Trahanache și Cațavencu – vectorii unei societăți injuste

 

Caragiale a fost și va rămâne în literatura română un geniu al expresiei, fiind cunoscut ca dramaturg,  nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, comentator politic și gazetar. În ceea ce privește dramaturgia, a realizat opere care l-au consacrat ca fiind unul dintre cei mai iluștri dramaturgi ai timpurilor.

,,O scrisoare pierdută”!este apreciată ca fiind o operă artistică de valoare excepțională, una dintre cele mai reprezentative comedii ale lui I. L. Caragiale. Începând cu anul 1844, când a fost publicată și jucată, comedia de moravuri a devenit un ,,bici” împodobit în culorile comicului, dar a cărui usturime este resimțită de fiecare componentă a societății, indiferent de timpul istoric. Tocmai pentru că este o satiră adusă societății românești , dar care are în vedere și o paletă de anomalii comportamentale general valabile ale ființei umane, O scrisoare pierdută se pliază pe fiecare generație, indiferent de timp și spațiu.

Subiectul acțiunii evoluează în capitala unui județ de munte, în timpul alegerilor parlamentare. Tocmai plasarea acțiunii într-un spațiu nedefinit, indică tendința autorului de a crea tipologii umane și aspecte ale societății, potrivite în orice context istoric.  Din seria tipologică de personaje create, favorizați sunt Nae Cațavencu, un avocat înverșunat în obținerea puterii, care reprezintă ,,mărul discordiei” în orașul periferic și Zaharia Trahanache, un om politic cunoscut în județ.

 Poziția socială a lui Cațavencu este dezvăluită prin intermediul didascaliei din începutul piesei. Astfel, aflăm că Nae Cațavencu este avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative Aurora economică română, iar Zaharia Trahanache este rezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii. Trahanache este soțul Zoei și leagă o prietenie frumoasă (cel puțin așa crede el) cu Ștefan Tipătescu, prefectul județului care avea o aventură amoroasă tocmai cu soția șefului local al partidului de guvernământ, Trahanache. Cei trei (Trahanache, Zoe și Tipătescu) formează un triunghi amoros, fiind conturată (cu intenție) nepotrivirea dintre esență și aparență în ceea ce privește caracterul personajelor.

Nae Cațavencu râvnește calitatea de deputat, dar nu demonstrează nici spirit analitic, nici verticalitate, ci doar un intelect mecanic și un parvenitism acut. Mânat de o râvnă oarbă în a deține puterea, Cațavencu este incapabil să-și analizeze cu adevărat compatibilitatea cu această funcție. Omite cel mai important aspect în desfășurarea unui scrutin: stabilirea unui plan politic de a acționa. În comparație cu acesta, Zaharia Trahanache, deși pare ușor de manipula și încet mai ales în discurs, Ai puțintică răbdare, stimabile!, este un om politic iscusit și oportunist, care consideră că viața politică nu trebuie să fie afectată de viața personală. El acceptă infidelitatea soției, tocmai pentru a se axa pe izbutirea propriului interes.

Cum nici un personaj caragialesc nu se încadrează în aria moralității, nu avem așteptări ca cele două personaje să fie diferite. Nae Cațavencu nu recurge la acțiuni diplomatice și morale, ci dorește să urce pe scara socială prin șantaj. Odată ce intră în posesia unei scrisori de amor dintre prefectul Tipătescu și Zoe, acesta dorește să obțină susținerea în campania electorală, amenințând că de nu, o va face publică. Pe de altă parte, Trahanache apelează la înșelăciune atât în viața privată, cât și în cea publică. Pe de o parte acceptă adulterul în sânul familiei, iar pe de altă parte falsifică listele electorale alături de Farfuridi și Brânzovenescu.

n spiritul caragialian, orice personaj simbolizează un anumit tip uman, Trahanache întruchipează statutul încornoratului, iar Cațavencu întruchipează poziția demagogului. Cațavencu demonstrează un comportament cameleonic, reușind să-și joace rolul perfect pentru a atrage atenția și simpatia celor din jur. De cealaltă parte, Trahanache sesizează lipsa de tact și de experiență a adversarului, iar cu un calm menit să detensioneze situația și să provoace râsul celor prezenți numește scrisoarea de amor o plastografie, să vezi imitație de scrisoare.

