Harap-Alb: lupta binelui împotriva răului

 

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă se încadrează în caracteristicile basmului cult, fiind publicat în 1877, în revista Convorbiri literare.

 Basmul cult este o specie narativă a cărei structură  urmează o serie de stereotipuri. Astfel, se urmărește construcția subiectului structura narativă și construcția personajelor. În basmul cult protagoniștii sunt posesorii unor valori simbolice universale, care iau parte la o acțiune cu un caracter fabulos.

Personajele participante sunt martore și părtașe la traseul maturizării eroului.

Tema basmului este una arhicunoscută, lupta binelui împotriva răului, conturându-se prin prisma unei acțiuni simple, ce se desfășoară linear prin înlănțuire. Întreaga acțiune a basmului se supune unui model structural în concordanță cu momentele subiectului după cum urmează: o situație inițială de echilibru (expozițiunea), o întâmplare sau o serie de întâmplări care dereglează echilibrul inițial (intriga), trecerea probelor (desfășurarea acțiunii), acțiunea reparatorie (punctul culminant) și refacerea echilibrului și răsplătirea eroului (deznodământul). 

Acțiunea se desfășoară într-un timp și într-un spațiu nedeterminate (dintr-un capăt al lumii în celălalt). Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care utilizează ca moduri de expunere narațiunea la persoana a III-a și dialogul.

Este urmărit traseul maturizării eroului după schema narativă a inițierii: un traseu al cunoașterii prin sine, înfățișarea unor trăsături umane în contrast cu un factor perturbator. Construită după o schemă realistă, personalitatea eroului totalizează o serie de  calități umane extraordinare, dar nu este înzestrată cu puteri supranaturale. Astfel, personajul principal este înconjurat de personaje sau de obiecte cu puteri miraculoase, pentru a putea înfrânge forțele malefice.

Caracterul cult al basmului lui Ion Creangă este oferit de existența unui autor cunoscut. Firul narativ urmărește maniera în care eroul basmului, Harap-Alb, parcurge o călătorie a inițierii , la finalul căreia trebuie să pășească într-un plan superior al existenței.

Situația inițială coincide cu starea de echilibru a două împărății, într-una trăia un crai cu feciorii acestuia, iar în celălalt capăt al lumii, cea de-a doua împărăție, în care trăia fratele craiului, Verde – împărat și fetele acestuia. Se poate observa o similitudine atât în ceea ce privește spațiul cât și în ceea ce privește familia de viță nobilă. Prin fixarea celor două împărății la extremitățile lumii se sugerează dimensiunea fabuloasă a spațiului. Astfel, nu există, asemenea basmelor populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus și tărâmul de jos), acțiunea desfășurându-se într-un spațiu orizontal, conturându-se o geografie realistă.

Momentul care dereglează echilibrul inițial este marcat de scrisoarea lui Verde – împărat, prin care acesta își roagă fratele să trimită cel mai vrednic fiu pentru a-i succede la tron. Craiul își supune fiii la un test pentru a-l afla pe cel mai vrednic dintre ei, acesta fiind momentul în care începe desfășurarea acțiunii. Craiul se îmbracă într-o piele de urs și iese în fața lor de sub un pod. Locul nu este ales întâmplător, podul simbolizând limita dintre lumea cunoscută și cea necunoscută. Cel care reușește să treacă de probă este fiul cel mic al craiului ajutat de Sfânta Duminică. Cum părinții își povățuiesc odraslele înainte de a se aventura în necunoscut, craiul îl sfătuiește pe Harap-Alb să se ferească de omul Spân și de omul Roș. Această precizare constituie interdicția, un element specific basmului. Pe drum, tânărul se întâlnește cu un Spân și, deși refuză să și-l facă tovarăș de drumeție de două ori, a treia oară acceptă, decizie ce va marca încălcarea interdicției.

O secvență importantă o reprezintă popasul de la fântână, când spânul intră să se răcorească și îl sfătuiește și pe tânăr să facă același lucru. Dând dovadă de naivitate, Harap-Alb nu intuiește înșelătoria pe care și-a propus-o spânul și astfel cade în capcana acestuia. Naivitatea eroului este notabilă în evoluția conflictului, textul urmărind tocmai maturizarea eroului. Spânul îi fură identitatea, îi dă numele Harap-Alb și stabilește cursul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie pentru a-și recăpăta identitatea. Are loc o schimbare a statutului între stăpân și slugă.

