolar și rezervat, „silindu-se a zâmbi” .Replicile arată siguranța se sine și atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dușmanii săi să-și dezvăluie ostilitatea și intențiile adevărate.  „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile țării și am venit s-o mântui; știu că țara m-așteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanșează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moțoc și răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie și ura abia stăpânită a Lăpușneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Scopul politicii sale era sporirea autorității domnitorului prin limitarea puterii marii boierimi, iar, psihologic, el își pierduse încrederea în boierii de care fusese trădat în prima domnie.
De aceea, privit în complexitatea sa, nu este doar însetat de sânge, ci e un monarh, ce nu tolerează opoziția boierilor.
Este lucid și prevăzător și de aceea îl consultă pe vornicul Bogdan, care îl însoțește: "Ce socoți, Bogdane, zice după puțină tăcere, izbândi-vom oare?", dar își exprimă îndoiala în privința spuselor acestuia. Dialogul dintre Moțoc și Lăpușneanu este deosedit de importantă în conturarea caracterului personajului principal, acesta dă dovada de o bună cunoaștere a naturii umane, deoarece nu se lasă înșelat de vorbele amăgitoare ale bătrânului boier pe care și-l apropie doar pentru a-l folsii ulterior pe post de iscoadă. Aceasta intenție dovedește viclenia lui Lăpușneanu.

 Însetat de răzbunare şi înveninat de ură, vodă îşi pune în aplicare planul: confiscă averile boierilor şi începe să-i ucidă, profitând de „cea mai mică greşeală dregătorească”, ori de „cea mai mică plângere”, iar capul vinovatului era spânzurat la poarta palatului, cu o pancartă pe care era scrisă vina, reală sau plăsmuită, asasinatele fiind atât de multe, încât un cap „nu apuca să putrezească, când alt cap îi lua locul”.

 Prefecătoria lui Lăpușneanu atinge punctul culminant în cadrul cuvântării ținute de domnitor după ce  s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla sf. Ioan cel Nou. S-a aplecat cu multă smerenie și a sărutat moaștele sfântului. Prin intermediul acelei cuvântări Lăpușneanu își cerea iertare pentru toate faptele de până atunci și le propunea boierilor o mai bună înțelegere din acel moment invitându-i la un ospăț, pentru a marca acest nou început. Acest ospăț se transformă pe neașteptate într-un măcel îngrozitor din care niciunul dintre cei 47 de boieri nu scapă cu viață. Astfel violența și cruzimea lui Lăpușneau depășesc limitele normalului, personajul devenind chiar sadic și cinic. Conflictul cu boierii Stroici și Spancioc, reprezentanți ai boierimi tinere patriote, care nu se lasă intimidați de teroarea instaurată de Lăpușneanu. Sunt singurii care intuiesc capcana ospățului, devenind în final instrumente ale dreptății. Spancioc și Stroici scapă de măcel ,reușesc să fugă peste apele Nistrului, nu înainte de a lansa o promisiune a răzbunării către urmăritori: ,,Spuneți celui ce v-au trimis  că ne vom vedea pân-a nu muri!".

  Fiind grav bolnav, vodă Lăpuşneanu a poruncit episcopului şi boierilor că „de-l vor vedea că ieste spre moarte” să-l călugărească. Aceştia, observând că este „mai multu mort decât viu”, l-au călugărit şi „i-au pus nume de călugărie Pahomie”. Revenindu-şi din leşin şi văzându-se îmbrăcat în haina monahală, Lăpuşneanu îi amenință pe boierii ce-i sunt alături „că de să va scula, va popi şi el pre unii”, din care cauză, „l-au otrăvit şi au murit”, apoi l-au îngropat cu cinste „în mănăstirea sa, Slatina, ce ieste de dânsul zidită”.

 Conflictul puternic între Lăpușneanu și boieri cunoaște nu numai o rezolvare în deznodământul capitolului IV, dar și în propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de boieri. Totuși, după acest moment tensiunea psihică se decompensează prin acalmia evenimentului din începutul capitolului IV și prin utilizarea descrierii.

   Prin caracterizarea directă, făcută de către naratorul omniscient reies trăsăturile fizice şi morale ale personajului, conturate prin redarea gesturilor şi a mimicii domnitorului. 

scrisoare către un prieten francez după citirea lecturii,,Balta albă”

