MODEL de test pentru Bacalaureat 2023, Limba si literatura romana, profil uman:

 

SUBIECTUL I 

Citeste cu atentie textul urmator: 

 

Decizia de a-mi incepe eseul despre recitire cu examinarea unei povestiri de Borges nu trebuie sa surprinda. Borges, care a vorbit deseori despre pasiunea sa pentru relectura, a devenit celebru ca autor de texte in acelasi timp perfect clare, citibile – desi intr - un tempo lent, dictat de intertextualitatea lor bogata, plina de jocuri asociative, adeseori oblice – si totodata, captivante; texte nu doar bantuite de alte texte, ci care obsedeaza la randul lor, chemand cititorul sa le reviziteze intr-o reinnoita cautare a sensurilor lor ascunse, chinuitor de evazive. De fapt, cele doua operatii – miscarea lineara (curioasa, or ientata spre final) a citirii si miscarea de du-te-vino, inainte si inapoi, in linii mari circulara (reflexiva si interpretativa) a (re)citirii sunt deseori inseparabile in experienta reala a lecturii lui Borges. Parafrazandu-l pe Roland Barthes, am putea spune ca autorul lui El Aleph ne obliga sa-i recitim textele de la bun inceput. Sau, daca ar fi sa folosim conceptul lui Wolfgang Iser, al cititorului implicit, am putea afirma ca textul borgesian postuleaza nu un citior, ci, paradoxal, un recititor, pe cineva care va simti nevoia de a-l citi inca o data si inca o data si care va obtine o satisfactie distincta, mai rafinata si mai surprinzatoare de fiecare data.   

 

(Matei Calinescu, A citi, a reciti)

  

A. Scrie pe foaia de examen raspunsul la fiecare dintre urmatoarele cerinte cu privire la text: 

1. Explica, intr-un enunt, sensul expresiei "a simti nevoia" in text.

2. Indica motivul pentru care autorul si-a inceput eseul cu examinarea unei povestiri de Borges.

3. Mentioneaza cui apartine conceptul de cititor implicit.

4. Precizeaza sensul afirmatiei: „Sau, daca ar fi sa folosim conceptul lui Wolfgang Iser, al cititorului implicit, am putea afirma ca textul borgesian postuleaza nu un cititor, ci, paradoxal, un recititor“.

5. Prezinta ideea continuta in secventa „devenit celebru ca autor de texte in acelasi timp perfect clare, citibile – desi intr-un tempo lent, dictat de intertextualitatea lor bogata, plina de jocuri asociative, adeseori oblice – si totodata, captivante." 

  

B. Redacteaza un text de minimum 150 de cuvinte, in care sa argumentezi ideea ca lectura cartilor are un rol definitoriu in formarea adolescentilor, valorificand informatiile din fragmentul extras din textul A citi, a reciti de Matei Calinescu. 

 

In redactarea textului vei avea in vedere urmatoarele repere: 

– formularea unei opinii fata de problematica pusa in discutie, enuntarea si dezvoltarea corespunzatoare a doua argumente adecvate opiniei si formularea unei concluzii pertinente;

– utilizarea corecta a conectorilor in argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de exprimare, de ortografie si de punctuatie), asezarea in pagina, lizibilitatea.

 

Nota! in elaborarea raspunsului te vei raporta la informatiile din fragmentul dat. Folosirea altor informatii este facultativa.  

 

SUBIECTUL al II-lea

                                                                                                    

Prezinta, in minimum 50 de cuvinte, semnificatiile textului urmator, evidentiind definitia subiectiva a poeziei. 

 

,,Desi-i din implicatii si ramurisuri pure 

Ori din cristale limpezi ce scanteind se rup, 

Intrand in ea, sa tremuri ca- n iarna-ntr-o padure, 

Caci te tintesc fierbinte, prin gheturi, ochi de lup. ”

                                                               (Nicolae Labis, Poezia)

 

SUBIECTUL al III-lea      

                                                                                                   

Redacteaza un eseu de minimum 400 de cuvinte, in care sa prezinti particularitatile de constructie a unui personaj dintr-un text narativ, apartinand lui Ion Creanga. 

 

In elaborarea eseului vei avea in vedere urmatoarele repere: 

– prezentarea statutului social, psihologic, moral al personajului din textul narativ ales;

– evidentierea a doua trasaturi ale personajului ales prin cate o scena/secventa comentata;

– analiza, la alegere, a doua componente de structura si de limbaj ale textului narativ ales, semnificative pentru constructia personajului, din seria: actiune, conflicte, modalitati de caracterizare, limbaj.

 

Nota! Ordinea integrarii reperelor in cuprinsul eseului este la alegere. Pentru continutul eseului, vei primi 18 puncte (cate 6 puncte pentru fiecare cerinta/reper). Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte(existenta partilor componente – introducere, cuprins, incheiere – 1 punct; logica inlantuirii ideilor – 1 punct; abilitati de analiza si de argumentare – 3 puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuatia – 2 puncte; asezarea in pagina, lizibilitatea – 1 punct).

 

In vederea acordarii punctajului pentru organizarea discursului, eseul trebuie sa aiba minimum 400 de cuvinte si sa dezvolte subiectul propus. 

 

MODEL DE REZOLVARI

 

SUBIECTUL I

A.

 

1. Expresia are sensul de a fi necesara …

2. Autorul si-a inceput eseul cu examinarea unei povestiri de J.L. Borges pentru ca autorul argentinian scrie texte care includ jocuri asociative.

3. Teoreticianul german Wolfgang Iser vorbeste despre conceptul de cititor implicit.

4. Textul borgesian invita la actul unei lecturi repetate, care solicita prezenta unui cititor avizat.

5. Particularitatea textului borgesian consta in bogatia sa textuala, in continutul reprezentat prin jocuri asociative, care devin captivante pentru cititor. 

 

B. Lectura ar trebui sa figureze printre activitatile practicate in timpul liber de tineri pentru avantajele sale multiple. Lectura este o sursa de divertisment, de cunoastere a lumii si de autocunoastere, de aceea cred, cu atat mai mult, ca este o activitate indicata pentru tinerii aflati in procesul de cautare a sinelui. 

 

In primul rand, lectura inseamna mai mult decat simpla actiune de a parcurge cateva pagini, ea fiind un proces de reflectie, prin reprezentarea in constientul cititorilor a evenimentelor relatate, a sentimentelor personajelor, pentru care cititorul simte o unda de simpatie. Lectura este forma facila de acces la universul inedit al operei literare, in care se reflecta viziunea particulara a autorului. Lectura propune ipoteze pentru intrebarile existentiale ale omului, dovedindu-se o forma de cunoastere a lumii pentru tinerii aflati la varsta autodescoperirii. Cu atat mai utile se dovedesc operele literare in care sunt circumscrise experientele inedite ale autorilor, in care tinerii cititori pot identifica modelul propriu de dezvoltare ontologica. 

In al doilea rand, lectura transforma cititorul obisnuit intr-un lector avizat, competent, care poate des lusi in textul literar sensuri noi, cu fiecare lectura innoita. Matei Calinescu evoca, in deschiderea eseului sau despre lectura, opera lui Borges, care se dovedeste speciala prin multitudinea de semnificatii revelate cu fiecare lectura; intertextualitatea operei sale invita si incita cititorul la lecturi diferite, opulenta sensurilor solicitand, potrivit formulei lui Calinescu, un recititor. 

Prin urmare, lectura se dovedeste un vector decisiv in formarea intelectuala a tinerilor, care se initiaza, prin actul lecturii constiente si repetate, in procesul cognitiv si ontologic.

 

SUBIECTUL al II-lea

 

Discursul poetic prezinta viziunea particulara a autorului asupra poeziei. Textul liric citat concentrea za in forma lapidara a unei strofe aspectele care definesc arta lirica, versurile constituind, astfel, un text programatic. Autorul considera ca poezia este expresia ratiunii si a emotiilor, a spiritului apolinic si a propensiunii dionisiace a omului. Puritatea formei poetice este redata prin simbolul cristalului „Desi-i din implicatii si ramuri suripure / Ori din cristale limpezi ce scanteind se rup“ . Surpriza textului se profileaza in ultimul vers, prin sintagma „ochi de lup“, care conoteaza sentimentele poetului si anticipa revelatia pe care-o poate aduce, prin lectura, textul liric.

 

SUBIECTUL al-III-lea

 

Harap-Alb

 

Povestea lui Harap - Alb – basm popular

 

Harap-Alb este personajul principal al basmului, un erou surprins in evolutie, care este destinat sa ajunga imparat. Initial, personajul este neidentificat, fiind fiul cel mic al craiului, ca sugestie a rolului sau minor in actiune. Dorinta de a participa si el la misiunea la care fratii sai esueaza il particularizeaza si personajul va primi un nume care-i subliniaza menirea. inainte de a fi identificat, insa, prin nume, el este caracterizat prin vorbe si prin fapte. Tanarul sufera din cauza ca tatal sau il cearta, pentru ca era dezamagit de lasitatea fiilor sai cei mari, care nu au trecut de proba curajului, nu vrea sa-l lase sa incerce si el. Personajul se dovedeste milostiv cu batrana intalnita in curtea palatului si careia i se destainuie, cautand alinare. Atunci cand porneste la drum, tanarul da dovada de un simt al onoarei: „si ori oiu pute izbuti, ori nu, dar iti fagaduiesc dinainte ca, odata pornit din casa d-tale, inapoi nu m-oiu mai intoarce, sa stiu bine ca m-oiu intalni si cu moartea in cale.“

Initial, fiul craiului se manifesta prin impulsivitate si prin reactii agresive: loveste de trei ori, in cap, cu fraul, calul slab care venise sa manance jaratic din tava. Reactiile necontrolate probeaza superficialitatea tanarului, care se conduce dupa aparente si nu observa potentialul personajelor care-l ajuta. Dupa ce trece de proba curajului, cu ajutorul calului care se repede asupra ursului, tanarul porneste in calatoria spre curtea imparatului Verde, nu inainte de a fi atentionat sa se fereasca, in drumul sau de span si de omul ros. in curand, se rataceste si se intalneste cu un span care il convinge sa-l ia de sluga pentru ca-l va ajuta sa iasa din padure. Tanarul incalca interdictia tatalui si trebuie sa suporte consecintele dramatice ale alegerii sale. Spanul il pacaleste si-i cere sa respecte un juramant, ca urmare a intelegerii prin care ei doi isi schimba identitatea. Spanul il numeste acum pe tanar Harap-Alb si-i acorda un alt statut, umil, de sluga de origine nobila, de novice. Numele subliniaza rolul de novice, de candidat la maturizare a protagonistului. 

Conduita personajului ii dezvaluie, rand pe rand, calitatile si defectele. Pe de o parte, tanarul are un caracter nobil, cu trasaturi ca loialitatea, prin faptul ca respecta juramantul de supunere, in ciuda dificultatilor probelor, bunatatea, dovedita atunci cand ocoleste nunta de furnici, priceperea atunci cand da ajutor albinelor, construindu-le un stup. Pe de alta parte, personajul isi arata slabiciunea, se descurajeaza repede pentru ca spanul il trimite in misiuni din ce in ce mai grele, se lamenteaza mult (calului si Sfintei Duminici). in acelasi timp, asculta sfaturile primite, pentru ca stie ca altfel s-ar expune inutil riscurilor pe care le presupun misiunile sale, indeplineste sarcinile cerute si cu ajutorul prietenilor sai, pe care si-i face datorita disponibilitatii sale afective.  

Toate actiunile eroului culmineaza cu obtinerea unor virtuti fundamentale: rabdarea, profunzimea, cea care-i dicteaza sa vada dincolo de aparente si sa acorde atentie ratiunii, si nu instinctelor.  

