Nuvela Alexandru Lapusneanul este prima nuvela istorica din literatura romana, fiind o capodopera a speciei si un model pentru scriitorii care au abordat ulterior genul. Initial, nuvela a fost publicata in primul numar al revistei Dacia literara , ulterior fiind inclusa in ciclul Fragmente istorice , din volumul Pacatele tineretilor , in care mai figureaza si alte scrieri cu profil istoric: Aprodul Purice, Sobieski si romanii, Regele Poloniei si domnul Moldovei.

Nuvela Alexandru Lapusneanul se inscrie in curentul literar romantic si este o scriere istorica datorita unei serii de elemente: subiect, personaje, reprezentarea epocii prin mentalitati, obiceiuri, vestimentatie, limbaj etc. Valoarea acestei nuvele, prima de acest fel in literatura romana, in sensul unei creatii rotunde, desavarsite cu subiect istoric, a fost confirmata de posteritatea literara. Tudor Vianu facea observatii asupra elementelor care particularizeaza acesta nuvela: caracterul dinamic, aproape scenic al textului, abaterea de la principiul obiectivitatii, specific nuvelei, prin includerea in text a vocii naratoriale care puncteaza momentele-limita, excesiv dramatice si gesturile iesite din comun ale protagonistului. Negruzzi intreprinde astfel, in viziunea lui Vianu, un demers naratorial care anticipa proza moderna a naratorului implicat. Nuvela este o specie epica in proza, care prezinta evolutia unui personaj si dezvolta un singur plan narativ. Naratorul este obiectiv, personajele sunt putine si graviteaza in jurul personajului principal. Faptele prezentate transmit impresia de verosimilitate.

"In «Alexandru Lapusneanul», Negruzzi pune oamenii sa vorbeasca si sa se miste, povesteste unele evenimente, descrie cateva tablouri si formuleaza din cand in cand, dar in termeni succinti si cu multa rezerva, judecati de valoare asupra personagiilor sale si a situatiilor in care se gasesc.“ , remarca Tudor Vianu. Sursele de inspiratie ale textului sunt cronicile scrise de Grigore Ureche si Miron Costin. Din cronica lui Grigore Urehe a preluat detalii privind personalitatea si evolutia domnitorului, in timp ce cronica lui Miron Costin l-a inspirat, prin scena uciderii boierului Batiste Veveli, pentru episodul linsarii vornicului Motoc. Autorul omite unele detalii istorice, dupa cum include elemente noi care servesc intelegerii textului. Nuvela prezinta evenimentele din cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul (15641569), in care acesta lupta pentru impunerea autoritatii domnesti, pe fondul unei perioade istorice extreme de zbuciumate. Naratorul este omniscient si predominant obiectiv, exceptiile de la obiectivitate regasindu-se in interventiile naratoriale prin care este caracterizat domnitorul. Naratiunea se desfasoara linear, prin inlantuirea episoadelor, respectandu-se principiul cronologic. Textul are o constructie riguroasa, echilibrata, fiind segmentat in patru capitole, care fixeaza momentele subiectului. Fiecare capitol are cate un motto cu functie de rezumare a continutului. Mottourile sunt replici rostite de anumite personaje: Astfel, capitolul I – „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu“ este raspunsul domnitorului dat soliei de boieri care ii ceruse sa renunte la gandul de a domni in Moldova: Daca voi nu ma vreti, eu va vreu…“

