Simbolistica basmului “Povestea lui Harap-Alb”
„O definiţie a mitului este greu de dat. Şi asta pentru că este îndoielnică găsirea unei singure definiţii susceptibilă de a cuprinde toate tipurile şi funcţiile mitului în toate societăţile arhaice şi tradiţionale’’.
Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istorie sacră, el dezvăluie sacralitatea în făpturile zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o « irupţie a sacrului în profan ».Aceasta « irupţie » presupune trecerea printr-un punct de inflexiune care este alegoria, deci printr-un proces de sublimare. Alegoria este o lege obligatorie a mitului pentru că, în primul rând, în spaţiul profan nu există termeni cu care să se descrie o experienţă sacră şi, în al doilea rând, pentru că mitul trebuia să ascundă profanilor secretele unei astfel de experienţe. Mitul şi ritualul erau secrete păzite cu straşnicie. Iniţiatul societăţilor arhaice conferea sacralitate tuturor activităţilor şi evenimentelor din viaţa sa.” (A.Oişteanu, « Grădina de dincolo »).
Sub această structură generală, întărită de caracterul cult al operei „ Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, se ascund simboluri profunde, adunate, la fel ca în „Amintiri din copilărie”, într-o idee esenţială, căci, precum Nică a lui Ştefan a Petrei, Harap-Alb se angajează într-o fascinantă aventură iniţiatică, întâmpinând aceleaşi obstacole şi primejdii, cu deosebirea că, în basm, limitele realului şi ale imposibilului sunt în cele din urmă învinse.
Pornind de la caracterul mitic al drumului, al cărării a cărei origine metaforică s-a pierdut de mult, vorbim de „calea de a face ceva” sau de „drumul vieţii” fără să ne mai gândim la orice aspect material. Conform „Bibliei”, viaţa este o cărare sau o călătorie pe o cărare „şi a umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu” (Facerea 5.221). „Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale”, „Făclii picioarelor mele este legea Ta şi lumina cărărilor mele.” (Psalmul 118.35,105) ; calea mântuirii sau a oricărei destinaţii fiind abruptă şi plină de ghimpi „strâmtă este poarta şi îngustă calea care duce la viaţă.”(Matei 7.14).
Ca orice alt basm, „Povestea lui Harap-Alb” este în schemă epică de bază, o scriere fantastică, respectând principiul dualiăţii, al conflictului bine-rău, personajul confruntându-se cu mai multe tipuri de rău : neputinţa omului de a săvârşi fapte eroice, de a stăpâni timpul şi spaţiul, fiind nevoit să apeleze la calul năzdrăvan; viclenia lumii, reprezentată de Omul Spân, lupta cu forţele naturii, cu ursul, cu cerbul, chiar şi cu demonia Împăratului Roş, care îl supune pe erou la nenumărate încercări.
Un lucru care atrage atenţia încă de la început este titlul neobişnuit al basmului, căci, conform opiniei lui Vasile Lovinescu, alăturarea negrului (Harap) cu albul, ar însemna unirea celor două principii Yin şi Yang : fiu al Craiului şi nepot al lui Verde Împarat, Harap-Alb este ales de soartă să îi reunească pe cei doi fraţi, aşa cum două jumătăţi ale cercului formează întregul-mitul androginul, căci în plan mitologic, cei doi împăraţi reprezintă două principii subordonate unul altuia ce guvernează o lume primitivă. Însă, principiile Yin şi Yang nu sunt singurele care pot explica denumirea eroului, faptul că fiul de Crai este numit „Harap” =rob corespunde din punct de vedere epic, planului logic: el devine sclavul Spânului; dar şi planului spiritual : el devine sclavul propriului său păcat, „ fazele prin care trece relaţia de subordonare dintre Harap-Alb şi omul spân sunt regăsite în relaţia om-păcat de-a lungul vieţii” (A. Oişteanu, « Grădina de dincolo »).
Revenind însă la operă, aflăm că Verde-Împărat, ajuns la bătrâneţe şi fără a avea descendenţi în linie masculină, îi scrie fratelui său, Craiul, cerându-i unul dintre feciori ca urmaş la tron : „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţine-său Craiul, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa… ”. Aceasta cerere constituie factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină parcurgerea drumului (iniţiatic) de cel mai bun dintre fiii Craiului, pe lângă motivul împăratului fără urmaşi, întâlnindu-se acum şi motivul superiorităţii mezinului.
Astfel, luând ca premisă caracterul primordial al călătoriei, precum şi implicaţia sa afectivă, putem interpreta iniţierea ca fiind drumul pe care eroul îl parcurge, de la starea de profan la cea de iniţiat, trecând prin mai multe etape prezentate alegoric în basm sub forma unor probe, fiecare superioară celei precedente. Aceste trei probe sunt precedate însă de o minimă probă de curaj pusă la cale de Crai.
Mare iniţiat, devenit iniţiator, el îşi supune fiii la o probă fundamentală , esenţială în procesul de iniţiere : le iese fiilor în cale , îmbrăcat în haină de urs şi îi îndeamnă la luptă, speriindu-i pe fiii săi cei mari care, mândri şi orgolioşi, pleacă în călătorie fără nici un fel de pregătiri şi se întorc după primul obstacol întâlnit în cale.
Mezinul, rănit de cuvintele mustrătoare ale tatălui său, pleacă în grădină să mediteze. Aici o întâlneşte pe Sfânta Duminică, deghizată într-o bătrână cerşetoare. Înzestrat cu calităţile cele mai alese, onest şi nobil, feciorul rămâne uimit în faţa calităţilor de clarvăzătoare ale acesteia, căci prin capacitatea acesteia de a vedea în viitor şi prin cele ce i le spune în legătură cu tot ceea ce se va petrece, feciorul o milostiveşte cu un ban, acum legându-se între ei o alianţă simbiotică.
Luând seama la vorbele acesteia, eroul ia calul, hainele şi armele pe care tatăl său le avusese în tinereţe, acestea simbolizând nu numai patrimoniul strămoşesc, ci şi calităţile spirituale ereditare, pe care Craiul, la rândul său iniţiat, le-a transmis fiului său. Găsirea calului ţine de metamorfoza sub semnul focului care reînnoieşte, reînvie, purifică acest conţinut al lucrurilor esenţiale, având scopul de a dezvălui esenţa dincolo de aparenţă.
Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul.
Despărţirea tatălui de fiu se face la pod şi este una ritualică. Craiul îşi supune şi fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdrăvan. Încercarea feciorilor se face la pod, simbolismul trecerii şi caracterul său primejdios fiind specific unui început de călătorie iniţiatică. Craiul le verifică într-un fel fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face faţă unei astfel de probe pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedeşte vrednic de a pătrunde tainele necunoscutului ce îi aşteaptă dincolo de pod.