Încercările la care este supus Harap-Alb au menirea de a înzestra caracterul eroului cu virtuți precum ascultarea, curajul, omenia etc. Prin cele trei încercări (de a aduce sălățile din Grădina Ursului, pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata împăratului Roș) Harap Alb își va recâștiga statutul imperial. Ultima sarcină implică o altă serie de probe, constituindu-se un basm în interiorul altui basm.

Izbânda eroului se datorează personajului inițiator (Sfânta Duminică) și personajelor adjuvante (calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Demascarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie coincide cu întoarcerea lui Harap-alb cu fata de împărat, care dezvăluie adevărata identitate a tânărului. Spânul îl ucide pe erou, dar acesta este înviat de către fata împăratului. Acest moment marchează trecerea eroului într-o altă etapă existențială, naivitatea este înlocuită de maturitate. Corespunzător deznodământului este nunta, văzută ca o confirmare a maturizării eroului: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.”

Dacă în basmele populare eroul este înzestrat cu puteri supranaturale, în basmul cult personajul nu dispune de astfel de calități, însușirea lui definitorie fiind bunătatea. Supranaturalul care pictează firul narativ nu are scopul de a oferi modele abstracte, ci este o manieră de a face naturalul mai uman.

 

 MANUAL CLASA aXI-a EXERCIȚII

pag.17

Revolta fondului nostru nelatin

 =Premiza de la care pornește autorul este mândria vorbitorilor de limbă română că latinitatea limbii noastre ne diferențiază de limbile vecinilor și calitățile poporului român sunt deosebite.

=Lucian Blaga critică latinul sufletului românesc, punând în balanță bogata moștenire slavo-tracă. Pentru a argumenta existenţa fondului nostru nelatin, Blaga apelează la o comparaţie cu un exemplu din ştiinţele naturii. Acesta face un experiment prin care arată însemnatul procent de sân ge slav şi trac care curge în fiinţa noastră. Lucian Blaga dă drept exemplu încrucişarea une flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Însuşirea uneia este dominanantă, dar apar şi însuşirile celeilalte flori chiar dacă noi le considerăm pierdute; ele se afirmă di n timp în timp. Dominanta în spiritul românesc o reprezintă limba latină, dar şi fondul sl avo- trac.

    - Însemnatul procent de sânge slav și trac, ce clocotește în ființa noastră se dovedește a fi mult mai însemnat pe cât ne dorim noi sa fie.

    - Originile sunt modul de legitimare a unui popor, reprezentând legătura dintre trecut și prezent, glorificarea începuturilor asigurând armonia viitorului. 

    -Barbaria nu ar trebui privită că o caracteristică a unui popor înapoiat sau criminal, ci doar o frică a necunoscutului.

=,,Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în trecut.”

Deşi deţinem şi alte influenţe bogate de la alte popoare, istoria noastră se proiectează în acţiunile şi în comportamentul nostru. Deşi noi vrem să fim latini puri, avem şi influenţe ale fondului slavo-t rac, pe care le expunem în ceea ce facem.
Din respect pentru cultul strămoşilor, naţiunea română ar trebui să acorde importanţa necesară tuturor componentelor spirituale etnice din care a rezultat limba română.

În opera sa Lucian Blaga ne consideră ,,morminte vii” deoarece noi, oamenii, suntem moştenitori ai unui mare tezaur, limba strămoşească. Blaga nu respinge tradiţia şi crezul în latinitatea noastră, ci condamnă orientarea într-o singură direcţie şi exagerările, simplitatea şi superficialitatea abordării tradiţiei.

 

Pag.16

,,Memento mori de Eminescu(fragment)

127.Și-n zenit opri oștirea-i peste armia romană.
­ Decebal! el strigă-n nouri ­ îi detun, îi iau în goană
Și Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă
Și coroana și-o ridică cătr-imaginea augustă
Și se uită cu durere la divinii săi străbuni.