Capitolul al II-lea – „Ai sa dai sama, Doamna“ este avertismentul pe care vaduva unui boier decapitat din ordinul domnitorului il adreseaza doamnei Ruxanda, pentru ca nu-l opreste pe domnitor din planurile lui de razbunare. Capitolul al III-lea – „Capul lui Motoc vrem…“ este replica vindicativa a multimii care gaseste in vornicul Motoc un vinovat pentru toate nemultumirile. Capitolul al IV-lea – „De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu…“ este amenintarea pe care o rosteste Lapusneanul care, intr-un acces de delir, fusese calugarit si pierduse prerogativele domnesti. inceputul nuvelei il prezinta pe domnitorul Alexandru Lapusneanul care se intoarce la tronul Moldovei, cu ajutor turcesc si este intampinat de o solie de boieri, emisari ai fostului domnitor, stefan Tomsa. Acestia ii comunica domnitorului ca tara nu-l vrea inapoi. Avertizarea lor dezvaluie temerea, care se va adeveri ulterior, ca domnitorul revine cu gand de razbunare asupra boierilor care l-au tradat. Hotararea domnitorului de a-si continua drumul constituie intriga nuvelei, prin conturarea conflictului exterior. Instalat pe tronul Moldovei, domnitorul isi pune in practica amenintarea prin faptul ca ii ucide pe boierii oponenti, le confisca averile, desfiinteaza armata pamanteana. ingrozita de avertismentul vaduvei, doamna Ruxanda intervine pe langa domnitor sa inceteze cu crimele. Lapusneanul ii promite ca ii va da ascultare, nu inainte de a-i da un „leac de frica“. Lapusneanul pregateste un ultim act de razbunare, care sa fie memorabil. Dovedeste abilitatea de a-si disimula actiunile. Ca sa nu trezeasca suspiciuni, participa la slujba la biserica, isi cere iertare de la bo ieri si-i invita la ospat la palatul domnesc. La ospat, boierii, in numar de 47, sunt ucisi si domnitorul fac e o piramida din capetele celor ucisi, pe care o arata doamnei Ruxanda, ca leac de frica. Domnitorul il arunca pe Motoc multimii, ca pedeapsa pentru pacatele sale. Scena masacrului reprezinta punctul cul mi nant al nuvelei. Domnitorul isi respecta cuvantul dat si nu mai ucide boieri, dar isi satisface placerea sa dica de a vedea suferinta prin torturarea si mutilarea boierilor pe care-i banuieste de tradare. Dupa pat ru ani de la cumplitele evenimente, domnitorul se imbolnaveste de friguri si se retrage in cetatea Hot in ului. Starea i se inrautateste si, intr-un acces de delir, cere sa fie calugarit. Cand isi revine si constata ca este calugar si ca a pierdut avantajele domniei, ii ameninta pe toti ca-i va ucide. Temandu-se pentru via ta fiului ei si indemnata de Spancioc si Stroici, si convinsa de mitropolitul Teofan, doamna Ruxanda il otraveste. Moartea domnitorului este simbolica, inlaturarea lui insemnand starpirea raului care stapanea Moldova.

Conflictul din nuvela este exterior, de ordin social, fiind definit de lupta pentru putere dintre domnitor si boieri. Impunerea autoritatii domnesti in fata oligarhiei boieresti era necesara in zbuciumatul secol al XVI-lea. Intentia domnitorului este dublata de setea sa de razbunare, care-l transforma in tiran. Conflictul secundar, dintre domnitor si Motoc, anuntat in primul capitol se finalizeaza in capitolul al III-lea, prin moartea lui Motoc. Timpul si spatiul actiunii sunt precizate si confirma verosimilitate naratiunii. in primele trei capitole, evenimentele se desfasoara rapid, in timp ce in capitolul final ele sunt redate prin tehnica rezumativa. Alexandru Lapusneanul este personajul principal al nuvelei. Este un personaj complex, de inspiratie romantica, cu trasaturi exceptionale si cu un destin neobisnuit. Trasaturile sale, pozitive si negative, sunt subordonate vointei de putere. in actiunile sale, domnitorul probeaza inteligenta, viclenie, simt psihologic, capacitate de disimulare. Personajul este puternic individualizat, exceptional in rau, sangvinar, intruchipand figura demonului, devenind prin toate acestea memorabil. Personajul este caracterizat in opozitie cu celelalte personaje din text. In antiteza cu el, doamna Ruxanda este buna, milostiva. Lapusneanul este curajos si hotarat, in opozitie cu intrigantul Motoc, in timp ce patriotismul si spiritul justitiar al tandemului Spancioc-Stroici se opun sadismului domnitorului.

