Psalm ul VI - Tudor Arghezi

,,Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut dârz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este! "

 

Psalmul este o specie a genului liric prin care poetul inalță un imn de factura religioasa divinității.  Poemul este construit ca un monolog adresat unui Dumnezeu absent, dar dorit cu ardoare.

Tema este   căutarea asidua a divinitatii;aventura cunoasterii are doua coordonate:

una interioara,de coborare in sine,si una exterioara,de cautare a lui Dumnezeu in elementele lumii materiale inconjuratoare. Oscilarea poetului între a crede necondiționat în Dumnezeu şi a tăgădui existența Divinităţii, izvorâtă din nevoia de certitudine a poetului, care caută dovezi palpabile, contactul direct cu aceasta.

  Strofa întâi exprimă îndoiala poetului privind existenţa lui Dumnezeu, pe care îl caută şi îl pândeşte demult: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere / Şi te pândesc în timp, ea pe vânat”. Comparaţia din ultimul vers citat ilustrează dorinţa arzătoare a poetului de a avea o dovadă concretă, reală a existenţei lui Dumnezeu.

Nevoia de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin întrebări filozofice, ceea ce înseamnă că a meditat îndelung la atotputernicia divinităţii, măreţie sugerată de metafora „şoimul”: „Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?”.

Incertitudinea eului liric exprimă o cutezanţă impresionantă, deoarece el se întreabă- „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” -, în sensul că, în sufletul său ar putea muri credinţa sau, dimpotrivă, ar putea deveni smerit, credincios,cerând îndurare în genunchi.

  Strofa a doua începe cu crezul filozofic al lui Arghezi exprimă nehotărârea eului liric între a crede necondiţionat în Dumnezeu şi a refuza existenţa Divinităţii.

Poetul caută dovezi palpabile pentru găsirea Atotputernicului - „Te caut dârz şi fără de folos” - dar eşecul îl face neîncrezător, credinţa rămâne pentru el numai un vis frumos, pe care nu cutează să-i alunge: „Eşti visul meu, din toate, cel frumos / Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”.

   Strofa a treia evidenţiază iluzia descoperirii lui Dumnezeu, prin comparaţia „Ca-n oglindirea unui drum de apă”, care exprimă totodată şi preocuparea privind relaţia omului cu Divinitatea.

Îndoiala despre existenţa lui Dumnezeu este accentuată în versul „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”, printr-o adresare explicită, psalmistul folosind repetiţia verbului „a părea”, care exprimă incertitudinea, nesiguranţa.

Credinţa că Dumnezeu a făcut lumea este exprimată prin simbolul cosmic „stele” şi elementele terestre „peştii”, „taurul sălbatec”, folosind alt verb al incertitudinii „te-ntrezării”, sugerând că omul este apt pentru a crede că El se găseşte pretutindeni în univers.

  În ultima strofă poetul nu renunţă la setea de cunoaştere, la căutarea certitudinilor care să ateste, în concepţia sa, existenţa lui Dumnezeu.

Cutezanţa lui nu este mânată de orgoliu, nu din ambiţie umană doreşte să se măsoare cu Dumnezeu - „Rămân cu tine să mă mai măsor / Fără să vreau să ies biruitor” -, ci din dorința ființei umane de a căuta adevărul și sensul existenței.

Căutarea de certitudini, de dovezi palpabile, care să ateste existenţa lui Divinităţii, este ilustrată explicit în ultimul vers al psalmului: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”. Confruntarea se dovedeste a fi o dorința de cunoaștere ,eul liric repetă gestul biblicului Toma care a avut dorința de a pipăi rănile lui Iisus, pentru a putea crede că a înviat din morți. Eul liric dorește o dovadă a existenței lui Dumnezeu,chiar dacă Acesta există în suflet.

Disperarea şi nădejdea totodată, care-l frământă pe poet sunt accentuate de verbul auditiv „urlu”, iar izbânda credinţei este evidenţiată verbul care ar putea exprima „existenţa” divină: „Este!”.

   În concluzie, relaţia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanentă pendulare între a crede şi a tăgădui,a refuza existenţa Lui, este căutarea de certitudini şi dovezi palpabile, ceea ce denotă frământarea interioară şi neliniştea fără sfârşit, de care poetul a fost tulburat întreaga viaţă.