128. Iar pe plaiuri verzi de munte oștile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite ­
Rupt e șirul lor pe-alocuri de al soarelui foc roș.
Pe un trunchi înalt de stâncă chiar cezarul stă-n uimire:
­ Ridicați semnale urbei înspre-a cerului oștire
Și strigați: Cu noi e Roma! ­ Codri-adânci și-ntunecoși

129. Clocotesc de lungul freamăt și de-a armelor sunare.
Armia: „Cu noi e Roma! " Acvilele-i ard în soare
Van din Sarmisegetuza vin săgeți în roșii ploi,
Scuturi se îndrept spre dânsa, oprind grindina de-aramă,
Zeii urlă ­ stânci se clatin, norii-n fâșii se distramă
Și pe fulgeri lungi șiroaie curg în munții rupți și goi.

 

„Memento mori”( panorama deșertăciunilor) („Amintește-ți că ești muritor”) este o expresie latinească. Se spune că, în Roma antică, expresia „Memento mori” ar fi fost repetată de un sclav, în faţa unui general roman, când acesta sărbătorea, pe străzile Romei, triumful în urma unei bătălii. Cu demnitate, în faţa generalului victorios, sclavul i-a amintit că, în pofida succesului, “mâine este o altă zi”. De fapt, povesteşte Tertulian, vorbele sclavului ar fi fost acestea: “Respice post te! Hominem te esse memento!” (Priveşte în jurul tău şi aminteşte-ţi că eşti doar un om!)

Fragmentul (compus din strofele 127,128,129)este al războiului dintre daci si romani. Este evocat regele dac,Decebal, care aude un strigăt de încurajare,de ajutor, venit din ,nouri”,dușmanii vor fi întorși din drum,,vor fi înecați în apa Danubiului.Într-un gest solemn,Decebal care exprimă sinceritatea și credința  față de țară,de daci,,coroana si-o ridică” către,, imaginea augustă”a romanului cuceritor, este simbolul unei stingeri tragice. Atitudinea și poziția demnă a lui Decebal conferă impresia că regele este un mijlocitor între oameni și zei ce cunoaște atât destinul propriului popor, cât și pe cel al altor popoare.Paloarea regelui exprimă deznădejdea,durerea pierderii unei lupte,este asemenea cererii de iertare față de strămoșii săi.Regele Decebal este un învins,care privește cu regret,cu durere trecutul glorios al străbunilor.Este dezamăgirea srăbunilor și a marelui rege care vede că un război formează un neam.

 Cucerirea de către romani,imaginea sfârșitului Daciei alături de simbolurile Imperiului Roman,,acvila”,vulturul,amintește de nașterea prin foc a unui popor,este momentul formării poporului român.Victoria romanilor este exprimată prin strigătul triumfător,,Cu noi e Roma!”,imperiul,lumea.Atmosfera este apocaliptică,iar bătălia este descrisă prin personificări,, stânci se clatin, norii-n fâșii se distramă”;metafore:,, Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.”Înfrângerea nu este umilitoare,ci măreață,poporul dac este sub semnul cosmic al,, soarelui foc roș.”

În,,van”,zadarnic din Sarmisegetuza,,vin săgeți în roșii ploi”, scuturile romane le opresc. Zeii,natura dezlănțuită devine un vacarm,un vaiet al al cerului și al pământului străbun ce vede înfrângerea Daciei.

Imaginile poetice surprind la nivel pictural grandiosul şi solemnitatea unei înfrângeri și a unei cuceriri.

Eminescu vede în războiul dacic, în înfruntarea dintre dacii iubitori de libertate şi gândirea ordonatoare a Romei, actul de naştere al poporului român.

2=poetul a fost atras cel mai mult de perioada geto-dacică, fapt ce reiese din poemele: „Memento mori”, „Sarmis”, „Povestea magului călător în stele”, „Gemenii”, „Rugăciunea unui dac”, „Strigoii”

Istoria română este, deci, regăsită în operele „Doina”, „La arme” și „Scrisoarea III”. Iar poezia„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” este scrisă în contextul luptei pentru independența și unitatea națională, care exprimă un apel la unitate, patriotism și implicare activă în construirea unui viitor mai bun pentru România.

 

 

 

pag112

Monologul dramatic trăsături:

Monologul dramatic este un mod de expunere specific genului dramatic, în care un personaj își expune singur gândurile, stările interioare, concepțiile sau dilemele, fie în fața altor personaje, fie, prin intermediul aparteului, direct publicului. Caracteristicile sale includ prezentarea unei reflecții a personajului, un ton intim și introspectiv, dar și un rol important în dezvăluirea psihologiei personajului, în funcție de situația scenică. 