Simbolismul podului sau al punţii, care îngăduie trecerea de pe un mal pe celălalt, este unul dintre cele mai larg răspândite. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti, de la contingenţă la nemurire, „de la lumea sensibilă la cea supersensibilă” (R. Guénon). Diferite legende din Europa de Est pomenesc despre poduri de metal pe care eroii le trec unul după altul: Lancelot trece un pod-sabie; podul Şinvat, cel care desparte, după tradiţia iraniană, constituie un loc de trecere anevoios; el este lat pentru cei drepţi, dar îngust ca un tăiş de sabie pentru cei nelegiuiţi. Aceste punţi înguste tăioase, se reduc uneori la o biată liană subţire. Orientul antic, Vedeniile Sf. Pavel, „Upanişadele”, pomenesc despre simboluri asemănătoare. Călătoria iniţiatică din societăţile secrete chineze se realizează tot prin trecerea unor poduri: trebuie să treci podul („gujias”) – fie un pod de aur, închipuit printr-o fâşie de stofă albă, fie un pod de fier de aramă, reminiscenţă alchimică, fierul şi arama corespunzând culorilor negru şi roşu, apei şi focului, nordului şi sudului, principiilor yin şi yang.
Tradiţiile Islamului descriu trecerea peste pod sau Şirăt, adică intrarea în rai care se face trecând pe deasupra iadului. Acest pod , mai subţire decât ascuţişul sabiei, poartă un nume ce aminteşte de acela ce desemnează, în „Coran”, când calea Iadului, când calea cea dreaptă pe care o urmează credincioşii. În alte tradiţii continuă să vorbească despre un pod cu şapte arce corespunzând fiecare uneia dintre cele şapte îndatoriri: credinţa, practica rugăciunii, a pomenii, a postului, a pelerinajului la Mecca, a curăţiei rituale şi a dragostei filiale. „Cine va fi încălcat vreuna din ele va cădea din iad” (Dominique Sourdel, in Souj, 188-189, 199, 200). Toate aceste tradiţii confirmă simbolistica podului, loc de trecere şi de încercare. Ele îi conferă însă o dimensiune morală, rituală, religioasă. Aducând această direcţie a analizei, putem spune că podul simbolizează tranziţia între două stări interioare, între două dorinţe în conflict: el poate indica ieşirea dintr-o stare conflictuală. Podul trebuie traversat, ocolirea trecerii nu rezolvă nimic.
Se cunosc de asemenea numeroase legende cu Podul dracului. Avem multe exemple de acest fel în întrega Europă şi îndeosebi în Franţa: celebrele poduri de la Valentré şi Saint-Cloud. Denumirea lor ar putea constitui o recunoaştere a extraordinarelor dificultăţi legate de construirea unor asemenea opere de artă, ca şi a frumuseţii şi trăiniciei lor. Ca şi cum arhitecţii şi zidarii, incapabili de o asemenea reuşită singuri, ar fi avut nevoie de întreaga iscusinţă a lui Lucifer. În jurul acestor poduri s-au ţesut nenumărate povestioare şi superstiţii în care apar păcăliţi, rând pe rând, dracul şi bunul Dumnezeu sau supuşii lor. Sufletul celui care trece primul podul trebuie să aparţină diavolului: asta-i plata; altminteri, va trebui să muncească degeaba pentru oameni; printr-o sumedenie de tertipuri, el este însă în cele din urmă păcălit. Se mai spune că primul om care va trece podul va muri până-ntr-un an. Legendele zugrăvesc, în orice caz, neliniştea pricinuită de o trecere anevoioasă printr-un loc primejdios şi întăresc simbolistica generală a podului şi a semnificaţiei lui onirice: o primejdie ce trebuie depăşită, dar şi necesitatea de a face un pas important. Podul îl pune pe om pe cale strâmbă, unde el întâlneşte în mod ineluctabil obligaţia de a alege. Iar alegerea făcută îl va osândi sau îl va mântui.
În interpretarea psihanalitică modernă, podurile, asemeni liniştitorului Pont St. Benezet, simbolizează tranziţia dintr-o stare în alta şi oportunitatea pentru schimbare. Partea cea mai apropiată podului reprezintă trecutul, partea opusă un viitor misterios, în timp ce apele care curg pe sub el semnifică haosul minţii inconştiente. Încă din antichitate, podurile sugerau nişte legături: de exemplu între viaţă şi moarte. Când un pod este greu de traversat, acesta reprezintă dificultăţile implicate în respingerea trecutului şi năzuinţa pentru obţinerea progresului.
Reprezentând un acces spre alt univers, poarta, pragul, podul, trecătoarea, sunt simboluri de factură mitică. Rostul omului este de a se elibera de lumea infernală, de aceea o punte, o trecere, moartea însăşi indică nemijlocit şi concret soluţia de continuitate a spaţiului; de aici marea lor importanţă religioasă, deoarece sunt simboluri şi totodată vehicule ale trecerii. În credinţele româneşti apare des viziunea existenţei unei punţi foarte lungi, înguste ca muchia cuţitului, dedesubtul căreia se află apa infernală.
„Legătură între lumi şi stări ale fiinţei, loc al plecărilor şi al sosirilor, puntea şi podul sunt simboluri ale ambiguităţii care fixează fiinţa într-un spaţiu de nesigură tranziţie ”.(Doina Ruşti)
Proba podului este una crucială în desfăşurarea procesului de iniţiere al tânărului fiu de crai, deoarece este o primă verificare, fără de care el nu ar fi putut demonstra că este capabil să-şi ducă misiunea la bun sfârşit. Tatăl este martorul indiscutabil al acestui fapt, el este cel care afirmă cu multă siguranţă că Harap-Alb va fi negreşit demn de a săvârşi această menire: „Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cineva, bine ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat.”
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, simbol ambivalent, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe: „de la un loc i se închide calea şi încep a i se încurca cărările”. Simbolul pădurii, un simbol larg răspândit, altfel decât arborele ca entitate, al unui univers care, ca spaţiu exterior, se opune micului univers al ţinutului desţelenit. În legende şi basme pădurea este locuită de făpturi misterioase, cel mai adesea ameninţătoare care întruchipează toate acele pericole cu care omul tânăr trebuie să se confrunte atunci când, în perioada iniţierii sale, vrea să devină un om pe deplin responsabil. Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul conştient poate pătrunde doar şovăind. Lumina care apare în calea personajelor din basme şi licăreşte printre trunchiurile copacilor simbolizează speranţa în existenţa unui loc de refugiu. Pădurea însăşi, ca natură sălbatică, dezordonată, este percepută ca neprimitoare şi ameninţătoare, iar fantezia o populează cu fiinţe sălbatice şi duhuri, dar şi cu zâne care se pot dovedi binevoitoare. Pe de altă parte , pentru oamenii spirituali ea poate deveni locul în care îşi pot apăra singurătatea de agitaţia şi frământările lumii. În general, în pădure domneşte o lumină verde clar-obscură care alternează cu întunericul, o viaţă necunoscută ce nu poate fi văzută din afară; pădurea, ca simbol oniric, are „felurite făpturi – inofensive sau periculoase – şi în ea se poate aduna tot ceea ce e posibil să scoată cândva la lumina zilei peisajul personalităţii noastre” (Aeppli). În acest sens, pădurea pe care o traversează Harap-Alb poate fi privită ca un labirint, al cărui centru îl reprezintă aici chiar ieşirea rezervată iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice se va fi arătat demn să aibă acces la revelaţia misterioasă. Ritualurile labirintice pe care se întemeiază ceremonia de iniţiere au tocmai drept scop să-i arate neofitului, în chiar timpul vieţii sale pământeşti, felul de a pătrunde, fără a se rătăci, în teritoriile morţii.
Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică, ce cu cât este mai grea, cu cât obstacolele sunt mai numeroase şi mai grele, cu atât mai mult adeptul se transformă şi, în cursul acestei iniţieri itinerare, dobândeşte un nou sine. Transformarea eului care se operează în centrul labirintului şi care se va afirma fără echivoc la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului asupra materialului şi, în acelaşi timp, al veşnicului asupra efemerului, al inteligenţei asupra instinctului.
Se pare însă că eroul lui Creangă nu se dovedeşte capabil să ducă la bun sfârşit călătoria sa iniţiatică, nu poate înlătura obstacolele survenite pe parcursul traversării pădurii, el lăsându-se înşelat de puterea de convingere a Spânului, încălcând sfatul părintesc. Încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aiste”, Harap-Alb cade în cursa ce-i fusese întinsă, nerecunoscându-l pe (acelaşi) spân, lăsându-se înşelat, mai mult decât de spân, de neîncrederea în sine, de îndoiala profundă ce-l măcina în privinţa unei reuşite bazate doar pe forţele proprii.
Spânul desemnează un om fără barbă, lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feţei sale, „o specie de castrat”. Creşterea bărbii este rezultatul unei posibilităţi fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este exclusiv constrictiv, neted, lustruind ca o gresie, „dar pe asemenea piele se ascut tăişurile de brici. Când este stăpânul unei fiinţe vii, nu poate avea prin fire, decât un rol vampiric-comprehensiv faţă de ea; când însă această fiinţă păşeşte pe calvarul unei realizări iniţiatice, îi subţiază toate elementele individuale din ea, până dispar. Or, aceste elemente, sunt prin definiţie limitative şi de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spânului, fără ca el să-şi dea seama”.(Vasile Lovinescu)
În sens restrâns, Spânul poate fi socotit Diavolul, fiinţa de dincolo, aşa cum însuşi se prezintă – „Chima râului pe malul pârului” – sau cum îl avertizează craiul pe fiul său la plecare: – „În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, aici „şugubăţ” însemnând „rău” sau „amăgitor”. El pune stăpânire pe feciorul craiului şi îi încearcă puterile sufleteşti, pentru aceasta folosindu-se de toate armele întunericului: capacitatea de a se preschimba: „Mai merge el înainte prin codru cât merge, şi, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iesă înainte, prefăcut în alte straie, şi zice cu glas supţiratic şi necunoscut… ”, apoi ipocrizia „ – Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spânul oftând…Numai ce folos? Omul bun n-are noroc… ”, înşelătoria (scena capturărării prinţului în fântână), mândria (se laudă în faţa împăratului Verde, dar mereu pe socoteala lui Harap-Alb: „ – Doamne, moşule! zise atunci Spânul; să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni aveţi pe aici. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului acela, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este”), răutatea (îşi pălmuieşte sluga, vorbeşte „răstit” cu Harap-Alb, ameninţându-l permanent cu moartea). Ca de fiecare dată însă, Creangă înlătură aspectul grotesc al diavolului, atribuindu-i calităţi omeneşti: Spânul împrumută graiul moldovenesc, e stăpânit de limbuţie şi înclinat spre ironie („Şi când ai ave încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârţogul ista îţi duc vergile”).
Oglindirea Diavolului în Spân este regăsită mai întâi în scena în care Spânul „se preface că-i e sete şi cere plosca cu apă de la stăpânul său. Fiul craiului i-o dă şi Spânul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia oţărându-se şi varsă toată apa dintr-însa ” sub cuvânt că e veche şi băhlită. Îşi aduce stăpânul într-o poiană în care era o fântână „cu ghizdele de stejar şi cu un capac deschis în lături. Fântâna era adâncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”. În treacăt spus, nicăieri în lumea asta nu există o astfel de fântână; caracterul el simbolic nu are nevoie să fie solicitat, se impune de la sine.
Aici apare scena în care Spânul se desemnează pe el însuşi: „Chima râului pe malul pârâului”, adică „schema, figura răului pe faţa apelor care le întruchipează fiinţa”, dar din cauza bivalenţei cuvântului „schimă” avem două sensuri purtate de personaj în basm. Primul este cel negativ: „sunt pocitura, schimonositura răului, urâciunea pustiirii, oglindită pe faţa apelor, adică asupra întregii creaţii, Diavolul”, iar al doilea cel pozitiv, acela de mistagog, rău necesar în iniţiere: „nu sunt Răul, ci schema, Arhetipul Răului, deci „Principium Individuationis”, principiul extremei distinctivităţii, al Egoismului Radical, care dă rigoare Manifestării, dar şi sfârşeşte prin a o distruge; nu se poate pune o limită compresiunii, care se macină, se mistuie pe ea până la atomizare, adică până la reintegrare pasivă în Principiu, finalitate necesară, deci eminamente pozitivă”. (Vasile Lovinescu) Tocmai manifestarea esenţei Răului determină apariţia personalităţii spirituale a lui Harap-Alb.
„Prin proba Spânului, prinţul plăteşte un păcat strămoşesc, cum se şi spune la un moment dat.”(Doina Ruşti)
Coborârea în fântână este asemănată în concepţia unora cu mitul catabasei, făcând trimitere la întoarcerea la origini. Astfel Spânul l-a adus pe fiul de crai la o fântână al cărui păzitor se pare că este, o fântână cu apă limpede, apă vie, dar nu în totalitatea sensului ei. Aici întâlnim apa vie prin aspectul său de apă corozivă, aşa cum este numită în Alchimie. Fiul de crai o găseşte, călăuzit fiind de Spân, coborându-se înlăuntru pământului, conform poruncii oraculare a Tabulei Smaragdine ce spune: „Visitando Inferiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem Veram Medicinam”. Citind iniţialele obţinem:VITRIOLUM. Coborând în fântâna, fiul de crai vine în contact cu un vitriol care corodează superfluităţile. Harap-Alb trăieşte aici, de fapt, prima sa moarte simbolică şi înviere căci, îşi pierde rangul, statutul, devine sluga celui care îl va salva. Fiul de crai moare dizolvat în „Vitriol” şi apoi e expulzat „renăscut”, „regenerat” de către Uterul Universal („fons terriblis”) într-o nouă fiinţă, „Harap-Alb”.