                             Mon cher ami—Dragul meu prieten,

Am citit despre impresiile tale, despre cum te-a impresionat pitorescul si contrastele văzute în drumul spre locul pe care l-ai numit,,Balta Albă”,povestite  cu umor și voie buna ,despre,,echipajul “ cu care a trebuit să călătorești,despre imaginea dezolantă a satului ,alcătuit din bordeie , printre care ai observat cumpenele ciudate ale  fântânilor și altele. Sinteza intre Occident si Orient ,tabloul civilizației  române ,asa cum ai văzut-o  ți s-a părut haotic.Ai fost  primit într-un grup de tineri, care ți-au înţeles mirarea şi ți-au explicat faptul că această lume sălbatică are totuşi un grad de civilizaţie deosebită şi că Valahia este împărăţia contrasturilor celor mai originale.Dar îți mai amintești de  balul desfăşurat la Cazino,care ți-au răsturnat toate ideile asupra stării sălbatice a Valahiei, întrucât toţi cei prezenţi aveau toalete şi maniere foarte civilizate, dar mai ales ai fost încântat de frumuseţea tinerelor românce, care vorbeau limba franceză  ca nişte pariziane adevărate.

  Ei bine! Astăzi se numește Lacul Amara și este o atracţie turistică şi un loc terapeutic natural.Desfăşurat în forma literei S,un savantul român(Petru Poni ) a descoperit puterile miraculoase şi curative ale lacului şi, de atunci, mii de oameni vin să-şi trateze afecţiunile aici.Vei fi uimit să vezi un  complexul balnear cu pavilioane cochete și alte construcții noi, terase-bar în aer liber,restaurante, grădina de vara,plaje frumos amenajate,policlinica balneară.Ca o curiozitate un  medic atras decalitățile curative ale lacului Amara,  a reușit să breveteze o serie de creme, unguente, geluri și șampoane care aveau la bază extract de nămol sapropelic.Iar drumurile sunt asemenea panglicilor ce șerpuiesc printre câmpiile colorate ale Bărăganului.

  Te invit să vii la,,Balta Albă și vei fi mulțumit și împăcat că ai unde să-ți petreci zilele călduroase ale unei veri în altă,, Valahie”.

                                                Cu drag,

                                                               ton ami roumain.....

două poezii--Dorința și Floare albastră

Alături de Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal, poezia ,,Dorinţa”proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care cuplul nu se realizează.

  În poezia,, Dorinţa”, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiecti,iar în poezia,,Floare albastră” aspiraţia spre iubirea ideală posibilă este proiectată în viitor ca o imposibilitate a  împlinirii cuplului, idee îmbogăţită aici de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. 

,,Dorința” exprimă  chemarea  iubitei, în mijlocul naturii:„Vino”, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice: codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.Natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei.

   În ,,Floare albastră” iubita îl vede pe cel drag într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”.De aceea ea îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”. Fata ar dori ca iubitul să aparţină lumii ei obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. 

  ,,Dorința”îndrăgostiților ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii.( Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.) Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.       Portretul iubitei,,DORITE”este redat prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet , „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii. În cealată poezie iubita este „mititică... spuse adevărul” și printr-o uşoară ironie iubitul recunoaște neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, este atitudinea exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. 

   ,,Dorinţa” este puternică pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Codrul participă afectiv la trăirea sentimentului de dragoste,iar florile de tei dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Jocul dragostei, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste au chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”.Este momentul când iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii(prin epitete cromatice): „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.El este  uimit de frumuseţea şi perfecţiunea fetei: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar exclamația:„Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.

  Iubirea absolută, perfectă nu poate fi realizată: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”

fișa de lectură--O scrisoare pierdută

Fișa de lectură—Opera dramatică

Am început lectura..........................Am terminat lectura......................................

Titlul operei literare:,,O scrisoare pierdută”

Autorul:Ion Luca Caragiale

Opera face parte din volumul,,Teatru”1885

Editura,==revista,,Convorbiri literare”

Date importante din viața și opera scriitorului:

 Ion Luca Caragiale s-a născut pe data de 29 spre 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, astăzi numit Ion Luca Caragiale. In anul 1868 el este înscris la Conservatorul de arta dramatica din București, la clasa de „declamație și mimică” a unchiului sau, Costache Caragiale. In 1870 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, sufleur în trupa lui Pascaly.  In 1888 a fost director al Teatrului National din București. In 1904 călătorește în Italia, Franța și Germania.In anul 1905 Caragiale se stabilește la Berlin. n zorii zilei de 9 iunie 1912 Ion Luca Caragiale moare in urma unui atac de cord în locuința sa de la Schoneberg – Berlin.A fost adus în țară și îngropat la Biserica „Sfântul Gheorghe”. La 22 noiembrie 1912 este reînhumat în cimitirul Bellu, alături de Mihai Eminescu și Coșbuc.

