Ștefan Gheorghidiu--Zodia Balaqnței

   Zodia Balanța este o zodie masculină de aer, predominant intelectuală, mentală, guvernată de planeta Venus, planeta care sporește gustul pentru frumos,astfel student la filozofie, intelectual lucid, Ştefan Gheorghidiu trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate adapta lumii afacerilor. Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe care o priveşte cu indiferenţă.

 Alte  caracteristici ale zodiei sunt: senzualitatea, sociabilitatea, bunul gust, atracția fizica, dar și gelozia. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau, se amplificau, căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de neînchipuit". 

 Balanta este un partener de incredere si stabil in orice relatie, chiar si intr-o relatie rea.

 Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe care le disecă minuţios.  In dorinta sa de echilibru si armonie, rareori isi exprima sentimentele si trairile,iar personajul este o natură reflexivă, care analizează în amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi adevăr.  Nu trebuie niciodata mintita, pentru ca doreste numai adevarul. Prima experienţă de cunoaştere a lui Gheorghidiu- iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. 

 Ii place sa mearga insotita de partener la tot felul de reuniuni sociale. Balanta nu este interesata de relatiile superficiale, iar in dragoste este chiar precauta. Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Venit pe neaşteptate acasă într-o noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare ,,goală ca un mormânt, fără nevastă-mea".

  Trăiește în adevăr, ființând sub zodia lucidității,astfel că în razboi Gheoghidiu isi reconstituie atitudinea fata de lume, fata de Ela, fata de sine insusi. Drama sa individuala i se pare minora comarativa cu drama colectiva. Pe front el descopera sentimentul solidalitatii umane in suferinta.  Insetat de absolutul sentimentului de iubire, dar dominat de incertitudini, Ștefan reuseste sa se salveze prin conștientizarea unei drame mai puternice, aceea a omenirii ce trăiește tragismul unui război absurd.

  

 

Stilul anticalofil presupune exprimarea concisă si exactă a ideilor, trăirilor, concepțiilor .

 ,,Stilul frumos” este ,,opus artei  ca scrisul caligrafic în stiință": Un scriitor e un om care se exprimă in scris cu o sinceritate a tot ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viața, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Termenul este utilizat de autorul ,,Patului lui Procust” în sens defavorabil, drept trăsătură a scrisului căutat, „caligrafic”, de o frumuseţe exterioară, dar fără substanţă, cu virtuţi formale şi care se opune expresiei directe, autentice. După el, stilul, frumosul, muzicalitatea nu ar fi decât prejudecăţi şi superstiţii literare.  Scriitorul ,,Patului lui Procust”  recomandă să povestească „la întâmplare”„fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. Educată în spiritul esteticii realismului clasic, doamna T. se simte contrariată în momentul când aude că stilul frumos este opus artei, dar autorul îi sugerează, drept unică şi esenţială recomandare, principiul sincerităţii şi al indiferenţei faţă de convenţiile literare, cu preocuparea doar pentru exactitate. Pentru Camil Petrescu, sinceritatea nu înseamnă însă declaraţia publică a greșelilor şi a defectelor, ci introspecţie, în măsura în care viaţă interioară îi interesează pe alţii. Conform concepţiei scriitorului, orice fapt, orice observaţie strecurate în adevăr sunt în măsură să releve o personalitate sau o atmosferă. Camil Petrescu îşi motivează alegerea printr-un principiu al naturaleţei şi al autenticităţii discursului.

Camil Petrescu preferă stilul anticalofil, adică exprimarea concisă și exactă a ideilor, trăirilor, concepțiilor.El folosește un limbaj elevat, fără prea multe expresii populare: Arta n-are de-a face cu ortografia, scrisul corect,acesta poate fi atributul profesorilor de limba română. Marii creatori fac greșeli de ortografie.De exemplu,Eminescu a scris mai putin ortografic decât oricare dintre poeții care l-au urmat și l-au imitat…greșelile sunt  îndreptate, când lucrarea este tiparită, de editorii lui critici. Un scriitor e un om care exprimă în scris cu sinceritate ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață lui și celor pe care I-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Și totul fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.

Alfel, se impune tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus deformărilor chinuitoare, cărora nu le rezistă.

 

Perspectivă obiectivă sau subiectivă

 

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra lumii. 

Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere din care naratorul povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele relatate.