O scenă reprezentativă pentru relația dintre cele două personaje este cea a discursului electoral. La începutul dezbaterii, Cațavencu se adresează președintelui Trahanache cu o politețe exacerbată D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul… și se conturează o relație diplomatică. Însă, adevărata legătură dintre cei doi este reliefată în momentul în care Trahanache intervine în timpul discursului lui Cațavencu, pretinzând că dorește să potolească zarva din sală, pentru ca Nae să-și poată continua prelegerea. De fapt el dorește să pună capăt momentului de aclamație și admirație oferit de public lui Cațavencu.  Ca drept replică, Cațavencu intervine în spiritul demagogiei care l-a consacrat, spunând: Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele…

Discursul lui Cațavencu este împânzit de neologisme, cărora nu le cunoaște înțelesul și forma corectă: Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!; Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţări; sau de sintagme lipsite de logică: Industria română este admirabilă, sublimă am putea spune, dar lipseşte cu desăvârşire.După lupte seculare care au durat 30 de ani........

Portretele celor două personaje sunt reliefate atât prin mijloace directe, cât și indirecte. Mijloacele indirecte predomină, caracterul protagoniștilor reieșind din atitudine, fapte, gesturi și relaționarea  personajelor între ele. Un rol important îl are dialogul dintre personaje, un mod de expunere care ajută personajele să comunice, dar să se și comunici, în cazul scrierilor lui Caragiale.

Un alt mijloc prin care putem să intuim caracterul personajelor îl reprezintă chiar numele acestora: Cațavencu provine de la termenul ,,cață” ceea ce-i configurează statutul de demagog lătrător, iar Zaharia provine de la zahariseală, sugerând atitudinea dulceagă, dar și ramolirea de care dă dovadă.

Atât Nae Cațavencu, cât și Zaharia Trahanache reprezintă demagogia unei clase politice, pentru care întreaga atenție se răsfrânge asupra propriului interes.

 

 

 

 

 

Mihai Eminescu – ,,Luceafărul poeziei românești”

 

”Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.”  Nicolae Iorga

Luceafăr al poeziei românești și om de geniu, Mihai Eminescu a înălțat poezia pe altarul zeilor, ca jerfă a tuturor tânguirilor și iubirilor noastre efemere.

Un om de o asemenea valoare, nu putea să se nască decât aici, pe acest pământ românesc, rupt cu grijă din raiul lui Dumnezeu.

Aici, pe meleagurile Ipoteștiului din județul Botoșani se naște la 15 ianuarie 1850 acest cântăreț al slovei românești. Acest corifeu al poeziei nu s-a nască altundeva, decât într-o familie numeroasă, cu 11 copii, el fiind al 7-lea, număr al perfecțiunii, fiind cu toții mângâiați din plin de dragostea părintească.

Născut din dragostea unor oameni simpli, căci, tatăl lui, Gheorge Eminovici, provenea dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, iar mama, Raluca Eminovici, născută Juraşcu, era fiică de stolnic din Joldeşti, Eminescu și-a petrecut copilăria atât la Botoșani, cât și la Ipotești, în căminul familiei Eminovici.

Peisajele Ipoteștiului, rupte parcă din basme, i-au marcat copilăria de un dinamism și o conexiune specială cu înconjurătorul, ca dovadă vie a acestei legături speciale cu natura, ne sunt poeziile „Fiind băiat…” sau „O, rămîi”, ale marelui poet.

Fiind un băiat silitor și cu viziuni deosebite, între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi, termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi, după care face 2 clase de gimnaziu.

Însă, totuși părăseşte şcoala în 1863, ca apoi să revină în 1865 ca privatist şi să plece din nou în 1866.

Între timp, se angajează ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) și pribegeşte cu trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, din care făcea parte, alături de care dă spectacole în Cernăuți.