Fântâna este matricea miracolelor transmutaţiilor. Recipient inepuizabil, spaţiu de captare a izvorului , fântâna întruneşte sensurile cercetării, pe cel ale victoriei. Fântâna apare în diverse tradiţii ca izvor de apă vie, fântâna vieţii, fântâna nemuririi, a tinereţii veşnice. Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna simbolizează nu atât nemurirea cât o perpetuă întinerire. În diverse mituri şi tradiţii fântâna apare sub diverse, dar asemănătoare interpretări. În tradiţia orientală apare ca o fântână a vieţii hiperboreană, în tradiţia creştină ea este asemuită cu sângele şi apa care au ţâşnit din rana lui Hristos şi care au fost strânse în Sfântul Graal. În tradiţia irlandeză se vorbeşte despre o fântână cu apă tămăduitoare. La germani, fântâna lui Mimir conţinea apa cunoaşterii. Se poate observa o înclinaţie către acţiunile benefice ale apei fântânilor. Dar această apă, ca să rămână egală cu ea însăşi trebuie să fie mereu însufleţită, pritocită de „Duhul care suflă deasupra apelor”. Când o carapace o izolează de suflul creatot, apa se corupe, iar fântâna devine Iad, matrice de balauri.
Iată ce înţeles schematic dă Vasile Lovinescu, episodului cu fântâna: „Avem o dublă mişcare în interiorul fântânii: când se coboară Spânul în fântână, eroul nostru rămâne sus; când la rândul său, coboară el în puţ, Spânul se ridică la faţa pământului. Harap-Alb imprimă apei o mişcare expansivă, Spânul una constructivă; complementarismul lor transformă apa stătută într-o apă vie. În Tradiţia extrem-orientală, Universul este reprezentat de un ciindru (Puţul din basmul nostru), în care planurile de existenţă sunt simbolizate de cercuri evolutive care se convertesc unul în altul, în sensul ascendent, sub influenţa Cerului, imprimând astfel cercului o mişcare elicoidală, în aşa fel, că atunci când elicea a ajuns la punctul de plecare, a descris un element de spirală, înşurubându-se astfel în ciclul imediat următor, cele două extremităţi ale elicei sunt reprezentate de Harap-Alb şi Spân. Pasul infinitezimal al elicei este condiţionat de o coborâre a unei extremităţi.”
Conform acestei teorii, putem considera yin-yang-ul ca o secţiune orizontală a fântânii-cilindru. Harap şi Alb, cele două jumătăţi, negrul şi albul, tendinţele, compactntă şi dilatantă, ale mişcării elicoidale, iar elicea este însuşi sinusoidul care desparte şi uneşte cele două jumătăţi.
Într-un sens imediat, mai restrâns, Spânul este Dragonul, Păzitorul Pragului, pentru că poate fi găsit la cele două capete, la cele două părţi iniţiatice ale eroului. Spânul, din partea căruia Harap-Alb suferă a doua moarte, îl face pe acesta să treacă de la Micile Mistere peste pragul Marilor Mistere, căci, în toate tradiţiile, conefirea unui nou nume înseamnă moartea vechii individualităţi şi dreptul de a-l oferi aparţine exclusiv maestrului spiritual.
Inclus în acest episod, regăsim şi simbolul jurământului pe paloş. Devenit slugă, pierzându-şi toate atu-urile dobândite prin naştere, eroul îşi începe ascensiunea de pe cea mai de jos treaptă. Intrarea sa în slujba Spânului se face sub jurământ cavaleresc-prinţul jură pe paloş şi îşi va ţine acest jurământ, ca un adevărat cavaler. Spânul îl va învăţa umilinţa, îl va supune la probe decisive, dar mai presus de orice îi pune la încercare cuvântul dat, adică onoarea sa de om. La această încercare Harap-Alb va face faţă, căci el îşi va respecta jurământul făcut, anume de a-l sluji pe Spân până când va muri şi va învia.
Se poate observa însă şi o anumită complementaritae a celor doi eroi fapt ce i-a deteminat pe unii comentatori să creadă că Spânul întruchipează păcatele lui Harap-Alb, pe care acesta le întâlneşte de-a lungul călătoriei în propriul suflet şi le învinge cu ajutorul virtuţilor morale personificate de personaje fabuloase ca Regina furnicilor, Ochilă, Gerilă, ş.a (Andrei Oşteanu): „Spânul reprezintă ceea ce este mai rău şi mai urât într-un om, în cazul nostru în Harap-Alb. Omul spân ar fi unul, mai multe sau toate Păcatele din sufletul eroului, precum Egoismul, Ura, Ignoranţa, Dorinţa, etc. După părerea lui G.Călinescu, acest personaj este spân pentru că în popor există o credinţă străveche, potrivit căreia o deficienţă sau o anomalie fiziologică e însoţită de o deficienţă morală corespunzătoare. De obicei aceştia sunt consideraţi răi, cruzi, perfizi, linguşitori, în stare de a deochia. Fazele prin care trece relaţia Harap-Alb – omul spân de-a lungul basmului, ni se par similare cu fazele prin care trece relaţia Om – Păcat de-a lungul vieţii.”
Copil fiind, Harap-Alb nu auzise de Spân, deci era pur şi nevinovat, necunoscând patima şi păcatul.
La pubertate, Harap-Alb află despre Spân de la tatăl său, care-l previne că e un om rău şi primejdios, deci să se ferească de el cât poate. Într-adevăr, în viaţă, părinţii sunt cei care încearcă prin educaţie să ţină departe Păcatele de fiii lor.
În timpul călătoriei, Spânul devine slugă la Harap-Alb, dar nu peste mult timp situaţia se răstoarnă, fiul Craiului devenind robul Spânului, alegorie a faptului că a ajuns robul propriilor sale Păcate.
La sfârşitul basmului, după ce iniţierea s-a săvârşit, Spânul este ucis de calul năzdrăvan. Aceasta ar reprezenta ideea că după trecerea treptelor de iniţiere, Harap-Alb obţine starea de Puritate, înfrângându-şi definitiv Păcatul.
Cu alte cuvinte „Spânul reprezintă pe Principium Individuationis, Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent în fiul de crai ca în toţi oamenii, şi care trebuie ras pentru ca posibilităţile universale ale erolui să fie descătuşate, producându-i apoteoza finală, adică, foarte precis, îndumnezeirea. Operaţia nu e posibilă decât prin decondiţionare, prin moartea Spânului şi a doua înviere a lui Harap-Alb. Cele două fiinţe sunt indisolubil solidare în viaţă şi în moarte.”(Vasile Lovinescu) E vorba, desigur, de scena finală, unde Spânul se descoperă ca un sacerdot ce înfăptuieşte al doilea botez al eroului, cel al morţii: „Iară Spânul […] se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş… ”. Acţiunea calului ce urmează acestui gest suprem de a-l preface pe Spân în ”praf şi pulbere” e numai reintegrarea principiului negativ în Haosul de unde a purces.
Drumul lui Harap-Alb nu este numai un drum geografic, fizic, ci şi un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, presupunând o trecere a neofitului de la un mod de viaţă la altul. Pe de altă parte, Spânul poate fi considerat un maestru spiritual, un guru. Funcţia lui formativă, de mistagog, e recunoscută chiar de cal: „Şi unii ca aceştia [spânul] sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte” – „Spânul este o piatră sub înfăţişare de om, care poate fi piatră de poticnire, dar şi piatră de temelie…” (Vasile Lovinescu). El este cel care regizează întreg scenariul devenirii feciorului de crai, fiind vorba de o iniţiere, ritualul presupune trecerea unor probe, prezente sub umbra Păcatului, marcate însă de morţi şi învieri succesive.
