ESEU—Legătura dintre matematică și literatură
Argumente,, pro”, deoarece , matematica este o știință a numerelor , se bazează pe partea reală a creierului , este o știință exactă , care necesită multă cunoaștere în domeniul calculului și a numerelor . Pe când literatura este exact opusul -este știința literelor , se bazează pe partea umană a creierului , este o știința care ajută la îmbunățirea vocabularului ,ajută să se învețe cuvinte noi, pentru o exprimare coerentă . Din punctul meu de vedere,cred că sunt total diferite .
Deşi la prima vedere pare că cele două- literatura şi matematica nu au nimic în comun, Eminescu a dovedit că există o legătură subtilă între ele. În versurile sale găsim ascunse de multe ori cuvinte sau expresii care fac trimitere la matematică :adunare, fracţii, mulţimi sau figuri geometrice.
În poeziile sale se regăsesc de numeroase ori cuvinte care duc cu gândul la matematică:
,,Iar colo batrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate” ,,Şi din roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit”
Pe lângă referirile -întâmplătoare sau nu- din poeziile sale, Eminescu a tras şi concluzii pur matematice, care arată nivelul profund la care era capabil să gândească, deşi domeniul nu era cel în care era expert: „Orice mărime finită faţă cu infinitul este zero. De aceea sentimentul de adîncă nimicnicie care ne cuprinde faţă cu Universul”. „O mărime concretă multiplicată c-o mărime infinită creşte în progresiunea mărimii infinite”. Putem spune astfel că Eminescu îmbina perfect matematica şi literatura şi că în opera sa cuvintele se împletesc cu părţi din celelalte domenii de care poetul era in
teresat, rezultând sensuri noi în versuri noi, pe care fiecare le poate descifra în propriul fel.
Eu cred că Matematica deţine nu numai adevărul, ci şi frumuseţea supremă rece şi austeră, precum aceea a unei sculpturi, fără capcanele minunate ale picturii sau muzicii, şi este pură şi capabilă de perfecţiune gravă, aşa cum numai capodoperele de artă pot să arate.
Înţelegerea unei poezii este asemănătoare cu rezolvarea
unei probleme din matematică, în reuşita înţelegerii mesajului unei poezii
fiind nevoie de o structurare matematică a ideilor. Poezia „Glossă” de Eminescu
seamănă cu o demonstraţie matematică, în care trecutul exprimă ipoteza,
viitorul este concluzia, iar zădărnicia este demonstraţia.
„Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.”
Iată implicarea matematicii în povestea celor ,Cinci pâni”de Creangă ,unde este demonstrată toată filozofia țărănească prin felul cum au fost împărțite cele cinci pâini .
Este un adevăr incontestabil acela că, atât în matematică cât şi în poezie, întâlnim armonie şi echilibru perfect. Într-un catren intitulat semnificativ ,,Poezia", dedicat cititorului de către poetul Nicolae Labiş scrie:
,,Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce
scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n
iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup."
Faptul că poezia , din punct de vedere al conţinutului este compusă din ,,implicaţii şi rămurişuri pure"- este aceasta o formulare dincolo de care nu poate trece nici expresia desăvârşită a matematicii – trădează însăşi raţiunea ei de a lega posibilul, acolo unde ajunge raţiunea (,,implicaţii pure") de imposibil, acolo unde poate ajunge doar metafora (,,rămurişuri pure") şi chiar imposibilul de imposibil (,,cristale limpezi ce scânteind se rup"), făcându-le verosimile.
Concepând matematica drept o poezie de înaltă factură spirituală, capabilă să ne arate adevărata valoare a cuvântului, iar poezia ca pe o ,,iscodire a lucrurilor", cum se exprima Lucian Blaga, deci o formă a cunoaşterii, înţelegem de ce matematicienii au scris versuri, de ce poeţii au fost atraşi de conceptele matematice sau de ce popoarele primelor civilizaţii au făcut matematică în versuri.
La Ion Barbu este evidentă tendinţa de a proiecta poezia, într-o viziune originală, în câmpul specific geometriei caracterizat de o serie de reguli şi relaţii şi de a căuta , apoi, între acestea eventuale corespondenţe cu mijloace de expresie caracteristice poeziei. Numai având această viziune asupra problemei în discuţie, înţelegem marele adevăr exprimat de către acelaşi autor în cuvintele: ,,Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”.
,, Altă matematică” este o poezie publicată de Nichita Stănescu în anul 1972, perioadă de început a neomodernismului … Tema principală a poeziei „Altă matematică” este prezentarea viziunii despre artă și creație a poetului Nichita Stănescu. Întocmai precum va face în poeziile sale mai târzii, ca „Lecția despre cub”, și aici eul liric își asumă rolul de „pedagog” și predă o lecție scurtă despre matematică. Poezia este structurată în patru strofe în care eul liric discută despre problema cunoașterii adevărului prin rațiune, joacă, sau iubire. Fiecare strofă conține o fază: 1) prezentarea limitelor cunoașterii raționale; 2) ieșirea cu totul din sfera rațiunii și explorarea potențialului pe care îl au fantezia și absurdul; 3) abordarea subiectului iubirii din cuplu și a integrității sale; 4) alegerea emoțiilor ca mod de a experimenta iubirea, și respingerea rațiunii.
Nici matematica, nici poezia nu se măsoară cu silaba, cu pasul, cu secunda, dar cu vecia, căci o dreaptă nu are limite în spaţiul creaţie