Perspectivă narativă subiectivă a naratorului implicat afectiv în evenimentele prezentate.

 Naratorul joacă şi rolul unui personaj, iar faptele nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine personală dictată de propria conştiinţă. Naratorul comunică la persoana I şi se concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea prezentată se înfăţişează cititorului dintr-un singur unghi. Această perspectivă e specifică prozei psihologice şi memorialistice.

Perspectiva obiectivă, presupune un narator ce ştie mai multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se implice. El este un narator omniscient. Acest gen de perspectivă este specifică prozei realiste din secolul al-XIX-lea.

Dintr-o perspectivă obiectivă sunt tonuri şi nuanţe de albastru; dintr-o perspectivă subiectivă devine frumos,urât,interesant,profund.

  Dacă aș scrie un roman,aș alege perspectiva obiectivă,pentru că  mi-aș propune să reflect lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând in același timp iluzia unei lumi adevărate.
 In planul conținutului, romanul meu ar respecta principiul realist care solicită prezentarea vieții in multitudinea ipostazelor sale. Prezentarea veridică a oamenilor si evenimentelor, ar trebui făcută încă din incipit. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării și îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice și sociale ale lumii prezentate. În acelaȘi timp, descrierea ilustrează condiția socială a unor personaje și anticipează rolul acestora în desfășurarea narativă.

În planul conținutului, romanul trebuie să respecte principiul realist care solicită prezentarea vieții în multitudinea ipostazelor sale. Personajele vor fi construite, de asemenea, în spirit realist, susținând firul epic al romanului. Personajul principal va fi exponențial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică va fi pusă sub semnul unor trăsături dominante.În romanul realist ar apărea un tip anume de personaj, purtător de cuvânt al naratorului, ceea ce-i conferă acestuia un grad mai mare de obiectivitate: personajul alter-ego.

În  roman voi urmări o desfășurare logică și cronologică. Totuși, ca narator voi  adăuga procedeul anticipării, prin care se va prefigura evoluția unui personaj prin replici, gesturi, situații care anunță evenimentele ulterioare.

 

 

Ce calități trebuie să aibă un romancier?

 

Eu cred  că, dacă cineva dorește să devină romancier,trebuie să fie  un căutător bun, un explorator, în lumea sa interioară dar şi în lumea exterioară. Să încerce să se descopere pe sine, să spună lucrurilor pe nume, dar în acelaşi timp să fie şi un călător foarte treaz în lumea exterioară. Să vadă lucrurile, să le asculte, să le simtă. Această pendulare între lumea interioară şi cea exterioară îl va ajuta să simtă necesitatea unui text, calibrarea lui. Despre ce va dorisă scrie: despre interior sau exterior? Întotdeauna va căuta şi exteriorul, va lega cele două lumi-interioară și exterioară una de alta. Textul nu va fi doar un monolog interior, o învârtire în jurul propriilor probleme,va ieşi şi în afară.

Sunt necesare anumite calităţi ale personalităţii. Curajul de a spune lucrurilor pe nume. Curiozitatea. Curajul de întreba oamenii. Curiozitatea de a-i asculta, de a încerca să înţeleagă firul vieţii, pe care apoi să îl înnoade cu prima calitate. Când cineva îi povesteşte o poveste, trebuie să se gândească ce vibrează, ce are de-a face cuel? E un glas al lui, interiorizat, sau îl lasă la persoana a treia?Și-atunci există  curajul de a pune întrebări. Sunt lucrurile lăsate nespuse,dar  cititorul le va înţelege. Frazarea,exprimarea  trebuie să fie simplă.

 Un roman se scrie creând scene autentice, importante, dense, dramatice. Un roman este o descriere a unei teme, având încredere că cititorul va înţelege din acea descriere multe. Un roman nu se face cu afirmaţii, pentru că afirmaţia este parte din textura textului.

  Așadar calitatea esențială a unui romancier nu e legată atât de inteligență sau de cultura sa generală, cât mai degrabă de perseverență, de puterea, de rezistența de a stărui în munca solitară.

 

 

 

 

 

Romanul ,,Ion„ este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă desfăşurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanţă sau înlănţuire, cu o intrigă amplă şi complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului, al monologului interior şi al introspecţiei auctoriale.

Perspectiva narativă

defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului.