Alte opere ale scriitorului:

  Creaţia lui Caragiale cuprinde piese de teatru, Momente şi schiţe, nuvele, majoritatea satirizând lumea Capitalei sau provinciei din perioada sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Piesele sale de teatru sunt memorabile, fiind puse în scenă. Farsa într-un act ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea” a fost publicată la 1 februarie 1880 şi a avut premiera la 16 aprilie 1912, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în patru acte ”O scrisoare pierdută” a fost publicată în 1884 şi a avut premiera la 13 noiembrie 1884, tot la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în trei acte ”D-ale carnavalului” a fost publicată la 1 mai 1885 şi a avut premiera la 8 aprilie, acelaşi an. Drama ”Năpasta” a fost publicată în 1890, având premiera în acelaşi an. Între celebrele schiţe scrise de I.L. Caragiale amintim: ”Domnul Goe”, ”Vizită”, ”Bubico”, ”Tren de plăcere”, ”Petiţiune”, ”Căldură mare”, ”Un pedagog de şcoală nouă”, ”Ultima oră”, ”Inspecţiune”, ”High-life”, ”Telegrame”, ”Justiţie”. Caragiale a scris proză de observaţie psihologică şi naturalistă (”O făclie de Paşti”, ”Păcat”, ”Două loturi”, ”În vreme de război”) şi fantastică (”La hanul lui Mânjoală”, ”Kir Ianulea”). 

Genul literar:dramatic

Specia literară:comedie

Opera este structurată în proză:  Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe acte.

Locul desfășurării acțiunii: este capitala unui județ de munte, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat la sfârșitul secolului al XlX-lea.

Timpul desfășurării acțiunii: Acțiunea comediei se desfășoară într-un orășel de munte, capitala de județ situat la cinci poste de București, în 1883, în preajma alegerilor pentru Camera și pentru revizuirea Constituției.

       Personaje:

Nae Cațavencu

Zaharia Trahanache

Zoe Trahanache

Ghiță Pristanda

Cetățeanul turmentat

Agamemnon Dandanache

Tache Farfuridi

Iordache Brânzovenescu

Ștefan Tipătescu

                         Rezumat:

  Stefan Tipătescu,prefectul judetului și prieten ,,intim" cu Zaharia Trahanache,președintele organizației locale a grupării politice guvernamentale îi adresează soției acesteia ,Zoe din neglijență ,pierde scrisoarea ,care este găsită de un cetățean ,,turmentat" Nae Cațavencu ,șeful unei grupări politice independente și propietar al ziarului ,,Răcnetul Carpaților" ajunge prin mijloace necinstite ,în posesia scrisorii spera să fie ales deputat ,Cațavencu îl amenință pe Tipătescu cu publicarea scrisorii.După ce încercă ,prin tot felul de mijloace să intre în posesia copromițătorului document, Tipătescu este convins de Zoe să propună candidatura lui Cațavencu ,pentru a evita astfel un scandal public.                          

La adunarea electorală este însă propus alt candidat trimis de la centru , Agamemnom Dandanache.

Reprezentații celor două grupe politice ajung să se încaiere și în învălmașeală ,Cațavencu își pierde pălăria, în căptușeala cărei era ascunsă ,,scrisoarea pierdută”.

Documentul este gșsit de același cetățean ,,turmentat" care o restituie Zoei Trahanache.Între timp Zaharia Trahanache dorind să-și anihileze adversarul politic, pe Cațavencu, găsește o poliță falsificată de acesta.Riscând să fie făcut răspunzător pentru fals și mai ales ,pierzând orice șansă de a fi ales deputat ,Cațavencu acceptă să conducă manifestația în cinstea celui care a avut mai multă abilitate decât el.La rândul său ,Dandanache ajunsese în postura de candidat tot în urma unui șantaj cu o scrisoare a unei persoane importante.În final ,toți se împacă,interesele personale ,micile pasiuni dispărând ca prin farmec.Dandanache este ales în unanitate și toată lumea se bucură zgomotos de binefacerile unui sistem ,,curat" constituțional.

              Momentele subiectului:

 Expozițiunea operei îi prezintă pe Pristanda, polițaiul orașului și pe Ștefan Tipătescu- prefectul județului, citind un articol din ziarul “Răcnetul Carpaților”în care este acuzat guvernul că a lăsat județul în “ghiarele unui vampir”.Acțiunea piesei este localizată de autor: “în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”.Asistăm la o înfruntare dintre partidele politice. Pristanda nu pierde ocazia de a arăta prefectului cât de dificilă e misiunea de polițist,numai că Tipatescu știe foarte bine micile învârteli pe care le face acesta și I le reproșează cu simpatie. Oricât încearcă acesta să se dezvinovățească, e silit în cele din urmă să recunoască pentru sine “că a tras frumușel condeiul”.