În 1866 se observă primele manifestări literare ale lui Mihai Eminescu, acestea se datorează durerii pe care a suferit-o poetul în urma morții profesorului său drag, Aron Pumnul., tot în această perioadă apare broșura ” Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști” în care Eminescu publică în memoria profesorului, poezia ” La mormântul lui Aron Pumnul”.

În februarie 1866, Iosif Vulcan primeşte la sediul redacţiei, de la un privatist de la Gimanziul din Cernăuţi, o scrisoare însoţită de o poezie, ”De-aş avea”, semnată de Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezia primită, permiţându-şi însă o modificare, anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Tot în același an debutează în revista ”Familia”, trimițând aici o scrisoare însoțită de o poezie, ”De-aș avea”, semnată Mihail Eminovici, însă, redactorul ”Familiei” fiind încântat de poezia primită, își permite să facă o ”mică” modificare și anume, romanizarea numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv Iosif Vulcan este considerat „naşul literar” al celui mai important poet român.

Această schimbare de nume i-a priit, pentru că mai târziu și alți membri ai familiei sale îl adoptă.

Între 1866-1869 activează ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi îți continuă activitatea la Teatrul Național, unde-l cunoaște pe I.L.Caragiale, fiind astfel contemporan și prieten cu marii clasici români.

 În același timp continuă să publice în ”Familia” fragmente din romanul ”Geniu Pustiu”, dar face și traduceri în germană.

Între 1869 şi 1862 este student la Viena, urmând Facultatea de Filozofie și Drept, tot acolo o cunoaște și pe Veronica Micle și se împrietenește cu Ioan Slavici, totuși își continuă activitatea literară, debutând ca publicit în ziarul ”Albina” din Pesta.

Între 1872 şi 1874 este student și la Berlin, acolo unde Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene, ca mai apoi să se întoarcă la Iași și să fie redactor la ziarul ”Curierul de Iași”. Tot în această perioadă devine prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea.

În această perioadă situația lui financiară e nesigură, iar dragostea pe care o poartă pentru Veronica Micle îl chinuie greu, dar nu doar atunci inima poetului se zbătea nesigură,  întreaga lui viață a fost tumultoasă, chinuindu-se mereu cu doruri neîmpărtășite și arșițe sufletești.

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc, ca la 15 iunie 1889 să se stingă în condiții dubioase și interpretate diferit de mulți, în casa de sănătate a doctorului Șuțu.

E înmormântat mai apoi la București, în cimitirul Bellu. Mai târziu, o personalitate ilustră, e vorba de George Călinescu a scris un buchet de fraze emoționante despre moartea poetului: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale„.

În opera sa monumentală, Eminescu a cultivat dragostea ca valoare supremă a existenței umane, a trăit și a respirat dragoste, o dragoste scurtă însă. A contemplat natura în toată frumusețea ei, bogată în culori vii, cu flori de tei, trandafiri roșii, nuferi galbeni, romanițe care au plouat cu miresme divine peste iubirile lui. Natura a fost de fiecare dată părtașă la escapadele lui amoroase, pe lacul încărcat cu nuferi alături de crăiasa viselor sau sub cerul înstelat, sub care țăranii își duc grijile câmpului.

Acest mare geniu a evocat în operele sale pe lângă iubire, natură, geniul, moarte, necuprinsul spațiu cosmic, căruia i-a oferit un univers aparte în opera lui. Cu această lume paralelă a perfecțiunii absolute, Mihai Eminescu a asociat doar omul de geniu, despre care spunea: ”Cugetătorii gândesc spiritual lumii. Ei nu pot fi văzuți și înțeleși decât de cei care pot să urce o clipă până la dânșii.”

Valoare universală a umanității, geniu care n-a putut fi înlocuit de nimeni până acum, Mihai Eminescu rămâne păstorul dragostei eterne și cetate a creației sublime.

Poate că și acum, de printre stele, el ne veghează nesomnul gândurilor chinuitoare la ceas de noapte. Iar primăvara ne îndulcește gândurile cu aroma dulce a florilor de tei.

 

 

 

 

 

Harap-Alb: lupta binelui împotriva răului

 

Povestea lui,, Harap-Alb” de Ion Creangă se încadrează în caracteristicile basmului cult, fiind publicat în 1877, în revista,,Convorbiri literare.”