Prima nuvela istorica din literatura romana prezinta cititorilor un antimodel de conducator si reconstituie culoarea epocii, avand o certa valoare documentara. Originalitatea nuvelei consta din imbinarea elementelor romantice cu cele clasice: redarea culorii locale, caracterul pictural al unor scene cu echilibrul compozitiei, verosimilitatea, caracterul obiectiv al faptelor. G. Calinescu sublinia valoarea actuala a nuvelei: „nuvela istorica «Alexandru Lapusneanul» ar fi devenit o scriere celebra ca «Hamlet», daca ar fi avut in ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate inchipui o mai perfecta sinteza de gesturi patetice adanci, de cuvinte memorabile, de observatie psihologica si sociologica acuta, de atitudini romantice si intuitie realista.“ 

Alexandru Lapusneanul este personajul principal, eponim al nuvelei, surprins in evolutia lui, pe parcursul celor patru ani de domnie, la cea de-a doua revenire pe tronul Moldovei. Actiunile sale sunt rezumate de la recuperarea tronului, cu ajutor din partea turcilor, si instalarea ca domnitor pana la sfarsitul sau inevitabil. Protagonistul este un personaj exceptional, cu o evolutie spectaculoasa, care intruchipeaza superlativul raului. Portretul personajului este complex, fiind particularizat prin suma de calitati si defecte pe care le pune in slujba raului. Setea de putere si dorinta de razbunare sunt sentimentele care-l anima in evolutia sa tulburatoare. Hotararea de a se razbuna pe boierii tradatori este dezvaluita de la inceputul nuvelei, din episodul dialogului cu boierii, care, intuind ca domnitorul vine cu intentia de a se razbuna, incearca sa-l abata din drum. Impulsivitatea abia stapanita a domnitorului se observa din replicile sale, care sunt menite sa intimideze adversarii. in dialogul ulterior cu Motoc, boierul las care incearca sa se puna la adapost de mania vindicativa a domnitorului, Lapusneanul se dovedeste abil, stiind ca vornicul va servi scopului sau, de a domina poporul, cu toate ca domnitorul cunoaste venalitatea si caracterul intrigant al lui Motoc. 

Pe parcursul nuvelei, domnitorul trece de la amenintari la fapte si, ghidat de dorinta obsesiva de a se razbuna pe cei care l-au tradat, isi ucide oponentii. Cruzimea sa atrage atentia Ruxandei, sotia domnitorului, care intervine si-l roaga sa inceteze cu crimele, inspaimantata fiind si de previziunea vaduvei unui boier executat de Lapusneanul. Domnitorul ii promite ca nu va mai ucide, dupa ce-i va da „un leac de frica“. in cea de-a treia parte a nuvelei, domnitorul urzeste un plan diabolic de razbunare, care devine memorabil prin expunerea sadismului exagerat al domnitorului. La incheierea slujbei de la biserica, Lapusneanul le promite boierilor ca-i va ierta si-i invita la ospat, la palat, ca semn al reconcilierii. Ospatul se dovedeste un masacru si demonstreaza, inca o data, rautatea degenerand in sadism a domnitorului, viclenia si capacitatea de disimulare, caracterului sangvinar. Sadismul patologic al personajului se observa si in ironia cu care il trateaza pe Motoc, aflat in fata mortii, pe care-l sacrifica, aruncandu-l multimii si in maniera in care construieste piramida celor 47 de capete, pe care o ofera ca leac de frica Ruxandei. Domnitorul intra in categoria patologicului, a nebuniei sangvinare prin felul in care reactioneaza in fata suferintei si a mortii, ale caror imagini il linistesc, il bucura si nu-i trezesc mustrari de constiinta. 

Imbolnavindu-se, el se vede in situatia de a nu mai putea guverna tara. Desi este bolnav, vulnerabil si se confrunta cu perspectiva sfarsitului, el nu se caieste pentru faptele sale, ci profereaza amenintari cu moartea la adresa celorlalti, inclusiv a fiului. Exitus-ul sau survine ca o pedeapsa pentru faptele sale, otravirea simbolica a domnitorului subliniind imaginea starpirii raului din Moldova. Personajul este caracterizat in mod direct, prin prezentarea vestimentatiei si a gesticii sale, care-i prezinta functia si autoritatea in stat. Naratorul se lasa impresionat de rautatea domnitorului, in asa masura, incat se abate de la principiul obiectivitatii si enunta epitete despre personaj, domnitorul da dovada de un „urat caracter“, la biserica tine o „desantata cuvantare“ , este „nenorocit“ . in autocaracterizare, Lapusneanul da dovada de orgoliu: „Au nu sunt sunt si eu unsul lui Dumnezeu? Care s-a intors de la usa mea fara sa castige dreptate si mangaiere?“