Caracterizarea directa a personajului se regaseste, cum este si firesc, la inceputul naratiunii, cand tanarul este nevolnic. Naratorul ii subliniaza naivitatea, printr-o observatie ironica: „Fiul craiului era boboc in felul sau la trebi deaiste", fixandu-l, totodata, in categoria novicelui.

Sfanta Duminica il vede „slab de inger“ si „mai fricos decat o femeie “, dar il imbarbateaza, spunandu-i care are un destin special: „ Asa trebuia sa se intample si n-ai cui banui.“

In cea de-a doua parte a actiunii, protagonistul este caracterizat in mod indirect, prin intermediul gesturilor, faptelor si atitudinilor sale. Dupa ce trece un numar de 10 probe, protagonistul va ajunge cu bine la capatul procesului de initiere. Pe parcursul misiunilor sale, protagonistul a trecut prin stari sufletesti extreme, el a ajuns sa treaca prin dezonoare, frica, suferinta, sa vada adevarul ascuns sub minciuna. Compensatia pe care o primeste, la sfarsitul calatoriei sale, este dragostea. Eroul este rasplatit pentru evolutia sa si este pregatit sa devina un conducator drept si sa-si intemeieze o familie.  

Harap-Alb este un protagonist care intruchipeaza conceptia despre viata si despre lume a autorului, conform careia omul bun si curajos, care manifesta vointa de a-si schimba soarta, reuseste fara sa aiba puteri supranaturale.

  

                             ,,BALTAGUL”Romanul traditional

 

Tema si viziunea despre lume intr-un roman realist, traditional/interbelic

 

Un Balzac al literaturii romane, Mihail Sadoveanu este creatorul unei opere monumentale, care numara zeci de volume. Directiile tematice ale operei sale sunt diverse: iubirea, razboiul, moartea, elogiul societatii patriarhal-arhaice, descrierea inechitatilor sociale, destinul, mitul, dupa cum diverse sunt si speciile narative abordate, de la povestire la nuvela, la roman social si istoric. Scriitorul adera la estetica traditionalista pentru ca marturiseste o viziune conservatoare asupra lumii, care isi pastreaza traditiile, ca elemente specifice de identitate si de spiritualitate.

Romanul Baltagul, publicat in 1930, in perioada afirmarii miscarii moderniste (1930 este anul in care se publica si romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi cu intru totul alta formula), este tributar traditionalismului, printr-o serie de aspecte specifice, de la naratiunea obiectiva, prezentata de un narator omniscient, pana la descrierea comunitatii ciobanilor care nu se abat de la modul de viata milenar si care traiesc conform unei structuri arhaice, pe care o considera cea mai potrivita. Romanul se deschide cu legenda spusa de Nechifor Lipan pe la nunti, care explica soarta particulara a muntenilor, a caror existenta este grea, dar care este infrumusetata de iubire.
Sursa folclorica de la care porneste romanul, declarata prin insertia motto-ului, este balada Miorita. Exista si alte surse, livresti sau mitologice. Textul poate fi citit ca interpretare a unui mit sau ca o monografie a satului de munte si include elemente realiste si mitice. Baltagul poate fi interpretat ca roman mitic, social, monografic, politist, initiatic, de dragoste. Titlul romanului face aluzie la securea cu doua taisuri, arma ce va restabili dreptatea. Actiunea romanului urmareste un singur fir epic: calatoria pe care o intreprinde Vitoria Lipan pentru a-l gasi pe sotul ei, Nechifor. 
Apartenenta la realism a romanului se observa in precizarea coordonatelor temporale si spatiale: de toamna pana primavara, cu momente precum Sf. Andrei, Postul Mare; personajele strabat Magura Tarcaului, Calugareni, Farcasa, Borca, Cruci, Vatra Dornei, Brosteni, Sabasa, Suha in realizarea unei structuri narative echilibrate, de 16 capitole.
Incipitul romanului o infatiseaza pe eroina, Vitoria Lipan, care este ingrijorata din pricina intarzierii sotului ei. Cum semnele prevestitoare se acumuleaza, Vitoria se hotaraste sa porneasca la drum, impreuna cu fiul sau, Gheorghita. Punctul culminant al actiunii prezinta scena demascarii ucigasilor, la parastasul lui Nechifor, iar deznodamantul il infatiseaza pe Calistrat Bogza marturisind ca, impreuna cu Ilie Cutui, l-au ucis pe Nechifor "ca sa-i luam oile".
Criticul Al. Paleologu propune o apropiere a romanului sadovenian de mitul egiptean al lui Isis si Osiris, povestea Vitoriei in cautarea lui Nechifor fiind aceea a lui Isis in cautarea trupului lui Osiris. Romanul este si un Bildungsroman, pentru ca prezinta initierea lui Gheorghita, drumul labirintic pe care-l parcurge in vederea maturizarii sale si a asumarii rolului de cap al familiei. Nicolae Manolescu, in studiul Arca lui Noe (cap. O femeie in tara barbatilor), propune interpretarea de roman social, pentru ca prezinta date verosimile despre traiul zilnic al muntenilor, in care randuiala veche, arhaica este o lege sfanta, si neascultarea ei este un fapt grav, dupa cum ii spune, in mod aspru, Vitoria fiicei sale, Minodora.
Locuitorii de la munte sunt portretizati cu intreaga simpatie a naratorului: „Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi de mirare. Iuti si nestatornici ca apele, ca vremea; rabdatori in suferinti ca si-n ierni cumplite, fara griji in bucurii ca si-n arsitele lor de cuptor, placandu-le dragostea si betia, si datinile lor de la inceputul lumii, ferindu-se de alte neamuri si de oamenii de la campie si venind la barlogul lor ca fiara de codru.”
Baltagul poate fi considerat un roman politist, pentru ca include cateva dintre elementele acestui gen, de la crima, ancheta, prezenta faptasilor si a complicilor, a mobilului crimei pana la rezolvarea cazului si la pedepsirea vinovatilor. in rezolvarea misterului crimei, Vitoria dovedeste talent detectivistic: „in cautarea barbatului, Vitoria pune spirit de vendetta si aplicatie de detectiv” (G. Calinescu).
Vitoria urmareste implinirea legii nescrise pentru pedepsirea ucigasilor. Ea ii identifica pe ucigasii lui Nechifor si ii determina sa marturiseasca fapta. O scena deosebit de dramatica din roman se desfasoara atunci cand Bogza ii cere inapoi baltagul, iar Vitoria il intreaba pe fiul ei daca nu observa ceva pe taisul armei. Cum Calistrat isi pierde cumpatul si se repede la Gheorghita sa-i smulga baltagul, cainele sare pe criminal si-l musca. Gheorghita actioneaza si el, razbunand moartea tatalui: "Feciorul mortului simti crescand in el o putere mai mare si mai dreapta decat a ucigasului… Apoi il lovi scurt cu muchea baltagului, in frunte.”
Aflat in agonie, Calistrat Bogza marturiseste: "Eu am palit intr-adevar pe Nechifor Lipan si l-am pravalit in rapa, dupa cum a dovedit nevasta lui.”
Baltagul poate fi interpretat si ca un roman al iubirii tarzii, de la varsta maturitatii. In pofida neintele gerilor temporare, Vitoria isi iubeste sotul si stie ca este iubita, iar gandul ca Nechifor i-ar fi necredincios i se pare imposibil: "Mai bine astfel, intr-o privinta; sa-l stie mort, decat parasit de casa lui, in bratele alteia si in asternut strain.” 
Vitoria isi marturiseste iubirea prin vorbe si prin fapte. Tema si viziunea despre lume prezinta o societate rurala, cu obiceiurile si mentalitatea specifice acestui spatiu. Este o monografie a lumii pastorale, care conserva o filosofie si un mod de viata ancestrale.
Baltagul prezinta, in chip stralucit, vechile norme de civilizatie si diferenta dintre modern si arhaic, cu pastrarea acestuia din urma. Atmosfera mitica si mistica a romanului evoca o alta capodopera sadoveniana, "Creanga de aur”.
Particularitati de constructie a unui personaj dintr-un roman realist scris de Mihail Sadoveanu
 

                    Vitoria Lipan
 

Pentru criticul Tudor Vianu, "Chipurile lui Sadoveanu exprima forma suprema a expansiunii vietii si reprezinta, in cadrul de legenda cu care ii inconjoara scriitorul, tipuri de creatori, fiinte care isi croiesc soarta lor.”
Vitoria Lipan este personajul principal al romanului Baltagul si este exponenta comunitatii rurale de la munte, care se conduce dupa legile patriarhale. Prenumele protagonistei este un indiciu asupra caracterului ei puternic si anticipa finalul victorios al intreprinderii ei.
Eroina este prezentata la inceputul romanului, aflata in asteptarea sotului ei, Nechifor Lipan, care intarzie sa apara de la o tranzactie facuta la Dorna. Stiindu-i drumurile, Vitoria banuieste ca sotului ei i s-a intamplat ceva rau. Asteptand vesti de la sotul ei, femeia se gandeste la traiul ei alaturi de Nechifor, stiind ca dragostea pentru el s-a pastrat nealterata pe parcursul anilor.
Caracterizarea directa a Vitoriei este sumara. Portretul fizic al Vitoriei ii subliniaza farmecul. In ciuda varstei, ea isi mentine frumusetea: „cu ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului”.
In perspectiva altor personaje, Vitoria este vazuta ca o femeie inca ispititoare (negustorul David), in timp ce fiul ei, Gheorghita, considera ca mama lui are puteri de "farmacatoare".
Caracterizarea indirecta este mai generoasa in informatii si datele caracteriale ale personajului se completeaza din actiunile, gandurile si atitudinile ei. Vitoria este mandra de statutul social pe care il intruchipeaza, de nevasta de oier de la munte. In aceasta calitate are o existenta dura, cu putine bucurii si cu multe responsabilitati, pe care trebuie sa le preia, in absenta sotului, plecat pe drumurile muntelui.
Vitoria este o mama severa, care isi creste copiii in spiritul ferm al traditiei; are grija gospodariei si preia, in absenta sotului, sarcinile si ocupatiile barbatului. in organizarea calatoriei pentru a-l gasi pe cel disparut, femeia actioneaza practic si dovedeste siguranta de sine a celui care a mai trecut prin incercarile vietii, desi femeia nu a iesit niciodata din satul ei: vinde pieile de oaie si branza, lasa banii obtinuti la preot, pentru a nu fi pradata peste noapte, trage cu arma, in intunericul noptii pentru a-i speria pe hoti, face toate pregatirile necesare drumului.
Intarzierea lui Nechifor o face pe femeie sa presupuna ca lui i s-a intamplat ceva; desi recurge pentru sfat si indrumare la autoritatea clericala a satului, la parintele Daniil si o intreaba, pentru a-si linisti cugetul si pe baba Maranda, Vitoria ia in considerare semnele funeste ale visului si intreprinde calatoria, numai dupa ce a indeplinit un ritual de curatenie sufleteasca prin post, timp de 12 vineri, care demonstreaza religiozitatea personajului.
Vitoria decide ca baiatul ei, Gheorghita, nu este pregatit inca pentru sarcina dificila de a fi capul familiei si ii cere sa o insoteasca in calatoria dificila, care se dovedeste un drum al maturizarii pentru baiat.
Cei doi pastreaza randuiala sarbatorilor si se comporta conform ritualurilor milenare, la evenimentele e care le intalnesc in cale. La botez cinstesc pe prunc, la nunta beau un pahar de vin si se bucura pentru miri; gesturile Vitoriei pun in lumina atasamentul ei fata de valorile lumii in care traieste si devotamentul in indeplinirea rolului ei de femeie intr-o comunitate de tip arhaic, condusa de legi prescrise. Sentimentul ei dominant este iubirea fata de Nechifor, care nu s-a alterat, in ciuda vicisitudinilor existentei: „Asa-i fusese drag in tinererete Lipan, asa-i era drag si acum, cand aveau copii mari cat dansii”.
Durerea descoperirii ca barbatul ei este mort o face insensibila la dorintele si la nevoile celorlalti, zgarcita la vorba si batjocoritoare. Fata de straini dovedeste precautie si o atitudine modesta si fals umila, pentru a le insela banuielile. in discutia cu subprefectul Anastase Balmez este insinuanta, cand ii vorbeste despre existenta unui posibil martor al tranzactiei oilor, dintre Nechifor si ceilalti ciobani, in absenta caruia cei doi sunt suspecti de crima. Vitoria demonstreaza talent detectivistic cand reconstituie detaliile mortii lui Nechifor si, mai ales, cand il investigheaza pe Bogza, care, hartuit pana la limita de intrebarile femeii, isi recunoaste vinovatia.
Vitoria da dovada de o stapanire de sine inumana la ospat, cand vorbele sale insinuante sau aspre il fac pe Calistrat Bogza sa se tradeze. Autocaracterizarea Vitoriei demonstreaza puterea ei de a-si ascunde calitatile: "Graiesc si eu ca o minte slaba ce ma aflu".
Comuniunea cu natura, specifica oamenilor care traiesc in apropierea ei, conduce la ideea consubstantialitatii vietii si mortii, Vitoria avand puterea de a comunica cu sotul ei: "Din intunericul lui, in care se departa, pentru intaia oara, Lipan se intorsese aratandu-si fata si graind lamurit numai pentru urechile ei."
Vitoria este o femeie puternica, voluntara si hotarata sa indeplineasca ritualul specific trecerii spre cele vesnice a lui Nechifor. in calatoria ei dovedeste determinare si inflexibilitate, precum si forta de a-si ascunde sentimentele. O singura data isi exprima direct suferinta si vulnerabilitatea, cand il descopera pe Lipan in rapa si-l striga pe numele lui adevarat, Gheorghita.
Îsi ascunde durerea si este hotarata ca la intoarcere, odata vinovatii pedepsiti si ritualul indeplinit, sa mentina randuielile comunitatii rurale si sa nu o lase pe Minodora, fata ei, sa se marite cu fiul invatatorului. Nicolae Manolescu sublinia unicitatea personajului: "Vitoria este o Penelopa pe care imprejurarile o imping sa plece in cautarea lui Ulise."