Basmul cult este o specie narativă a cărei structură  urmează o serie de stereotipuri. Astfel, se urmărește construcția subiectului structura narativă și construcția personajelor. În basmul cult protagoniștii sunt posesorii unor valori simbolice universale, care iau parte la o acțiune cu un caracter fabulos. Personajele participante sunt martore și părtașe la traseul maturizării eroului.

Tema basmului este una arhicunoscută, lupta binelui împotriva răului, conturându-se prin prisma unei acțiuni simple, ce se desfășoară linear prin înlănțuire. Întreaga acțiune a basmului se supune unui model structural în concordanță cu momentele subiectului după cum urmează: o situație inițială de echilibru (expozițiunea), o întâmplare sau o serie de întâmplări care dereglează echilibrul inițial (intriga), trecerea probelor (desfășurarea acțiunii), acțiunea reparatorie (punctul culminant) și refacerea echilibrului și răsplătirea eroului (deznodământul). 

Acțiunea se desfășoară într-un timp și într-un spațiu nedeterminate (dintr-un capăt al lumii în celălalt). Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care utilizează ca moduri de expunere narațiunea la persoana a III-a și dialogul.

Este urmărit traseul maturizării eroului după schema narativă a inițierii: un traseu al cunoașterii prin sine, înfățișarea unor trăsături umane în contrast cu un factor perturbator. Construită după o schemă realistă, personalitatea eroului totalizează o serie de  calități umane extraordinare, dar nu este înzestrată cu puteri supranaturale. Astfel, personajul principal este înconjurat de personaje sau de obiecte cu puteri miraculoase, pentru a putea înfrânge forțele malefice.

Caracterul cult al basmului lui Ion Creangă este oferit de existența unui autor cunoscut. Firul narativ urmărește maniera în care eroul basmului, Harap-Alb, parcurge o călătorie a inițierii , la finalul căreia trebuie să pășească într-un plan superior al existenței.

Situația inițială coincide cu starea de echilibru a două împărății, într-una trăia un crai cu feciorii acestuia, iar în celălalt capăt al lumii, cea de-a doua împărăție, în care trăia fratele craiului, Verde – împărat și fetele acestuia. Se poate observa o similitudine atât în ceea ce privește spațiul cât și în ceea ce privește familia de viță nobilă. Prin fixarea celor două împărății la extremitățile lumii se sugerează dimensiunea fabuloasă a spațiului. Astfel, nu există, asemenea basmelor populare, două tărâmuri strict delimitate (tărâmul de sus și tărâmul de jos), acțiunea desfășurându-se într-un spațiu orizontal, conturându-se o geografie realistă.

Momentul care dereglează echilibrul inițial este marcat de scrisoarea lui Verde – împărat, prin care acesta își roagă fratele să trimită cel mai vrednic fiu pentru a-i succede la tron. Craiul își supune fiii la un test pentru a-l afla pe cel mai vrednic dintre ei, acesta fiind momentul în care începe desfășurarea acțiunii. Craiul se îmbracă într-o piele de urs și iese în fața lor de sub un pod. Locul nu este ales întâmplător, podul simbolizând limita dintre lumea cunoscută și cea necunoscută. Cel care reușește să treacă de probă este fiul cel mic al craiului ajutat de Sfânta Duminică. Cum părinții își povățuiesc odraslele înainte de a se aventura în necunoscut, craiul îl sfătuiește pe Harap-Alb să se ferească de omul Spân și de omul Roș. Această precizare constituie interdicția, un element specific basmului. Pe drum, tânărul se întâlnește cu un Spân și, deși refuză să și-l facă tovarăș de drumeție de două ori, a treia oară acceptă, decizie ce va marca încălcarea interdicției.