  În raportul omului cu Dumnezeu, în viziunea lui Tudor Arghezi există atitudini esenţiale ca: neliniştea, lauda, ironia, revolta, acuza, nădejdea credinţei.

  În acest psalm predomină limbajul popular, ilustrat prin cuvinte populare, exprimate mai ales prin verbe - „te drămuiesc”, „să te dobor”, „să mă mai măsor”, „să te pipăi”, „să urlu”, pentru a da oralitate stilului, sugerând capacitatea poetului de a comunica în mod firesc şi direct cu Dumnezeu.

Figurile de stil sunt: epitete - „te caut dârz”, „visul meu  cel frumos”, „taurul sălbatec”, „marea ta poveste”, „să ies biruitor”; comparaţii - „Şi te pândesc în timp, ca pe vânat”, „Ca-n oglindirea unui drum de apă”, „Ca taurul sălbatec când s-adapă”, care accentuează îndoiala ;metafora populară: „şoimul meu cel căutat”, care sugerează Divinitatea. Atitudine de ezitare între răzvrătire sau resemnare reiese din prezența perechilor antonimice:zgomot-tăcere, ucid-să-ngenunchi,credință-tăgadă,a fi-nu ești''. Interogațiile retorice,,esti soimul meu cel cautat?'';,,Să te ucid?''sunt semne ale ezitării,poetul  comunică cu sine în absența Celui invocat

 

 

 

 

 

 

Poezia:,,Fluturi în zadar” de Alexandru Philippide

,,Am început să mă despart de mine
Mă simt mai liniștit.E frig.Afară
Nu știi:e toamnă ,ori e primăvară..
Iar plouă?Nu. E vânt pe străzi.E bine
C-am început să mă despart de mine.

M-am săturat de mine până-n gât,
Privesc în suflet,casc și mi-e urât,
Mă plimb prin mine ca un exilat
și mă cutreier iar în lung și-n lat
și caut iar,și caut iar,și știu
Că nimeni nu-i.Și fluier a pustiu.”

Poeziile filozofice ale lui Alexandru Philippide explorează teme precum trecerea timpului, regretele și graba vieții moderne. Ele reflectă asupra modului în care oamenii trec prin viață, fără a aprecia prezentul. 

Prin monolog poetul mărturisește că „despărțirea de sine” este necesară pentru a se elibera de o povară emoțională; „să mă despart de mine” poate fi interpretată metaforic ca o nevoie de a renunța la o versiune veche, este un proces de transformare personală profundă. Faptul că s-ar simți mai liniștit este o stare pozitivă, adesea rezultatul gestionării emoțiilor sau al eliminării unor factori de stres, potrivit ideilor generale despre echilibru,este o conectare și acceptare ce duce, ulterior, la o liniștire interioară.Trăiește incertitudinea unui timp al toamnei triste ori al primăverii înnoitoare,iar întrebarea care-l frământă,,iar plouă?”este neliniștea,frământarea sufletului, ploaia înseamnă melancolie,singurătate.

Răspunsul vine ca o salvare,,nu”,pentru că apare constatarea ce aduce o schimbare, o stare de neliniște interioară, o nevoie de a fi purtat de valul momentului, lăsând locurile goale să vorbească.

,,E bine c-am început să mă despart de mine” este o metaforă profundă, e o desprindere necesară, să nu se mai identifice cu emoțiile sale negative sau cu suferința,de parcă s-ar uita din exterior. Este o declarație de vindecare. „Despărțirea” nu este o pierdere, ci o eliberare.

„M-am săturat de mine până-n gât” este o metaforă puternică, folosită pentru a descrie o stare extremă de frustrare, oboseală psihică sau nemulțumire profundă față de propria persoană, „Până-n gât”: o hiperbolă (o exagerare) care sugerează că limita a fost depășită,este expresia unui strigăt de ajutor sau a nevoii imediate de schimbare radicală.

Își privește ,,în suflet...”ceea ce sugerează introspecția, o analiză a propriilor trăiri, gânduri și emoții și

„...casc...” nu ca un semn de oboseală fizică, ci plictiseală ,lipsa de interes pentru viață,pentru o  pasiune sau scop. Este o reacție la un interior gol.

  Concluzia ,,și mi-e urât”înseamnă dezgust, o stare de greață metafizică, o insatisfacție totală față de propria persoană sau față de monotonie. În ansamblu, versul exprimă o stare în care individul își examinează viața interioară și nu găsește nimic care să-l bucure sau să-l anime, rezultând o lehamite profundă. Este o formă de resemnare în fața deșertăciunii.