          Intriga operei o constituie pierderea din neglijență a scrisorii de amor pe care prefectul I-o trimisese lui Zoe Trahanache. Acesta va fi motivul care va declanșa o adevarată tensiune în tabăra politică a partidului de guvernământ. Pristanda îi relatează prefectului cum seara trecută, pe când se afla în misiune, în casa lui Nae Cațavencu, adversarul politic, se adunaseră membrii partidului independent, în frunte cu “dăscalimea orașului”,Ionescu,Popescu, popa Pripici,”toată gașca-n păr”.Aici îl aude pe Cațavencu spunându-le celorlalți că se află în posesia unui document foarte important și că ar fi scos “o scrisorică din portofel”, dar n-a reușit să afle despre ce scrisoare este vorba, fiindcă popa Pripici aruncase chibritul aprins pe fereastră, drept în ochii lui. Acesta a căzut peste un trecător și larma celui lovit I-a făcut pe cei din casă să se adune la fereastră, iar apoi să închidă geamul. Pristanda a trebuit să fugă, pentru a nu fi recunoscut.

          Desfășurarea acțiunii va înregistra urmările acestui fapt și se declanșează o dată cu scena a IIIa (actul I) până la actul al III-lea. Ea surprinde scena dintre Trahanache și Tipătescu – “Venerabilul”, furios, îi aduce prefectului la constiință faptul că fusese martorul unei veritabile plastografii: o scrisorică de amor pe care “canalia” de Cațavencu i-o arătase ca aparținând prefectului, iar cea căreia îi era adresată era tocmai soția lui. Comicul de situație este savuros, deoarece Trahanache este cel care îl consolează pe Tipătescu, asigurându-l că este o plastografie ordinară: “să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”. Furia lui Tipătescu îl face pe “nenea” Zaharia să cugete că trebuie “să ai puțintică diplomație” în vremurile acestea. Zoe trăiește cu intensitate evenimentul, deoarece onoarea ei este în joc. Ea mărturisește că a pierdut scrisoarea în seara când se întâlnise cu Tipătescu, pe când pleca de la el. Îi spune prefectului că fusese și ea chemată de Cațavencu la redacție și că s-a văzut silită să-i promită acestuia funcția de deputat.

          Pentru cei doi membri marcanți ai partidului de guvernământ, Farfuridi și Brânzovenescu, apare ca o trădare de care ei nu au cunoștință, faptul ca “neica Zaharia” și “coana Zoițica” sunt văzuți intrând în redacția ziarului “Răcnetul Carpaților”. De aceea se pronunță anonim: “Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi”.Întâmplările se succed cu rapiditate. Își face apariția Cetățeanul turmentat care mărturisește că a găsit o scrisoare al cărei adresant este Zoe Trahanache, dar i-a fost luată de Nae Cațavencu. Tensiunea sporește, Zoe încearcă fără succes să recupereze scrisoarea cu ajutorul lui Pristanda, dar nu reușește. În acest timp, Zaharia Trahanache descoperă un fals în actele fundației aflată sub patronajul lui Cațavencu. Prin acesta, el își însușise ilegal banii societății. Farfuridi și Brânzovenescu se hotărăsc să trimită o depeșă la “Comitetul Central, la minister, la gazete”, prin care să informeze despre prefectul trădător. Numai c n-au curajul s-o semneze și atunci se hotărăsc “să o iscalească” și “s-o dea anonimă”. Tipătescu reușește să zădărnicească expedierea acestei depeșe. Tensiunea continuă să crească,mai ales că “Răcnetul Carpaților” anunță că în nr. de a doua zi va reproduce “o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influență”. Tipătescu îi ordonă lui Ghiță Pristanda să-l aresteze pe Cațavencu, iar Zoe îl eliberează și îl asigură de sprijinul său: “eu te aleg, eu și cu bărbatul meu, și mie să-mi dai scrisoarea.. Astfel, Tipătescu se vede nevoit să coincidă:”ești candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare și al meu”.

          Ghiță aduce o telegramă “f-f urgentă” în care se anunța numele celui care va trebui să fie ales (candidatul e impus de la Centru): Agamemnon Dandanache.

          Punctul culminant este încărcat de tensiune. Acțiunea se petrece în sala cea mare a primăriei, unde urmează să se anunțe numele noului ales. Discursurile celor doi reprezentanți ai partidelor politice ( Farfuridi și Cațavencu) sunt sforăitoare, pline de nonsens , ținute în aplauzele susținătorilor și huiduielile opozanților. Când Trahanache anunță numele alesului, cele două tabere se încaieră. Cațavencu își pierde pălăria pe care, același Cetățean turmentat, o găsește și o dată cu ea descoperă și scrisoarea din captușeală.

          Sosește alesul de la centru care va recunoaște că deține o armă sigură prin care și-a putut impune alegerea: o scrisorică de amor de la nevasta unui prieten “persoană însemnată” , pe care o păstrează, fiindcă, “mai trebuie ș-altă dată”.Cetățeanul turmentat revine aducând scrisoarea “adresantului”. Cațavencu se vede deposedat de singura arma de șantaj și se pleacă umil în fața Zoei.