Perspectiva temporală

 este reală şi cronologică, bazată pe povestirea faptelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real deschis, al satului Pripas, şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Romanul este structurat în două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii şi treisprezece capitole purtând titluri-sinteză: Începutul, Sfârşitul, Ruşinea, Nunta, Ştreangul, Vasile, George, Blestemul.

TEMA. Romanul Ion este o monografie a realităţilor satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând evenimentele importante din viaţa omului, obiceiuri, relaţii de familie, destine individuale, omogenitatea colectivităţii care participă la evenimentele din viaţa satului (hora, sfinţirea hramului bisericii, cositul). Conflictul central îl constituie lupta aprigă pentru avere, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcţie de pământul sau starea materială a fiecăruia, fapt ce justifică acţiunile personajelor.

Geneza romanului

 demonstrează apartenenţa operei la realism, Liviu Rebreanu mărturisind că în lunga sa trudă de creaţie, în cei 7 ani în care a lucrat la roman, un rol important la avut, pe de o parte „impresia afectivă”, emoţia, iar pe de altă parte, acumularea de material documentar: scena văzută de scriitor cu ţăranul care săruta pământul ca pe o ibovnică, întâmplarea povestită de sora lui despre o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un sărăntoc şi bătută cumplit de tatăl ei pentru că tânărul nu voia decât averea, precum şi propria experienţă de ardelean care a observat mentalitatea şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor dificilă cauzată de lipsa pământului, pe care îl iubeau cu pasiune.

Incipitul, simetric finalului,

 este realizat prin descrierea drumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin „şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul” până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia [...], apoi coteşte brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. La intrarea în sat, „te întâmpină [...] o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălată de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare”. Imaginea lui Iisus este reluată simbolic nu numai în finalul romanului, ci şi în desfăşurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau mobilele învăţătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion şi al Anei, viaţa tensionată şi necazurile celorlalte personaje.

Acţiunea romanului începe cu Glasul pământului, unde se fixează timpul şi spaţiul în care vor avea loc evenimentele şi anume, într-o zi de duminică, în satul Pripas, când toţi locuitorii se află adunaţi la hora tradiţională, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, constituind expoziţiunea romanului. Nu lipsesc nici intelectualii satului, învăţătorul Herdelea cu familia, preotul Ioan Belciug, primarul şi nici „bocotanii”, care cinstesc cu prezenţa lor sărbătoarea, naratorul omniscient adunând la un loc numeroasele personaje ale romanului. Hora este o pagină etnografică memorabilă prin jocul tradiţional, prin vigoarea flăcăilor şi candoarea fetelor, prin lăuta ţiganilor care compun imaginea unui ritm impetuos.

Ion al Glanetaşului, protagonistul eponim al romanului, joacă someşana cu Ana lui Vasile Baciu, unul dintre „bocotanii” satului, iar când muzica încetează, flăcăul o urmăreşte cu o privire stranie, „parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, după cum observă direct naratorul omniscient. Ion o iubea pe Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, „fata cea mai frumoasă din Pripas”, însă „mai săracă decât dânsul”, pe când „Ana avea locuri şi case şi vite multe...”. De aceea Ion îi face curte Anei, pe care o cheamă în dosul şurii, sub un nuc bătrân, şi o ascultă cum se plânge de faptul că tatăl ei vrea s-o mărite cu George Bulbuc.

Aflând de la acesta că fiica lui este în dosul şurii cu Ion, Vasile Baciu, beat, îi adresează o serie de invective, „sărăntocule”, „fleandură”, „tâlharule”, „hoţ”, naratorul omniscient relatând cum flăcăului „îi clocotea tot sângele şi parcă aştepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârtica în bucăţele”. Vasile Baciu, flăcău sărac, se însurase cu mama Anei, o fată bogată şi urâtă, dar bărbatul o iubise „ca ochii din cap” şi reuşise, prin muncă şi hărnicie, să rămână printre fruntaşii satului, să-şi sporească averea şi dorea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.

Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, îi plăcuse rachiul, era „şi lenevitor de n-avea pereche”, dar cânta frumos la fluier, de aceea lumea l-a poreclit „Glanetaşu”. De când crescuse Ion, cele trei petice de ogor rămăseseră întregi, pentru că băiatul era „iute şi harnic, ca mă-sa”, îi plăcea să muncească pământul care „îi era drag ca ochii din cap” şi nicio brazdă nu se mai înstrăinase de când devenise el stâlpul casei. „Glasul pământului” îl copleşeşte şi întreaga lui fiinţă „arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult...”, mereu i-a pizmuit pe cei bogaţi, de aceea consideră că trebuie s-o ia de nevastă pe Ana, deşi n-o iubea şi o vedea „slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!...”.