Relatia dintre doua personaje intr-un text narativ apartinand lui M. Sadoveanu

 

                          Vitoria si Gheorghita Lipan

 

 

Romanul Baltagul este un text literar memorabil si prin faptul ca propune personaje remarcabile, unice, cum este Vitoria Lipan, eroina cartii, care polarizeaza in jurul ei celelalte personaje.
Portretul Vitoriei este redat prin caracterizare directa, naratoriala. Aflata la varsta maturitatii, la aproape patruzeci de ani, Vitoria isi pastreaza farmecul si frumusetea: "ochii ei caprui aprigi si inca tineri rasfrangeau lumina castanie a parului."
Vitoria este nelinistita pentru ca nu mai are de mult vesti de la sotul ei, Nechifor, plecat la iernat cu oile. Femeia se simte "plina de ganduri, de patima si de durere”. Semnele rau-prevestitoare ii aduc banuiala "ca un vierme neadormit” ca sotului ei i s-a intamplat ceva grav.
Ea recunoaste ca isi iubeste sotul, „dragostea ei se pastrase ca-n tinerete” si se decide sa plece in cautarea lui, dar insotita de fiul ei, Gheorghita, pe care vrea sa-l pregateasca pentru responsabilitatile vietii de adult. In relatia cu Gheorghita, Vitoria se dovedeste toleranta, pentru ca vrea sa-l transforme intr-un barbat curajos, educat in spiritul traditiei. In dialogul cu fiul sau, Vitoria isi reprima nelinistile si se dovedeste stapana pe sine.
Desi initial, se gandise sa-l trimita pe baiat singur in aceasta calatorie dificila, se hotaraste sa-l insoteasca pentru ca tanarul avea nevoie de sprijinul si de experienta ei de viata. Reuseste sa-l convinga pe Gheorghita de necesitatea acestui drum, folosind argumentele potrivite: "De-acu trebuie sa te arati barbat. Eu n-am alt sprijin si am nevoie de bratul tau.”
Actiunile pe care le intreprinde de-a lungul romanului ii pun in lumina numeroasele calitati. Astfel, Vitoria da dovada de spirit practic, pentru ca pune la punct, meticulos, detaliile calatoriei. Vinde produsele pe care le mai avea, pentru a avea bani la drum, dar duce castigul la preot, ca sa nu fie pradata, manifestand, astfel, spirit de prevedere. Constienta de pericolele calatoriei, ii comanda un baltag lui Gheorghita, pe care-l sfinteste la preot.
Fire credincioasa, Vitoria respecta un ritual religios inainte de plecare: se sfatuieste cu preotul, merge la manastirea Bistrita, unde se roaga la icoana Sfintei Ana, tine post douasprezece vineri, se spovedeste si se impartaseste, face daruri bisericii. Spiritul religios nu o impiedica sa fie si superstitioasa si sa creada in vise si in semne rele, simboluri care ii transmit convingerea ca Nechifor nu se mai intoarce. Inteligenta nativa o ajuta in imprejurarile dificile ale drumului ei, in timp ce logica ii serveste pentru dezlegarea misterului crimei.
Este inzestrata cu o inteligenta iesita din comun, prezentata indirect, in diverse imprejurari. Uneori, cuvintele ei au caracter sententios: "Eu te citesc pe tine, macar ca nu stiu carte.”, "Cine nu cearca nu izbuteste.”, "Toate pe lumea asta arata ceva.”, "Cel care spune multe stie putine.” Alteori, detasarea pe care o presupune inteligenta se manifesta prin umor si ironie, cea din urma tintita spre copiii ei sau spre argatul Mitrea.
Vitoria este abila in felul de a-i chestiona pe oameni, al caror suflet il intuieste. Foloseste mijloace diferite pentru a afla informatia care o intereseaza. in demersul ei interogativ, eroina "trece de la agresivitate la dulceata, e vaicareata din ipocrizie, intriganta din calcul, stapana pe nervii ei si neobosita.” (N. Manolescu)

Pe parcursul drumului Vitoria se confrunta cu greutati, pe care le invinge dand dovada de prezenta trasaturilor mai degraba masculine, precum tenacitatea si darzenia. Vitoria, prenume care este o sugestie pentru victoria impotriva raului, pune in slujba scopului sau o vointa puternica, inegalabila. Dupa ce-si atinge scopul, de a-i pedepsi pe ucigasi, Vitoria revine la vechile indeletniciri, caci viata isi urmeaza cursul normal. Vitalitatea si pofta de viata a eroinei sunt reverberate de imaginea naturii, care revine la viata, dupa trecerea iernii. Ea simte ca "trupul ar fi vrut sa cante si sa inmugureasca”. Minodora, care refuza gandul unui sot nepotrivit "batran si urat" manifesta aceeasi pofta de viata si de iubire.

Vitoria are un simt special al naturii pentru ca este capabila sa descifreze semnele acesteia, care o indruma pe calea cea buna. Insusirile ei ii uimesc pe cei din jur, care ii evidentiaza, prin caracterizarea directa, calitatile. Gheorghita considera ca mama lui are insusiri supranaturale: "mama asta trebuie sa fie fermecatoare, cunoaste gandul omului”, in timp ce Calistrat Bogza este uluit de exactitatea cu care Vitoria "a reconstituit momentul crimei”.
Personajul are abilitatea de a-si pune calitatile in realizarea scopului pe care si-l asuma. Exegeza literara subliniaza complexitatea caracteriala a acestui personaj feminin. George Calinescu este de parere ca Vitoria este un "Hamlet feminin”, in timp ce Perpessicius ii acorda o serie de atribute magulitoare, vorbind despre „un suflet tenace si aspru de munteanca”, „un aspru caracter, de o vointa aproape salbatica, aproape neomenoasa”.
Personajul secundar, Gheorghita, devine subiectul romanului de initiere. inzestrat cu arma alba pura, nepatata de sange, "baltagul”, Gheorghita are misiunea de a razbuna moartea tatalui sau prin folosirea armei crimei, aflata asupra ucigasului. Cel mai dur test initiatic la care este supus flacaul este acela al coborarii in prapastie pentru a pazi ramasitele parintelui sau. Baiatul intra in aceasta proba ca un neofit, un neinitiat, si o traverseaza cu bine, devenind un om format, capabil sa preia responsabilitatile pe care le presupune conducerea unei gospodarii si a unei familii.
Vitoria ii este aproape fiului ei, in acest proces dificil al maturizarii, prin indrumare si prin sfaturi. Nu intamplator ultimele ei decizii sunt formulate la persoana I plural, pentru a-i arata tanarului ca este participant la viata familiei si ca poate hotari in privinta problemelor viitoare: "Facem cu domnul Toma toate socotelile si-i platim cinstit, multamindu-i frumos. Platim preotilor, oamenilor care s-au ostenit si

tuturora. Pe urma, stam si ne hodinim trei zile, dupa care facem parastasul tatalui tau.”
Pe parcursul actiunii, Gheorghita parcurge mai multe etape ale initierii. El se desprinde de varsta copilariei fericite si fara griji, parcurge un drum epuizant, participa la evenimente existentiale importante, vegheaza mortul ca proba suprema de barbatie, implineste razbunarea, preia responsabilitatile capului familiei. Personajele, desi sunt numeroase, capata valori simbolice prin complexitatea si consistenta lor.
Cele doua personaje ale romanului sadovenian ilustreaza un mod de viata arhaic si o spiritualitate nealterata de intruziunea modernitatii.

 

,,Harap Alb--lupta dintre bine și rău

 

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă încadrează în caracteristicile basmului cult, fiind publicat în 1877, în revista Convorbiri literare

Basmul cult este o specie narativă a cărei structură  urmează o serie de stereotipuri. Astfel, se urmărește construcția subiectului structura narativă și construcția personajelor. În basmul cult protagoniștii sunt posesorii unor valori simbolice universale, care iau parte la o acțiune cu un caracter fabulos.

Personajele participante sunt martore și părtașe la traseul maturizării eroului.

Tema basmului este una arhicunoscută, lupta binelui împotriva răului, conturându-se prin prisma unei acțiuni simple, ce se desfășoară linear prin înlănțuire.

Întreaga acțiune a basmului se supune unui model structural în concordanță cu momentele subiectului după cum urmează: o situație inițială de echilibru (expozițiunea), o întâmplare sau o serie de întâmplări care dereglează echilibrul inițial (intriga), trecerea probelor (desfășurarea acțiunii), acțiunea reparatorie (punctul culminant) și refacerea echilibrului și răsplătirea eroului (deznodământul). 

Acțiunea se desfășoară într-un timp și într-un spațiu nedeterminate (dintr-un capăt al lumii în celălalt). Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care utilizează ca moduri de expunere narațiunea la persoana a III-a și dialogul.

Este urmărit traseul maturizării eroului după schema narativă a inițierii: un traseu al cunoașterii prin sine, înfățișarea unor trăsături umane în contrast cu un factor perturbator. Construită după o schemă realistă, personalitatea eroului totalizează o serie de  calități umane extraordinare, dar nu este înzestrată cu puteri supranaturale. Astfel, personajul principal este înconjurat de personaje sau de obiecte cu puteri miraculoase, pentru a putea înfrânge forțele malefice.

Caracterul cult al basmului lui Ion Creangă este oferit de existența unui autor cunoscut. Firul narativ urmărește maniera în care eroul basmului, Harap-Alb, parcurge o călătorie a inițierii , la finalul căreia trebuie să pășească într-un plan superior al existenței.