          Deznodământul readuce toate personajele în scenă. Are loc festivitatea organizată în cinstea alegerilor care l-au proclamat unanim pe Agamiță Dandanache. Această festivitate este condusă chiar de Cațavencu, pe care-l vedem sărutându-și adversarii, care,brusc, au devenit “prieteni” și pentru fericirea cărora închină. Piesa se încheie, cortina cade peste atmosfera generală de veselie: muzica răsună, toată lumea se sărută, Cațavencu se îmbrățișează cu Dandanache, iar Zoe și Tipătescu privesc fericiți petrecerea. Un adevărat happy-end pune stăpânire pe sufletele atât de zbuciumate până acum.

             Moduri de expunere:

  Comedia,, O scrisoare pierdută” este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.

                     Caracterizarea personajului principal//a unui personaj preferat:

  Ştefan Tipătescu: tipul junelui amorez, este prefectul judeţului pe care îl administrează ca pe propria sa moşie, având o mentalitate de stăpân absolut: "moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii" (Pristanda). Prefectul este orgolios, abuziv, încalcă legea, dacă "o cer interesele partidului" şi admite, amuzat, matrapazlâcurile poliţaiului: "ai tras frumuşel condeiul". Tipătescu este impulsiv, nestăpânit, aşa cum de altfel îl caracterizează unul dintre personaje, "venerabilul" Ţrahanache: "E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect." Infatuat şi orgolios, Tipătescu reacţionează cu superioritate şi este dispreţuitor cu Farfuridi, care îl acuză de trădare.
Tipătescu este lipsit de abilităţi politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care ştie să profite cu fler şi diplomaţie, obţinând postul de prefect şi protecţia venerabilului Ţrahanache. Tipătescu venise în judeţ cu opt ani în urmă, la o jumătate de an după ce Zaharia se însurase a doua oară, luând-o de soţie pe Zoe, care a devenit chiar de atunci amanta lui Fănică: "De opt ani trăim împreună ca fraţii şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău" (Trahanache). Fănică este component al triunghiului conjugal, flerul său de amorez reieşind şi din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-l convinge pe Tipătescu sa-l aleagă pe Caţavencu: "în sfârşit, dacă vrei tu... fie! [...] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin Urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...".
Comicul de nume, Tipătescu, trimite la cuvântul "tip", care sernnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.

                Unul dintre personajele principale este Nae Caţavencu (al cărui statut social reiese chiar din tabla de personaje: „avocat, director proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident al Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economica Română”. Statutul moral al personajului se defineşte chiar prin tipologia pe care o reprezintă: tipul demagogului, al politicianului lipsit de etică; Caţavencu fură, şantajează, manipulează, minte fără scrupule şi fără mustrări de conştiinţa. Caracterizarea directă a personajului  se realizează atât prin vorbele celorlalţi :„mişel”, „nebun”, „canalie”, cât, mai ales, prin autocaracterizare: „Vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi... dintre fruntaşii politici”. Caracterizarea indirectă se face, în primul rând, pe baza replicilor, limbajul lui denotând incultura şi demagogie. De exemplu, el crede că a fi capitalist înseamnă să locuieşti în capitală şi e convins că „industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Ilustrativă este scena discursului din actul al III-lea, în care Caţavencu vorbeşte mult, joacă teatru, dar nu spune, în schimb, nimic. Încadrarea în tipologie este susţinută şi prin faptele personajului, acestea dovedindu-şi imoralitatea şi făţărnicia. El fură bani din fondurile asociaţiei, îl îmbată pe cetăţeanul turmentat şi îi ia scrisoarea , doreşte să obţină o funcţie politică în urma unui șantaj, iar, în final, îşi schimbă radical comportamentul, acceptând să organizeze festivităţile date în cinstea lui Dandanache. Relaţia dintre Caţavencu şi Zoe Trahanache denotă caracterul ambivalent al avocatului. Dacă la început, când are scrisoarea, afişează o atitudine superioară şi o umileşte pe Zoe prin șantaj, în final, pierzând biletul compromitator, se arată sleit, cade în genunchi şi îşi cere iertare.

                    Titlul operei:

  Titlul are o semnificaţie explicită desemnând „obiectul buclucaş”, generator de conflict. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează de fapt prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât „o” indică banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

                   Vocabular:

Greșelile de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor, fie din lipsa de cultură:

-pronunție greșită: "famelie", "renumeratie", "plebicist", "andrisant", "bampir";

- etimologie greșită: "capitaliști" pentru locuitorii capitalei; "scrofulos" pentru scrupulos;

- lipsa de proprietate de termenilor :"liber-schimbist", însemnând cel care promovează libertatea comerțului, neamestecul statului în treburile întreprinzătorului capitalist, are pentru Cațavencu sensul de flexibil în concepții;
-- încălcarea regulilor gramaticale și a logicii:

-- polisemia - "ne-am răcit împreună"

--- contradicția în termeni: "După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru realizat!"

