Psalm ul VI - Tudor Arghezi

,,Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere
Şi te pândesc în timp, ca pe vânat,
Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?
Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.

Pentru credinţă sau pentru tagadă,
Te caut dârz şi fără de folos.
Eşti visul meu, din toate, cel frumos
Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.

Ca-n oglindirea unui drum de apă,
Pari când a fi, pari când ca nu mai eşti;
Te-ntrezării în stele, printre peşti,
Ca taurul sălbatec când se adapă.

Singuri, acum în marea ta poveste,
Rămân cu tine să mă mai măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: "Este! "

 

Psalmul este o specie a genului liric prin care poetul inalță un imn de factura religioasa divinității.  Poemul este construit ca un monolog adresat unui Dumnezeu absent, dar dorit cu ardoare.

Tema este   căutarea asidua a divinitatii;aventura cunoasterii are doua coordonate:

una interioara,de coborare in sine,si una exterioara,de cautare a lui Dumnezeu in elementele lumii materiale inconjuratoare. Oscilarea poetului între a crede necondiționat în Dumnezeu şi a tăgădui existența Divinităţii, izvorâtă din nevoia de certitudine a poetului, care caută dovezi palpabile, contactul direct cu aceasta.

  Strofa întâi exprimă îndoiala poetului privind existenţa lui Dumnezeu, pe care îl caută şi îl pândeşte demult: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere / Şi te pândesc în timp, ea pe vânat”. Comparaţia din ultimul vers citat ilustrează dorinţa arzătoare a poetului de a avea o dovadă concretă, reală a existenţei lui Dumnezeu.

Nevoia de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin întrebări filozofice, ceea ce înseamnă că a meditat îndelung la atotputernicia divinităţii, măreţie sugerată de metafora „şoimul”: „Să văd: eşti şoimul meu cel căutat?”.

Incertitudinea eului liric exprimă o cutezanţă impresionantă, deoarece el se întreabă- „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” -, în sensul că, în sufletul său ar putea muri credinţa sau, dimpotrivă, ar putea deveni smerit, credincios,cerând îndurare în genunchi.

  Strofa a doua începe cu crezul filozofic al lui Arghezi exprimă nehotărârea eului liric între a crede necondiţionat în Dumnezeu şi a refuza existenţa Divinităţii.

Poetul caută dovezi palpabile pentru găsirea Atotputernicului - „Te caut dârz şi fără de folos” - dar eşecul îl face neîncrezător, credinţa rămâne pentru el numai un vis frumos, pe care nu cutează să-i alunge: „Eşti visul meu, din toate, cel frumos / Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă”.

   Strofa a treia evidenţiază iluzia descoperirii lui Dumnezeu, prin comparaţia „Ca-n oglindirea unui drum de apă”, care exprimă totodată şi preocuparea privind relaţia omului cu Divinitatea.

Îndoiala despre existenţa lui Dumnezeu este accentuată în versul „Pari când a fi, pari când că nu mai eşti”, printr-o adresare explicită, psalmistul folosind repetiţia verbului „a părea”, care exprimă incertitudinea, nesiguranţa.

Credinţa că Dumnezeu a făcut lumea este exprimată prin simbolul cosmic „stele” şi elementele terestre „peştii”, „taurul sălbatec”, folosind alt verb al incertitudinii „te-ntrezării”, sugerând că omul este apt pentru a crede că El se găseşte pretutindeni în univers.

  În ultima strofă poetul nu renunţă la setea de cunoaştere, la căutarea certitudinilor care să ateste, în concepţia sa, existenţa lui Dumnezeu.

Cutezanţa lui nu este mânată de orgoliu, nu din ambiţie umană doreşte să se măsoare cu Dumnezeu - „Rămân cu tine să mă mai măsor / Fără să vreau să ies biruitor” -, ci din dorința ființei umane de a căuta adevărul și sensul existenței.

Căutarea de certitudini, de dovezi palpabile, care să ateste existenţa lui Divinităţii, este ilustrată explicit în ultimul vers al psalmului: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”. Confruntarea se dovedeste a fi o dorința de cunoaștere ,eul liric repetă gestul biblicului Toma care a avut dorința de a pipăi rănile lui Iisus, pentru a putea crede că a înviat din morți. Eul liric dorește o dovadă a existenței lui Dumnezeu,chiar dacă Acesta există în suflet.

Disperarea şi nădejdea totodată, care-l frământă pe poet sunt accentuate de verbul auditiv „urlu”, iar izbânda credinţei este evidenţiată verbul care ar putea exprima „existenţa” divină: „Este!”.

   În concluzie, relaţia omului Arghezi cu Dumnezeu este o permanentă pendulare între a crede şi a tăgădui,a refuza existenţa Lui, este căutarea de certitudini şi dovezi palpabile, ceea ce denotă frământarea interioară şi neliniştea fără sfârşit, de care poetul a fost tulburat întreaga viaţă.

  În raportul omului cu Dumnezeu, în viziunea lui Tudor Arghezi există atitudini esenţiale ca: neliniştea, lauda, ironia, revolta, acuza, nădejdea credinţei.

  În acest psalm predomină limbajul popular, ilustrat prin cuvinte populare, exprimate mai ales prin verbe - „te drămuiesc”, „să te dobor”, „să mă mai măsor”, „să te pipăi”, „să urlu”, pentru a da oralitate stilului, sugerând capacitatea poetului de a comunica în mod firesc şi direct cu Dumnezeu.

Figurile de stil sunt: epitete - „te caut dârz”, „visul meu  cel frumos”, „taurul sălbatec”, „marea ta poveste”, „să ies biruitor”; comparaţii - „Şi te pândesc în timp, ca pe vânat”, „Ca-n oglindirea unui drum de apă”, „Ca taurul sălbatec când s-adapă”, care accentuează îndoiala ;metafora populară: „şoimul meu cel căutat”, care sugerează Divinitatea. Atitudine de ezitare între răzvrătire sau resemnare reiese din prezența perechilor antonimice:zgomot-tăcere, ucid-să-ngenunchi,credință-tăgadă,a fi-nu ești''. Interogațiile retorice,,esti soimul meu cel cautat?'';,,Să te ucid?''sunt semne ale ezitării,poetul  comunică cu sine în absența Celui invocat