Situația inițială coincide cu starea de echilibru a două împărății, într-una trăia un crai cu feciorii acestuia, iar în celălalt capăt al lumii, cea de-a doua împărăție, în care trăia fratele craiului, Verde – împărat și fetele acestuia. Se poate observa o similitudine atât în ceea ce privește spațiul cât și în ceea ce privește familia de viță nobilă. Prin fixarea celor două împărății la extremitățile lumii se sugerează dimensiunea fabuloasă a spațiului. Astfel, nu există, asemenea basmelor populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus și tărâmul de jos), acțiunea desfășurându-se într-un spațiu orizontal, conturându-se o geografie realistă.

Momentul care dereglează echilibrul inițial este marcat de scrisoarea lui Verde – împărat, prin care acesta își roagă fratele să trimită cel mai vrednic fiu pentru a-i succede la tron. Craiul își supune fiii la un test pentru a-l afla pe cel mai vrednic dintre ei, acesta fiind momentul în care începe desfășurarea acțiunii. Craiul se îmbracă într-o piele de urs și iese în fața lor de sub un pod. Locul nu este ales întâmplător, podul simbolizând limita dintre lumea cunoscută și cea necunoscută. Cel care reușește să treacă de probă este fiul cel mic al craiului ajutat de Sfânta Duminică. Cum părinții își povățuiesc odraslele înainte de a se aventura în necunoscut, craiul îl sfătuiește pe Harap-Alb să se ferească de omul Spân și de omul Roș. Această precizare constituie interdicția, un element specific basmului. Pe drum, tânărul se întâlnește cu un Spân și, deși refuză să și-l facă tovarăș de drumeție de două ori, a treia oară acceptă, decizie ce va marca încălcarea interdicției.

O secvență importantă o reprezintă popasul de la fântână, când spânul intră să se răcorească și îl sfătuiește și pe tânăr să facă același lucru. Dând dovadă de naivitate, Harap-Alb nu intuiește înșelătoria pe care și-a propus-o spânul și astfel cade în capcana acestuia. Naivitatea eroului este notabilă în evoluția conflictului, textul urmărind tocmai maturizarea eroului. Spânul îi fură identitatea, îi dă numele Harap-Alb și stabilește cursul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie pentru a-și recăpăta identitatea. Are loc o schimbare a statutului între stăpân și slugă.

Încercările la care este supus Harap-Alb au menirea de a înzestra caracterul eroului cu virtuți precum ascultarea, curajul, omenia etc. Prin cele trei încercări (de a aduce sălățile din Grădina Ursului, pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata împăratului Roș) Harap Alb își va recâștiga statutul imperial. Ultima sarcină implică o altă serie de probe, constituindu-se un basm în interiorul altui basm.

Izbânda eroului se datorează personajului inițiator (Sfânta Duminică) și personajelor adjuvante (calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Demascarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie coincide cu întoarcerea lui Harap-alb cu fata de împărat, care dezvăluie adevărata identitate a tânărului. Spânul îl ucide pe erou, dar acesta este înviat de către fata împăratului. Acest moment marchează trecerea eroului într-o altă etapă existențială, naivitatea este înlocuită de maturitate. Corespunzător deznodământului este nunta, văzută ca o confirmare a maturizării eroului: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.”

Dacă în basmele populare eroul este înzestrat cu puteri supranaturale, în basmul cult personajul nu dispune de astfel de calități, însușirea lui definitorie fiind bunătatea. Supranaturalul care pictează firul narativ nu are scopul de a oferi modele abstracte, ci este o manieră de a face naturalul mai uman.

 

 

Simbolistica basmului “Povestea lui Harap-Alb” 

„O definiţie a mitului este greu de dat. Şi asta pentru că este îndoielnică găsirea unei singure definiţii susceptibilă de a cuprinde toate tipurile şi funcţiile mitului în toate societăţile arhaice şi tradiţionale’’.                                                                                 

Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istorie sacră, el dezvăluie sacralitatea în făpturile zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o « irupţie a sacrului în profan ».Aceasta « irupţie » presupune trecerea printr-un punct de inflexiune care este alegoria, deci printr-un proces de sublimare. Alegoria este o lege obligatorie a mitului pentru că, în primul rând, în spaţiul profan nu există termeni cu care să se descrie o experienţă sacră şi, în al doilea rând, pentru că mitul trebuia să ascundă profanilor secretele unei astfel de experienţe. Mitul şi ritualul erau secrete păzite cu straşnicie. Iniţiatul societăţilor arhaice conferea sacralitate tuturor  activităţilor şi evenimentelor din viaţa sa.” (A.Oişteanu, « Grădina de dincolo »).

Sub această structură generală, întărită de caracterul cult al operei „ Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, se ascund simboluri profunde, adunate, la fel ca în „Amintiri din copilărie”, într-o idee esenţială, căci, precum Nică a lui Ştefan a Petrei, Harap-Alb se angajează într-o fascinantă aventură iniţiatică, întâmpinând aceleaşi obstacole şi primejdii, cu deosebirea că, în basm, limitele realului şi ale imposibilului sunt în cele din urmă învinse.

Pornind de la caracterul mitic al drumului, al cărării a cărei origine metaforică s-a pierdut de mult, vorbim de „calea de a face ceva”  sau de „drumul vieţii” fără să ne mai gândim la orice aspect material. Conform „Bibliei”, viaţa este o cărare sau o călătorie pe o cărare „şi a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu” (Facerea 5.221). „Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale”, „Făclii picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele.” (Psalmul 118.35,105) ; calea mântuirii sau a oricărei destinaţii fiind abruptă şi plină de ghimpi „strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă.”(Matei 7.14).

Ca orice alt basm, „Povestea lui Harap-Alb” este în schemă epică de bază, o scriere fantastică, respectând principiul dualiăţii, al conflictului bine-rău, personajul confruntându-se cu mai multe tipuri de rău : neputinţa omului de a săvârşi fapte eroice, de a stăpâni timpul şi spaţiul, fiind nevoit să apeleze la calul năzdrăvan; viclenia lumii, reprezentată de Omul Spân, lupta cu forţele naturii, cu ursul, cu cerbul, chiar şi cu demonia Împăratului Roş, care îl supune pe erou la nenumărate încercări.

Un lucru care atrage atenţia încă de la început este titlul neobişnuit al basmului, căci, conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul, ar însemna unirea celor două principii Yin şi Yang : fiu al Craiului şi nepot al lui Verde Împarat, Harap-Alb este ales de soartă să îi reunească pe cei doi fraţi, aşa cum două jumătăţi ale cercului formează întregul-mitul androginul, căci în plan mitologic, cei doi împăraţi reprezintă două principii subordonate unul altuia ce guvernează o lume primitivă. Însă, principiile Yin şi Yang nu sunt singurele care pot explica  denumirea eroului, faptul că fiul de Crai este numit „Harap” =rob corespunde din punct de vedere epic, planului logic: el devine sclavul Spânului; dar şi planului spiritual : el devine sclavul propriului său păcat, „ fazele prin care trece relaţia de subordonare dintre Harap-Alb şi omul spân sunt regăsite în relaţia  om-păcat de-a lungul vieţii”  (A. Oişteanu, « Grădina de dincolo »).

Revenind însă la operă, aflăm că Verde-Împărat, ajuns la bătrâneţe şi fără a avea descendenţi în linie masculină, îi scrie fratelui său, Craiul, cerându-i unul dintre feciori ca urmaş la tron : „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţine-său Craiul, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa… ”. Aceasta cerere constituie factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea drumului (iniţiatic) de cel mai bun dintre fiii Craiului, pe lângă motivul împăratului fără urmaşi, întâlnindu-se acum şi motivul superiorităţii mezinului.

Astfel, luând ca premisă caracterul primordial al călătoriei, precum şi implicaţia sa afectivă, putem interpreta iniţierea ca fiind drumul pe care eroul îl parcurge, de la starea de profan la cea de iniţiat, trecând prin mai multe etape prezentate alegoric în basm sub forma unor probe, fiecare superioară celei precedente. Aceste trei probe sunt precedate însă de o minimă probă de curaj pusă la cale de Crai.

Mare iniţiat, devenit iniţiator, el îşi supune fiii la o probă fundamentală , esenţială în procesul de iniţiere : le iese fiilor în cale , îmbrăcat în haină de urs şi îi îndeamnă la luptă, speriindu-i pe fiii săi cei mari care, mândri şi orgolioşi, pleacă în călătorie fără nici un fel de pregătiri şi se întorc după primul obstacol întâlnit în cale.

Mezinul, rănit de cuvintele mustrătoare ale tatălui său, pleacă în grădină să mediteze. Aici o întâlneşte pe Sfânta Duminică, deghizată într-o bătrână cerşetoare. Înzestrat cu calităţile cele mai alese, onest şi nobil, feciorul rămâne uimit în faţa calităţilor de clarvăzătoare ale acesteia, căci prin capacitatea acesteia de a vedea în viitor şi prin cele ce i le spune în legătură cu tot ceea ce se va petrece, feciorul o milostiveşte cu un ban, acum legându-se între ei o alianţă simbiotică.

Luând seama la vorbele acesteia, eroul ia calul, hainele şi armele pe care tatăl său le avusese în tinereţe, acestea simbolizând nu numai patrimoniul strămoşesc, ci şi calităţile spirituale ereditare, pe care Craiul, la rândul său iniţiat, le-a transmis fiului său. Găsirea calului ţine de metamorfoza sub semnul focului care reînnoieşte, reînvie, purifică acest  conţinut al lucrurilor esenţiale, având scopul de a dezvălui esenţa dincolo de aparenţă.

Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul.

             Despărţirea tatălui de fiu se face la pod şi este una ritualică. Craiul îşi supune şi fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdrăvan. Încercarea feciorilor se face la pod, simbolismul trecerii şi caracterul său primejdios fiind specific unui început de călătorie iniţiatică. Craiul le verifică într-un fel fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face faţă unei astfel de probe pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedeşte vrednic de a pătrunde tainele necunoscutului ce îi aşteaptă dincolo de pod.

              Simbolismul podului sau al punţii, care îngăduie trecerea de pe un mal pe celălalt, este unul dintre cele mai larg răspândite. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti, de la contingenţă la nemurire, „de la lumea sensibilă la cea supersensibilă” (R. Guénon). Diferite legende din Europa de Est pomenesc despre poduri de metal pe care eroii le trec unul după altul: Lancelot trece un pod-sabie; podul Şinvat, cel care desparte, după tradiţia iraniană, constituie un loc de trecere anevoios; el este lat pentru cei drepţi, dar îngust ca un tăiş de sabie pentru cei nelegiuiţi. Aceste punţi înguste tăioase, se reduc uneori la o biată liană subţire. Orientul antic, Vedeniile Sf. Pavel, „Upanişadele”, pomenesc despre simboluri asemănătoare. Călătoria iniţiatică din societăţile secrete chineze se realizează tot prin trecerea unor poduri: trebuie să treci podul („gujias”) – fie un pod de aur, închipuit printr-o fâşie de stofă albă, fie un pod de fier de aramă, reminiscenţă alchimică, fierul şi arama corespunzând culorilor negru şi roşu, apei şi focului, nordului şi sudului, principiilor yin şi yang.