1=Un procedeu artistic de caracterizare a personajelor este monologul, reprezentativ în conturarea lui Spiridon, „băiat de procopseală în casa lui Titircă”. Monologul dramatic din actul I, scena V, este o confesiune și scoate în evidenţă pe de o parte agresivitatea lui Jupan Dumitrache şi pe de alţi parte conturează statutul lui Spiridon de servitor oprimat, dar descurcăreţ şi obraznic: „Măi! al dracului rumân şi jupanul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat «Titircă InimăRea»“. În monolog, Spiridon inserează replicile lui Dumitrache, adică dialogul, imitând şi comportamentul ridicol al acestuia. Invectivele şi ocările, pe care Spiridon le azvârle cu obidă împotriva jupanului, relevă lipsa de instrucţie şi educaţie a personajului: „Auzi, cu sfântul Niculae trai bun, cădea-i-ar bunul pe inimă lui jupanul!”. În monologul lui Spiridon, termenul de „musiu” i se adresează tot lui, de vreme ce în stil indirect liber el ne înfățișează modalitatea în care aveau de obicei loc întâlnirile contondente cu Jupânul.

2=

A-Monologul adresat al fetei către iubit începe cu reproşul realizat prin adverbul ,,iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative "sufletul vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii "în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite" - universul de creaţie umană. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!" cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru, însă doar prin iubire. Monologul iubitei propune o cale de a fi fericit prin iubire( nu cata in departare /fericirea ta iubite)  sentimentele fetei sunt puternice, este sufletul pereche, jumătatea androginului si singura ratiune de a trai.

B-În monologul interior,,Sărmanul Dionis”,Eminescu, chiar de la începutul nuvelei, propune un test mai amplu despre proporționalitatea percepției. Monologul interior al lui Dionis este un prim semn al romantismului pentru ca se refera la aspiratia eroulu spre cunoastere.  Într-un univers în care nu avem o referinţă a lungimii, nu ştim dacă un obiect e mare sau mic. Fără o referinţă absolută, spaţiul este relativ, o idee care stă la baza teoriei relativităţii a lui Einstein.Personajul ajunge să înțeleagă că lumea este o creație a sa, iar acest lucru îi permite să manipuleze spațiul și timpul, chiar și să se reducă pe sine la dimensiunile unui glonte pentru a explora universul dintr-o perspectivă unică.

3=Mai sunt câteva zile până la teză și,pentru că am o clipă de repaus,îmi pun gândurile în ordine:știu?nu știu ce mă așteaptă?

pag.103

Funcția informativă=transmiterea de informații despre realitate, context sau un subiect clar.

 Scopul său principal este de a descrie și de a oferi detalii concrete despre o anumită situație, utilizând un limbaj obiectiv și clar.

 Această funcție este dominantă în comunicate oficiale, buletine informative, referate sau cronici. 

Exemple: Texte științifice, știri, manuale, rapoarte, meteo sau buletine informative. 

,,,,,,,,,,,,emotivă=Centrată pe emițător, exprimă stări, sentimente și opinii subiective. Se realizează prin interjecții, exclamații sau verbe evaluative (ex: Ah!, Mă bucur!, Cred că...).

Texte: scrisoarea, jurnalul, memoriile, autobiografia, poezia, eseul.

Mărci lingvistice: persoana I, interjecţiile, exclamaţiile, repetiţii cu valoare de insitenţă

,,,,,,,,,,,conativă= Centrată pe receptor, are scopul de a influența interlocutorul prin comenzi, rugăminți sau întrebări directe. Se folosește în special modul imperativ (ex: Vino!, Spune-mi!). Texte: textele publicitare, discursurile politice, poezia militantă, pledoariile.

Mărci lingvistice: persoana a II-a, substantivele şi pronumele în cazul vocativ, verbele la imperativ, enunţuri interogative

Această funcție este esențială în textele persuasive, deoarece se concentrează pe receptor, având ca scop final convingerea acestuia. Textul persuasiv urmărește să influențeze direct gândirea și comportamentul cititorului, fie că este vorba despre a-l determina să cumpere un produs, să adopte o anumită idee sau să-și schimbe o atitudine. 

,,,,,,,,,,,fatică=Această funcţie este centrată pe canalul de comunicare, pe suportul oral / vizual al mesajului: voce, telefon, gesturi. Emiţătorul recurge la această funcţie pentru a se asigura că se poate stabili comunicarea, că aceasta nu este perturbată sau întreruptă, verificând receptarea corectă a mesajului.