O secvență importantă o reprezintă popasul de la fântână, când spânul intră să se răcorească și îl sfătuiește și pe tânăr să facă același lucru. Dând dovadă de naivitate, Harap-Alb nu intuiește înșelătoria pe care și-a propus-o spânul și astfel cade în capcana acestuia. Naivitatea eroului este notabilă în evoluția conflictului, textul urmărind tocmai maturizarea eroului. Spânul îi fură identitatea, îi dă numele Harap-Alb și stabilește cursul existențial, spunându-i că va trebui să moară și să învie pentru a-și recăpăta identitatea. Are loc o schimbare a statutului între stăpân și slugă.

Încercările la care este supus Harap-Alb au menirea de a înzestra caracterul eroului cu virtuți precum ascultarea, curajul, omenia etc. Prin cele trei încercări (de a aduce sălățile din Grădina Ursului, pietrele prețioase din Pădurea Cerbului și pe fata împăratului Roș) Harap Alb își va recâștiga statutul imperial. Ultima sarcină implică o altă serie de probe, constituindu-se un basm în interiorul altui basm.

Izbânda eroului se datorează personajului inițiator (Sfânta Duminică) și personajelor adjuvante (calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și Ochilă). Demascarea înșelătoriei și acțiunea reparatorie coincide cu întoarcerea lui Harap-alb cu fata de împărat, care dezvăluie adevărata identitate a tânărului. Spânul îl ucide pe erou, dar acesta este înviat de către fata împăratului. Acest moment marchează trecerea eroului într-o altă etapă existențială, naivitatea este înlocuită de maturitate. Corespunzător deznodământului este nunta, văzută ca o confirmare a maturizării eroului: „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani mănâncă şi bea, iar cine nu, se uită şi rabdă.”

Dacă în basmele populare eroul este înzestrat cu puteri supranaturale, în basmul cult personajul nu dispune de astfel de calități, însușirea lui definitorie fiind bunătatea. Supranaturalul care pictează firul narativ nu are scopul de a oferi modele abstracte, ci este o manieră de a face naturalul mai uman.

 

 

 

 

Relaţia dintre individ şi istorie la Marin Preda

„Istoria este una dintre obsesiile mele şi, probabil, şi a altor scriitori.”

Convins că „nu există prin definiţie istorie fără întâmplări sublime sau tragice” ,prozatorul Marin Preda mărturiseşte că, de copil, a avut revelaţia faptului că se va desprinde treptat de lumea satului în căutarea unui alt destin: „(…) Nu împlineam 10 ani când îmi doream din tot sufletul să nu mai fiu ţăran.”. Cu toate acestea, este evident că originalitatea şi forţa creatoare a operei marelui scriitor sunt izvorâte tocmai din spaţiul ţărănesc primordial, cu tradiţii şi obiceiuri bine conservate, cu legi nescrise, dar respectate cu sfinţenie.

Omul – elementul central al operei lui Marin Preda

În creionarea noului destin, Marin Preda este nevoit să înfrunte valurile istoriei, de multe ori să se supună unor legi absurde şi să se integreze într-un sistem în care valorile umane erau „sugrumate”. Dar, în ciuda greşelilor istorice comise în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, de către cei care au permis instalarea regimului comunist şi pe care apoi l-au slujit, distrugând democraţia şi libertăţile fundamental umane, Marin Preda a crezut mereu în frumuseţea morală a omului, pe care-l va considera elementul principal al creaţiei sale, afirmând că „oricare i-ar fi condiţia şi oricare situaţia cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. Nu totdeauna e plăcut să te vezi aşa cum eşti. Dar nu poţi urca niciun fel de culmi morale şi ale conştiinţei, dacă nu ştii cum arăţi”.

La Marin Preda, istoria îndeplineşte un rol major în existenţa şi în destinul omului, fapt care reiese din mărturisirile literare ale autorului, dar şi din întreaga operă artistică a acestuia. Istoria afectează atât viaţa individuală:familia, profesia, cercul de prieteni, cuplul), cât  şi cea colectivă (relaţiile socioprofesionale, activitatea politică, performanţele cultural-artistice.Marin Preda consideră că în afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun sens„fără istorie, literatura se asfixiază.” Datoria prozatorului este aceea de a alege „un erou al cărui destin individual să-l reprezinte sau să se confunde cu cel istoric şi social.” Tensiunea lăuntrică a operei lui Marin Preda este o ilustrare a acestei pendulări între timpul individual şi cel istoric, uneori cu efecte tragice pentru individ, drama lui fiind, cum se relevă în Imposibila întoarcere, una eternă, aceea că nu are „decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare.”  