-- asociații incompatibile ca sens: "Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvarșire"; "la douasprezece trecute fix";

- nonsensul: "Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo și anume prin părțile esențiale. Am zis!"

- truismele (adevăruri evidente): "Un popor care nu merge înainte, stă pe loc. ba mai dă și-napoi"; "O soțietate fără prințipuri, va sa zică că nu le are";

- construcții prolixe (confuze, incoerente), anacolutul: "în sănătate^ alegătorilor cari au probat patriotism și mi-au acordat asta cum să zic de! zi-i pe nume de! a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, și eu ca rumanul imparțial, care va să zică cum am zițe în sfârșit să trăiască!"

   

                     Citate preferate: 

  Nae Cațavencu: Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvarșire.

 Trahanache: Ești tare, stimabile, la machiaverlacuri…

 Cațavencu (foarte amețit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrășându-și silabele): Fraților! (toți se-ntorc și-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional! 

Basm modern

   Basmul actual s-a modernizat, tendinţa evoluţiei basmului de astăzi este spre ficţiune, spre povestea ştiinţifico-fantastică. Tendinţa literară actuală spre ştiinţifico-fantastic cuprinde scrieri ce  duce spre locuri neimaginate, prevestesc viitorul prin diverse elemente fantastice.

 Copiii și nu numai ei sunt mult mai atraşi de poveştile SF care prevestesc viitorul tehnologiei şi al lumii decât de revizuirea trecutului. Narațiunea este strâns legată de spațiu și timp. Desemnarea locurilor de acțiune, numele persoanelor și entităților care produc acțiune și desemnarea acțiunilor .

,,Micul Prinț” , numit și ,,Le Petit Prince” este un basm modern francez despre un aviator al cărui avion intră în deșertul Sahara. Îl întâlnește pe un mic prinț care descrie planeta și aventurile sale căutând dragoste. Este o poveste clasică și fermecătoare care încântă : despre maturitate, prietenie și perseverență.

  Textul scoate la lumină metehnele lumii noastre: mereu în grabă, în grabă după tot felul de lucruri mici (fără să vedem deseori lucrurile cu adevărat importante,preocupați de propriile orgolii sau căutând răspunsul la alţii şi nu la noi. Dar aflăm tainice înţelesuri, ca într-un joc de copii, că ‘’tot ce e complicat e simplu’’ de fapt, ’’cuvintele sunt sursă de neînţelegere’’, îmblânzirea unui animal înseamnă ,de fapt ,să creezi legături, stelele înseamnă pentru fiecare altceva, ,,doar copiii ştiu ce caută’’, ’’trebuie să ceri fiecăruia ce poate’’, florile sunt ’,,tot ce poate fi mai frumos’’, dar sunt efemere. Aflăm cu simplitate lucruri mari, din întrebări sincere şi directe, din întâmplările din viaţa unui copil (chiar dacă acesta a aterizat cu un stol de gâşte de pe asteroidul B612).

                O schemă narativă poate avea mai multe puncte,eu am ales doar câteva:

 -Plecarea de acasă:

 Pe planeta sa ,Micul Prinț își îndeplinea cu răspundere îndatorile sale, fiind un bun gospodar, care avea mare grijă de echilibrul acesteia.

Poate și-ar fi trăit liniștit viața acolo, neștiut de pământeni, dacă pe planeta lui nu ar fi răsărit o minunată floare. Ea a trezit în Micul Prinț nu numai sentimente de încântare, admirație și de bucurie, dar și unele sentimente de confuzie ori chiar de derută totală. Punând preț prea mare pe unele dintre vorbele florii, neștiind cum să privească dincolo de ele, ajunsese nefericit. Astfel, interacțiunea cu floarea i-a oferit șansa de a se întâlni cu propriile sale limite în ceea ce privește stabilirea de relații ori cunoașterea ființelor care au voință proprie.

Văzând că propria planetă îi oferă resurse limitate pentru a învăța aceste lucruri, Micul Prinț, ca un adevărat Făt Frumos, părăsește confortul pe care îl avea acasă și în obișnuințele lui și pleacă în lume ca să învețe.

-Iscodirea:

Pe drumul către Pământ a vizitat diverse planete cu oameni singuri și a fost chiar în pericol de a fi reținut pe unele dintre ele. Și-a păstrat libertatea în ciuda faptului că un împărat înțelept dorea să îl facă ministru al justiției cu o primă responsabilitate interesantă, aceea de a se judeca pe sine însuși. Nu voi să rămână nici pentru funcția de ambasador.