              Tradiţiile Islamului descriu trecerea peste pod sau Şirăt, adică intrarea în rai care se face trecând pe deasupra iadului. Acest pod , mai subţire decât ascuţişul sabiei,  poartă un nume ce aminteşte de acela ce desemnează, în „Coran”, când calea Iadului, când calea cea dreaptă pe care o urmează credincioşii. În alte tradiţii continuă să vorbească despre un pod cu şapte arce corespunzând fiecare uneia dintre cele şapte îndatoriri: credinţa, practica rugăciunii, a pomenii, a postului, a pelerinajului la Mecca, a curăţiei rituale şi a dragostei filiale. „Cine va fi încălcat vreuna din ele va cădea din iad” (Dominique Sourdel, in Souj, 188-189, 199, 200). Toate aceste tradiţii confirmă simbolistica podului, loc de trecere şi de încercare. Ele îi conferă însă o dimensiune morală, rituală, religioasă. Aducând această direcţie a analizei, putem spune că podul simbolizează tranziţia între două stări interioare, între două dorinţe în conflict: el poate indica ieşirea dintr-o stare conflictuală. Podul trebuie traversat, ocolirea trecerii nu rezolvă nimic.

             Se cunosc de asemenea numeroase legende cu Podul dracului. Avem multe exemple de acest fel în întrega Europă şi îndeosebi în Franţa: celebrele poduri de la Valentré şi Saint-Cloud. Denumirea lor ar putea constitui o recunoaştere a extraordinarelor dificultăţi legate de construirea unor asemenea opere de artă, ca şi a frumuseţii şi trăiniciei lor. Ca şi cum arhitecţii şi zidarii, incapabili de o asemenea reuşită singuri, ar fi avut nevoie de întreaga iscusinţă a lui Lucifer. În jurul acestor poduri s-au ţesut nenumărate povestioare şi superstiţii în care apar păcăliţi, rând pe rând,  dracul şi bunul Dumnezeu sau supuşii lor. Sufletul celui care trece primul podul trebuie să aparţină diavolului: asta-i plata; altminteri, va trebui să muncească degeaba pentru oameni; printr-o sumedenie de tertipuri, el este însă în cele din urmă păcălit. Se mai spune că primul om care va trece podul va muri până-ntr-un an. Legendele zugrăvesc, în orice caz, neliniştea pricinuită de o trecere anevoioasă printr-un loc primejdios şi întăresc simbolistica generală a podului şi a semnificaţiei lui onirice: o primejdie ce trebuie depăşită, dar şi necesitatea de a face un pas important. Podul îl pune pe om pe cale strâmbă, unde el întâlneşte în mod ineluctabil obligaţia de a alege. Iar alegerea făcută îl va osândi sau îl va mântui.

              În  interpretarea psihanalitică modernă, podurile, asemeni liniştitorului Pont St. Benezet, simbolizează tranziţia dintr-o stare în alta şi oportunitatea pentru schimbare. Partea cea mai apropiată podului reprezintă trecutul, partea opusă un viitor misterios, în timp ce apele care curg pe sub el semnifică haosul minţii inconştiente. Încă din antichitate, podurile sugerau nişte legături: de exemplu între viaţă şi moarte. Când un pod este greu de traversat, acesta reprezintă dificultăţile implicate în respingerea trecutului şi năzuinţa pentru obţinerea progresului.

              Reprezentând un acces spre alt univers, poarta, pragul, podul, trecătoarea, sunt simboluri de factură mitică. Rostul omului este de a se elibera de lumea infernală, de aceea o punte, o trecere, moartea însăşi indică nemijlocit şi concret soluţia de continuitate a spaţiului; de aici marea lor importanţă religioasă, deoarece sunt simboluri şi totodată vehicule ale trecerii. În credinţele româneşti apare des viziunea existenţei unei punţi foarte lungi, înguste ca muchia cuţitului, dedesubtul căreia se află apa infernală.

              „Legătură între lumi şi stări ale fiinţei, loc al plecărilor şi al sosirilor, puntea şi podul sunt simboluri ale ambiguităţii care fixează fiinţa într-un spaţiu de nesigură tranziţie ”.(Doina Ruşti)

              Proba podului este una crucială în desfăşurarea procesului de iniţiere al tânărului fiu de crai, deoarece este o primă verificare, fără de care el nu ar fi putut demonstra că este capabil să-şi ducă misiunea  la bun sfârşit. Tatăl este martorul indiscutabil al acestui fapt, el este cel care afirmă cu multă siguranţă că Harap-Alb va fi negreşit demn de a săvârşi această menire: „Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat.”

            Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe: „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările”. Simbolul pădurii, un simbol larg răspândit, altfel decât arborele ca entitate, al unui univers care, ca spaţiu exterior, se opune micului univers al ţinutului desţelenit. În legende şi basme pădurea este locuită de făpturi misterioase, cel mai adesea ameninţătoare care întruchipează toate acele pericole cu care omul tânăr trebuie să se confrunte atunci când, în perioada iniţierii sale, vrea să devină un om pe deplin responsabil. Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul conştient poate pătrunde doar şovăind.      Lumina care apare în calea personajelor din basme şi licăreşte printre trunchiurile copacilor simbolizează speranţa în existenţa unui loc de refugiu. Pădurea însăşi, ca natură sălbatică, dezordonată, este percepută ca neprimitoare şi ameninţătoare, iar fantezia o populează cu fiinţe sălbatice şi duhuri, dar şi cu zâne care se pot dovedi binevoitoare. Pe de altă parte , pentru oamenii spirituali ea poate deveni locul în care îşi pot apăra singurătatea de agitaţia şi frământările lumii. În general, în pădure domneşte o lumină verde clar-obscură care alternează cu întunericul, o viaţă necunoscută ce nu poate fi văzută din afară; pădurea, ca simbol oniric, are „felurite făpturi – inofensive sau periculoase – şi în ea se poate aduna tot ceea ce e posibil să scoată cândva la lumina zilei peisajul personalităţii noastre” (Aeppli). În acest sens, pădurea pe care o traversează Harap-Alb poate fi privită ca un labirint, al cărui centru îl reprezintă aici chiar ieşirea rezervată iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice se va fi arătat demn să aibă acces la revelaţia misterioasă. Ritualurile labirintice pe care se întemeiază ceremonia de iniţiere au tocmai drept scop să-i arate neofitului, în chiar timpul vieţii sale pământeşti, felul de a pătrunde, fără a se rătăci, în teritoriile morţii.   

Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică, ce cu cât este mai grea, cu cât obstacolele sunt mai numeroase şi mai grele, cu atât mai mult adeptul se transformă şi, în cursul acestei iniţieri itinerare, dobândeşte un nou sine. Transformarea eului care se operează în centrul labirintului şi care se va afirma fără echivoc la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului asupra materialului şi, în acelaşi timp, al veşnicului asupra efemerului, al inteligenţei asupra instinctului.

Se pare însă că eroul lui Creangă nu se dovedeşte capabil să ducă la bun sfârşit călătoria sa iniţiatică, nu poate înlătura obstacolele survenite pe parcursul traversării pădurii, el lăsându-se înşelat de puterea de convingere a Spânului, încălcând sfatul părintesc. Încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aiste”, Harap-Alb cade în cursa ce-i fusese întinsă, nerecunoscându-l pe (acelaşi) spân, lăsându-se înşelat, mai mult decât de spân, de neîncrederea în sine, de îndoiala profundă ce-l măcina în privinţa unei reuşite bazate doar pe forţele proprii.

Spânul desemnează un om fără barbă, lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feţei sale, „o specie de castrat”. Creşterea bărbii este rezultatul unei posibilităţi fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este exclusiv constrictiv, neted, lustruind ca o gresie, „dar pe asemenea piele se ascut tăişurile de brici. Când este stăpânul unei fiinţe vii, nu poate avea prin fire, decât un rol vampiric-comprehensiv faţă de ea; când însă această fiinţă păşeşte pe calvarul unei realizări iniţiatice, îi subţiază toate elementele individuale din ea, până dispar. Or, aceste elemente, sunt prin definiţie limitative şi de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spânului, fără ca el să-şi dea seama”.(Vasile Lovinescu)

           În sens restrâns, Spânul poate fi socotit Diavolul, fiinţa de dincolo, aşa cum însuşi se prezintă – „Chima râului pe malul pârului” – sau cum îl avertizează craiul pe fiul său la plecare: – „În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”,  aici „şugubăţ” însemnând „rău” sau „amăgitor”. El pune stăpânire pe feciorul craiului şi îi încearcă puterile sufleteşti, pentru aceasta folosindu-se de toate armele întunericului: capacitatea de a se preschimba: „Mai merge el înainte prin codru cât merge, şi, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iesă înainte, prefăcut în alte straie, şi zice cu glas supţiratic şi necunoscut… ”, apoi ipocrizia „ – Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spânul oftând…Numai ce folos? Omul bun n-are noroc… ”,  înşelătoria (scena capturărării prinţului în fântână), mândria (se laudă în faţa împăratului Verde, dar mereu pe socoteala lui Harap-Alb: „ – Doamne, moşule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni aveţi pe aici. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are  să-mi aducă pielea cerbului acela, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este”), răutatea (îşi pălmuieşte sluga, vorbeşte „răstit” cu Harap-Alb, ameninţându-l permanent cu moartea). Ca de fiecare dată însă, Creangă înlătură aspectul grotesc al diavolului, atribuindu-i calităţi omeneşti: Spânul împrumută graiul moldovenesc, e stăpânit de limbuţie şi înclinat spre ironie („Şi când ai ave încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârţogul ista îţi duc vergile”).

Oglindirea Diavolului în Spân este regăsită mai întâi în scena în care Spânul „se preface că-i e sete şi cere plosca cu apă de la stăpânul său. Fiul craiului i-o dă şi Spânul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia oţărându-se şi varsă toată apa dintr-însa ” sub cuvânt că e veche şi băhlită. Îşi aduce stăpânul într-o poiană în care era o fântână „cu ghizdele de stejar şi cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”. În treacăt spus, nicăieri în lumea asta nu există o astfel de fântână; caracterul el simbolic nu are nevoie să fie solicitat, se impune de la sine.

Aici apare scena în care Spânul se desemnează pe el însuşi: „Chima râului pe malul pârâului”, adică „schema, figura răului pe faţa apelor care le întruchipează fiinţa”, dar din cauza bivalenţei cuvântului „schimă” avem două sensuri purtate de personaj în basm. Primul este cel negativ: „sunt pocitura, schimonositura răului, urâciunea pustiirii, oglindită pe faţa apelor, adică asupra întregii creaţii, Diavolul”, iar al doilea cel pozitiv, acela de mistagog, rău necesar în iniţiere: „nu sunt Răul, ci schema, Arhetipul Răului, deci „Principium Individuationis”, principiul extremei distinctivităţii, al Egoismului Radical, care dă rigoare Manifestării, dar şi sfârşeşte prin a o distruge; nu se poate pune o limită compresiunii, care se macină, se mistuie pe ea până la atomizare, adică până la reintegrare pasivă în Principiu, finalitate necesară, deci eminamente pozitivă”. (Vasile Lovinescu) Tocmai manifestarea esenţei Răului determină apariţia personalităţii spirituale a lui Harap-Alb.

              „Prin proba Spânului, prinţul plăteşte un păcat strămoşesc, cum se şi spune la un moment dat.”(Doina Ruşti)

Coborârea în fântână este asemănată în concepţia unora cu mitul catabasei, făcând trimitere la întoarcerea la origini. Astfel Spânul l-a adus pe fiul de crai la o fântână al cărui păzitor se pare că este, o fântână cu apă limpede, apă vie, dar nu în totalitatea sensului ei. Aici întâlnim apa vie prin aspectul său de apă corozivă, aşa cum este numită în Alchimie. Fiul de crai o găseşte, călăuzit fiind de Spân, coborându-se înlăuntru pământului, conform poruncii oraculare a Tabulei Smaragdine ce spune: „Visitando Inferiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem Veram Medicinam”. Citind iniţialele obţinem:VITRIOLUM. Coborând în fântâna, fiul de crai vine în contact cu un vitriol care corodează superfluităţile. Harap-Alb trăieşte aici, de fapt, prima sa moarte simbolică şi înviere căci, îşi pierde rangul, statutul, devine sluga celui care îl va salva.  Fiul de crai moare dizolvat în „Vitriol” şi apoi e expulzat „renăscut”, „regenerat” de către Uterul Universal („fons terriblis”) într-o nouă fiinţă, „Harap-Alb”.