Deşi toată călătoria ar putea fi percepută ca fiind o aventură a unui fecior de Crai plecat în căutarea fericirii sale lumeşti, de fapt ea este o purcedere a lui Harap-Alb în spaţiul microcosmic interior, în care oamenii, animalele şi obiectele sunt reprezentate simbolic prin virtuţi, patimi şi experienţe, cu scopul de a învinge întunericul, patima şi păcatul cu ajutorul luminii şi al virtuţii, purificându-se şi obţinând starea finală de iniţiat.
Pentru obţinerea acestei purificări, eroul trebuie să treacă prin probe simbolice, ajutat de mistagog, întruchipat de Sfânta Duminică. Însă, la o observare mai atentă a basmului, se poate remarca independenţa probelor la care eroul este supus: ele nu se continuă una pe cealaltă, neexistâmd vreo aluzie referitoare la ceea ce va urma, iar personajele adjutante apar şi dispar odată cu începerea şi terminarea încercărilor. Toate aceste caractere susţin ideea conform căreia, fiecare întâmplare este, de fapt, o povestire în basm.
Într-o primă probă, Harap-Alb este nevoit să aducă salăţi din grădina ursului, aceasta constituind prima piedică în drumul său. Tot acum el primeşte de la dascălul său o inţiere complexă, dar nici pe departe completă, a trupului şi a sufletului. Orice călătorie presupune însă şi un popas, de acestă dată eroul nu se opreşte oriunde, ci ajunge în zbor la o căsuţă singuratică, secretă, aptă pentru un ritual, unde o găseşte pe vrăjitoarea care va urma să ducă la bun sfărşit acest proces : Sfânta Duminică, „ singura care ştie ce-i de facut”.
Faptul că locul iniţierii se găseşte pe o insulă nu este de loc întămplător, căci insula este cea care „reuneşte simbolurile vieţii şi sensurile morţii” (Mircea Eliade). În timp ce apa reprezintă haosul primordial, insula este oaza din mijlocul ei, locul în care Manifestarea, Creaţia poate avea loc.
Harap-Alb stă în casa iniţierii cam o zi şi o noapte, timp în care Sfânta Duminică
prepară o licoare magică ce îi va aduce ursului, spirit păzitor, duh al rodniciei şi simbol al longevităţii şi nemuririi, somnul cel lung. Se realizează o ieşire din universul normal şi o trecere prin perdeaua de foc a timpului, adormirea ursului din basm corespunzăn cu intrerea în hibernare a ursului mitic, simbol al amorţirii naturii şi a vegetaţiei pe timpul iernii.
Însă, elementul nou al operei în sine este, nu numai consistenţa licorii, alcătuită din lapte şi miere, cele promise de către Dumnezeu poporului lui Israel, alături de „somnoroasă”, ci şi faptul că neofitul reuşeşte să „îmbuneze” ursul, transformându-l într-un duh benefic, necesar iniţierii. Însă, când efectul dispare, ursul se repede la Harap-Alb, care e nevoit să fugă, îmbrăcat în haina de urs primită de la tatăl său. Această îmbrăcare a eroului în blana animalului simbolizează moartea şi pătrunderea sa „în lumea de dincolo”. De asemenea, acestă moarte este urmată de o „înviere”, căci o dată obţinută salata, eroul trebuie să-şi continuie călătoria iniţiatică, de acestă dată însă, beneficiind de puterea magică a obiectului căutării, cu toate că în operă nu sunt prezentate aspectele benefice ale salăţilor.
Astfel ,în basm, prima probă ia sfărşit în momentul în care eroul aruncă blana de urs şi se întoarce învingător la coliba iniţiatică, unde mistagogul îi povesteşte ce trebuie să facă în continuare, pas cu pas, pregătindu-l pentru următoarele probe.
Următoarea încercare prin care Harap-Alb trebuie să treacă este constituită din vânarea cerbului mirific, împodobit cu pietre preţioase: „ Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre preţioase, mult mai mari şi mai frumoase decât acestea. Mai întâi cică are una în frunte, de străluceşte ca un soare.Dar nu se poate apropia nime de el, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l poate prinde…”
Datorită coarnelor sale care se schimbă periodic, cerbul simbolizează atăt arborele vieţii cât şi arborele primordial, întâlnirea pe care mezinul o are cu aceste putând fi interpretată ca o nouă trecere a acestuia prin moarte-înviere simbolică.
Acţiunea se petrece în pădure , unde eroul, asemenea primului om, care primeşte fructul din copacul cunoaşterii binelui şi răului de la animalul satanic; primeşte de la Statu-Palma- Barbă- Cot arma cu care va vâna cerbul năzdrăvan. Astfel, drumul cosmic spre iniţiere este continuat, eroul fiind din ce în ce mai aproape de statutul de iniţiat şi, alegoric, de cel de iniţiator.
Se poate observa puternica asemănare a Satanei cu Statu-Palma- Barbă- Cot, care îi dă eroului masca şi paloşul cu care va vâna cerbul ce poartă „ Soarele” între coarne. Dar , Harap-Alb depăşeşte această probă tot cu ajutorul Sfintei Duminici, ajunsă astfel la statutul de de maestru siritual, care îl trimite din nou pe tărâmul celălalt pentru a-şi căuta înţelepciune.
Aceasta e conform opiniei lui Andrei Oişteanu, moarte simbolică, prezentată în basm prin faptul că, pe tot parcursul vânării cerbului, Harap-Alb stă cu masca pe faţă, într-o groapă adâncă de un stat de om pe care şi-a săpat-o singur. Groapa nu este altceva decât propriul său mormânt, intrarea în ea este „ moartea neofitului”, sângele ce se scurge este viaţa însăşi, iar ieşirea din groapă, o dată cu atingerea scopului propus, obţinerea pietrelor reprezintă renaşterea simbolică. Această renaştere, necesară continuării drumului iniţiatic este precedată de obţinerea cunoştinţelor: neiniţiatul trebuie să fie vrednic de ele şi să dobândească pe parcurs puteri şi virtuţi speciale.El trebuie să înţeleagă că orice haos precede Creaţia, repetând istoria şi strea de dinainte de istorie, să-şi asume acest haos ca să se paotă întoarce la origini prin ieşirea din timp şi prin atingerea libertăţii absolute.
Se poate vorbi astfel de o nouă alegorie, în afară de cea a pătrunderii sacrului în profan: alegoria viaţă-moarte, de acestă dată la un nivel în totalitate simbolic. Călătoria de inţiere începe cu „moartea în fântână” a fiului de Crai, urmată de „naşterea” lui Harap-Alb, din fiecare astfel de incursiune la origine născându-se un erou nou, care dobândeşte de fiecare dată, cunoştinţe noi.
