Poezia,,Lumina” de Lucian Blaga

 

,,Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept cînd te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintîi,
din lumina aceea-nsetată adînc de vieață?

Nimicul zăcea-n agonie,
cînd singur plutea-n întuneric și dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină!"

O mare
și-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă :
o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi, de patimi,
o sete de lume și de soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci-cine știe?

Lumina, ce-o simt năvălindu-mi
în piept cînd te văd-minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintîi.”

 

Poezia,, Lumina”  publicată în 1919 a fost inclusă apoi de Lucian Blaga în volumul de debut,, Poemele luminii”.

  Titlul poeziei ,,Lumina” este o metaforă reprezentativă pentru sistemul filozofic al lui Lucian Blaga, sugerează cunoaşterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vieţii, constituind astfel un concept esenţial pentru existenţă. Poezia este o confesiune-artă poetică şi concentrează întreaga lirică erotică din volum- intensitatea iubirii este exprimată prin metafora revelatorie a „luminii”, motiv central ce defineşte starea spirituală, de „iluminare”, a eului liric.

Poezia ,,Lumina” este structurată în trei secvenţe lirice: prima şi ultima strofă ilustrează monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua şi a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprimă, printr-o interogaţie retorică, incertitudinea şi neliniştea provocate de natura misterioasă a luminii.

   Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenită senzaţie trăită şi receptată de eul liric până în străfundurile fiinţei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este acelaşi cu „lumina mea” din poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, imaginată ca un principiu energetic universal. Lumina care-i năvăleşte în inimă la apariţia iubitei „Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd” sugerează extazul iubirii şi „un strop”„poate că ultimul” din lumina originară, trăirea căpătând dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi, din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”.

Metaforele „ziua dintâi” şi „lumina aceea-nsetată adânc de viaţă” definesc lumina primordială, foiţa demiurgică orbitoare care a făcut să se nască viaţa. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creaţiei. Sinestezia (figură de stil care transpune metaforic un simţ în limbajul altui simţ) creează stări tumultuoase prin contopirea imaginii motorii-dinamice- cu cea vizuală: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd”.

   

(strofa a2a)Naşterea Universului este precedată de haosul primar, de „Nimicul”(metaforă) care „zăcea-n agonie” şi „plutea-n întuneric”, până când „Nepătrunsul” a făcut un semn şi a rostit cuvintele biblice: „Să fie lumină!”. Relaţiile de opoziţie „întuneric” - „lumină” susţin ideea genezei, când „a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Vechiul Testament. Geneza, Facerea).

Conceptul haosului iniţial este definit prin metafora „Nimicul”, iar creatorul -Marele Anonim cum îl numeşte Blaga- prin metafora revelatorie „Nepătrunsul”, care, în poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - „Nepătrunsului ascuns” - sugerează misterele Universului. Verbele la imperfect :„zăcea”, „plutea” sugerează atemporalitatea ce defineşte haosul primordial, iar perfectul compus în inversiune - „dat-a” - şi conjunctivul „să fie” cu nuanţă imperativă, exprimă porunca divină a Genezei.

    Strofa a treia începe cu explozia luminii care a cuprins într-o clipă lumea, „O mare  şi-un vifor nebun de lumină făcutu-s-a-n clipă”. Enumeraţia substantivelor „de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi, [...] de lume şi soare” sugerează prin aceste simboluri principalele componente ale vieţii, de care are parte sufletul omenesc în întreaga sa existenţă: slăbiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumeşti şi cereşti.

  Strofa a patra- un distih-este realizată sub forma unei interogaţii retorice care exprimă ideea dispariţiei luminii orbitoare „de-atunci”, strălucire fără nicio  legătură cu lumina primordială. Descoperirea neașteptată a eului liric privind imaginea lumii aflate în pericol de a se desacraliza este sugerată de metafora „orbitoarea lumină”, incertitudinea receptării misterelor fiind exprimată de sintagma dubitativă „Cine ştie?”.

  Ultima strofă este un monolog liric adresat iubitei, reluând-o, parţial, pe prima.Eul intim se pătrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reacţie afectivă intensă, care-l invadează în prezenţa femeii iubite: „Lumina ce-o simt năvălindu-mi în piept când te văd - minunata”. Vocativul superlativ, „minunata”, sugerează desăvârşirea eternului feminin întruchipat de iubită. Din lumina originară, ca sursă a Genezei, nu a mai rămas decât „ultimul strop”, care se dovedeşte a fi misterul iubirii, calea esenţială de cunoaştere şi de viaţă: „e poate că ultimul strop din lumina creată in ziua dintâi”.

 Ideea constituie substanţa fundamentală a filozofiei lui Lucian Blaga în definirea cunoaşterii luciferice, care s-ar putea sintetiza în afirmaţia: cunoaşterea înseamnă iubire. Nuanţa dubitativă „poate” concentrează incertitudinea eului liric despre faptul că, din toată „lumina aceea-nsetată adânc de viaţă”, n-a mai rămas decât „un strop” pentru iubire.

   Ca element de recurenţă, se evidenţiază în poezie conceptul „lumina”, care devine laitmotiv prin prezenţa lui în fiecare strofă: „Lumina ce-o simt”, „uh strop din lumina”, „lumina aceea-nsetată”, „Să fie lumină!”, „nebun de lumină”, „orbitoarea lumină”.