Perspectiva lui Marin Preda asupra contemporaneității

Marin Preda  realizează, de la prima la ultima sa carte,  o perspectivă sintetică asupra epocii stalinist-comuniste,  dar prezintă, de asemenea, reflecţiile sale despre om şi relaţia sa tensionată cu istoria, cu morala, iubirea şi cu moartea. „Scriitorul a fost întotdeauna interesat de relaţiile sociale, de destinul individului, de felul cum istoria şi individul se atrag sau se resping.”

Nuvelele şi romanele sale, mărturisirile, dialogurile, interviurile, eseurile recompun o filosofie de existenţă, în care a trăi se armonizează cu a gândi şi a scrie, iar labilitatea morală a individului începe atunci când cele trei acţiuni se despart, făcând posibile minciuna, laşitatea, delaţiunea care conduc spre decăderea omului.  Marin Preda şi-a exprimat credinţa în adevăr şi în autenticitatea faptelor, un mijloc esenţial de a pătrunde în conştiinţa publicului, considerând că „scriitorii sunt conştiinţe ale colectivităţii naţionale, şi nu sfinţi. Şi conştiinţa colectivităţii naţionale e suma virtuţilor şi a decăderilor noastre, şi nu suma unor concepte frumoase, dar moarte.” (Imposibila întoarcere).

Personajele lui Marin Preda în căutarea sensului existenței

Mecanismele constrângătoare ale istoriei şi iluzia libertăţii umane formează supratema prozei marelui scriitor, în care Ilie Moromete (Moromeţii), Nicolae (Marele singuratic), doctorul Munteanu (Risipitorii), Călin Surupăceanu (Intrusul), Paul Ştefan (Delirul), dar şi eroul ultimului roman, Victor Petrini (Cel mai iubit dintre pământeni) vor să afle care le este rostul în lume, în istoria nedreaptă care îi traumatizează şi sfârşeşte prin a-i instala „chiar în inima tragicului”.

Personajele din opera lui Marin Preda –  fie că este vorba de un ţăran inteligent şi ironic (Ilie Moromete), sau de un intelectual de formaţie filosofică (Victor Petrini) – încearcă să înţeleagă, folosindu-se de mijloace specifice mediului în care trăiesc, sensurile existenţei umane, producerea marilor evenimente istorice (al Doilea Război Mondial), dar şi schimbările socio-politice (instalarea comunismului) ale căror victime sunt şi care constituie cauza propriilor edecuri.

Ţăranul şi filosoful se ghidează după aceleaşi principii, cred în valorile spiritului şi-şi construiesc universul având la temelie norma morală. Răbdători, toleranţi şi încrezători în forţele proprii, ei încearcă să reziste transformărilor existenţiale şi loviturilor istoriei fără      să-şi piardă nicio clipă strălucirea şi speranţa. Însuşirile fundamentale ale acestor eroi sunt: inteligenţa ironică – cu care judecă realitatea – , simţul contemplaţiei – „singurul mod de a privi care îţi permite să înţelegi cu adevărat” – şi încrederea în valorile morale, care le asigură „şansa de a supravieţui, de a nu coborî dincolo de limitele răutăţii, adică în infernul moral unde se află abjecţia.”

Relația omului cu timpul în romanul Moromeții

Moromeţii este „în bună parte romanul istoriei care încercuieşte viclean individul şi-i condiţionează viaţa interioară.” )6) Omul de la câmpie, expus unei istorii care năvăleşte prea repede peste el şi care se arată necruţătoare în relaţiile cu acesta, caută un echilibru fragil, o înţelegere cu istoria, cu timpul nerăbdător, iar atunci când este supus unor transformări frapante, se refugiază în valorile în care are încredere, salvându-şi sufletul de influenţele noii lumi. Spre deosebire de Ilie Moromete, care refuză să se conformeze unor legi străine spiritului său şi care declară cu mândrie că  a dus „o viaţă independentă”, fiul său, Nicolae se integrează lumii comuniste, încearcă să-şi convertească tatăl la noul sistem şi să-l convingă de justeţea colectivizării, demers istoric forţat care distruge mica proprietate rurală. Va înţelege statornicia bătrânului ţăran, care şi-a urmat principiile până la moarte, numai atunci când el însuşi va fi aruncat de mecanismul social implacabil la periferia istoriei (fiind demis din funcţia de activist regional şi trimis la munca de jos).  