Faptele si replicile sale memorabile, cu ecou romantic il caracterizeaza in mod indirect. Domnitorul exprima o vointa inflexibila in mentinerea autonomiei puterii domnesti: „Daca voi nu ma vreti, eu va vreu si daca voi nu ma iubiti, eu va iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra. Nu ma vrea tara? Nu ma vreti voi, cum intaleg?“ Dupa promisiunea facuta sotiei sale de a inceta cu omorurile, domnitorul isi exprima apetitul pentru varsare de sange si pentru suferinta altfel si se limiteaza la a-i schilodi si maltrata pe boieri, dupa cum „avea prepus“. Aflat pe patul mortii, isi cere iertare de la toti, umilindu-se, infricosat de pedeapsa cruzimii sale. Revenit la starea de luciditate, ii ameninta, din nou, cu moartea pe cei care l-au popit impotriva vointei sale: „De ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu.“ Personajul este construit, potrivit principiului romantic, in opozitie cu celelalte personaje. Astfel, sadismul si raceala lui sufleteasca sunt in opozitie cu frumusetea spirituala a sotiei sale, care se maritase cu el, numai din ratiuni politice: „… ca sa traga inimile norodului“ . Ea incearca sa-l iubeasca, desi disponibilitatea afectiva a domnitorului este nula. Egoismul si oportunismul domnitorului sunt in contradictie cu patriotismul afisat de Spancioc si Stroici. Pe de alta parte, venalitatea si slugarnicia lui Motoc sunt in contrast cu orgoliul si demnitatea pe care le afiseaza Lapusneanul. Personajul este ilustrativ pentru estetica romantica, in sensul ca reprezinta o imagine a demonului, fara echivalent in sadism si rautate si pentru ca are un sfarsit tragic, ca incheiere fireasca a existentei sale de exceptie.

Succesul în carieră este condiționat de talent sau nu

   Conceptul de succes este unul foarte vag si destul de greu de contorizat sau identificat in anumite situatii,chiar daca toti cunosc termenul si consideră ca știu ce inseamnă, este dificil sa se atribuie o definitie punctuala succesului.

 Succesul in orice domeniu si activitate este determinat si condiționat de câțiva factori : pasiunea pentru acel domeniu, curaj, incredere in ființa propriei, dedicare si sacrificiu. Succesul poate veni din și din lucruri mărunte si câteva eforturi,dar mai ales  va fi rezultatul tuturor zilelor ocupate si dedicate muncii si dorintei de diferențiere.Eu cred că orice om are un talent; talentul reprezinta o atitudine, o înclinație spre un anumit domeniu, o capacitate deosebita care favorizeaza o activitate creatoare. Valorificarea unui talent presupune un caracter puternic, dorinta de a reuși, efort ,sacrificiu si dezvoltarea acestui talent spre o directivă constructivă. 

Succesul în carieră este un proces de durată, pentru a obține succesul dorit trebuie răbdare şi persuasiune. Sunt oameni care au mai mult succes decât alții. Lăsând la o parte norocul, cred că există doar două explicații: talent și efort. Talentul ține de abilități, aptitudini și expertiză, factori ce determină de ce anume este o persoană capabilă să realizeze. Efortul constă în nivelul de punere în practică al acestor talente. Există cu certitudine persoane care, în același timp, sunt talentate și depun și foarte mult efort, dar în general există o tensiune între cele două caracteristici.

Este posibil ca un om să aibă parte de succes, fără a dispune de talent sau de dorința de a depune un efort suplimentar, dar pentru asta trebuie o doză foarte mare de noroc.

  Din spusele actorului din articol pot înțelege că dacă un om dorește să ajungă cat mai sus in carieră este importantă dorința alături de talent. Odată setarea mentală potrivită, se poate urca pe scara profesională.

 Succesul înseamnă întotdeauna multă muncă. Talentul este ceva opțional.Talentul îl primește omul sau nu, iar asta nu depinde de el. Cert este că, de cele mai multe ori,se poate ști dacă există vreo moștenire încă de la început. Uneori darurile sunt atât de evidente, alteori este nevoie e o ușoară introspecție pentru a le repera. 