   În ce priveşte forma poetică aleasă de autor, se remarcă forma liberă – indiciu al modernismului – un fel de proză ritmată, cu versuri de lungimi variabile, – pentru a elibera rostirea poetică de constrângeri care ar împiedica-o să urmărească mişcările sinuoase (întortocheate, complicate) ale gândului, – cu strofe de dimensiuni diferite – corespunzând unităţii ideatice a conţinutului.

 

PARALELĂ

 

Unul din simbolurile ce domină întreaga creaţie blagiană este lumina,deoarece ea constituie o metaforă-simbol pentru modul de cunoaştere a lumii. Acest simbol este foarte bine surprins în primul său volum de versuri, intitulat chiar “Poemele luminii”, apărut în anul 1919 şi dedicat soţiei sale. Poemele din acest volum se rotesc în jurul luminii primordiale, care se confundă cu lumina iubirii.  

 

,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezia ce deschide volumul, este o dovadă în plus a faptului că, prin poezie şi iubire, poţi ajunge la adâncurile sufletului (“căci eu iubesc şi flori, şi ochi, şi buze, şi morminte”), deoarece, atunci când iubeşti tot, poţi cunoaşte pătrunde totul. Titlul stabileşte o relaţie între doi termeni: „eu” (eul poetic) şi metafora „corola de minuni a lumii” (lumea este văzută ca o uriaşa corolă alcătuită din mistere),iar titlul poeziei ,,Lumina” este o metaforă reprezentativă pentru sistemul filozofic al lui Lucian Blaga, sugerează cunoaşterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vieţii, constituind astfel un concept esenţial pentru existenţă

 Autorul preferă să se exprime la persoana I, eul poetic fiind centrul discursului său liric, al lumii sale interioare, în analogie cu universul; “corola de minuni a lumii” reprezintă, de fapt, tainele universului cel atât de îndrăgit de Blaga, pe care acesta vrea să îl protejeze şi cu care eul se contopeşte. Ideea de mister este amplificată de anumiţi termeni, ca: “întunecata zare”, “taina nopţii”, “largi fiori de sfânt mister”, “vraja nepătrunsului ascuns”, “adâncimi de întuneric”, “taine”.  

 

  Abundenţa metaforelor dă culoare poeziei, într-o imagine modernă, inovatoare: “florile” reprezintă viaţa sau frumuseţea neprihănită, “ochii” semnifică cunoaşterea, “buzele” sunt un simbol pentru comunicare, iar “mormintele” sugerează moartea şi misterul acesteia. Niciun termen nu este folosit la întâmplare, Blaga îşi pictează “tabloul” cu minuţiozitate, având însă grijă să nu-şi dezvăluie în întregime eul creator. Se realizează, astfel, un echilibru între raportul eului cu sine însuşi, pe de o parte, şi cu lumea înconjurătoare, pe de altă parte, rezultând un act poetic de mare rafinament.  

 

   Și poezia ,,Lumina”, are, de asemenea, conotaţii filozofice, prin corelarea luminii primordiale cu lumina izvorâtă din cel mai înălţător simţământ uman, iubirea: “Lumina ce-o simt  năvălindu-mi în piept când te văd oare nu e un strop din lumina creată în ziua dintâi din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”.   Tema este aici iubirea, asocierea iubita -invadare a luminii vine sa construiasca o metafora. Iubirea genereaza miscarea cosmica si gravitatia, ca lege a rotirii universale, capata inteles in determinarea acestui sentiment al fiintarii sub regimul dependenței elementelor. Timp si spațiu stau în “cercul” generativ al iubirii, dar lumina le precedă. Eul stihial din Poemele luminii traieste explozia de lumina ca revelatie venind si reintorcandu-se in iubire. Prezenta iubitei inseamna iluminare si reiterare a inceputului, ca si cum universul ar renaste sub semnul luminii: “Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept cand te vad / oare nu e un strop din lumina / creata in ziua dintai, / din lumina aceea-nsetata adanc de viata?”.La cealaltă poezie temaeste asemănătoare:  cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire.

Odată așezata in mit, iubirea e transfigurata apoi ca imagine cosmogonica ce sintetizeaza tocmai puterea generatoare si regeneratoare a luminii in pre-cosmos: “Nimicul zacea-n agonie…”, si-n acest neant lumina se iveste spontan, sub vointa lui Brahman – Nepatrunsul.
Stihial e acest inceput – “O mare si-un vifor nebun de lumina” se nasc si, intemeiere completa, lumea se ispiteste sa fie, atrasa in viata, cum ar fi spus Eminescu, de “un dor nemarginit”: “o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi, / o sete de lume si soare”.

 

 Revelația iluminării în preajma iubitei e trăită cu bucuria de a fi salvat,de a fi recuperat esnța lumii paradisiace.Iubirea este un centru generator de ordine și sens.,,Eu nu strivesc corola de lumini a lumii”situa în opoziție lumina mea și lumina altora ,adâncimea misterului și cunoașterea rațională.Al doilea poem e unul de iubire,dar simbolurile,metafora fac din iubire un sentiment totalizant,un centru al cosmosului.