Texte: convorbirile telefonice, dialogul din piesele de teatru, punerea în pagină.

Mărci lingvistice: interjecţiile, construcţiile incidente, interpelările, formulele de politeţe.

1=A= Funcția informativă

    B=funcția emotivă

2=  a=emițător=magazinul universal bucureștean,,Vulturul de mare”

           Receptor=viitorii cumpărători ai magazinului

           Mesajul=centrat pe funcția poetică este un text interesant,plăcut, amuzant, ușor de fixat în memorie. Pregnanța mesajului e produsă de simetrii, repetiții, rime, ritm, sensuri figurat,se manifestă în poezia care este un slogan publicitar.

           Cod= cuvintele folosite favorizează înțelegerea corectă a reclamei în versuri care conving pe cititori sau ascultători:,,mărfuri,pânzeturi,prosoape,șervete”

      b=Textul informativ,,La vulturul de mare” transmitere informații,știri despre magazinul în care se pot cumpăra diverse produse textile.Este un text persuasiv,pentru că urmărește să influențeze direct gândirea și comportamentul clienților, determinâdu-i să cumpere un produs, influențâdu-i să adopte ideea de a cunoaște magazinul și a vedea curioși multitudinea de produse.

     Pag.104

3= Liceu teoretic,,Jean Monett oferă invatamant primar, gimnazial și liceal. 

Le oferim elevilor nostri o educatie, dar si experiente diverse pentru o buna orientare pe viitor.

Îi ajutam sa descopere un domeniu de care sunt pasionati, având oportunitatea de a-l cultiva în cadrul activitatilor extrascolare. Două laboratoare de info, câte unul de bio, fizică şi chimie, o sală de sport şi una de festivităţi, de curând renovată. Sala de festivităţi găzduieşte în fiecare an festivalul de teatru al liceului, care, începând cu anul trecut, a devenit o competiţie interşcolară, pe cel de muzică şi de dans, ca şi diverse concursuri şi olimpiade.

4=Este un text informativ:

a.- transmiterea de informații despre o realitate petrecută la o casă peste drum de cazarma Cuza;

- limbaj denotativ (cu sens propriu, obiectiv), claritate, concizie și corectitudine;

-informaţiile sunt obiective, fiind excluse mărcile subiectivităţii;

b.-Vom transmite o știre care poate emoționa pe ascultători.Este vorba despre un foc,un incendiu  ce a izbucnit la o casă,situată vis-a vis de cazarma Cuza,pe Dealul Spirii.Starea vremii era nefavorabilă stingerii,pentru că bătea un vânt puternic,periculos pentru vecinătăți.Dar impresionantă a fost activitatea promtă a pompierilor și a soldaților care au făcut eforturi supraomenești pentru salvarea victimelor.Au acționat cu eroism,cu rapiditate,astfel că focul a fost stins.Am observat bucuria locatarilor,care le-au mulțumit pompierilor,pagubele au fost neînsemnate și în curând totul va reintra în normal.

c.-valoare subiectivă: o știre care poate emoționa; impresionantă a fost; am observat bucuria,

 

 Chirița în provinție

pag.70

1=Lumea poate fi privită ca o comedie prin prisma ideii că viața este adesea un spectacol plin de exagerări, ipocrizie și contraste amuzante, unde personajele se luptă cu propriile defecte și cu o realitate care le depășește. Această perspectivă permite înțelegerea mai nuanțată a situațiilor cotidiene, transformând eșecurile și conflictele în surse de umor și reflecție, precum în comediile de moravuri care satirizează societatea și viciile umane. 

Lumea, privită ca o scenă, unde fiecare își joacă propriul rol într-un spectacol grandios și haotic.

Finalul piesei,,Chirița în provinție” evidenţiază o idee de natură filozofică, aceea a lumii ca teatru, în care oamenii sunt actori; un final fericit, binele triumfă, iar pedepsirea binemeritată a personajelor negative nu atinge forme atât de grave, încât să producă nenorociri ori să împiedice împăcarea finală.

Iar Tipătescu,personaj din comedia,,O scrisoare pierdută,rostește cuvintele:,ce lume...ce lume”, rostește această replică (cu o ușoară variație) pentru a-și exprima dezamăgirea față de propria lume, de obicei în funcție de interesele sale. 