Iată un exemplu la fel cu cel din articolul de mai sus: Mozart s-a născut în familie de muzicieni. Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui arhiepiscop din Salzburg și apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. Probabil că micul Mozart a moștenit urechea muzicală a părinților, dar a muncit zi lumină în muzică. A trăit și respirat muzică de la răsăritul soarelui până târziu în noapte. A acumulat zeci de mii de ore de studiu și exercițiu. La vârsta de 5-6 ani începe să compună lucrări, acestea fiind bineînțeles ajustate și scrise cu ajutorul tatălui său, dar cele mai importante le va scrie abia după vârsta de 21 de ani, la o vârstă când deja acumulase 15 ani de exercițiu asiduu în arta compoziției. Nu putem spune acum cât de talentat a fost din naștere – cu siguranță a fost. Dar nu putem scoate din ecuație mediul mai mult decât profesionist în care a trăit și munca incredibilă depusă. Muzica a fost limba maternă, joaca și viața lui. Nu a știut altceva. Iar eforturile au dat roade.

 De aceea cred că Succesul ține de mai mulți factori: Șansă, Talent, Pasiune, Muncă.

Agent al destinului lui Ghiţă este Lică Sămădăul, întruchipare a maleficului. Lică Sămădăul este un personaj tot atât de complex ca şi Ghiţă. El este „sămădăul”, adică „porcar şi el, dar om cu stare, aspru şi neîndurător”. Detaliile fizice au rol semnificativ, sugerând un om de mare voinţă, ager, viclean şi plin de răutate, cu temperament energic şi viaţă dinamică. Lică reprezintă omul care-şi face singur legea. El ilustrează o tipologie realistă, socială, dar şi o tipologie general-umană de culoare romantică. Prin chipul său demonic,COLERIC – „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol”, el exercită asupra tuturor o fascinaţie care paralizează voinţa şi aspiraţia spre etic. Puterea lui Lică e covârşitoare. Lică reprezintă forţa în stare să sfideze legile divine şi umane. Puterea lui stă în nepăsarea cu care acţionează pentru a-şi atinge scopurile. Lică e obişnuit să domine oamenii şi aceştia să i se supună. Abil, el înţelege că Ghiţă simte o atracţie deosebită pentru bani şi, uzând de slăbiciunea hangiului, îl transformă pe acesta într-o unealtă a sa. Cinismul personajului atinge apogeul când îi spune hangiului: „Acu nu te mai las să pleci; ai stat până acum din încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică”. Frica e starea pe care Lică încearcă să o impună. Lică dispune de o putere de seducţie demonică. Simultan cu distrugerea lui Ghiţă, încearcă şi seducerea Anei. Tinerei femei îi impune un sentiment de frică şi de dispreţ amestecate cu o anume fascinaţie.

Reprezentând răul,tip SANGUINIC, Lică e imun la suferinţă, şi de aceea crimele sale nu îi trezesc remuşcări.

Deşi indiferent la suferinţele cuplului Ghiţă-Ana, Lică va avea destinul legat de al lor. Cu toate că refuză să o ia pe Ana cu el, rămâne cu imaginea femeii în gând. Schimbă soarta lui Ghiţă, dar acesta, la rândul lui, devine agent al destinului Sămădăului.

Urmărit de Pintea, Lică încearcă să găsească adăpost în biserică, dar simte că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu.

Moartea personajului este violentă ca şi viaţa lui. Şi este un act ultim de putere, căci Lică se sinucide.

Ana reprezinta personajul feminin principal din Moara cu Noroc. Portretul ei fizic depinde de sufletul bărbatului care o iubeste, care sculptează in cuvinte un model clasic al feminității. Evoluția ei se desfașoară pe doua planuri: in familie – mama si sotie iubitoare, deschisa, devotata; – iar in contact cu lumea exterioara, mai ales cu Lica, la inceput tremurătoare,MELANCOLICĂ si apoi răzbunătoare si apoi apriga. Când Ghiță hotaraste plecarea la moară, mama Anei se opune, mai ales că Ana era prea tânară, ațezată, blândă la fire. In evoluția Anei, momentul apariției lui Lica la moara este o cumpănă. Fascinată de prezența lui, Ana rămâne uimită. Femeia intuiețte primejdia si actioneaza cu disperare la transformarile sotului ei. Indurerată si zbuciumată, Ana înregistreză fiecare gest si nuanță din vocea si din tăcerile lui Ghita, dorind sa-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se. In jurul Anei se țese o plasă nevăzută, plasa destinului malefic. E semnificativă scena in care Ghita îl invață pe copil sa calarească pe câinele cel mare. Ana ii priveste cu groază, isi simte copilul in primejdie, dar nu vrea sa-și supere sotul,iar  când acesta renunță la jocul cel cumplit, Ana însăși va așeza copilul pe câine, invingandu-si teama de mama din iubire pentru sot.
Ea este un exemplu de dăruire si devotament. Desele vizite ale lui Lică la moara o fac pe Ana sa aibă gânduri grele care parcă o îmbatrânesc. Evolutia sinuoasă a personajului traversează pe rând ingrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea si sila față de Lica, pe care il refuza la inceput, cand o invita la joc. Dar Ghita stăruie si ea cedează pentru a-i face pe plac sotului.. Lica are asupra ei puterea unei vrăji. Sensibilă, fragilă, vazându-și bărbatul înstrăinându-se de ea, Ana a se intoarce spre păcat cu o forță egală cu cea a purității ei interioare, o forță devastatoare. Disperarea Anei se mistuie in suflet .Cutremurat din străfunduri, sufletul ei se ofilește văzând si intelegând ca sotul ei face afaceri necinstite cu Lica,iar ea incearcă sa afle adevărul.Ghita mijloceste o întalnire a Anei cu Lica si-l duce la moara pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificării unui ideal.