            Fântâna este matricea miracolelor transmutaţiilor. Recipient inepuizabil, spaţiu de captare a izvorului , fântâna întruneşte sensurile cercetării, pe cel ale victoriei. Fântâna apare în diverse tradiţii ca izvor de apă vie, fântâna vieţii, fântâna nemuririi, a tinereţii veşnice. Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna simbolizează nu atât nemurirea cât o perpetuă întinerire. În diverse mituri şi tradiţii fântâna apare sub diverse, dar asemănătoare interpretări. În tradiţia orientală apare ca o fântână a vieţii hiperboreană, în tradiţia creştină  ea este asemuită cu sângele şi apa care au ţâşnit din rana lui Hristos şi care au fost strânse în Sfântul Graal. În tradiţia irlandeză se vorbeşte despre o fântână cu apă tămăduitoare. La germani, fântâna lui Mimir conţinea apa cunoaşterii.  Se poate observa o înclinaţie către acţiunile benefice ale apei fântânilor.  Dar această apă, ca să rămână egală cu ea însăşi trebuie să fie mereu însufleţită, pritocită de „Duhul care suflă deasupra apelor”. Când o carapace o izolează de suflul creatot, apa se corupe, iar fântâna devine Iad, matrice de balauri.

            Iată ce înţeles schematic dă Vasile Lovinescu, episodului cu fântâna: „Avem o dublă mişcare în interiorul fântânii: când se coboară Spânul în fântână, eroul nostru rămâne sus; când la rândul său, coboară el în puţ, Spânul se ridică la faţa pământului. Harap-Alb imprimă apei o mişcare expansivă, Spânul una constructivă; complementarismul lor transformă apa stătută într-o apă vie. În Tradiţia extrem-orientală, Universul este reprezentat de un ciindru (Puţul din basmul nostru), în care planurile de existenţă sunt simbolizate de cercuri evolutive care se convertesc unul în altul, în sensul ascendent, sub influenţa Cerului, imprimând astfel cercului o mişcare elicoidală, în aşa fel, că atunci când elicea a ajuns la punctul de plecare, a descris un element de spirală, înşurubându-se astfel în ciclul imediat următor, cele două extremităţi ale elicei sunt reprezentate de Harap-Alb şi Spân. Pasul infinitezimal al elicei este condiţionat de o coborâre a unei extremităţi.”

            Conform acestei teorii, putem considera yin-yang-ul ca o secţiune orizontală a fântânii-cilindru. Harap şi Alb, cele două jumătăţi, negrul şi albul, tendinţele, compactntă şi dilatantă, ale mişcării elicoidale, iar elicea este însuşi sinusoidul care desparte şi uneşte cele două jumătăţi.

            Într-un sens imediat, mai restrâns, Spânul este Dragonul, Păzitorul Pragului, pentru că poate fi găsit la cele două capete, la cele două părţi iniţiatice ale eroului. Spânul, din partea căruia Harap-Alb suferă a doua moarte, îl face pe acesta să treacă de la Micile Mistere peste pragul Marilor Mistere, căci, în toate tradiţiile, conefirea unui nou nume înseamnă moartea vechii individualităţi şi dreptul de a-l oferi aparţine exclusiv maestrului spiritual. 

            Inclus în acest episod, regăsim şi simbolul jurământului pe paloş. Devenit slugă, pierzându-şi toate atu-urile dobândite prin naştere, eroul îşi începe ascensiunea de pe cea mai de jos treaptă. Intrarea sa în slujba Spânului se face sub jurământ cavaleresc-prinţul jură pe paloş şi îşi va ţine acest jurământ, ca un adevărat cavaler. Spânul îl va învăţa umilinţa, îl va supune la probe decisive, dar mai presus de orice îi pune la încercare cuvântul dat, adică onoarea sa de om. La această încercare Harap-Alb va face faţă, căci el îşi va respecta jurământul făcut, anume de a-l sluji pe Spân până când va muri şi va învia.

           Se poate observa însă şi o anumită complementaritae a celor doi eroi fapt ce i-a deteminat pe unii comentatori să creadă că Spânul întruchipează păcatele lui Harap-Alb, pe care acesta le întâlneşte de-a lungul călătoriei în propriul suflet şi le învinge cu ajutorul virtuţilor morale personificate de personaje fabuloase ca Regina furnicilor, Ochilă, Gerilă, ş.a (Andrei Oşteanu): „Spânul reprezintă ceea ce este mai rău şi mai urât într-un om, în cazul nostru în Harap-Alb. Omul spân ar fi unul, mai multe sau toate Păcatele din sufletul eroului, precum Egoismul, Ura, Ignoranţa, Dorinţa, etc. După părerea lui G.Călinescu, acest personaj este spân pentru că în popor există o credinţă străveche, potrivit căreia o deficienţă sau o anomalie fiziologică e însoţită de o deficienţă morală corespunzătoare. De obicei aceştia sunt consideraţi răi, cruzi, perfizi, linguşitori, în stare de a deochia. Fazele prin care trece relaţia Harap-Alb – omul spân de-a lungul basmului, ni se par similare cu fazele prin care trece relaţia Om – Păcat de-a lungul vieţii.”

             Copil fiind, Harap-Alb nu auzise de Spân, deci era pur şi nevinovat, necunoscând patima şi păcatul.

             La pubertate, Harap-Alb află despre Spân de la tatăl său, care-l previne că e un om rău şi primejdios, deci să se ferească de el cât poate. Într-adevăr, în viaţă, părinţii sunt cei care încearcă prin educaţie să ţină departe Păcatele de fiii lor.

             În timpul călătoriei, Spânul devine slugă la Harap-Alb, dar nu peste mult timp situaţia se răstoarnă, fiul Craiului devenind robul Spânului, alegorie a faptului că a ajuns robul propriilor sale Păcate.

             La sfârşitul basmului, după ce iniţierea s-a săvârşit, Spânul este ucis de calul năzdrăvan. Aceasta ar reprezenta ideea că după trecerea treptelor de iniţiere, Harap-Alb obţine starea de Puritate, înfrângându-şi definitiv Păcatul.

             Cu alte cuvinte „Spânul reprezintă pe Principium Individuationis, Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent în fiul de crai ca în toţi oamenii, şi care trebuie ras pentru ca posibilităţile universale ale erolui să fie descătuşate, producându-i apoteoza finală, adică, foarte precis, îndumnezeirea. Operaţia nu e posibilă decât prin decondiţionare, prin moartea Spânului şi a doua înviere a lui Harap-Alb. Cele două fiinţe sunt indisolubil solidare în viaţă şi în moarte.”(Vasile Lovinescu) E vorba, desigur, de scena finală, unde Spânul se descoperă ca un sacerdot ce înfăptuieşte al doilea botez al eroului, cel al morţii: „Iară Spânul […] se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş… ”. Acţiunea calului ce urmează acestui gest suprem de a-l preface pe Spân în ”praf şi pulbere” e numai reintegrarea principiului negativ în Haosul de unde a purces.

Drumul lui Harap-Alb nu este numai un drum geografic, fizic, ci şi un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, presupunând o trecere a neofitului de la un mod de viaţă la altul. Pe de altă parte, Spânul poate fi considerat un maestru spiritual, un guru. Funcţia lui formativă, de mistagog, e recunoscută chiar de cal: „Şi unii ca aceştia [spânul] sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte” – „Spânul este o piatră sub înfăţişare de om, care poate fi piatră de poticnire, dar şi piatră de temelie…” (Vasile Lovinescu). El este cel care regizează întreg scenariul devenirii feciorului de crai, fiind vorba de o iniţiere, ritualul presupune trecerea unor probe, prezente sub umbra Păcatului, marcate însă de morţi şi învieri succesive.

Deşi toată călătoria ar putea fi percepută ca fiind o aventură a unui fecior de  Crai plecat în căutarea fericirii sale lumeşti, de fapt ea este o purcedere a lui Harap-Alb în spaţiul microcosmic interior, în care oamenii, animalele şi obiectele sunt reprezentate simbolic prin virtuţi, patimi şi experienţe, cu scopul de a învinge întunericul, patima şi păcatul cu ajutorul luminii şi al virtuţii, purificându-se şi obţinând starea finală de iniţiat.

Pentru obţinerea acestei purificări, eroul trebuie să treacă prin probe simbolice, ajutat de mistagog, întruchipat de Sfânta Duminică. Însă, la o observare mai atentă a basmului, se poate remarca independenţa probelor la care eroul este supus: ele nu se continuă una pe cealaltă, neexistâmd vreo aluzie referitoare la ceea ce va urma, iar personajele adjutante apar şi dispar odată cu începerea şi terminarea încercărilor. Toate aceste caractere susţin ideea conform căreia, fiecare întâmplare este, de fapt, o povestire în basm.

Într-o primă probă, Harap-Alb este nevoit să aducă salăţi din grădina ursului, aceasta constituind prima piedică în drumul său. Tot acum el primeşte de la dascălul său o inţiere complexă, dar nici pe departe completă, a trupului şi a sufletului. Orice călătorie presupune însă şi un popas, de acestă dată eroul nu se opreşte oriunde, ci ajunge în zbor la o căsuţă singuratică, secretă, aptă pentru un ritual, unde o găseşte pe vrăjitoarea care va urma să ducă la bun sfărşit acest proces : Sfânta Duminică, „ singura care ştie ce-i de facut”.

Faptul că locul iniţierii se găseşte pe o insulă nu este de loc întămplător, căci insula este cea care „reuneşte simbolurile  vieţii şi sensurile morţii” (Mircea Eliade). În timp ce apa reprezintă haosul primordial, insula este oaza din mijlocul ei, locul în care Manifestarea, Creaţia poate avea loc.

Harap-Alb stă în casa iniţierii cam o zi şi o noapte, timp în care Sfânta Duminică

prepară o licoare magică ce îi va aduce ursului, spirit păzitor, duh al rodniciei şi simbol al longevităţii şi nemuririi, somnul cel lung. Se realizează o ieşire din universul normal şi o trecere prin perdeaua de foc a timpului, adormirea ursului din basm corespunzăn cu intrerea în hibernare a ursului mitic, simbol al amorţirii naturii şi a vegetaţiei pe timpul iernii.

Însă, elementul nou al operei în sine este, nu numai consistenţa licorii, alcătuită din lapte şi miere, cele promise de către Dumnezeu poporului lui Israel, alături de „somnoroasă”, ci şi faptul că neofitul reuşeşte să „îmbuneze” ursul, transformându-l   într-un duh benefic, necesar iniţierii. Însă, când efectul dispare, ursul se repede la   Harap-Alb, care e nevoit să fugă, îmbrăcat în haina de urs primită de la tatăl său. Această îmbrăcare a eroului în blana animalului  simbolizează  moartea şi pătrunderea sa  „în lumea de dincolo”. De asemenea, acestă moarte este urmată de o „înviere”, căci o dată obţinută salata, eroul trebuie să-şi continuie călătoria iniţiatică, de acestă dată însă, beneficiind de puterea magică a obiectului căutării, cu toate că în operă nu sunt prezentate aspectele benefice ale salăţilor.

Astfel ,în basm, prima probă ia sfărşit în momentul în care eroul aruncă blana de urs şi se întoarce învingător la coliba iniţiatică, unde mistagogul îi povesteşte  ce trebuie să facă în continuare, pas cu pas, pregătindu-l pentru următoarele probe.