Versul „Mă plimb prin mine ca un exilat” este o metaforă puternică, profund introspectivă, care sugerează o stare de străinătate față de propriul sine, o ruptură interioară și o singurătate extremă descrie o suferință interioară în care individul își analizează propria conștiință cu detașarea.

Căutarea,cunoșterea propriei ființe printr-un umblet „în lung și-n lat”duce la singurătatea în care se află și cu regret,resemnare,,fluier a pustiu”într-un efort inutil.

  De aceea prin expresia „fluturi în zadar”,metaforă poetică,poetul  exprimă melancolia, detașarea, trăind sentimente efemere care nu își mai găsesc rostul, ideea zădărniciei, a unor zboruri inutile, speranțe deșarte, reflectând o stare de resemnare emoțional.

Poemul este construit pe un univers de imagini care pun în evidență atitudini interioare profunde, adesea tragice sau melancolice.

Limbajul poeziei este unul rafinat, reflexiv și marcat de o sensibilitate estetică cultivată, fiind o poezie a unei atmosfere de meditație și o anumită detașare distinsă.

 

                              Harap-Alb: lupta binelui împotriva răului

 

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă se încadrează în caracteristicile basmului cult, fiind publicat în 1877, în revista Convorbiri literare.

 Basmul cult este o specie narativă a cărei structură  urmează o serie de stereotipuri. Astfel, se urmărește construcția subiectului structura narativă și construcția personajelor. În basmul cult protagoniștii sunt posesorii unor valori simbolice universale, care iau parte la o acțiune cu un caracter fabulos.

Personajele participante sunt martore și părtașe la traseul maturizării eroului.

Tema basmului este una arhicunoscută, lupta binelui împotriva răului, conturându-se prin prisma unei acțiuni simple, ce se desfășoară linear prin înlănțuire. Întreaga acțiune a basmului se supune unui model structural în concordanță cu momentele subiectului după cum urmează: o situație inițială de echilibru (expozițiunea), o întâmplare sau o serie de întâmplări care dereglează echilibrul inițial (intriga), trecerea probelor (desfășurarea acțiunii), acțiunea reparatorie (punctul culminant) și refacerea echilibrului și răsplătirea eroului (deznodământul). 

Acțiunea se desfășoară într-un timp și într-un spațiu nedeterminate (dintr-un capăt al lumii în celălalt). Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care utilizează ca moduri de expunere narațiunea la persoana a III-a și dialogul.

Este urmărit traseul maturizării eroului după schema narativă a inițierii: un traseu al cunoașterii prin sine, înfățișarea unor trăsături umane în contrast cu un factor perturbator. Construită după o schemă realistă, personalitatea eroului totalizează o serie de  calități umane extraordinare, dar nu este înzestrată cu puteri supranaturale. Astfel, personajul principal este înconjurat de personaje sau de obiecte cu puteri miraculoase, pentru a putea înfrânge forțele malefice.

Caracterul cult al basmului lui Ion Creangă este oferit de existența unui autor cunoscut. Firul narativ urmărește maniera în care eroul basmului, Harap-Alb, parcurge o călătorie a inițierii , la finalul căreia trebuie să pășească într-un plan superior al existenței.

Situația inițială coincide cu starea de echilibru a două împărății, într-una trăia un crai cu feciorii acestuia, iar în celălalt capăt al lumii, cea de-a doua împărăție, în care trăia fratele craiului, Verde – împărat și fetele acestuia. Se poate observa o similitudine atât în ceea ce privește spațiul cât și în ceea ce privește familia de viță nobilă. Prin fixarea celor două împărății la extremitățile lumii se sugerează dimensiunea fabuloasă a spațiului. Astfel, nu există, asemenea basmelor populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus și tărâmul de jos), acțiunea desfășurându-se într-un spațiu orizontal, conturându-se o geografie realistă.