Apropiera de Lica se face atât datorita atractiei malefice a acestuia, cat si datorita dorinței de răzbunare a soției inșelate in increderea ei nestrămutată in soț. Ana îl părăsește in disperarea iubirii convertite in ură. E greu de stabilit cat e de vinovată sau nevinovată. Ea însăși nu ințelege bine care e păcatul ei. Uciderea Anei de către Ghita devine o pedeapsă a divinității, pentru că Ana a încălcat legea creștinească a cununiei poate din prea mare și prea profundă iubire pentru un soț care n-a mai fost capabil să asculte freamătul sufletului ei.

Ghiţă este un personaj complex, analizat atât în contradicţiile propriei structuri interioare, cât şi în relaţie cu cei apropiaţi şi cu evenimentele unei lumi debusolate. El face parte din triunghiul de personaje care domină nuvela, împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul care se lasă învins de balaurul răului. Scenariul arhetipal pe care îl reeditează traseul său existenţial nu este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o traiectorie sinuoasă, generată de criza morală.

 Eroul lui Slavici este, aşadar, un personaj complex, dilematic, care evoluează de la tipicitate – cârciumar dornic de avere – la  individualitate. Procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic. Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral. Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut şi imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea. Se simte asediat şi e gata să riposteze. Rivalul ştie însă cum să îl dezarmeze. Treptat, Ghiţă începe să se obişnuiască cu răul, ale cărui geneză obscură şi acţiune consecventă le atribuie destinului. Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe. Iniţial un temperament MELANCOLIC face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune,devine COLERIC, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – devine ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig. Ghiţă trăieşte o puternică dramă interioară. Puterea sa, acea putere a omului cinstit pe de-a-ntregul, se năruie progresiv. Minciuna îl face pe Ghiţă complicele lui Lică şi-i erodează încrederea în sine. Soluţia de a pleca de la han este evitată, Ghiţă fiind atras de puterea banului. Acceptând să devină complicele lui Lică, Ghiţă se lasă, pentru scurt timp, condus de voinţa acestuia. Personajul înţelege însă că singurul mod de a învinge răul este divulgarea fărădelegilor lui Lică, dar până aici trece prin faza autojustificării. Între rău, reprezentat de Lică, şi lege, reprezentată de jandarmul Pintea, Ghiţă se situează până la urmă de partea legii. Sacrificiul este suprem. Pentru a-l atrage pe Lică, Ghiţă îşi lasă soţia pradă acestuia. Gestul extrem al personajului stârneşte admiraţia jandarmului Pintea. Nimic nu e mai important ca ispăşirea pedepsei, ca răscumpărarea vinei. De aceea, ura pentru Lică nu este decât element secundar. Primează cedarea lui Ghiţă, abdicarea în faţa răului şi a minciunii. Moartea devine pentru Ghiţă singura alternativă. Acţiunea exte­rioară înseamnă uciderea soţiei sale, urmată de propria-i moarte,este trecerea spre SANGUINIC și-atunci Ghiţă o omoară pe Ana şi este omorât imediat de Răuţ, omul lui Lică. Destinul său este exemplar pentru cel ce încalcă legea morală.