Copilul din noi
Ca pe o comoară bine ascunsă în adâncul ființei
noastre păstrăm copilul de odinioară care am fost,indiferent la ce vârstă ne
aflăm.Acesta trăiește în noi permanent,iar în anumite împrejurări este atât de prezent,încât
e aproape dureros . E o durere dulce la care nu vrem să renunțăm și nici nu putem,chiar dacă am
vrea,oricât academism sau gravitate am avea,fiindcă nimeni nu poate să pună zăbala
cailor nărăvași ai trăirilor interioare,cai care aleargă în sens invers.
Când suntem răpuși de boală sau cu sufletul
zdrobit,simțim aievea ca o fluturare de gând cum se apropie mama spre noi
murmurând duios cuvinte de mângâiere și de îmbărbătare care să ne dea curajul
de a lupta.Vedem chipul îngrijorat al tatălui,vocea care altădată era
răsunătoare,acum e blândă și caldă,iar ochii îi strălucesc de nădejdea stării
de mai bine.Retrăim clipele de atunci până la confuzia totală.În lumea
amintirilor nu există moarte.Cei ce au fost,ori nu mai sunt cum au
fost,continuă să fie prezenți în gândurile noastre,acționând cu noi în gând,de
parcă ar mai fi vii,așa cum fuseseră odinioară.Reînvie uneori atât de multe
amanunte!Simțim căldura camerei,ne simțim ca în patul de atunci așezat într-o
anume parte a camerei,auzim trosnetul lemnelor arzând în sobă,zărim printre
gene obiecte din odaia de atunci,imagini ca adevărate rezervații fixate în
mintea și sufletul nostru.Acestea nu se șterg niciodată și la ele revenim
retrăindu-le cel mai ades în taină.Luptăm să nu se risipească această comoară
cu chipul nostru de copil.
Altădată,o vorbă nastrușnică,un anume gest al
vreunui copil,vreo jucărie,ori vreo întâmplare ne zvârle fulgerator în lumea
copilăriei nostre retrăind ceva asemănător.Alteori,cu o carte în mână,citim
despre vreun copil,ne trezim că dialogăm cu el în gând sau chiar închidem cartea,
pentru a privi prin sita genelor, cum se desfășoară în voia lor imaginile
copilăriei noastre în care ne-am cufundat.