Următoarea încercare prin care Harap-Alb trebuie să treacă este constituită din vânarea cerbului mirific, împodobit cu pietre preţioase: „ Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre preţioase, mult mai mari şi mai frumoase decât acestea. Mai întâi cică are una în frunte, de străluceşte ca un soare.Dar nu se poate apropia nime de el, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l poate prinde…”

Datorită coarnelor sale  care se schimbă periodic, cerbul simbolizează atăt arborele vieţii cât şi arborele primordial, întâlnirea pe care mezinul o are cu aceste putând fi interpretată ca o nouă trecere a acestuia prin moarte-înviere simbolică.

Acţiunea se petrece în pădure , unde eroul, asemenea primului om, care primeşte fructul din copacul cunoaşterii binelui şi răului de la animalul satanic; primeşte  de la Statu-Palma- Barbă- Cot arma cu care va vâna cerbul năzdrăvan. Astfel, drumul cosmic  spre iniţiere este continuat, eroul fiind din ce în ce mai aproape de statutul de iniţiat şi, alegoric, de cel de iniţiator.

Se poate observa puternica  asemănare a Satanei cu Statu-Palma- Barbă- Cot, care îi dă eroului masca şi paloşul cu care va vâna cerbul ce poartă „ Soarele” între coarne. Dar , Harap-Alb depăşeşte această probă tot cu ajutorul Sfintei Duminici, ajunsă astfel la statutul de de maestru siritual, care îl trimite din nou pe tărâmul celălalt  pentru a-şi căuta înţelepciune.

Aceasta e conform opiniei lui Andrei Oişteanu, moarte simbolică, prezentată în basm prin faptul că, pe tot parcursul vânării cerbului, Harap-Alb stă cu masca pe faţă, într-o groapă adâncă de un stat de om pe care şi-a săpat-o singur. Groapa nu este altceva decât propriul său mormânt, intrarea în ea este „ moartea neofitului”, sângele ce se scurge este viaţa însăşi, iar ieşirea din groapă, o dată cu atingerea scopului propus, obţinerea pietrelor reprezintă renaşterea simbolică. Această renaştere, necesară continuării drumului iniţiatic este precedată de obţinerea cunoştinţelor: neiniţiatul trebuie să fie vrednic de ele şi să dobândească pe parcurs puteri şi virtuţi speciale.El trebuie să înţeleagă că orice haos precede Creaţia, repetând istoria şi strea de dinainte de istorie, să-şi asume  acest haos ca să se paotă întoarce la origini prin ieşirea din timp şi prin atingerea libertăţii absolute.

Se poate vorbi astfel de o nouă alegorie, în afară de cea a pătrunderii sacrului în profan: alegoria viaţă-moarte, de acestă dată la un nivel în totalitate simbolic. Călătoria de inţiere  începe cu „moartea în fântână” a fiului de Crai, urmată de „naşterea” lui Harap-Alb, din fiecare astfel de incursiune la origine născându-se un erou nou, care dobândeşte de fiecare dată, cunoştinţe noi.

Ritualul sacrificării, prezent în această probă, este însă cel care cere o „mascare” a eroului, pe lângă coborârea acestuia în Infern  fiind nevoie de o camuflare, mai mult ca şi capacitate de a ascunde decât ca o putere  hierofanică a lumii, căci, încă în stadiul de neofit, are nevoie de puritatea sa ancestrală. El nu este pregătit să ucidă şi, de aceea caută să facă acest lucru într-un mod cât mai îndepartat.

Ieşind învingător din această probă, Harap-Alb îşi continuă drumul, soarta punându-l îm faţa unor noi îmcercări, de această dată, esenţiale şi definitorii  pentru condiţia sa de neofit- viitor inţiat . Deşi până acum maestrul său spiritual a fost Sfânta Duminică, acum se face simţită prezenţa unor altfel de creaturi , pe care eroul le ajută şi care, la rândul lor îl vor ajuta, traseul său fiind de acum înainte lipsit de ostilitate, de provocări şi de ispite.

În basm, alegoria unei astfel de iniţieri şi pregătiri asceto-mistice este  simbolizată de drumul prin pădure, străbătut de  Harap-Alb  între  Verde-Împărat şi Roş-Împărat, cel de care Harap-Alb ar fi trebuit să se păzească, conform sfatului primit de la tatăl său, iar puterile iniţiatice pe care le dobândeşte sunt reprezentate de personajele ce i se alătură pe parcurs.

Credinţa în maleficitatea Omului Roşu este generală, ca şi punerea în gardă contra lui. În general roşul este perceput ca agresiv, vital şi dătător de putere, înrudit cu focul şi simbolizează atât iubirea cât şi lupta pe viaţă şi pe moarte, în simbolistica generală având variate semnificaţii. Considerat  pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, cu forţa, puterea şi strălucirea lui, „roşul, culoare a focului şi sângelui”, prezintă totuşi, din punct de vedere simbolic, aceeaşi ambivalenţă ca şi aceasta din urmă – desigur, după cum este el, ca nuanţă, deschis sau închis. Roşul deschis, exploziv, centrifug, este diurn, masculin, tonic, îndemnând la acţiune şi aruncându-şi strălucirea peste tot, aidoma unui soare, cu o putere uriaşă şi de neînvins (KANS). Roşul închis este, dimpotrivă, nocturn, feminin, tainic şi la limită, centripet ; el reprezintă nu expresia, ci misterul vieţii. Primul însufleţeşte, încurajează, stârneşte, pe când celălalt alertează, reţine, îndeamnă la vigilenţă şi, la limită, nelinişteşte.

Precum numele ce-l poartă, aşa este şi împăratul, având caracter ambivalent. Pe de o parte numele de rezonanţă solară al lui Roş Împărat, precum şi faptul că în multe basme acest personaj este regăsit sub numele de Soare Împărat, „ne aduc în memorie faptul că Sufletul Universal – cel nenăscut, etern, imuabil, pur, esenţa realităţii absolute – este simbolizat prin Soare în textele vedice, dar şi în cele egiptene antice. De fapt, <<Soarele – simbol al realităţii absolute, astru etern, egal cu sine, căci nu se schimbă şi nu devine >>, simbolizează şi la Dante, spiritul absolut, divinitatea”(Andrei Oişteanu). Din valenţa pozitivă extragem caracterul de luptător, de împărat, el este rege suprem în împărăţia sa aşa cum Soarele este Zeul suprem în universul astral. Valenţa negativă dezvăluie partea întunecată a împăratului, însuşire reflectată şi în condiţia lui de om însemnat ce atrage asupra celorlalţi teama, instinctul de a se feri, proteja, a-l îndepărta pe cât posibil. Acest lucru se poate observa cel mai bine în sfatul pe care îl primeşte Harap-Alb de la tatăl său privitor la necesitatea de a se feri de un astfel de om însemnat („să te fereşti de omul roş […] cât îi pute”).

Simbolistica omului ”roşu” îşi găseşte rădăcini încă din cele mai vechi timpuri, fiind prezentă în multe din mitologiile lumii. În religia creştină, Iuda era roş, precum şi Irod urmând în viitor şi Antihristul. Neron, considerat ca Antihrist de creştinii din vremea lui, autorul primei persecuţii, avea părul roşu, ceea ce se pare, era cazul întregului său neam. Roşul este şi culoarea infernului şi a diavolului, precum şi a animalelor „presupus” subordonate acestui tărâm, cum ar fi vulpea şi veveriţa. „Blonzii sunt mărinimoşi, căci ţin la leu, roşii sunt foarte răi, căci ţin la vulpe” – pseudo Aristot – „Physiognomonie”. Culoarea are însăşi semnificaţie pozitivă ca expresie a iubirii biruitoare în scenele creaţiei şi ale învierii lui Hristos. În mitologia egipteana, Typhon-Set, fratele şi victima lui Osiris, avea părul roşu. Culoarea hieratică a lui Osiris era Verdele, ca principiu al vegetaţiei, în primul rând de origine spirituală, pe când roşul era culoarea nisipului din pustiu. De aici şi coexistenţa în basme a lui Verde şi Roşu-Împărat cu caracter net benefic şi respectiv malefic. Baal se vopseşte cu ocru roşu ca să se coboare în Infern, la fel Marduk ca să se lupte cu Tiamat. Esau, fratele lui Iacov care îşi vinde dreptul de întâi născut pentru un blid de linte era „roş de tot ca o manta de păr”(Facerea,25,25). El este părintele Edomiţilor şi Edom înseamnă roşu.

Lovinescu susţine chiar că Împărăţia Roşie prezentă în basm, este împărăţia vechii Atlantide considerate leagănul rasei roşii, iar fata împăratului Roş este singurul lucru „ce mai merită a fi scăpat”, menită să fie salvată chiar de eroul în curs de iniţiere. „Privitor la Împărăţia Roşie, nu mai e vorba de o descriere, ci de o subversiune, nu o ligaturare a contactelor cu Syria primitivă, ci o rupere deliberată. Împărăţia Roşie desfiinţase voit tot ce o lega cu Ţinutul Suprem, de unde pe vremuri îşi trăsese legitimitatea şi justificarea ei.[…] fiind aplicată aşa de bine la civilizaţia modernă, cât şi la îndepărtata civilizaţie roşie a Atlantidei.[…] Cel dintâi simptom, în basmul nostru, al acestei agresivităţi, e apariţia păsării năzdrăvane care este Fenixul roşu, volatil sacru atlant; mesajul este o invitaţie deghizată să fie trimis cineva să salveze ce se mai poate salva din civilizaţia roşie, chintesenţa ei, adică fata Împăratului Roş, <<farmazoana cumplită>>, lichidând în acelaşi timp rezidurile inutile din civilizaţia satanizată”.

Însă, din toată această ultimă probă, eroul reuşeşte să meargă mai departe cu ajutorul unor fiinţe fantastice care, prin puterea lor aparent inexistentă, se fac utile.

Harap-Alb ajută fiinţe aparent neînsemnate, furnici şi albine, făcându-le un bine necondiţionat. Cu toate acestea inima lui buna îl va ajuta,fiind răsplătit. Pe parcurs eroul acceptă însoţirea câtorva năzdrăvani ce îl vor ajuta să treacă peste probele la care este supus pentru a-i fi încredinţată fata împăratului Roşu.

Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a spiritului; ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii; în mitologia românească, albina rămâne mesagerul învestit cu puteri magice, deoarece “face miere/mierea se face ceară/ceara se face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului în braţe pe toţi ne cuprinde”, după cum se spune într-un text popular. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile Maicii Domnului şi este ocrotită de Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită şi un însemn nefast căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de moarte. Albinele şi furnicile sunt idealuri terimofere ale umanităţii, furnica reprezentând idealul de muncă, iar albina idealul de hărnicie.
            Animalele, simboluri ale vieţii instinctuale, sunt proiectate în numeroase sectoare ale existenţei; unele sunt benefice, îl ajută pe erou să treacă diferite probe, să învingă obstacolele apărute în drumul său: de multe ori o albină îi dă aripa sa, o pasăre îi aduce vestea cea bună, furnicile selectează grămezi de seminţe, în locul eroului, altele sunt rău-prevestitoare sau ameninţătoare.

Cele cinci apareneţe bizare reprezintă întruchipări ale forţelor cosmice: gerul(Gerilă), foamea(Flâmanzilă), setea(Setilă), Ochilă este ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăţi-Lungilă este un săgetător coborât pe Pământ.

Portretele acestor prieteni sunt realizate grotesc, caricatural, trăsătura dominantă fiind îngroşată pâna la limita absurdului şi capătă dimensiuni fantastice. Gerilă este ,,o dihanie de om”, ,,care se perpelea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjini şi tot atunci striga […] că moare de frig, Flamânzilă o ,,namilă de om”, Setilă o ,,arătanie de om”, Ochilă o ,,schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă este o ,,pocitanie de om”. Astfel ipostaza umană este vazută în oglinzile buclucaşe ale simţurilor.