2=tema:,,Reflectarea în literatură a unor forme hibride ale civilizației românești al secolului al XIX-lea”         

Ar fi greșit să vorbim despre hibridizarea civilizației românești în sec XIX și nu numai, fără a ne referi la specificul geografic, istoric și sufletesc al poporului nostru. Eterogenitatea frapantă a influențelor, vizibilă pe străzile Iașiului de secol XIX sau in cartiere amestecate ale Bucureștiului modern nu poate fi înțeleasă fără această necesară contextualizare. Ea scoate în evidență atât motivele care stau la baza fenomenului hibrid, cât și regăsirea permanentă a propriului specific, a tradiției unde ”
”Dorul de altceva” în cultura română, fie că se manifestă prin franțuzisme, prin strălucitoarele saloane literare, prin lornionul aurit de pe nasul ”vreunui pedant” , cum ar spune Mihai Eminescu, prin anglicisme, adoptarea ultimelor descoperiri în materie de tehnologie și accesul la cea mai rapidă conexiune la internet de pe continent, cum ar constata astăzi un specialist, nu face decât să sublinieze dorința funciară a unei picături de latinitate de a-și găsi drumul identitar, lipsit de sprijinul unui Occident prea depărtat , înconjurat de vecini care i-au amenințat inegritatea teritorială și cu care are prea puține afinități.

Societatea română în primele decenii ale secolului XIX nu este decât la suprafață teatrul de contraste din ochii occidentalului. ” Ciclul ”Chirițelor” , ”Balta Albă”, fiziologiile lui Costache Negruzzi nu au, în fond, nimic dramatic. Ele satirizează mentalitatea unei burghezii în plină criză mimetică, dar în ansamblu, parada lor e privită cu destulă îngăduință. Note de călătorie și amintiri din epocă citate de Neagu Djuvara în capitolul ”Boierii” din lucrarea ”Între Orient și Occident…” observă stadiul înapoiat al infrastructurii, al cutumelor domestice, dar și deschiderea și adaptabilitatea, modernizarea rapidă- în special a femeilor, care, de pildă, trec între 1806 și 1807 în masă și fără ezitare la vestimentația, limbajul și mobilarea locuințelor europenești .

„Ciclul Chiriţelor are ambiţia de a fi o frescă socială în care Alecsandri urmăreşte ascensiunea spre « centru» a celor din marginea societăţii (mahalaua, provincia). Acestor comedii sociale şi « cânticele comice » le lipseşte un conflict dramatic susţinut de personaje cu o tipologie bine-definită ; ele par însumări de scenete, dar autorul impresionează prin forţa de a crea caractere prin folosirea comicului de limbaj. Tentativele de snobism, mimetismul, demagogia şi ipocrizia sunt aspecte comportamentale cu implicaţii sociale, satirizate de dramaturg prin intermediul comicului de limbaj, de situaţii, de caracter, de moravuri. Chiriţa vine în capitalie ca să-şi căpătuiască fetele cu gineri de la oraş, dar până la urmă le mărită pe Aristiţa şi Calipsiţa cu doi boiernaşi din vecini, Brustur şi Cociurlă, aleşi de Bârzoi, în Chiriţa în provinţie, personajul comic are trei scopuri: să introducă la Bârzoieni moda timpului, să devină isprăvniceasă şi să-şi însoare fiul nătâng, Guliţă, cu Luluţa, o orfană crescută în casa ei, care va moşteni o mare avere. Cel care se opune este Leonaş, un tânăr isteţ şi cinstit, îndrăgostit de Luluţa. Chiriţa în provinţie este o comedie de moravuri, deoarce autorul satirizează cu sarcasm întâmplări, aspecte sociale cu ajutorul personajelor ridicule, stârnind râsul, cu scopul de a le îndepărta.

  În «Fiziologia provincialului» Negruzzi a satirizat boierul ţinutaş — om mărginit, egoist şi înfumurat, ce caută cu orice preţ să ajungă la «înălţimea» celor mai mari din «capitalie». Provincialul reprezintă o anumită categorie socială cu moravuri specifice. Ajuns în oraş, îşi cumpără lornetă. Pentru a fi la modă, se îmbracă « frac fără mîinice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa la toate încheieturile cu credă». C. Negruzzi ridiculizează cu mare efect comic eroul său, care «e fudul din născare şi evghenis din cap pînă la călcîie». Acasă e aşteptat de nevastă «să vie isprăvnicit sau prezidenţit». În prezentarea personajului, scriitorul nu s-a limitat numai la aspectul fiziologic, dar a pătruns în psihologia, în lumea interioară a acestuia. C. Negruzzi a biciuit cu ironie moravurile boierimii feudale sub domniile fanariote.

