Ion Creangă și BIBLIA

Ioan Milică, conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi:

                                 ION CREANGĂ și BIBLIA

                

În literatura lui Ion Creangă pot fi întâlnite destule fapte de stil care par mai degrabă preluate din cărţile de uz şcolar ori din cărţile Bibliei decât din vorbirea ţărănească vie, spontană, naturală. 

Spre exemplu, basmul Povestea lui Harap-Alb cuprinde un repertoriu interesant de inserturi textuale de sorginte biblică şi bisericească. Când fiul cel mare al craiului se întoarce acasă ruşinat după confruntarea cu ursul ivit pe nepusă masă de sub pod, voinicul îi mărturiseşte tatălui "că am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă decât să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unui nu-mi trebuie nici împărăţie nici nimic; doar n-am trăi cât lumea, ca să moştenesc pământul". Un discret decupaj din Predica de pe Munte, "Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul" (Mt 5:5), constituie, în basm, argumentul prin care sensibilul flăcău justifică renunţarea la povara lumească a probei iniţiatice.

Într-un alt fragment, sf. Duminică exprimă în chip fatalist o viziune clasică asupra lumii. Omul nu poate face nimic pentru a-şi schimba soarta, aşa că mai bine ar face să se împace cu propriul destin: "Zică cine-a zice şi cum a vrè să zică, dar când este să dai peste păcat, dacă-i înainte te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi. Mă rog, ce mai la deal la vale? Aşa e lumea asta, şi de-ai face, ce-ai face, rămâne cum este ea, nu poţi s-o întorci, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: zi-i lume şi te mântuie. Dar ia să lăsăm toate la o parte, şi până la una la alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că spânul te-a fi aşteptând cu nerăbdare. Şi dă! Stăpân nu-i? trebuie să-l asculţi. «Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpânul.»" (I. Creangă, Opere, 1970, volumul I, p. 99).

Mica predică despre neputinţa de a schimba lumea oamenilor are ca nucleu o temă din Pateric şi e menită să-l pregătească pe fiul de împărat pentru momentul în care va urca pe tron. Un conducător bun trebuie să fie înţelept, drept, curajos şi milostiv pentru că dobândeşte, prin educaţie şi experienţă, o bună înţelegere a mersului lumii şi a sufletului omenesc. Această filozofie constituie un loc comun în cărţile medievale de învăţătură morală, dar Creangă îmbracă ideea în haina stilistică a limbajului popular.

În ciuda repetatelor prevestiri că va ajunge împărat, Harap-Alb se tot tânguie de greutatea încercărilor la care este supus, iar lamentările sale atrag fie dojana părintească a sfintei, fie apelul la cuvântul înţelept al Scripturii, întreţesut cu cel de învăţătură duhovnicească: "- Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise sfânta Duminică; aşa a trebuit să se întâmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrè Domnul. Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul." (I. Creangă, Opere, 1970, volumul I, p. 99).

Ceea ce, la prima vedere, ne apare ca element proverbial popular - Nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul - este, în realitate, folclorizarea unui pasaj dintr-o faimoasă lucrare medievală, Urmarea lui Hristos/ Imitaţiunea lui Cristos: I,19,2, operă a teologului Toma de Kempis.

Ca şi sf. Duminică, calul năzdrăvan al eroului îl povăţuieşte pe Harap-Alb să fie răbdător şi să aibă încredere în puterea lui Dumnezeu: "Zi şi d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea: «Părinţii mănâncă aguridă şi fiilor li se strepezesc dinţii». Hai, nu mai sta pe gânduri; încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu că mare e puterea lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. «Ce-i e scris omului în frunte-i e pus.» Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme." (I. Creangă, Opere, 1970, volumul I, p. 97).

Dincolo de invocarea unui vechi proverb iudaic conservat în Biblie şi naturalizat, mai apoi, în folclorul multor culturi creştine, Părinţii mănâncă aguridă iar fiilor li se strepezesc dinţii, acest fragment ca de predică atrage atenţia prin ecourile sale psalmice, îndeosebi Ps 17, cântat în timpul liturghiei, înainte de rostirea Crezului, şi Ps 61.

În alte contexte, prelucrarea filonului biblic se realizează în cheie comică. De pildă, unele din ajutoarele lui Harap-Alb vorbesc cu subînţeles, aidoma elevilor din şcolile de catiheţi. Trecuţi de proba cuptorului de aramă, Harap-Alb şi ai săi se îndeamnă la ospăţ pe socoteala împăratului Roş, un om, de altfel, vestit pentru cruzimea şi răutatea sa, preaslăvind în stil bisericesc "ospitalitatea" conducătorului. Tonul este dat de Gerilă, care, chiar înainte de intrarea în casa de aramă, îşi avertizează tovarăşii că "Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită" (I. Creangă, Opere, 1970, volumul I, p. 113).

Dacă luăm în considerare atât modelul de tip evanghelic (Mc 12:32), cât şi organizarea retorică a textelor de rugăciune, se observă că portretul împăratului se încheagă prin destructurarea parodică a ceremonialului de laudă şi mulţumire închinat divinităţii ca rugăciune. Aceeaşi tehnică discursivă o descoperim şi imediat după scena ieşirii din cuptorul prefăcut în sloi de gheaţă, când Gerilă discreditează ironic invitaţia la ospăţ formulată de împăratul Roş, înfăţişând-o ca pe una din tainele bisericii: "Dar n-aveţi ştiinţă că înălţimea-sa este tata flămânzilor şi al însetaţilor? Şi tocmai de asta mă bucur şi eu, că de-abia m-oiu mai încălzi oleacă bând sângele Domnului" (I. Creangă, Opere, 1970, volumul I, p. 117). Nuanţa parodică devine evidentă doar prin corelarea replicii lui Gerilă cu una din Fericirile enunţate în Predica de pe Munte: "Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura" (Mt 5:6), în timp ce sintagma sângele Domnului ne trimite cu gândul atât la Cina cea de Taină, cât şi la rugăciunea euharistică rostită de preot înainte de a-i împărtăşi pe credincioşi. Totodată, aluzia evocă şi un uz glumeţ, prezent în vorbirea oamenilor hâtri, pentru care biserică înseamnă 'cârciumă', agheazmă, 'rachiu', iar sângele Domnului, 'vin'.

Aluzia transparentă la retorica Vechiului Testament demonstrează nu doar că arta de a predica poate fi întreţesută în fibra epică a poveştilor, ci şi că prin intermediul literaturii sunt reîmprospătate vechi teme şi motive cu mare potenţial educativ.