Tipuri temperamentale : Ghiță,Ana,Lică—Moara cu noroc

   Ghiţă este un personaj complex, analizat atât în contradicţiile propriei structuri interioare, cât şi în relaţie cu cei apropiaţi şi cu evenimentele unei lumi debusolate. El face parte din triunghiul de personaje care domină nuvela, împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul care se lasă învins de balaurul răului. Scenariul arhetipal pe care îl reeditează traseul său existenţial nu este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o traiectorie sinuoasă, generată de criza morală.

 Eroul lui Slavici este un personaj complex, dilematic, care evoluează de la tipicitate – cârciumar dornic de avere – la  individualitate. Procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic. Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral.

 Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut şi imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea. Se simte asediat şi e gata să riposteze. Rivalul ştie însă cum să îl dezarmeze. Treptat, Ghiţă începe să se obişnuiască cu răul, ale cărui geneză obscură şi acţiune consecventă le atribuie destinului. Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe.

 Iniţialcu un temperament melancolic face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune,devine coleric, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – devine ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig. Ghiţă trăieşte o puternică dramă interioară. Puterea sa, acea putere a omului cinstit pe de-a-ntregul, se năruie progresiv. Minciuna îl face pe Ghiţă complicele lui Lică şi-i erodează încrederea în sine. Soluţia de a pleca de la han este evitată, Ghiţă fiind atras de puterea banului. Acceptând să devină complicele lui Lică, Ghiţă se lasă, pentru scurt timp, condus de voinţa acestuia. Personajul înţelege însă că singurul mod de a învinge răul este divulgarea fărădelegilor lui Lică, dar până aici trece prin faza autojustificării. Între rău, reprezentat de Lică, şi lege, reprezentată de jandarmul Pintea, Ghiţă se situează până la urmă de partea legii. Sacrificiul este suprem. Pentru a-l atrage pe Lică, Ghiţă îşi lasă soţia pradă acestuia. Gestul extrem al personajului stârneşte admiraţia jandarmului Pintea. Nimic nu e mai important ca ispăşirea pedepsei, ca răscumpărarea vinei. De aceea, ura pentru Lică nu este decât element secundar. Primează cedarea lui Ghiţă, abdicarea în faţa răului şi a minciunii. Moartea devine pentru Ghiţă singura alternativă. Acţiunea exte­rioară înseamnă uciderea soţiei sale, urmată de propria-i moarte,este trecerea spre SANGUINIC și-atunci Ghiţă o omoară pe Ana şi este omorât imediat de Răuţ, omul lui Lică. Destinul său este exemplar pentru cel ce încalcă legea morală.

   Ana reprezintă personajul feminin principal din,, Moara cu Noroc”; portretul ei fizic depinde de sufletul bărbatului care o iubește, care sculptează în cuvinte un model clasic al feminității. Evoluția ei se desfășoară pe două planuri: în familie – mamă și soție iubitoare, deschisă, devotata – iar în contact cu lumea exterioară, mai ales cu Lică, la început tremurătoare,melancolică ,apoi răzbunătoare și apoi aprigă. Când Ghiță hotărăște plecarea la moară, mama Anei se opune, mai ales că Ana era prea tânără, așezată, blândă la fire.

 În evoluția Anei, momentul apariției lui Lică la moară este o cumpănă. Fascinată de prezența lui, Ana rămâne uimită. Femeia intuiește primejdia și acționează cu disperare la transformările soțului ei. Îndurerată și zbuciumată, Ana înregistrează fiecare gest și nuanță din vocea și din tăcerile lui Ghiță, dorind să-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se.

În jurul Anei se țese o plasă nevăzută, plasa destinului malefic.

E semnificativă scena în care Ghiță îl învață pe copil sa călărească pe câinele cel mare. Ana îi privește cu groază, își simte copilul în primejdie, dar nu vrea să-și supere sotul,iar  când acesta renunță la jocul cel cumplit, Ana însăși așază copilul pe câine, învingându-și teama de mamă- din iubire pentru soț.
Ea este un exemplu de dăruire și devotament.

 Desele vizite ale lui Lică la moară o fac pe Ana să aibă gânduri grele care parcă o îmbătrânesc. Evoluția sinuoasă a personajului traversează pe rând îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea și sila față de Lică, pe care îl refuza la început, când o invită la joc. Dar Ghiță stăruie și ea cedează, pentru a-i face pe plac soțului. Lică are asupra ei puterea unei vrăji. Sensibilă, fragilă, văzându-și bărbatul înstrăinându-se de ea, Ana a se întoarce spre păcat cu o forță egală cu cea a purității ei interioare, o forță devastatoare. Disperarea Anei se mistuie în suflet .Cutremurat din străfunduri, sufletul ei se ofilește, văzând și înțelegând că soțul ei face afaceri necinstite cu Lică,iar ea încearcă să afle adevărul.

Ghiță mijlocește o întâlnire a Anei cu Lică și-l duce la moară pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificării unui ideal.

Apropiera de Lică se face atât datorită atracției malefice a acestuia, cât și datorită dorinței de răzbunare a soției înșelate în încrederea ei nestrămutată în soț. Ana îl părăsește în disperarea iubirii convertite în ură.