Un prim conflict exterior mocnit între George şi Ion izbucneşte la cârciuma lui Avrum şi cei doi se iau la bătaie. Fapta lui Ion stârneşte mânia preotului Belciug, care îl ceartă pe flăcău în faţa satului, la slujba din biserică. Naratorul omniscient introspectează starea interioară a lui Ion, căruia „îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi necaz”, dar familia Herdelea era „cu trup şi suflet de partea lui Ion”, atitudine ce amplifică antipatia preotului, care îl suspecta pe învăţător că „umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea” în sat, motiv care declanşează conflictul dintre cei doi.

Supărat de dojana preotului, Ion lucrează pământul cu îndârjire şi, într-un gest nechibzuit, intră cu o brazdă în delniţa lui Simion Lungu, ceea ce iscă un conflict şi o încăierare. În procesul lui Ion cu Simion Lungu, pentru o palmă de pământ, se implică învăţătorul Herdelea, care-i întocmeşte flăcăului o plângere adresată ministrului Justiţiei. Întrucât se teme să se amestece într-un conflict cu preotul Belciug, care dorea condamnarea lui Ion, memoriul este scris de fiica învăţătorului.

Conflictul principal al romanului constă în lupta pentru pământ, Ion fiind convins că averea i-ar fi conferit respectul celorlalţi şi nimeni n-ar mai fi avut curaj să-l jignească, de aceea este mai hotărât ca oricând să pună mâna pe zestrea Anei. Încordat la maxim, Ion este nerăbdător să se însoare cu fata lui Vasile Baciu, dar acesta nu vrea să i-o dea cu niciun chip. Soluţia vine de la tânărul Titu Herdelea, care, impresionat de zbuciumul flăcăului, îl îndeamnă cu nonşalanţă să-l silească.

Ion răsuflă uşurat şi-i vine ideea s-o necinstească pe Ana, plan pe care şi-l pune în practică până la ultimul detaliu. Reuşita flăcăului se sprijină şi pe faptul că Ana este îndrăgostită de el, deşi George Bulbuc îi făcea curte, fiind agreat şi de Vasile Baciu. Tânăra îl primeşte pe Ion în fiecare noapte până când flăcăul este convins că fata rămăsese însărcinată, după care o părăseşte, în aşteptarea reacţiei lui Vasile Baciu.

După tocmeli, ameninţări şi jigniri îndelungate, Vasile Baciu consimte să-i dea Anei ca zestre „toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora”, conflictul fiind aparent rezolvat cu sprijinul direct al preotului, care speră să se aleagă şi el cu ceva, mai ales că cel mai scump vis al său este să construiască o biserică nouă.

Nunta lui Ion are loc după Paşte şi ţine trei zile, după obicei, naşi fiind Zaharia şi Maria Herdelea. Pentru că Ana este gravidă şi nu poate juca, o alege druşcă (fată care însoţeşte mireasa, având anumite atribuţii în ceremonia nunţii) pe Florica şi Ion este măcinat de conflictul interior între pasiunea pentru frumoasa fată şi patima pentru pământ, redat prin monolog interior: „Adică ce ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să scap de urâţenia asta? [...] Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!...”. De altfel, Ion îşi dă seama, pentru prima oară, aşa cum observă naratorul omniscient, că „împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana”, care-i părea o străină, „cu ochii pierduţi în cap de plâns, cu obrajii gălbejiţi, cu pete cenuşii” şi cu care nu mai schimbase nicio vorbă de luni de zile.

Partea a doua a romanului, Glasul iubirii, sugerează cealaltă patimă a lui Ion, care nu-i dă pace, tânjirea după Florica sfâşiindu-i sufletul. Pământul obţinut de la Vasile Baciu îl făcuse ţanţoş, vorbea mai apăsat cu oamenii, dar socrul îl păcăleşte, îi dă numai „cinci locuri” pe care să le muncească şi refuză să-i facă acte. Din acest moment, viaţa Anei devine un coşmar, fiind bătută şi alungată atât de soţ cât şi de tată, iar Ion îi intentează proces lui Vasile Baciu, angajându-l ca avocat pe Victor Grofşoru. În această atmosferă tensionată. Ana naşte pe câmp băieţelul, pe care Zenobia îl spală în râu, iar în ziua de Sfântul Petru copilul este botezat cu numele Petre.