Momentul care dereglează echilibrul inițial este marcat de scrisoarea lui Verde – împărat, prin care acesta își roagă fratele să trimită cel mai vrednic fiu pentru a-i succede la tron. Craiul își supune fiii la un test pentru a-l afla pe cel mai vrednic dintre ei, acesta fiind momentul în care începe desfășurarea acțiunii. Craiul se îmbracă într-o piele de urs și iese în fața lor de sub un pod. Locul nu este ales întâmplător, podul simbolizând limita dintre lumea cunoscută și cea necunoscută. Cel care reușește să treacă de probă este fiul cel mic al craiului ajutat de Sfânta Duminică. Cum părinții își povățuiesc odraslele înainte de a se aventura în necunoscut, craiul îl sfătuiește pe Harap-Alb să se ferească de omul Spân și de omul Roș. Această precizare constituie interdicția, un element specific basmului. Pe drum, tânărul se întâlnește cu un Spân și, deși refuză să și-l facă tovarăș de drumeție de două ori, a treia oară acceptă, decizie ce va marca încălcarea interdicției.

O secvență importantă o reprezintă popasul de la fântână, când spânul intră să se răcorească și îl sfătuiește și pe tânăr să facă același lucru. Dând dovadă de naivitate, Harap-Alb nu intuiește înșelătoria pe care și-a propus-o spânul și astfel cade în capcana acestuia. Naivitatea eroului este notabilă în evoluția conflictului, textul urmărind tocmai maturizarea eroului. Spânul îi fură identitatea, îi dă numele Harap-Alb și stabilește cursul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie pentru a-și recăpăta identitatea. Are loc o schimbare a statutului între stăpân și slugă.

Încercările la care este supus Harap-Alb au menirea de a înzestra caracterul eroului cu virtuți precum ascultarea, curajul, omenia etc. Prin cele trei încercări (de a aduce sălățile din Grădina Ursului, pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata împăratului Roș) Harap Alb își va recâștiga statutul imperial. Ultima sarcină implică o altă serie de probe, constituindu-se un basm în interiorul altui basm.

Izbânda eroului se datorează personajului inițiator (Sfânta Duminică) și personajelor adjuvante (calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Demascarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie coincide cu întoarcerea lui Harap-alb cu fata de împărat, care dezvăluie adevărata identitate a tânărului. Spânul îl ucide pe erou, dar acesta este înviat de către fata împăratului. Acest moment marchează trecerea eroului într-o altă etapă existențială, naivitatea este înlocuită de maturitate. Corespunzător deznodământului este nunta, văzută ca o confirmare a maturizării eroului: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.”

Dacă în basmele populare eroul este înzestrat cu puteri supranaturale, în basmul cult personajul nu dispune de astfel de calități, însușirea lui definitorie fiind bunătatea. Supranaturalul care pictează firul narativ nu are scopul de a oferi modele abstracte, ci este o manieră de a face naturalul mai uman.

 

 MANUAL CLASA aXI-a EXERCIȚII

pag.17

Revolta fondului nostru nelatin

 =Premiza de la care pornește autorul este mândria vorbitorilor de limbă română că latinitatea limbii noastre ne diferențiază de limbile vecinilor și calitățile poporului român sunt deosebite.

=Lucian Blaga critică latinul sufletului românesc, punând în balanță bogata moștenire slavo-tracă. Pentru a argumenta existenţa fondului nostru nelatin, Blaga apelează la o comparaţie cu un exemplu din ştiinţele naturii. Acesta face un experiment prin care arată însemnatul procent de sân ge slav şi trac care curge în fiinţa noastră. Lucian Blaga dă drept exemplu încrucişarea une flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Însuşirea uneia este dominanantă, dar apar şi însuşirile celeilalte flori chiar dacă noi le considerăm pierdute; ele se afirmă di n timp în timp. Dominanta în spiritul românesc o reprezintă limba latină, dar şi fondul sl avo- trac.

    - Însemnatul procent de sânge slav și trac, ce clocotește în ființa noastră se dovedește a fi mult mai însemnat pe cât ne dorim noi sa fie.

    - Originile sunt modul de legitimare a unui popor, reprezentând legătura dintre trecut și prezent, glorificarea începuturilor asigurând armonia viitorului. 

    -Barbaria nu ar trebui privită că o caracteristică a unui popor înapoiat sau criminal, ci doar o frică a necunoscutului.

=,,Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în trecut.”

Deşi deţinem şi alte influenţe bogate de la alte popoare, istoria noastră se proiectează în acţiunile şi în comportamentul nostru. Deşi noi vrem să fim latini puri, avem şi influenţe ale fondului slavo-t rac, pe care le expunem în ceea ce facem.
Din respect pentru cultul strămoşilor, naţiunea română ar trebui să acorde importanţa necesară tuturor componentelor spirituale etnice din care a rezultat limba română.