Ritualul sacrificării, prezent în această probă, este însă cel care cere o „mascare” a eroului, pe lângă coborârea acestuia în Infern fiind nevoie de o camuflare, mai mult ca şi capacitate de a ascunde decât ca o putere hierofanică a lumii, căci, încă în stadiul de neofit, are nevoie de puritatea sa ancestrală. El nu este pregătit să ucidă şi, de aceea caută să facă acest lucru într-un mod cât mai îndepartat.
Ieşind învingător din această probă, Harap-Alb îşi continuă drumul, soarta punându-l îm faţa unor noi îmcercări, de această dată, esenţiale şi definitorii pentru condiţia sa de neofit- viitor inţiat . Deşi până acum maestrul său spiritual a fost Sfânta Duminică, acum se face simţită prezenţa unor altfel de creaturi , pe care eroul le ajută şi care, la rândul lor îl vor ajuta, traseul său fiind de acum înainte lipsit de ostilitate, de provocări şi de ispite.
În basm, alegoria unei astfel de iniţieri şi pregătiri asceto-mistice este simbolizată de drumul prin pădure, străbătut de Harap-Alb între Verde-Împărat şi Roş-Împărat, cel de care Harap-Alb ar fi trebuit să se păzească, conform sfatului primit de la tatăl său, iar puterile iniţiatice pe care le dobândeşte sunt reprezentate de personajele ce i se alătură pe parcurs.
Credinţa în maleficitatea Omului Roşu este generală, ca şi punerea în gardă contra lui. În general roşul este perceput ca agresiv, vital şi dătător de putere, înrudit cu focul şi simbolizează atât iubirea cât şi lupta pe viaţă şi pe moarte, în simbolistica generală având variate semnificaţii. Considerat pretutindeni ca fiind simbolul fundamental al principiului vital, cu forţa, puterea şi strălucirea lui, „roşul, culoare a focului şi sângelui”, prezintă totuşi, din punct de vedere simbolic, aceeaşi ambivalenţă ca şi aceasta din urmă – desigur, după cum este el, ca nuanţă, deschis sau închis. Roşul deschis, exploziv, centrifug, este diurn, masculin, tonic, îndemnând la acţiune şi aruncându-şi strălucirea peste tot, aidoma unui soare, cu o putere uriaşă şi de neînvins (KANS). Roşul închis este, dimpotrivă, nocturn, feminin, tainic şi la limită, centripet ; el reprezintă nu expresia, ci misterul vieţii. Primul însufleţeşte, încurajează, stârneşte, pe când celălalt alertează, reţine, îndeamnă la vigilenţă şi, la limită, nelinişteşte.
Precum numele ce-l poartă, aşa este şi împăratul, având caracter ambivalent. Pe de o parte numele de rezonanţă solară al lui Roş Împărat, precum şi faptul că în multe basme acest personaj este regăsit sub numele de Soare Împărat, „ne aduc în memorie faptul că Sufletul Universal – cel nenăscut, etern, imuabil, pur, esenţa realităţii absolute – este simbolizat prin Soare în textele vedice, dar şi în cele egiptene antice. De fapt, <<Soarele – simbol al realităţii absolute, astru etern, egal cu sine, căci nu se schimbă şi nu devine >>, simbolizează şi la Dante, spiritul absolut, divinitatea”(Andrei Oişteanu). Din valenţa pozitivă extragem caracterul de luptător, de împărat, el este rege suprem în împărăţia sa aşa cum Soarele este Zeul suprem în universul astral. Valenţa negativă dezvăluie partea întunecată a împăratului, însuşire reflectată şi în condiţia lui de om însemnat ce atrage asupra celorlalţi teama, instinctul de a se feri, proteja, a-l îndepărta pe cât posibil. Acest lucru se poate observa cel mai bine în sfatul pe care îl primeşte Harap-Alb de la tatăl său privitor la necesitatea de a se feri de un astfel de om însemnat („să te fereşti de omul roş […] cât îi pute”).
Simbolistica omului ”roşu” îşi găseşte rădăcini încă din cele mai vechi timpuri, fiind prezentă în multe din mitologiile lumii. În religia creştină, Iuda era roş, precum şi Irod urmând în viitor şi Antihristul. Neron, considerat ca Antihrist de creştinii din vremea lui, autorul primei persecuţii, avea părul roşu, ceea ce se pare, era cazul întregului său neam. Roşul este şi culoarea infernului şi a diavolului, precum şi a animalelor „presupus” subordonate acestui tărâm, cum ar fi vulpea şi veveriţa. „Blonzii sunt mărinimoşi, căci ţin la leu, roşii sunt foarte răi, căci ţin la vulpe” – pseudo Aristot – „Physiognomonie”. Culoarea are însăşi semnificaţie pozitivă ca expresie a iubirii biruitoare în scenele creaţiei şi ale învierii lui Hristos. În mitologia egipteana, Typhon-Set, fratele şi victima lui Osiris, avea părul roşu. Culoarea hieratică a lui Osiris era Verdele, ca principiu al vegetaţiei, în primul rând de origine spirituală, pe când roşul era culoarea nisipului din pustiu. De aici şi coexistenţa în basme a lui Verde şi Roşu-Împărat cu caracter net benefic şi respectiv malefic. Baal se vopseşte cu ocru roşu ca să se coboare în Infern, la fel Marduk ca să se lupte cu Tiamat. Esau, fratele lui Iacov care îşi vinde dreptul de întâi născut pentru un blid de linte era „roş de tot ca o manta de păr”(Facerea,25,25). El este părintele Edomiţilor şi Edom înseamnă roşu.
Lovinescu susţine chiar că Împărăţia Roşie prezentă în basm, este împărăţia vechii Atlantide considerate leagănul rasei roşii, iar fata împăratului Roş este singurul lucru „ce mai merită a fi scăpat”, menită să fie salvată chiar de eroul în curs de iniţiere. „Privitor la Împărăţia Roşie, nu mai e vorba de o descriere, ci de o subversiune, nu o ligaturare a contactelor cu Syria primitivă, ci o rupere deliberată. Împărăţia Roşie desfiinţase voit tot ce o lega cu Ţinutul Suprem, de unde pe vremuri îşi trăsese legitimitatea şi justificarea ei.[…] fiind aplicată aşa de bine la civilizaţia modernă, cât şi la îndepărtata civilizaţie roşie a Atlantidei.[…] Cel dintâi simptom, în basmul nostru, al acestei agresivităţi, e apariţia păsării năzdrăvane care este Fenixul roşu, volatil sacru atlant; mesajul este o invitaţie deghizată să fie trimis cineva să salveze ce se mai poate salva din civilizaţia roşie, chintesenţa ei, adică fata Împăratului Roş, <<farmazoana cumplită>>, lichidând în acelaşi timp rezidurile inutile din civilizaţia satanizată”.
Însă, din toată această ultimă probă, eroul reuşeşte să meargă mai departe cu ajutorul unor fiinţe fantastice care, prin puterea lor aparent inexistentă, se fac utile.