Pe următoarea planetă a părăsit-o pentru a nu intra în jocul încântării de sine pe care i-l propunea vanitosul. Un om care obișnuia să bea prea mult de pe a treia planetă, care l-a întristat pe Micul Prinț, deoarece l-a văzut prins în capcana autoreproșurilor, a plăcerilor și a bucuriilor mărunte de unul singur.

Pe planeta a patra un om de afaceri se pretindea stăpânul a toate stelele. Lucrurile simple și la îndemână i s-au părut mai interesante și mai importante Micului Prinț, astfel că plecă și de aici cu concluzia că oamenii mari sunt destul de ciudați.

Pe planeta a cincea a întâlnit un om care era prins de reguli și angajamente, care aprindea și stingea un felinar în fiecare minut, din cauza rotației tot mai rapide a planetei mici pe care era. În ciuda faptului că părea cel mai puțin adaptat, micului prinț îi plăcu cel mai mult deoarece dintre toți pe care îi întâlnise era singurul care se îngrijea de altceva decât de sine însuși.

Pe a șasea planetă trăia un savant care scria multe cărți. Părea să le știe pe toate, dar nu știa nici ce era pe planeta sa. El dorea să îl facă exploratorul său, deoarece părea demn de încredere. 

-Remedierea:

Prințul a avut primul regret că a părăsit floarea sa, când a aflat faptul că lucrurile efemere, precum frumusețea florilor, nu sunt considerate demne de a fi trecute în cărțile de știință. Dar a primit aici și numele planetei pe care ar putea învăța ceea ce dorea să știe – Pământul.

Pe Pământ profesorul de la care a învățat despre relații și despre legăturile dintre cei care se iubesc a fost o vulpe. Secretul lor nu poate fi dezvăluit în câteva cuvinte. Trebuie experimentate și abordate cu înțelepciune. De la ea a învățat să privească oamenii cu ochii inimii, adică cu întreaga ființă, să recunoască și să se bucure de unicitatea florii sale deși sunt mii pe lume asemănătoare cu ea.

-Salvarea:

N-am fi aflat povestea lui dacă în scurta sa prezență pe Pământ nu ar fi întâlnit un aviator naufragiat în deșert, care nu a uitat ce înseamnă să fii copil și care nu se simția nici el prea bine între adulții de tipul celor pe care i-a văzut Micul Prinț. Aviatorul a fost și martorul plecării spre casă a micului prinț, care a fost nevoit să-și lase trupul aici, fiind prea greu pentru a fi transportat așa departe. Cerul a devenit astfel mai frumos pentru aviator ,deoarece de pe o planetă necunoscută râsul drăgălaș al Micului Prinț pare să se audă când privește stelele.

   Personajele din basmul modern, fiecare cu frumusețea, poveţele sau învăţămintele lui: monarhul absolut care poate comanda un apus de soare (dacă condiţiile sunt favorabile) şi ştie că ,,Cel mai greu este să te judeci pe tine decât pe alţii’’, înfumuratul care are nevoie de aplauze şi de admiratori (vrea să fie primul, chiar dacă este singurul!), afaceristul care nu mai pridideşte să numere stelele, chiar dacă nu îi aduc niciun folos (şi nu poate să piardă timpul, să stea la baliverne, că doar este ‘’om serios‘’), lampagiul care bea ca să uite că bea, geograful care crede în exploratori, şarpele singuratic atoateştiutor (‘,,Poți fi singur şi printre oameni’’) şi prietenii – pilotul și vulpea.

  Toată lumea este într-o permanentă goană şi într-o acută lipsă de timp: fiecare este preocupat de propria-i persoană, are un viciu sau dă pe afară de atâta aroganţă; şi nimeni nu găseşte un răgaz (cu excepţia pilotului prăbuşit în Sahara) pentru un mic gest, să acorde un moment de atenţie ca să deseneze o oaie copilului cu părul auriu. 

   Dacă atunci când terminăm de citit un basm vechi,cartea parcă se închide singură,acum,citind acest basm modern, răsar întrebări esențiale pentru Micul Prinț,dar și pentru oricare dintre noi:

                     De ce este important să faci prieteni?

                     Este perseverența o calitate bună? De ce sau de ce nu?

                     Sunt oamenii capabili să vadă ce este invizibil cu inima lor? De ce sau de ce nu?

Simbolurile din basmul,,Harap Alb”

Mare iniţiat ,dar şi iniţiator ,Craiul îşi supune fiii la o probă fundamentală:proba curajului,probă esenţială în procesul de iniţiere.

 Podul,locul unde se desfăşoară această probă leagă sfârşitul împărăţiei Craiului de începutul unui spaţiu enigmatic,nesfârşit ,ameninţător,plin de păduri şi drumuri întortocheate ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul. Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează obstacolele şi labirintul. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti.

