1907 de Alexandru Vlahuță--o poezie ACTUALĂ

(se poate înlocui substantivul,,rege,maiestate”cu......)





Minciuna stă cu regele la masă...
Doar asta-i cam de multișor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Și, se-nțelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce țară fericită, maiestate!...
Se lăfăiește gureșa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nțelepciune și de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai ști c-a fost, sărmanul,
De nu-și afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ți sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, și mișei, și proști de-a rândul,
Ș-o sărăcie cum nu-ți dai cu gândul...
Dar faci un semn, și-ncep să se ridice

Oștiri, cetăți, palate lume nouă,
Izvoarele vieții se desfundă;
De pretutindeni bogății inundă;
Și tu le-mparți cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvnește-o lume.
E-o veselie ș-un belșug în țară,
Că vin și guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ți nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...
Cresc flori pe unde calci, și râde firea.
Tu-mparți norocul numai cu privirea.
Încai țăranii zburdă pe la sate!...

Și-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
. . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trențăros, dar pare-un om de seamă,
Și... Adevărul parc-a zis că-l cheamă...
De unde-o fi... că nu-i de-aici din țară.

Minciuna palidă-și topește glasul:
O, nu-l primiți! Îl știu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotștiutorul
Și vede prăbușirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Și gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poți auzi ce vorbe-nșiră...

Și totuși, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac și monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu brațele pe piept încrucișate,
Răspică vorba: Țara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ți. Și slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poți vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuși cei mulți și harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ți spinteci cale
Să știi și-n țara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Și guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ți steie drept în față,
Ca pe-un vrăjmaș, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Și dureroase lucruri mai învață!

Părăzi, decor de teatru, luminații,
Tot ce pe vulg și pe copii înșală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ți decorații!

Tu-n țara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ți-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosnește putregaiul,

Dar tu ești fericit. Lingușitorii
Înalță imnuri proslăvirii tale
Și fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-și adorm foamea prășitorii.
. . . . . . . . . . . . . . .
Nu ți-ai iubit poporul, maiestate!
Sau nu l-ai înțeles, și e totuna.
De sus și până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă și dezleagă-n țară toate.

Iar ca să-ți dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă și-ți arată
Sclipiri și flori... Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?...

Și ce speranțe se puneau în tine,
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale,
Cu pâine și cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale!
. . . . . . . . . . . . . . .
Și ce credință trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoș-a trufiei tale!
. . . . . . . . . . . . . . .
C-acestea nu l-au deșteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară
Și slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Firește, de la sine se-nțelege.
 Trec anii. Și ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu ești printre regi! Mărire ție!...
În jâlțu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Lingușirea.

De-abia se isprăvește-o sărbătoare,
Și-ncepe alta. Muzicile cântă...
Îmbracă-te-n podoabe, țară sfântă,
Să nu mai știe nimeni ce te doare!
. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care crește?
Se zguduie pământul și mugește,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalță flăcări, brațe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu și rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Și spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbușește-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum șuieră cumplita vijelie!
Sar frații între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăși sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Și-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-și frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Și, tremurând, din jilțu-i se ridică.
Au cine liniștea lui scumpă-i strică?
Ș-al vremii rost el tot nu-l înțelege.

DOR de EMINESCU---de Adrian Păunescu

Intr-o lume relativa

Ce-a facut si-a desfacut
Eminescu-i remuscarea
Dorului de absolut
Daca unu si cu unu
Nu mai vor sa faca doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noiFara el oricare lucru
Si-ar urma cararea sa
Fara el chiar steaua noastra
Dintre stele ar cadea
Pe pamantul vechii Dacii
Cand mai mare, cand mai mic
Daca n-ar fi Eminescu
Viata nu ne-ar fi nimic

El Moldovei ii e fiul
Si Munteniei nepot
L-a-nfiat intreg Ardealul
Eminescu-i peste tot
Intr-o lume relativa
Mai avem un nume sfant
Eminescu-i Romania
Tainuita in cuvant

ianuarie....

Umblă ianuarie prin lume cu paşi imenşi de frig,
eu nu-l văd, nu-l aud,
trece ianuarie prin lume,

Am strigat o floare de gheaţă şi s-a topit,
am strigat o ramură albă şi s-a făcut nevăzută,
am strigat spre cer şi nimeni n-a vrut să-mi răspundă....