Harap-Alb ajută fiinţe aparent neînsemnate, furnici şi albine, făcându-le un bine necondiţionat. Cu toate acestea inima lui buna îl va ajuta,fiind răsplătit. Pe parcurs eroul acceptă însoţirea câtorva năzdrăvani ce îl vor ajuta să treacă peste probele la care este supus pentru a-i fi încredinţată fata împăratului Roşu.
Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a spiritului; ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii; în mitologia românească, albina rămâne mesagerul învestit cu puteri magice, deoarece “face miere/mierea se face ceară/ceara se face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului în braţe pe toţi ne cuprinde”, după cum se spune într-un text popular. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile Maicii Domnului şi este ocrotită de Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită şi un însemn nefast căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de moarte. Albinele şi furnicile sunt idealuri terimofere ale umanităţii, furnica reprezentând idealul de muncă, iar albina idealul de hărnicie.
Animalele, simboluri ale vieţii instinctuale, sunt proiectate în numeroase sectoare ale existenţei; unele sunt benefice, îl ajută pe erou să treacă diferite probe, să învingă obstacolele apărute în drumul său: de multe ori o albină îi dă aripa sa, o pasăre îi aduce vestea cea bună, furnicile selectează grămezi de seminţe, în locul eroului, altele sunt rău-prevestitoare sau ameninţătoare.
Cele cinci apareneţe bizare reprezintă întruchipări ale forţelor cosmice: gerul(Gerilă), foamea(Flâmanzilă), setea(Setilă), Ochilă este ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăţi-Lungilă este un săgetător coborât pe Pământ.
Portretele acestor prieteni sunt realizate grotesc, caricatural, trăsătura dominantă fiind îngroşată pâna la limita absurdului şi capătă dimensiuni fantastice. Gerilă este ,,o dihanie de om”, ,,care se perpelea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjini şi tot atunci striga […] că moare de frig, Flamânzilă o ,,namilă de om”, Setilă o ,,arătanie de om”, Ochilă o ,,schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă este o ,,pocitanie de om”. Astfel ipostaza umană este vazută în oglinzile buclucaşe ale simţurilor.
Pe fiecare îl întalneşte în plenitudinea manifestărilor specifice. Cei cinci trăiesc într-o deplină singurătate, fiind respinşi din zona umanului. Toţi formează parcă un întreg bazat pe solidaritate şi comunicare.în existenţa lor se sugerează civilizaţia arhaică, rurală, marcată de cuvintele: „plug”, „mugur”, „brazdă”, „moară”, „vite”. Fiecăruia Harap-Alb îi face câte un portret în care se îmbină caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate. Fiecare dintre năzdrăvani ştie de probele impăratului Roşu, în trecut ei fiind ajutoarele tatălui său. Namilele (Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) sunt simboluri ce reprezintă idealurile umanităţii, dorinţa de a depăşi limitele. Ele pot reprezenta şi principiul „lumii pe dos”(dincolo de fizicul înspăimântător se află o bunătate uimitoare) sau renunţarea la convenţii.
Cei cinci năzdrăvani sunt personaje fantastice, nişte uriaşi bonomi şi vorbăreţi. Comportându-se ca nişte ţărani humuleşteni, sfătoşi şi şugubeţi, ei sunt personaje simbolice. Ei reprezintă de fapt, obstacolele pe care trebuie să le învingă omul în drumul său spre fericire: propriile limite, datorate trupescului, simţurilor (frigul-Gerilă, foamea-Flămânzilă) dar şi limitele materiale, obiective (timpul-Ochilă, spaţiul-Păsări-Lăţi-Lungilă).
În ciuda înfatişării hidoase, trăsătura dominantă comună este reprezentată de bunătate, compasiune faţă de eroul aflat spre iniţiere.
Cea de-a doua probă este dictată de fata Împăratului Roş: „trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete” , reprezintă ultimul pas pe care eroul este nevoit să-l facă pentru obţinerea statutului de iniţiat. Analizând însă felul şi modul în care această ultimă călătorie are loc, observăm un caracter magic al încercării. Distanţa alergării nu e o distanţă fizică, geografică, aşa cum şi Oişteanu susţine, ci una mitică, suprareală, formula „unde se bat munţii în cap” arătând locul unde se află apa vie şi apa de leac.În aceste condiţii, eroul trebuie să fie foarte abil, el folosindu-se de obiectele năzdrăvane, întâlnindu-se acum o suprapunere a reprezentărilor mitice: muntele ca lăcaş al morţilor şi muntele precum un loc sacru, unde se află apa vieţii, drumul către el fiind nu numai o apropiere de sacru, ci, mai presus de orice, o consacrare. Interesant este faptul că ultima încercare nu are loc între erou şi fiica împăratului ci între două animale care îi reprezintă: calul şi turturica, animale complementare care, deşi aflate într-o aparentă întrecere, se ajută.
Apogeul drumului iniţiatic este atins abia în momentul în care Harap-Alb atinge absolutul în manieră transcedentală, ignorând moartea ca act fizic şi alegând apropierea sa de Centru, prin învingerea Păcatului.
„Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul ista, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să stea sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie”. Harap-Alb este omorât de Spânul care îi taie capul. Însă el este readus în lumea celor vii de fata împăratului Roş, prin intermediul apei moarte şi apei vii.
Apa, cel mai cunoscut simbol al inconştientului, apa, telurică, palpabilă, sânge şi sete de sânge, miros şi corporalitate pasională, poate fi considerata, în cazul de faţă, din două puncte de vedere diametral opuse, nicidecum ireductibile, şi această ambivalenţă se regăseşte la toate nivelurile.
Element primordial, prezent cu această semnificaţie în aproape toate mitologiile, apa este substanţa naşterii şi a morţii: „…receptacul al tuturor germenilor, apele simbolizează substanţa primordiala, din care toate formele se nasc şi în care toate se reîntorc prin regresiune sau prin cataclism. Ele au fost la început, ele revin la încheierea oricărui ciclu istoric sau cosmic; ele vor exista neîncetat – deşi niciodată singure, pentru că apele sunt întodeauna germinative, cuprinzând în unitatea lor non-fragmentară virtualităţile tuturor formelor…ele preced orice formă şi suportă orice creaţie.” (Eliade, “Tratat de Istorie a Religiilor”, 183)
Apa vie şi apa moartă, aduse din „tărâmul de dincolo”, reprezintă puterea eroului (neofitului) asupra vieţii şi a morţii, încheierea unui ciclu prin moarte şi inceperea unei noi etape ca iniţiat. Referitor la necesitatea existenţei apei sub două forme, moartă şi vie, şi a rolului diferit pe care îl joacă în basm, filologul V.I. Propp formulează o ipoteză, căutându-le originea în credinţele şi miturile Greciei antice. Propp face astfel referire la cele două izvoare din lăcaşul lui Hades-zeul Infernului. El susţine că unul dintre ele conţine „apă moartă”, iar celălalt ar conţine „apa vieţii”. Această ipoteză explică pe deplin de ce in basm, Harap-Alb este stropit întâi cu apă moartă şi apoi cu apă vie.