În opera sa Lucian Blaga ne consideră ,,morminte vii” deoarece noi, oamenii, suntem moştenitori ai unui mare tezaur, limba strămoşească. Blaga nu respinge tradiţia şi crezul în latinitatea noastră, ci condamnă orientarea într-o singură direcţie şi exagerările, simplitatea şi superficialitatea abordării tradiţiei.

 

Pag.16

,,Memento mori de Eminescu(fragment)

127.Și-n zenit opri oștirea-i peste armia romană.
­ Decebal! el strigă-n nouri ­ îi detun, îi iau în goană
Și Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.
Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă
Și coroana și-o ridică cătr-imaginea augustă
Și se uită cu durere la divinii săi străbuni.

128. Iar pe plaiuri verzi de munte oștile-urbei risipite
Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite ­
Rupt e șirul lor pe-alocuri de al soarelui foc roș.
Pe un trunchi înalt de stâncă chiar cezarul stă-n uimire:
­ Ridicați semnale urbei înspre-a cerului oștire
Și strigați: Cu noi e Roma! ­ Codri-adânci și-ntunecoși

129. Clocotesc de lungul freamăt și de-a armelor sunare.
Armia: „Cu noi e Roma! " Acvilele-i ard în soare
Van din Sarmisegetuza vin săgeți în roșii ploi,
Scuturi se îndrept spre dânsa, oprind grindina de-aramă,
Zeii urlă ­ stânci se clatin, norii-n fâșii se distramă
Și pe fulgeri lungi șiroaie curg în munții rupți și goi.

 

„Memento mori”( panorama deșertăciunilor) („Amintește-ți că ești muritor”) este o expresie latinească. Se spune că, în Roma antică, expresia „Memento mori” ar fi fost repetată de un sclav, în faţa unui general roman, când acesta sărbătorea, pe străzile Romei, triumful în urma unei bătălii. Cu demnitate, în faţa generalului victorios, sclavul i-a amintit că, în pofida succesului, “mâine este o altă zi”. De fapt, povesteşte Tertulian, vorbele sclavului ar fi fost acestea: “Respice post te! Hominem te esse memento!” (Priveşte în jurul tău şi aminteşte-ţi că eşti doar un om!)

Fragmentul (compus din strofele 127,128,129)este al războiului dintre daci si romani. Este evocat regele dac,Decebal, care aude un strigăt de încurajare,de ajutor, venit din ,nouri”,dușmanii vor fi întorși din drum,,vor fi înecați în apa Danubiului.Într-un gest solemn,Decebal care exprimă sinceritatea și credința  față de țară,de daci,,coroana si-o ridică” către,, imaginea augustă”a romanului cuceritor, este simbolul unei stingeri tragice. Atitudinea și poziția demnă a lui Decebal conferă impresia că regele este un mijlocitor între oameni și zei ce cunoaște atât destinul propriului popor, cât și pe cel al altor popoare.Paloarea regelui exprimă deznădejdea,durerea pierderii unei lupte,este asemenea cererii de iertare față de strămoșii săi.Regele Decebal este un învins,care privește cu regret,cu durere trecutul glorios al străbunilor.Este dezamăgirea srăbunilor și a marelui rege care vede că un război formează un neam.

 Cucerirea de către romani,imaginea sfârșitului Daciei alături de simbolurile Imperiului Roman,,acvila”,vulturul,amintește de nașterea prin foc a unui popor,este momentul formării poporului român.Victoria romanilor este exprimată prin strigătul triumfător,,Cu noi e Roma!”,imperiul,lumea.Atmosfera este apocaliptică,iar bătălia este descrisă prin personificări,, stânci se clatin, norii-n fâșii se distramă”;metafore:,, Danubiul o să beie a lor sacre legiuni.”Înfrângerea nu este umilitoare,ci măreață,poporul dac este sub semnul cosmic al,, soarelui foc roș.”

În,,van”,zadarnic din Sarmisegetuza,,vin săgeți în roșii ploi”, scuturile romane le opresc. Zeii,natura dezlănțuită devine un vacarm,un vaiet al al cerului și al pământului străbun ce vede înfrângerea Daciei.

Imaginile poetice surprind la nivel pictural grandiosul şi solemnitatea unei înfrângeri și a unei cuceriri.