De teama procesului, Vasile Baciu acceptă să meargă la notar şi-i donează ginerelui tot pământul. Ion este pătruns de o fericire fără margini, privind pământul care „se închina în faţa lui”, apoi, fără să-şi dea seama, îngenunchează „şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud”; simţindu-se „mare şi puternic ca un uriaş din basme”. Destinul tragic al protagonistului eponim este anticipat printr-o prolepsă, constând din fraza: „Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu”.

Nunta fastuoasă a lui George cu Florica are loc în noua casă a mirelui, naş fiind notarul Stoessel. Evenimentul reaprinde în sufletul lui Ion dorinţa nestăpânită a iubirii şi el nu-şi poate lua ochii de la mireasă, „ca şi când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimaşă, că nicio putere din lume să nu-i mai poată despărţi...”. Ana, „gălbejită şi uscată la obraji”, simte aversiunea soţului şi-i mărturiseşte disperată: „- Am să mă omor, Ioane!”, dar el, nepăsător, îi răspunde cu cinism: „- Da omoară-te dracului că poate aşa am să scap de tine!”.

La scurt timp, Ana se spânzură în grajd, unde o găseşte Zenobia, dar Ion se bucură şi atenţia sa se îndreaptă asupra lui Petrişor, deoarece „numai în sufletul copilului ţine averea lui, numai cât ţine sufletul copilului ţine şi moşia...”. Ion îşi avertizează mama să aibă grijă de băieţel, în timp ce el îşi ispăşea pedeapsa de o lună la închisoarea din Armadia, dar când se întoarce acasă îl găseşte grav bolnav şi, în cele din urmă, copilul moare. Vasile Baciu vrea înapoi pământurile, deoarece lui Ion nu i se mai cuvine nimic din ceea ce îi donase ca zestre fiicei sale. Preotul Belciug îi cheamă pe cei doi bărbaţi să-i împace şi, dând dreptate fiecăruia dintre ei, îi convinge să lase averea „sfintei biserici, în cazul când, Doamne păzeşte, v-aţi prăpădi fără moştenitori direcţi, adică fără copii”.

Deznodământul este anticipativ (previzibil), întrucât Ion, scăpat de Ana, este din ce în ce mai nestăpânit în iubirea pentru Florica, îl vizitează des pe George, prefăcându-se că-i este prieten. Prevenit de Savista-Oloaga, George vine acasă pe neaşteptate, aude zgomote în curte, ia sapa şi, pentru că nu-i răspunde nimeni, izbeşte la întâmplare, fără să vadă nimic. Simte că „fierul a pătruns în ceva moale”, apoi mai loveşte încă o dată şi aude „un pârâit surd”, iar când dă a treia oară este convins că l-a omorât. Aşadar, Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională, săvârşită cu o unealtă agricolă cu care se lucrează pământul ce-i fusese atât de drag protagonistului. George este arestat, aşteptând sentinţa în închisoarea din Bistriţa, iar Florica rămâne de ruşinea satului.

În celălalt plan narativ, locul central îl ocupă familia învăţătorului Herdelea, iar planurile secundare sunt conturate de comunitatea şi fruntaşii din satul Pripas, de preot, de oficialităţile statale: notari, judecători, politicieni, profesori etc. Planurile epice se înlănţuie şi se influenţează reciproc, în funcţie de relaţia lui Ion cu celelalte personaje: necazurile lui Herdelea sunt pricinuite de atitudinea ostilă a preotului şi de trădarea lui Ion, care mărturiseşte că învăţătorul îi scrisese jalba, atrăgând după sine conflictul acestuia cu autorităţile austro-ungare, supărările lui Ion privind obţinerea pământului sunt provocate de viclenia lui Vasile Baciu, iar nefericirea lui George Bulbuc este cauzată de patima lui Ion pentru Florica etc.