Apa moartă dăruieşte defunctului moartea definitivă şi sufletului acestuia dreptul de a intra în împărăţia umbrelor. „Apa moartă-spune Propp- (…) îl ucide [pe erou] până la capăt, îl transformă într-un mort definitiv. Avem de a face cu un rit de îngropăciune sui-generis, corespunzător cu acoperirea trupului cu pământ.” Eroului îi este anulată existenţa în planul prezentului, ciclul vieţii lui fiind încheiat.
Astfel, stropindu-l cu apă moartă pe Harap-Alb, fata Impăratului Roş îl trimite deplin pe acesta în lumea strămoşilor, ritual similar catabasei (coborâre iniţiatică în Infern), îndeplinind astfel prima etapă întru eliberarea de sub jurământul faţă de Spân.
Harap-Alb este stropit apoi cu apă vie, „apa vieţii, apa destinată morţilor care nu pătrund definitiv în Infern, ci se întorc din el.” Astfel, apa, pe lângă virtutea purificatoare, capătă şi o putere soteriologică. Imersiunea este regeneratoare, este un fel de renaştere, în sensul că plasează fiinţa într-o stare nouă. Imersiunea poate fi comparată cu punerea lui Hristos în mormânt: El reînvie după această coborâre în Infern. Semn al oricărui început, apa are virtuţi sacre: întinereşte, vindecă miraculos, iluminează spiritual fiinţa. Apa botezului exprimă explicit ideea unei noi naşteri, fiind iniţiatoare.
În „Vechiul Testament” apa este mai presus de toate simbol al vieţii. În „Noul Testament” ea devine simbol al Duhului Sfânt. Iisus Hristos îi arată samariteanului că este Stăpânul apei vii (Ioan, 4, 10). El este izvorul: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea” (id., 7, 37-38). Apa ţâşneşte din pieptul Lui ca din stânca lui Moise, iar când, răstignit, este străpuns cu lancea , din rană Îi curg apă şi sânge. Apa vie vine de la Tatăl şi ea se transmite prin Hristos, Dumnezeu care S-a facut om, sau prin harul Duhului Sfânt care, potrivit unui imn de Rusalii, este font vivus (izvor de apă vie), ignis caritatis (focul iubirii), Altissimi donum Dei (dar al Atotputernicului). Sfântul Atanasie precizează sensul acestei doctrine: „Tatăl fiind izvorul, Fiul este numit fluviu, iar noi ne adăpăm din Duh” (Ad Serapionem, 1, 19).
Harap-Alb a jurat să nu-şi dezvăluie identitatea până la moarte şi transfigurare şi el îşi ţine cuvântul până la moarte, conform pactului iniţial. Pentru ca Eul său individual sa devină Sinea, trebuie să se desfacă de accidentele lui. Eroul, lepădând astfel toate limitările individuale, murind faţă de ele, atinge planurile cauzale, toate pietrele, copacii, fiinţele, întreaga fire, prin gura Fetei Impăratului Roş, îi proclamă calitatea de Desăvârşit, de Fiu legitim al Cerului şi al Pământului şi nu pot face altfel, pentru că raţiunea de existenţă a întregului Univers este să mărturisească pe supremul Brahma şi pe cei care s-au identificat cu el, altfel spus, calitatea lui Harap-Alb de locotenent al divinităţii.
Eroul se întoarce în lumea celor vii ca iniţiat. De asemena, prin „învierea” sa, el este eliberat de sub jurământul Spânului, căci el a jurat sa-i fie slugă până când va muri şi iarăşi va învia: „şi atâta vreme să ai a sluji, până când ai muri şi iar îi învia”.
Cu toate că pe tot firul poveştii, Harap-Alb şi Spânul sunt inseparabili („Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecând peste nouă mări şi nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o târzie vreme ajung la împărăţie”) şi chiar interschimbabili („Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de craiu şi le ie la sine; apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute ca semn de pecetluirea jurământului”), această alianţă ia sfârşit, binele triumfând.
Pe parcursul operei se face remarcat simbolul oglinzii ce-l reflectă pe Harap-Alb exact aşa cum este, deşi este obligat să ia titlul de slugă, oglinda îi reflectă adevărata identitate, el este arătat precum un fiu de crai, deci nu ceea ce se vrea să fie, ci ceea ce este cu adevărat. „Oglinda nu linguseste, ea reflectă cu fidelitate pe cel care se uită în ea, acel chip pe care nu-l arătăm niciodată lumii, pentru că îl ascundem cu ajutorul persoanei[…]”(C.G.Jung).
Ce reflectă oglinda? Adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al cunoştiinţei”(J.Chevalier, „Dicţionar de simboluri”). „Replică a realităţii, similitudine aparentă şi simbol al morţii, oglinda are funcţii magice, ea revelează lumea eliberată de timp.”
Vechii greci considerau că oglinda „face să apară oameni care încă nu există sau care execută o acţiune pe care o vor săvârşi mai târziu”. Astfel, punându-i faţă în faţă pe Crai si pe Harap-Alb, observăm cum Harap-Alb se vede pe el în viitor în persoana tatălui, iar Craiul se oglindeşte pe el în trecut în persoana fiului, putându-se astfel aminti de tehnica oglinzilor paralele, care reflectă una si aceeaşi persoană, dar, aici, în stadii diferite ale vieţii.
C. G. Jung spunea în lucrarea sa „În lumea arhetipurilor” că „[…]întâlnirea cu sine face parte dintre acele lucruri neplăcute pe care le evităm atâta timp cât putem proiecta în exterior tot ceea ce este negativ”. Această întâlnire cu sine poate fi observată între Harap-Alb si Spân ca o întâlnire a unei persoane cu alter-ego-ul său. Harap-Alb reprezintă tot ce este bun, el este curajos, cinstit si cu un suflet mare, dar naiv, pe când Spânul este viclean si las, deci total opusul fiului de crai, o proiecţie negativa a eroului principal.
Trecând la o altă parte a simbolului oglinzii ajungem la mitul lui Narcis.
Putem afirma că moartea lui Harap-Alb este o experienţă a eliberării de narcisism, deoarece Narcis, cazând in apă, este eliberat de căutarea idealului de frumuseţe precum fusese blestemat, deci apa vie si apa moartă cu care este stropit fiul de crai îl eliberează de calitatea de slugă pe care a fost obligat să o adopte.
Eroul primeşte puterea, cunoaşterea şi nemurirea, depăşindu-şi astfel starea de profan şi apropiindu-se de sacru, de eternitatea spirituală, care se împlineşte însă în momentul în care unitatea promordială este refăcută.Cu toate acestea, hierogamia este cea care semnalizează finalul drumului inţiatic, contrariile fiind acum anulate şi lumea reproiectată prin iubire, iar iubirea înseamnă renunţarea la fiinţa personală şi identificarea în celălalt.
Astfel, prin unirea sa definitivă cu divinitatea atinge starea de iniţiat, fiind acum demn de a-şi primi cununa, încheind un ciclu al vieţii şi deschizând altul.