Eminescu vede în războiul dacic, în înfruntarea dintre dacii iubitori de libertate şi gândirea ordonatoare a Romei, actul de naştere al poporului român.

2=poetul a fost atras cel mai mult de perioada geto-dacică, fapt ce reiese din poemele: „Memento mori”, „Sarmis”, „Povestea magului călător în stele”, „Gemenii”, „Rugăciunea unui dac”, „Strigoii”

Istoria română este, deci, regăsită în operele „Doina”, „La arme” și „Scrisoarea III”. Iar poezia„Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” este scrisă în contextul luptei pentru independența și unitatea națională, care exprimă un apel la unitate, patriotism și implicare activă în construirea unui viitor mai bun pentru România.

 

 

 

pag112

Monologul dramatic trăsături:

Monologul dramatic este un mod de expunere specific genului dramatic, în care un personaj își expune singur gândurile, stările interioare, concepțiile sau dilemele, fie în fața altor personaje, fie, prin intermediul aparteului, direct publicului. Caracteristicile sale includ prezentarea unei reflecții a personajului, un ton intim și introspectiv, dar și un rol important în dezvăluirea psihologiei personajului, în funcție de situația scenică. 

1=Un procedeu artistic de caracterizare a personajelor este monologul, reprezentativ în conturarea lui Spiridon, „băiat de procopseală în casa lui Titircă”. Monologul dramatic din actul I, scena V, este o confesiune și scoate în evidenţă pe de o parte agresivitatea lui Jupan Dumitrache şi pe de alţi parte conturează statutul lui Spiridon de servitor oprimat, dar descurcăreţ şi obraznic: „Măi! al dracului rumân şi jupanul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat «Titircă InimăRea»“. În monolog, Spiridon inserează replicile lui Dumitrache, adică dialogul, imitând şi comportamentul ridicol al acestuia. Invectivele şi ocările, pe care Spiridon le azvârle cu obidă împotriva jupanului, relevă lipsa de instrucţie şi educaţie a personajului: „Auzi, cu sfântul Niculae trai bun, cădea-i-ar bunul pe inimă lui jupanul!”. În monologul lui Spiridon, termenul de „musiu” i se adresează tot lui, de vreme ce în stil indirect liber el ne înfățișează modalitatea în care aveau de obicei loc întâlnirile contondente cu Jupânul.

2=

A-Monologul adresat al fetei către iubit începe cu reproşul realizat prin adverbul ,,iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, marcat prin cele două apelative "sufletul vieţii mele" şi "iubite", dispuse simetric la începutul şi la sfârşitul primei intervenţii a fetei, exprimând iubirea sinceră. Universul spiritual în care geniul este izolat este redat de enumeraţia eternităţii "în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte". Aspiraţia spre absolut este sugerată de metafora "râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire". Sfera cunoaşterii guvernate de timpul infinit este subliniat prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol "întunecata mare"- misterul genezei, "câmpiile asire"-universul cultural şi "Piramidele-nvechite" - universul de creaţie umană. Avertismentul final "Nu căta în depărtare/Fericirea ta, iubite!" cuprinde posibilitatea împlinirii umane în planul terestru, însă doar prin iubire. Monologul iubitei propune o cale de a fi fericit prin iubire( nu cata in departare /fericirea ta iubite)  sentimentele fetei sunt puternice, este sufletul pereche, jumătatea androginului si singura ratiune de a trai.

B-În monologul interior,,Sărmanul Dionis”,Eminescu, chiar de la începutul nuvelei, propune un test mai amplu despre proporționalitatea percepției. Monologul interior al lui Dionis este un prim semn al romantismului pentru ca se refera la aspiratia eroulu spre cunoastere.  Într-un univers în care nu avem o referinţă a lungimii, nu ştim dacă un obiect e mare sau mic. Fără o referinţă absolută, spaţiul este relativ, o idee care stă la baza teoriei relativităţii a lui Einstein.Personajul ajunge să înțeleagă că lumea este o creație a sa, iar acest lucru îi permite să manipuleze spațiul și timpul, chiar și să se reducă pe sine la dimensiunile unui glonte pentru a explora universul dintr-o perspectivă unică.

3=Mai sunt câteva zile până la teză și,pentru că am o clipă de repaus,îmi pun gândurile în ordine:știu?nu știu ce mă așteaptă?