din nou...EMINESCU...

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

EMINESCU despre....

Apostoli ai unui liberalism înşelător, aţi falsificat simţul naţiunei prin promisiuni irealizabile, considerând negreşit că a promite e nobil, dar a-şi ţine cuvântul e burghez. Patrioţi făţarnici, v-aţi prefăcut că vărsaţi lacrime pe nenorocirile poporului şi, îndată ce aţi ajuns la guvern, cea dentâi grije a voastră a fost de-a arunca sorţii pe cămaşa lui şi de a vă împărţi funcţiunile şi grasele sinecure, căci niciodată nu v-aţi gândit decât la satisfacerea poftelor voastre nesăţioase. Aţi întreit dările săteanului, l-aţi executat cu dorobanţul şi i-aţi vândut cenuşa din vatră, l-aţi bătut şi torturat prin subprefecţii şi agenţii voştri şi astăzi pozaţi în apărătorul lui. Aroganţi în cuvinte, când a fost vorba de fapte aţi îngenuncheat înaintea străinului şi i-aţi oferit faţa fără să vă gândiţi că palma aplicată pe dânsa o resimţea ţara pe obrazul ei.

Cu gura plină de principie mari, n-aţi neglijat niciodată micele voastre interese şi, de ani, prezentaţi ţărei spectacolul scandalos ce-l vedem în istoria popoarelor numai în timpuri de decadenţă; îmbuibaţi însă nesatisfăcuţi, vă certaţi unii pe alţii, vă acuzaţi între voi de imoralitate, vă aruncaţi în faţă epitetele de cumularzi şi concesionari – toate acestea în ochii naţiunei uimită de atâtea turpitudini!

Aţi comis păcatul neiertat de care istoria vă va cere compt sever: acela de a fi zdruncinat cu desăvârşire sentimentul onestităţii între cetăţeni. Ah! răspunderea vă este teribilă, căci o naţiune coruptă este o naţiune pierdută. Lumea v-a văzut cu mirare transformându-vă de azi pe mâine în milionari, fără să poată a-şi explica secretul acestei extraordinare schimbări. Cetăţeanul onest şi-a zis atunci cu descurajare că secretul avuţiei nu e în muncă, ci aiurea: îndoiala s-a introdus în sufletul lui, dezgustat, el a repeţit cuvântul lui Catone: Virtutea e o ficţiune. Exemplul pornind de la cap, contagiunea s-a lăţit, cangrena a coprins parte din corpul social, şi astăzi ameninţă să prăvălească naţiunea în prăpastie. Vă trebuie satirici ca Juvenal şi ca Barbier spre a vă descrie, cu vii culori, opera voastră, de care singuri vă spăimântaţi.

Aţi batjocorit întotdeauna libertăţile publice, cari sunt patrimoniul poporului, iar nu al vostru, căci aţi introdus tirania mediocrităţilor patente, aţi înfiinţat o sumă de satrapi în miniatură, cari au căzut ca lăcustele pe spinarea judeţelor, spre a le exploata şi jefui. Aceia din voi cari au rămas oneşti au devenit complicii lor, căci n-au avut niciodată destul curaj patriotic spre a-i denunţa naţiunii indignate. Acum vă uitaţi fără voie în urma drumului parcurs şi, ca femeia lui Loth, rămâneţi împietriţi de groază. Vă întrebaţi singuri fără să vă gândiţi că întrebarea ce vă faceţi este condemnaţiunea voastră: «Dreptatea este ea oare bine aşezată pe puternice temelii?

În loc de a-i aşterne «puternicele temelii» de cari vorbiţi aţi voit să-i clădiţi un edificiu pe nisip, spre a o lăsa în voia vânturilor.”

„Reacţiune! Reacţiune! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, pururi reînnoită. Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea convicţiunii noastre, că suntem liberali în toată puterea cuvântului şi în tot adevărul său. Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim şi le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele. Aceea ce nu voim sunt despotismul şi opresiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia. Este incapacitatea erijată în titlu de merit, prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandare. (…)

Ceea ce ne dă dreptate – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de-am voi să calomniem, nu putem. De-am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e-n stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se-ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să-mprumute colorile negre din Infernul lui Dante. Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră.

Îndemn...

                              Îndemn

  Martie s-a grabit sa vina!si-n fiecare an vrea sa ne arate ca primavara va dura o vesnicie,ca pomii toti cu trunchiurile-n floare privesc spre  orizontul pierdut unde soarele cu buze rosii saruta-n crestet noaptea micsorata,cand nenumarate calatoare revin din departare aducand pe aripi o adiere de vant parfumat al noului,al melodiei.

  Si-atunci eu dorindu-ma sa ma iau la intrecere cu norii ce fug de hohotul cerului albastru,iubesc primavara indemnandu-va sa priviti:ramurile imbobocite,aripile pasarilor, soarele auriu,o melodie de Vivaldi,pe care vi le-am adus si fara sa va cer voie va invite sa inlocuitiun mare actor savurand un parfum si dansand tangoul,aplecati spre salciile plangatoare soptind in fiecare ureche:-Nu stiti c-a venit primavara?ca fiecare zi plina de lumina va face  sa va amintiti ca traiti?ca fiecare verde cerseste atentia ,ca si buruienile poarta flori care ne uimesc,ca narcisele galgene isi scutura delicat clopotele din cununile de stele si ca nu trebuie sa cautam perfectiunea infloririi,ca doar sa va lasati purtati de sunetele unei viori.

de Sfântul Valentin....