Pe fiecare îl întalneşte în plenitudinea manifestărilor specifice. Cei cinci trăiesc într-o deplină singurătate, fiind respinşi din zona umanului. Toţi formează parcă un întreg bazat pe solidaritate şi comunicare.în existenţa lor se sugerează civilizaţia arhaică, rurală, marcată de cuvintele: „plug”, „mugur”, „brazdă”, „moară”, „vite”. Fiecăruia Harap-Alb îi face câte un portret în care se îmbină caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate. Fiecare dintre năzdrăvani ştie de probele impăratului Roşu, în trecut ei fiind ajutoarele tatălui său. Namilele (Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) sunt simboluri ce reprezintă idealurile umanităţii,  dorinţa de a depăşi limitele. Ele pot reprezenta şi principiul „lumii pe dos”(dincolo de fizicul înspăimântător se află o bunătate uimitoare) sau renunţarea la convenţii.

Cei cinci năzdrăvani sunt personaje fantastice, nişte uriaşi bonomi şi vorbăreţi. Comportându-se ca nişte ţărani humuleşteni, sfătoşi şi şugubeţi, ei sunt personaje simbolice. Ei reprezintă de fapt, obstacolele pe care trebuie să le învingă omul în drumul său spre fericire: propriile limite, datorate trupescului, simţurilor (frigul-Gerilă, foamea-Flămânzilă) dar şi limitele materiale, obiective (timpul-Ochilă, spaţiul-Păsări-Lăţi-Lungilă).

În ciuda înfatişării hidoase, trăsătura dominantă comună este reprezentată de bunătate, compasiune faţă de eroul aflat spre iniţiere.

Cea de-a doua probă este dictată de fata Împăratului Roş: „trebuie să meargă  calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete” , reprezintă ultimul pas pe care eroul este nevoit să-l facă pentru obţinerea statutului de iniţiat. Analizând însă felul şi modul în care această ultimă călătorie are loc, observăm un caracter magic al încercării. Distanţa alergării nu e o distanţă fizică, geografică, aşa cum şi Oişteanu susţine, ci una mitică, suprareală, formula „unde se bat munţii în cap” arătând locul unde  se află apa vie şi apa de leac.În aceste condiţii, eroul trebuie să fie foarte abil, el folosindu-se de obiectele năzdrăvane, întâlnindu-se acum o suprapunere a reprezentărilor mitice:  muntele ca lăcaş al morţilor şi muntele precum un loc sacru, unde se află apa vieţii, drumul către el fiind nu numai o apropiere de sacru, ci, mai presus de orice, o consacrare. Interesant  este faptul că ultima încercare nu are loc între erou şi fiica împăratului ci între două animale care îi reprezintă: calul şi turturica, animale complementare care, deşi aflate într-o aparentă întrecere, se ajută. 

Apogeul drumului iniţiatic este atins  abia în momentul în care Harap-Alb atinge absolutul în manieră transcedentală, ignorând moartea ca act fizic şi alegând apropierea sa de Centru, prin învingerea Păcatului.

„Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul ista, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să stea sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie”.  Harap-Alb este omorât de Spânul care îi taie capul. Însă el este readus în lumea celor vii de fata împăratului Roş, prin intermediul apei moarte şi apei vii.

Apa, cel mai cunoscut simbol al inconştientului, apa, telurică, palpabilă, sânge şi sete de sânge, miros şi corporalitate pasională, poate fi considerata, în cazul de faţă, din două puncte de vedere diametral opuse, nicidecum ireductibile, şi această ambivalenţă se regăseşte la toate nivelurile.

Element primordial, prezent cu această semnificaţie în aproape toate mitologiile, apa este substanţa naşterii şi a morţii: „…receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordiala, din care toate formele se nasc şi în care toate se reîntorc prin regresiune sau prin cataclism. Ele au fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu istoric sau cosmic; ele vor exista neîncetat – deşi niciodată singure, pentru că apele sunt întodeauna germinative, cuprinzând în unitatea lor non-fragmentară virtualităţile tuturor formelor…ele preced orice formă şi suportă orice creaţie.” (Eliade, “Tratat de Istorie a Religiilor”, 183)

Apa vie şi apa moartă, aduse din „tărâmul de dincolo”, reprezintă puterea eroului (neofitului) asupra vieţii şi a morţii, încheierea unui ciclu prin moarte şi inceperea unei noi etape ca iniţiat. Referitor la necesitatea existenţei apei sub două forme, moartă şi vie, şi a rolului diferit pe care îl joacă în basm, filologul  V.I. Propp formulează o ipoteză, căutându-le originea în credinţele şi miturile Greciei antice. Propp face astfel referire la cele două izvoare din lăcaşul lui Hades-zeul Infernului. El susţine că unul dintre ele conţine „apă moartă”, iar celălalt ar conţine „apa vieţii”. Această ipoteză explică pe deplin de ce in basm, Harap-Alb este stropit întâi cu apă moartă şi apoi cu apă vie.

Apa moartă dăruieşte defunctului moartea definitivă şi sufletului acestuia dreptul de a intra în împărăţia umbrelor. „Apa moartă-spune Propp- (…) îl ucide  [pe erou] până la capăt, îl transformă într-un mort definitiv. Avem de a face cu un rit de îngropăciune sui-generis, corespunzător cu acoperirea trupului cu pământ.” Eroului îi este anulată existenţa în planul prezentului, ciclul vieţii lui fiind încheiat.

Astfel, stropindu-l cu apă moartă pe Harap-Alb, fata Impăratului Roş îl trimite deplin pe acesta în lumea strămoşilor, ritual similar catabasei (coborâre iniţiatică în Infern), îndeplinind astfel prima etapă întru eliberarea de sub jurământul faţă de Spân.

Harap-Alb este stropit apoi cu apă vie, „apa vieţii, apa destinată morţilor care nu pătrund definitiv în Infern, ci se întorc din el.” Astfel, apa, pe lângă virtutea purificatoare, capătă şi o putere soteriologică. Imersiunea este regeneratoare, este un fel de renaştere, în sensul că plasează fiinţa într-o stare nouă. Imersiunea poate fi comparată cu punerea lui Hristos în mormânt: El reînvie după această coborâre în Infern. Semn al oricărui început, apa are virtuţi sacre: întinereşte, vindecă miraculos, iluminează spiritual fiinţa. Apa botezului exprimă explicit ideea unei noi naşteri, fiind iniţiatoare.

În „Vechiul Testament” apa este mai presus de toate simbol al vieţii. În „Noul Testament” ea devine simbol al Duhului Sfânt. Iisus Hristos îi arată samariteanului că este Stăpânul apei vii (Ioan, 4, 10). El este izvorul: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea” (id., 7, 37-38).  Apa ţâşneşte din pieptul Lui ca din stânca lui Moise, iar când, răstignit, este străpuns cu lancea , din rană Îi curg apă şi sânge. Apa vie vine de la Tatăl şi ea se transmite prin Hristos, Dumnezeu care S-a facut om, sau prin harul Duhului Sfânt care, potrivit unui imn de Rusalii, este font vivus (izvor de apă vie), ignis caritatis (focul iubirii), Altissimi donum Dei (dar al Atotputernicului). Sfântul Atanasie precizează sensul acestei doctrine: „Tatăl fiind izvorul, Fiul este numit fluviu, iar noi ne adăpăm din Duh” (Ad Serapionem, 1, 19).

Harap-Alb a jurat să nu-şi dezvăluie identitatea până la moarte şi transfigurare şi el îşi ţine cuvântul până la moarte, conform pactului iniţial. Pentru ca Eul său individual sa devină Sinea, trebuie să se desfacă de accidentele lui. Eroul, lepădând astfel toate limitările individuale, murind faţă de ele, atinge planurile cauzale, toate pietrele, copacii, fiinţele, întreaga fire, prin gura Fetei Impăratului Roş, îi proclamă calitatea de Desăvârşit, de Fiu legitim al Cerului şi al Pământului şi nu pot face altfel, pentru că raţiunea de existenţă a întregului Univers este să mărturisească pe supremul Brahma şi pe cei care    s-au identificat cu el, altfel spus, calitatea lui Harap-Alb de locotenent al divinităţii.

Eroul se întoarce în lumea celor vii ca iniţiat. De asemena, prin „învierea” sa, el este eliberat de sub jurământul Spânului, căci el a jurat sa-i fie slugă până când va muri şi iarăşi va învia: „şi atâta vreme să ai a  sluji, până când ai muri şi iar îi învia”.

Cu toate că pe tot firul poveştii, Harap-Alb şi Spânul sunt inseparabili („Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări şi nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie”) şi  chiar interschimbabili („Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de craiu şi le ie la sine; apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute ca semn de pecetluirea jurământului”), această alianţă ia sfârşit, binele triumfând.

Pe parcursul operei se face remarcat simbolul oglinzii ce-l reflectă pe Harap-Alb exact aşa cum este, deşi este obligat să ia titlul de slugă, oglinda îi reflectă adevărata identitate, el este arătat precum un fiu de crai, deci nu ceea ce se vrea să fie, ci ceea ce este cu adevărat. „Oglinda nu linguseste, ea reflectă cu fidelitate pe cel care se uită în ea, acel chip pe care nu-l arătăm niciodată lumii, pentru că îl ascundem cu ajutorul persoanei[…]”(C.G.Jung).

            Ce reflectă oglinda? Adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al cunoştiinţei”(J.Chevalier, „Dicţionar de simboluri”). „Replică a realităţii, similitudine aparentă şi simbol al morţii, oglinda are funcţii magice, ea revelează lumea eliberată de timp.”

Vechii greci considerau că oglinda „face să apară oameni care încă nu există sau care execută o acţiune pe care o vor săvârşi mai târziu”. Astfel, punându-i faţă în faţă pe Crai si pe Harap-Alb, observăm cum Harap-Alb se vede pe el în viitor în persoana tatălui, iar Craiul se oglindeşte pe el în trecut în persoana fiului, putându-se astfel aminti de tehnica oglinzilor paralele, care reflectă una si aceeaşi persoană, dar, aici, în stadii diferite ale vieţii.

C. G. Jung spunea în lucrarea sa „În lumea arhetipurilor” că „[…]întâlnirea cu sine face parte dintre acele lucruri neplăcute pe care le evităm atâta timp cât putem proiecta în exterior tot ceea ce este negativ”. Această întâlnire cu sine poate fi observată între Harap-Alb si Spân ca o întâlnire a unei persoane cu alter-ego-ul său. Harap-Alb reprezintă tot ce este bun, el este curajos, cinstit si cu un suflet mare, dar naiv, pe când Spânul este viclean si las, deci total opusul fiului de crai, o proiecţie negativa a eroului principal.

Trecând la o altă parte a simbolului oglinzii ajungem la mitul lui Narcis.

Putem afirma că moartea lui Harap-Alb este o experienţă a eliberării de narcisism, deoarece Narcis, cazând in apă, este eliberat de căutarea idealului de frumuseţe precum fusese blestemat, deci apa vie si apa moartă cu care este stropit fiul de crai îl eliberează de calitatea de slugă pe care a fost obligat să o adopte.

Eroul primeşte puterea, cunoaşterea  şi nemurirea, depăşindu-şi astfel starea de profan şi apropiindu-se de sacru, de eternitatea spirituală, care se împlineşte însă în momentul în care unitatea promordială este refăcută.Cu toate acestea, hierogamia este cea care semnalizează finalul  drumului inţiatic, contrariile fiind acum anulate şi lumea reproiectată prin iubire, iar iubirea înseamnă renunţarea la fiinţa personală şi identificarea în celălalt.

Astfel, prin unirea sa definitivă cu divinitatea atinge starea de iniţiat, fiind acum demn de a-şi primi cununa, încheind un ciclu al vieţii şi deschizând altul.