 E greu de stabilit cat e de vinovată sau nevinovată. Ea însăși nu înțelege bine care e păcatul ei. Uciderea Anei de către Ghiță devine o pedeapsă a divinității, pentru că Ana a încălcat legea creștinească a cununiei poate din prea mare și prea profundă iubire pentru un soț care n-a mai fost capabil să asculte freamătul sufletului ei.

  Lică Sămădăul, întruchipare a maleficului  este un personaj tot atât de complex ca şi Ghiţă. El este „sămădăul”, adică „porcar, dar om cu stare, aspru şi neîndurător”.

 Detaliile fizice au rol semnificativ, sugerând un om de mare voinţă, ager, viclean şi plin de răutate, cu temperament energic şi viaţă dinamică. Lică reprezintă omul care-şi face singur legea. El ilustrează o tipologie realistă, socială, dar şi o tipologie general-umană de culoare romantică. Prin chipul său demonic,coleric: – „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol”-, el exercită asupra tuturor o fascinaţie care paralizează voinţa şi aspiraţia spre etic.

 Puterea lui Lică e covârşitoare. Lică reprezintă forţa în stare să sfideze legile divine şi umane. Puterea lui stă în nepăsarea cu care acţionează, pentru a-şi atinge scopurile. Lică e obişnuit să domine oamenii şi aceştia să i se supună. Abil, el înţelege că Ghiţă simte o atracţie deosebită pentru bani şi, uzând de slăbiciunea hangiului, îl transformă pe acesta într-o unealtă a sa.

 Cinismul personajului atinge apogeul când îi spune hangiului: „Acu nu te mai las să pleci; ai stat până acum din încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică”. Frica e starea pe care Lică încearcă să o impună. Lică dispune de o putere de seducţie demonică. Simultan cu distrugerea lui Ghiţă, încearcă şi seducerea Anei. Tinerei femei îi impune un sentiment de frică şi de dispreţ amestecate cu o anume fascinaţie.

Reprezentând răul,tip sanguinic, Lică e imun la suferinţă, şi de aceea crimele sale nu îi trezesc remuşcări.

Deşi indiferent la suferinţele cuplului Ghiţă-Ana, Lică va avea destinul legat de al lor. Cu toate că refuză să o ia pe Ana cu el, rămâne cu imaginea femeii în gând. Schimbă soarta lui Ghiţă, dar acesta, la rândul lui, devine agent al destinului Sămădăului.

Urmărit de Pintea, Lică încearcă să găsească adăpost în biserică, dar simte că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu.

Moartea personajului este violentă ca şi viaţa lui. Şi este un act ultim de putere,fiindcă Lică se sinucide.

                                             Moara cu noroc—incipit și final

 Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale: „sărăcia”- „nu bogăţia”; „liniştea colibei”- „noroc nou”: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”-cuvinte cu rol moralizator.  ,ce au rolul de definiție a unui stil de viață, în lumina căruia acceptarea ,,norocului"constituie o dovadă de înțelepciune; aceasta aduce ,,liniștea colibei", adică ordinea existențială echivalentă cu frumosul și cu binele.

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral :lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare,ea  s-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă.Naraţiunea este plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

  Cârciuma vizualizează un loc al acțiunii, deschis, loc de trecere și întâlnire, direcțiile dreapta și stânga privesc pozițiile lucrurilor in spatiu, dar apar drept indicii ale zonei faste sau nefaste .

Apare astfel, motivul morii părăsite, cu ,,lopețile rupte”și cu ,,acoperământul ciuruit”- simboluri ale degradării și trecerii timpului .În mentalitatea populară, locurile părăsite sunt bântuite de spirite demonice, forțe oculte .Elementele naturii se constituie în simboluri malefice:,,rămășitele încă nestârpite ale unei altei păduri”, în antiteză cu ,,pădurea de stejari,cioate”, rădăcini ieșite din pământ, un trunchi înalt pe jumătate ars, cu crengile uscate”- embleme ale focului distrugător și pustiului, la care se adaugă motivul ,,corbilor ce se lasă croncănind”.

 La întoarcere, bătrâna nu găsește decât zidurile afumate ale hanului și grămezile de praf și cenușă din care ieșeau oasele celor care fuseseră Ghiță și Ana,este o imagine macabră a unei gropi dezgolite dintr-un cimitir al nimănui,blestemat. Acum, imaginea celor cinci cruci și cuvintele Bătrânei ,,dar așa le-a fost data!" se proiectează simbolic peste întreaga acțiune.
Imaginea finală a femeii care-și ia nepoții și pleacă ,spre a-i salva din spațiul malefic, este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceștia vor avea un alt destin. De aceea apare contrastul dintre natură,,senină și înveselitoare” și finalitatea tragică a întâmplărilor,din han rămăseseră doar ,,zidurile afumate ”. Locurile se purifică prin foc, iar bătrâna încheie moralizator, spunând că așa le-a fost soarta.Această vedere mohorâtă,din care se alesese praful și cenușa,este prezentată prin ochii plini de lacrimi ai bătrânei,înțelegând temerea ei că goana după noroc nu va duce la bine.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. În planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.