Axa fundamentală a romanului o constituie, aşadar, ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea „vieţii tihnite”, când „timpul nu mai avea răbdare”. Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se afla sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia țărănimii tradiţionale, a clasei sociale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie.

Ilie Moromete este un personaj cu o structură morală complexă, capabil, datorită, spiritului său inventiv, „să transforme existenţa într-un spectacol” (7). El priveşte şi analizează lumea, descoperind, chiar şi în cele mai banale lucruri sau întâmplări, ceva special, pe care doar ochiul său „pătrunzător” îl poate surprinde. Acest lucru îl ţine „la suprafaţa vieţii sociale, străin de patimi degradante, neînrobit de marele mecanism al istoriei”.  (8)

Drama lui Moromete se declanşează într-un timp istoric anumit, când puterea banului îl pune pe ţăran în situaţia de a face din producţia sa o marfă. În satul patriarhal, cu economie autarhica, năvăleşte cu violenţă un alt tip de relații, în cadrul cărora trebuie să produci unele bunuri, dar şi să vinzi, ca să poţi cumpăra altele. Banul înseamnă un atac brutal la adresa iluziei lui Moromete că el, cu pământul şi copiii lui, poate continua să trăiască liniştit. El vede că ţăranul este atras într-o cursă despre care nu ştie încotro duce. Neliniştea unei asemenea perspective incerte îl determină pe erou să rămână pe poziţia lui până la sfârşit.

Cel mai iubit dintre pământeni – romanul unui destin

Romanul Cel mai iubit dintre pământeni, apărut în 1980, este considerat de critica literara un roman “total”, “complet”. Este romanul unei epoci (1940-1960), este o confesiune, eroul fiind martor şi narator, este romanul unui destin. Este o carte “document”, o mărturie tulburătoare a unor momente grave şi dureroase, despre erorile, abuzurile şi victimele acelui timp.

,,Carte a unei conştiinţe şi a unei epoci”, a „unui destin care asumă o istorie (Eugen Simion), romanul are la bază mitul fericirii prin iubire, în concepția autorului iubirea reprezentând raţiunea decisivă de a fi. Romanul începe cu o lungă reflecţie asupra morţii („Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător”) şi se încheie cu tulburătoarele cuvinte reluate din Apostolul Pavel: “dacă dragoste nu e, nimic nu e!” exprimând cu hotărâre valoarea supremă a iubirii, încrederea în mitul fericirii prin iubire. („Mitul acesta al fericiri prin iubire (…) n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu”).

Eroul principal, Victor Petrini, ca şi Ilie Moromete, vrea să găsească un înțeles întâmplărilor trăite. El caută dedesubtul faptelor imediate, mecanismele declanşatoare şi descoperă cu uimire adevăruri necunoscute: “nu ştiam că îndată după arestare nu se căutau motive de a elibera prizonierul, ci de a-l condamna, chiar dacă acesta îşi proba nevinovăţia.”

Toate schimbările de structură care au avut loc în perioada imediat după încheierea războiului sunt trecute prin filtrul gândirii personajului şi a altor intelectuali – scriitori, istorici, filosofi – despre naţionalizare şi planurile economice, despre moartea lui Stalin şi retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul romanesc, inflaţia, “alungarea” regelui, despre manifestaţiile politice, despre reforma învățământului, despre chemările “la cadre”, despre dosare trucate, despre îmbunătăţirea “compoziţiei sociale” în facultăți şi cultură; despre scoaterea de la catedra a marelui poet si filozof, Lucian Blaga, dat afară pentru ca n-a acceptat să deschidă cursurile universitare cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov; despre exmatricularea unor studenţi din facultăţi pentru că părinții erau chiaburi, toate acestea constituind “anomalia” acelor ani. Modalitatea principală de concepere a textului este confesiunea, fapt ce demonstrează că istoria a fost înţeleasă şi înfăţişată din unghiul unui destin uman.