  În Fiziologia provincialului în Iaşi (1844), tonalitatea elogioasă este doar o aparenţă: scriitorul se pronunţă energic asupra unui viciu, ce deteriora grav societatea moldavă de atunci – provincialismul…

Kogălniceanu doreşte să evidențieze tipul provincialului fără rude in capitală, al provincialului verosimil pe de-a întregul. Cu peripeții deci, provincialul intră în Iaşi. Trece prin

mahalale şi, în sfârşit, „ajunge în preajma temniții statului; atunce dinaintea ochilor

săi se dizvaleşte ulița aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi.” Vrăjit,

provincialul opreşte la ospătăria „Sankt-Petersburg” unde trăieşte o seara şi o noapte

de vis, cinând în salonul „mărimilor” şi imbătându-se cu şampanie. Efectele asupra

bugetului provincialului sunt însă catastrofale şi-l trezesc brusc pe acesta din aburii

beției. Dacă Negruzzi îl privea pe provincial cu ironie tăioasa, Kogalniceanu e un

spirit pronunțat ludic şi de aceea isprăvile eroului său sunt narate cu umor şi chiar cu

ironie odioasă. El îşi face din cititor un complice. Ca şi Negruzzi sau Russo,

Kogălniceanu e un maestru al ambiguizării vocilor narative şi al discursului. „Măria

sa va mânca în sală. Merge în sufragerie și ochii îi sunt orbi ți de noile frumuseți ce

descopere.
Contextul istoric și geografic subliniază afirmația că  aici la portile Orientului totul este luat ușor.

,,Între Orient și Occident”,Iașul, ca fostă capitală a Moldovei, face parte din această analiză, fiind descris ca un loc unde viața publică și privată aveau odinioară un ritm asemănător cu cel de la Constantinopol,arară istoricul Neagu Djuvara.

Autorul subliniază cum, într-un timp relativ scurt, aristocrația fanariotă a trecut de la portul tradițional la haine occidentale, adoptând și idei noi, în timp ce la nivelul mai larg al societății, vechile practici în domenii precum negustoria, învățământul sau armata au fost influențate de schimbare.

În capitolul "Orașul" din lucrarea sa, Neagu Djuvara analizează orașul românesc prin prisma influențelor duale, occidentală și orientală, subliniind o tensiune continuă între aceste două modele. El descrie cum structura urbană, arhitectura, mentalitatea și viața socială sunt un amestec de tradiție otomană (specifică Orientului) și modernizare, adesea copiată din Apus. Rezultatul este un peisaj urban bizar, marcat de contraste, unde elemente incompatibile conviețuiesc, reflectând o identitate românească complexă, prinsă între două lumi.

Modelul Oriental: Djuvara arată cum influența otomană a lăsat amprente puternice, în special în spațiul urban, prin prezența mahalalelor, a clădirilor cu specific oriental și a unui stil de viață mai lax în comparație cu standardele occidentale. Acest aspect este vizibil prin lipsa unui plan urban coerent, în multe cazuri, și prin amestecul de stiluri arhitecturale.

Modelul Occidental: Pe de altă parte, se observă o încercare de a imita modelele urbane occidentale, în special după secolul al XIX-lea, prin apariția clădirilor cu fațade "europene", bulevarde, parcuri și o arhitectură eclectică. Acest proces de modernizare, însă, nu a anulat complet influențele orientale, ci le-a suprapus, creând un amestec adesea haotic.

Dualitatea și contradicția: Djuvara nu condamnă acest amestec, ci îl explică ca pe o consecință firească a istoriei României. El subliniază cum această dualitate definesște identitatea urbană și națională, un amestec ciudat de "Orient și Occident" care nu este nici complet un model, nici celălalt.

     În concluzie, fenomenul hibridizării nu alterează semnificativ prefacerile formării unui nou profil cultural , ci este doar o față inerentă a unui proces ce trebuie înțeles în complexitatea conjucturii de apariție .