  Pădurea-labirint , simbol al morţii şi al regenerării, pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe . Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul conştient poate pătrunde doar şovăind. Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică.Fiul craiului  nu se dovedeşte capabil să ducă la bun sfârşit călătoria sa iniţiatică, nu poate înlătura obstacolele.Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică,cu cât este mai grea, cu cât obstacolele sunt mai numeroase şi mai grele, cu atât mai mult adeptul se transformă şi, în cursul acestei iniţieri itinerare, dobândeşte un nou sine. Transformarea eului care se operează în centrul labirintului şi care se va afirma fără echivoc la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului asupra materialului şi, în acelaşi timp, al veşnicului asupra efemerului, al inteligenţei asupra instinctului.acolele survenite pe parcursul traversării pădurii, el lăsându-se înşelat de puterea de convingere a Spânului, încălcând sfatul părintesc. Pădurea pe care o traversează Harap-Alb poate fi privită ca un labirint,iar traversarea labirintului devine o călătorie iniţiatică, transformarea eului în centrul labirintului şi care se va afirma la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului, al veşnicului, al inteligenţei.

Ursul, simbol al curajului și al puterii.Îmbrăcat în pielea ursului, Craiul își supune și fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdravan. Craiul le verifică într-un fel fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face față unei astfel de probe, pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedește vrednic de a păatrunde tainele necunoscutului ce îi așteaptă dincolo de pod. Aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, constituie prima piedică în drumul lui Harap Alb.Faptul că locul inițierii se găsește pe o insulă nu este de loc întâmplător, insula este cea care reunește simbolurile  vieții și sensurile morții

Harap-Alb stă în casa inițierii cam o zi și o noapte, timp în care Sfânta Duminică

prepară o licoare magică ce îi va aduce ursului, spirit păzitor, duh al rodniciei și simbol al longevității și nemuririi, somnul cel lung. Se realizează o ieșire din universul normal și o trecere prin perdeaua de foc a timpului, adormirea ursului din basm corespunde cu intrarea în hibernare a ursului, simbol al amorțirii naturii și al vegetației pe timpul iernii.

Spânul întruchipează forțele răului -răufăcătorul, un fel de Zmeul-Zmeilor, care seamănă în lume teroare, răutate și violență. Ca personaj real, el întruchipează individul perfid, deprins a obține avantaje și bogăție prin înșelăciune. El este, prin naștere, un om rău și de proastă condiție socială. Spânul se remarcă nu doar prin răutate,ci sprin capacitatea de a-și disimula adevăratul caracter, vorbind frumos, slugarnic și atribuindu-și calități pe care nu le are, precum hărnicia și credința, trecând la violența fizică atunci când simte că îi este acaparat teritoriul cucerit prin înșelăciune. Fiul craiului și  Spânul călătoresc cu bună înțelegere, deoarece Spânul rămâne, în aparență umil și supus,reușind să câștige încrederea fiului de crai. Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată,fără cumpănă și fără roată,pentru a se răcori;imediat trântește capacul și îl silește pe captiv să accepte inversarea rolurilor.

(în plan simbolic această fântână este o veritabilă cristelniță în care fiul e botezat cu forța.Spânul îl deposedează de identitatea sa crăiască  Intrarea sa în slujba Spânului se face sub jurământ cavaleresc-prinţul jură pe paloş şi îşi va ţine acest jurământ, ca un adevărat cavaler. Spânul îl va învăţa umilinţa, îl va supune la probe decisive, dar mai presus de orice îi pune la încercare cuvântul dat, adică onoarea sa de om. La această încercare Harap-Alb va face faţă, căci el îşi va respecta jurământul făcut, anume de a-l sluji pe Spân până când va muri şi va învia.

Cerbul are privirea ucigătoare ca Meduza. Ajutat, şi acum, de Sfânta Duminică, Harap Alb îi ia capul cerbului, ascunzându-se într-o groapă, spre a nu fi văzut de privirea care ucide. Deşi scena – trimite la mitologie (uciderea Meduzei de către Perseu), semnificaţiile ei ar putea fi mai profunde: ucigând cerbul, Harap Alb omoară o ipostază a Răului etern, instaurând pacea în lume.

Cerbul “este tot bătut cu pietre scumpe” ,are o piatră nestemată în frunte, de străluceşte ca un soare”. Această piatră aminteşte de perla frontală din simbolismul hindus, care le conferă purtătorilor privilegiul eternităţii; de altfel, forţa ei dătătoare de viaţă se vădeşte pe drumul de întoarcere al eroului, când mulţimile se pun în mişcare, atrase de lumina ei. Ucigând cerbul, Harap Alb îi va lua eternitatea, atribut cu care va fi investit spre a-l dărui oamenilor.