Învăţătorul Zaharia Herdelea, prezent încă de la începutul romanului la hora duminicală a ţăranilor, este căsătorit şi are trei copii: poetul visător Titu, domnişoarele Laura şi Ghigi, nemăritate şi fără zestre. Familia învăţătorului are necazurile sale, care nu sunt puţine şi nici simple. Herdelea îşi zidise casa pe lotul ce aparţinea bisericii, cu învoirea verbală a preotului, dar fără acte. Relaţiile dintre ei se degradează cu timpul, Belciug având impresia că Herdelea îi sapă autoritatea în sat, mai ales după ce aflase că învăţătorul scrisese jalba pentru Ion.

În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au oarecare agoniseală, fapt ce declanşează conflicte sociale între „sărăntoci” şi „bocotani”, între chibzuinţă rosturilor şi nechibzuinţa patimilor, ducând la o luptă aprigă pentru existenţă. Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice, nu numai în colectivitatea rurală, ci şi între intelectuali. Soluţia lui Rebreanu este aceea că Ion se căsătoreşte cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se mărită cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului Herdelea, care-l îndrăgea pe studentul medicinist Aurel Ungureanu, îl acceptă pe Pintea ca soţ numai pentru că nu cere zestre.

Conflictul naţional

Un alt plan secundar al naraţiunii urmăreşte conflictul naţional cu oficialităţile ungureşti şi politicienii vremii. În alegerile de deputaţi, Titu votează cu avocatul român Victor Grofşoru, dar învăţătorul, interesat să câştige procesul intentat din cauza plângerii făcute lui Ion, votează cu ungurul Bela Beck, sperând că politicianul va interveni în favoarea sa.

Cu toate acestea, învăţătorul Zaharia Herdelea este suspendat din „serviciu pe timp nelimitat”, sub pretextul că nici el şi nici elevii săi nu ştiu ungureşte, subinspectorul Horvat fiind foarte indignat că nu cunoşteau „limba statului”. Incidentul îl apropie din nou pe învăţătorul Herdelea de preotul Belciug, care-i face acte pentru lotul pe care este construită casa. În locul lui Zaharia Herdelea, ieşit la pensie, vine învăţător la şcoala din Pripas tânărul Zăgreanu, care se îndrăgosteşte de Ghighi, mezina familiei Herdelea, pe care o cere în căsătorie, urmând să locuiască în casa din Pripas.

Finalul închis al romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care participă episcopul şi protopopul de Armadia. Cincizeci şi doi de preoţi, cu episcopul în frunte, slujesc sfinţirea bisericii. Fetele şi flăcăii satului, îmbrăcaţi în haine albe de sărbătoare, jucau someşana în bătătura văduvei lui Maxim Oprea, iar intelectualii, „toată domnia”, participă la banchetul organizat în „şcoala golită de bănci şi înfrumuseţată cu verdeaţă”, reliefând tehnica literară a contrapunctului.

Prin simetrie cu incipitul, circularitatea operei este argumentată şi de finalul romanului, unde, descrierea drumului care iese din satul Pripas, sugerează că viaţa colectivităţii îşi urmează cursul firesc: „Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă. [...]. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. [...] Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...”. Romanul se încheie cu o dedicaţie finală adresată „celor mulţi umili!”.

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, înscriindu-se în modernism. Tot ca o noutate, sobrietatea stilului anticalofil (împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, reliefează crezul prozatorului că „strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact”.

 

                               CARACTERIZAREA-lui-ION

Ion Pop al Glanetaşului, personajul principal şi eponim (care dă numele operei) din romanul Ion al lui Rebreanu, este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea. Deşi ţăran, care s-ar înscrie ca personaj, mai degrabă, în curentul tradiţionalismului, Ion este însă, mai ales, un personaj modern şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) prin complexitatea trăirilor, prin forţa conflictului interior ce se manifestă pătimaş şi prin analiza psihologică de introspectare a caracterului. De altfel, structura epică a romanului organizată în două părţi - Glasul pământului şi Glasul iubirii - reflectă patimile conflictuale: pământul şi iubirea.

Ion este un personaj realist, tipic pentru pătura socială a ţărănimii legate vital de pământul care-i asigură existenţa şi respectul colectivităţii, realizat prin formula artistică a basoreliefului. Ca personaj modern, protagonistul este puternic individualizat prin complexitatea caracterială (personaj „rotund”), prin folosirea metodelor neobişnuite de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, prin patimile devoratoare şi prin sfârşitul tragic şi previzibil totodată.