Ce e amorul? de Mihai Eminescu

Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.

De-un semn în treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incit să n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.

Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar si cerul si pământ
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.

Te urmareste saptamini
Un pas făcut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.

Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.

Căci scris a fost ca viata ta 
De doru-i să nu-ncapa,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.

1907 de Alexandru Vlahuță--o poezie ACTUALĂ

(se poate înlocui substantivul,,rege,maiestate”cu......)





Minciuna stă cu regele la masă...
Doar asta-i cam de multișor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Și, se-nțelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce țară fericită, maiestate!...
Se lăfăiește gureșa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nțelepciune și de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai ști c-a fost, sărmanul,
De nu-și afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ți sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, și mișei, și proști de-a rândul,
Ș-o sărăcie cum nu-ți dai cu gândul...
Dar faci un semn, și-ncep să se ridice

Oștiri, cetăți, palate lume nouă,
Izvoarele vieții se desfundă;
De pretutindeni bogății inundă;
Și tu le-mparți cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvnește-o lume.
E-o veselie ș-un belșug în țară,
Că vin și guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ți nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...
Cresc flori pe unde calci, și râde firea.
Tu-mparți norocul numai cu privirea.
Încai țăranii zburdă pe la sate!...

Și-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
. . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trențăros, dar pare-un om de seamă,
Și... Adevărul parc-a zis că-l cheamă...
De unde-o fi... că nu-i de-aici din țară.

Minciuna palidă-și topește glasul:
O, nu-l primiți! Îl știu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotștiutorul
Și vede prăbușirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Și gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poți auzi ce vorbe-nșiră...

Și totuși, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac și monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu brațele pe piept încrucișate,
Răspică vorba: Țara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ți. Și slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poți vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuși cei mulți și harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ți spinteci cale
Să știi și-n țara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Și guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ți steie drept în față,
Ca pe-un vrăjmaș, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Și dureroase lucruri mai învață!

Părăzi, decor de teatru, luminații,
Tot ce pe vulg și pe copii înșală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ți decorații!

Tu-n țara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ți-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosnește putregaiul,

Dar tu ești fericit. Lingușitorii
Înalță imnuri proslăvirii tale
Și fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-și adorm foamea prășitorii.
. . . . . . . . . . . . . . .
Nu ți-ai iubit poporul, maiestate!
Sau nu l-ai înțeles, și e totuna.
De sus și până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă și dezleagă-n țară toate.

Iar ca să-ți dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă și-ți arată
Sclipiri și flori... Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?...

Și ce speranțe se puneau în tine,
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale,
Cu pâine și cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale!
. . . . . . . . . . . . . . .
Și ce credință trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoș-a trufiei tale!
. . . . . . . . . . . . . . .
C-acestea nu l-au deșteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară
Și slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Firește, de la sine se-nțelege.
 Trec anii. Și ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu ești printre regi! Mărire ție!...
În jâlțu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Lingușirea.

De-abia se isprăvește-o sărbătoare,
Și-ncepe alta. Muzicile cântă...
Îmbracă-te-n podoabe, țară sfântă,
Să nu mai știe nimeni ce te doare!
. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care crește?
Se zguduie pământul și mugește,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalță flăcări, brațe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu și rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Și spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbușește-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum șuieră cumplita vijelie!
Sar frații între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăși sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Și-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-și frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Și, tremurând, din jilțu-i se ridică.
Au cine liniștea lui scumpă-i strică?
Ș-al vremii rost el tot nu-l înțelege.

DOR de EMINESCU---de Adrian Păunescu

Intr-o lume relativa

Ce-a facut si-a desfacut
Eminescu-i remuscarea
Dorului de absolut
Daca unu si cu unu
Nu mai vor sa faca doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noiFara el oricare lucru
Si-ar urma cararea sa
Fara el chiar steaua noastra
Dintre stele ar cadea
Pe pamantul vechii Dacii
Cand mai mare, cand mai mic
Daca n-ar fi Eminescu
Viata nu ne-ar fi nimic

El Moldovei ii e fiul
Si Munteniei nepot
L-a-nfiat intreg Ardealul
Eminescu-i peste tot
Intr-o lume relativa
Mai avem un nume sfant
Eminescu-i Romania
Tainuita in cuvant

ianuarie....

Umblă ianuarie prin lume cu paşi imenşi de frig,
eu nu-l văd, nu-l aud,
trece ianuarie prin lume,

Am strigat o floare de gheaţă şi s-a topit,
am strigat o ramură albă şi s-a făcut nevăzută,
am strigat spre cer şi nimeni n-a vrut să-mi răspundă....