Personajul  trece prin întâmplări dramatice, absurde, umilitoare: este dat afară din învăţământul superior, pe temeiul unei acuzaţii neprobate cu dovezi, este închis fără judecată, apoi eliberat şi trimis să lucreze la deratizare; intră în conflict cu familia şi cu prietenii, femeile pe care le iubeşte îl părăsesc, mor sau îi ascund trecutul compromiţător, determinându-l să comită un omor prin imprudenţă  pentru care va fi pedepsit. El nu crede în fatalitatea destinului, nu se supune dogmelor politice şi luptă împotriva absurdului social. Chiar aflat în postura de victimă a sistemului politic opresiv, îşi păstrează demnitatea şi integritatea morală, suportă şi depăşeşte situaţiile limită care îl vor ajuta, de fapt, să se cunoască pe sine şi lumea în care trăieşte. În tot ceea ce vede sau trăieşte, el caută înţelesul, esenţa.  

 

Mircea Eliade spunea că „o mare operă nu oglindeşte numai societatea contemporană, ci mai ales graniţele cunoaşterii la care a ajuns insul. ”

Victor Petrini este, deci, eroul care participă „la marea bătălie contemporană care se dă în jurul libertăţii, al destinului omului, al morţii şi al ratării”, având conştiinţa propriului său destin într-o epocă tragică, fără nimic sublim, în care bezmeticii sunt direct răspunzători de mistificarea istoriei trecute şi prezente.  

Nesăbuiții istoriei și  delirul unei epoci

Nesăbuiţii istoriei nu au conştiinţă morală, nimic nu-i poate opri să distrugă o clasă socială puternică şi cu tradiţii – ca cea reprezentată de Ilie Moromete, să submineze coeziunea şi autoritatea familiei rurale, să disloce mari categorii de oameni, cum ar fi ţăranii sărăciţi prin colectivizarea forţată care migrează spre oraşe (fiii cei mari ai lui Moromete).

O temă întâlnită aici este aceea ce defineşte „sentimentul claselor faţă de o istorie în criză” Romanul conţine o viziune autentică asupra nebuniei tragice prin care a trecut România în anii întunecaţi (1940-1941), marcaţi de sinistra rebeliune legionară. Aceeaşi perioadă sumbră este evocată, cu acelaşi respect pentru adevărul istoric,  şi în  Viaţa ca o pradă (1977).

În romanele Risipitorii”(1962) , Intrusul” (1968), Marele Singuratic” (1972), “Delirul”  sunt evidențiate coordonatele altor spatii ale vieții – mediul citadin, industrial, intelectual şi artistic, reconstituirea unui moment istoric. Volumele eseistice şi memorialistice Imposibila întoarcere şi Viața ca o prada îl impun ca pe o pătrunzătoare conştiinţă umană şi culturală a timpului său. Comunică aceeași preocupare: o istorie aberantă şi injustă copleşeşte fiinţa umană şi o aruncă în afara ei.

Rolul istoriei este acela de a asigura progresul omenirii, însă întâmplările tragice produse în secolul al XX-lea contrazic această idee. „Spiritele primare agresive”, care populează proza lui Marin Preda, sunt rezultatul violenţei, al incompetenţei şi al minciunii propagate în societatea comunistă, clădită pe temeiuri ideologice false, invalidate în plan economico-social.

Însuşi scriitorul, întrebat ce reproşează secolului al XX-lea, afirmă:

„Cred că una dintre cele mai grave învinuiri e tocmai aceasta: a dovedit că lucruri pe care noi le socoteam de neimaginat, dincolo de limitele răutăţii omeneşti, sunt, totuşi, posibile”.

Aşadar,  Marin Preda este nu numai un mare scriitor, dar şi o mare conştiinţă a veacului nostru.