Portretul moral este construit din trăsături contradictorii şi complexe, ce reies, indirect, din comportamentul plin de energie, din atitudinea, gândurile şi frământările pătimaşe ale protagonistului care-i şi determină destinul. Reflectarea personajului în critica literară a fost pregnantă şi, adesea, divergentă.

Încă de la începutul romanului, la hora satului, naratorul obiectiv şi omniscient îl evidenţiază dintre jucători pe feciorul lui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe Ana cu o privire stranie, „parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, apoi o vede pe Florica „mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea”. Comportamentul flăcăului, gesturile şi privirile ce se voiau drăgăstoase reflectă în mod indirect ipocrizia personajului, care, deşi o iubea pe Florica, nu renunţă la cucerirea Anei, pentru că aceasta era bogată, „avea locuri şi case şi vite multe”.

Conflictul interior, care va marca destinul flăcăului, este vizibil încă de la începutul romanului. Caracterizat direct de către naratorul obiectiv, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”, chipeş, voinic, dar sărac, din care cauză flăcăul simte dureros prăpastia dintre el şi „bocotanii” satului ca Vasile Baciu. Când acest personaj îl caracterizează direct, spunându-i „fleandură, sărăntoc, hoţ şi tâlhar”, Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. Orgolios peste măsură, el suferă cumplit atunci când preotul Belciug îl dojeneşte în biserică, mai ales că tot satul este martor la această umilinţă.

De la început, Ion este sfâşiat de două forţe interioare, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă previzibilă acestor două patimi. Patima pentru pământ îl macină pentru că „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Toată fiinţa lui era mistuită de „dorul de a avea pământ mult, cât mai mult”, deoarece „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...] de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”.

Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă năvalnică, un temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea de pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată către atingerea scopului de a avea pământ: „glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare.” Altă dată, Ion exclamă împătimit: „cât pământ, Doamne”.

Gândurile lui Ion sunt dominate de patima pământului, în care scop se străduieşte să pună mâna pe fata lui Vasile Baciu, care nu vrea să i-o dea cu niciun chip. Impresionat de suferinţa flăcăului, Titu Herdelea îi sugerează să-l silească pe Baciu, dacă acesta nu se învoieşte. Ion răsuflă uşurat şi-i vine ideea s-o necinstească pe Ana, proiect pe care îl pune în practică până la ultimul detaliu.

După ce planul îi reuşeşte datorită „inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei imense” (Lovinescu), Ion intră în posesia averii lui Vasile Baciu şi, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa „îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită”. Această atitudine este o nouă ipostază a lui Ion, care se simte „mândru şi mulţumit ca orice învingător” şi se vede „mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”, după cum notează naratorul omniscient.

Mediul ambiant este un alt procedeu artistic de caracterizare indirectă a personajului realist, protagonistul considerând că dacă ar fi avut pământ, Vasile Baciu n-ar mai fi îndrăznit să-l jignească în faţa celorlalţi şi nici preotul Belciug nu l-ar fi umilit în biserică. Paul Georgescu susţine ideea că pentru Ion pământul „însemna situaţie socială, demnitate umană, posibilitatea de a munci cu folos”, criticul apreciind eforturile tânărului de a ieşi din starea de umilinţă socială şi morală, din sărăcia cruntă în care se zbătea. Pământul semnifică pentru flăcăul ambiţios demnitate şi totodată obiect al muncii asupra căruia îşi exercită energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea.

După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion devine rece, distantă, cinică, refuză să-i mai vorbească ori să o mai vadă şi-i spune, dispreţuitor, să-l trimită pe taică-său să discute. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este „semeţ şi cu nasul în vânt”, sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, soţia devenind o povară jalnică şi incomodă.

Capitolul Nunta îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi „ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta”, ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ „şi să rămân tot calic, pentru o muiere...”. Acest monolog interior evidenţiază conflictul sufletesc dintre cele două patimi de care este mistuit flăcăul.

Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui „Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare ceea ce-l motivează ca personaj modern. Călinescu consideră că „în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ”, ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul destin, deoarece, din cauza patimii pentru pământ, se dezumanizează.

Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. Însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul lui previzibil fiind perfect motivat moral şi estetic de către naratorul obiectiv şi omniscient.

Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuie sufletul lui Ion, iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. După ce Ana s-a spânzurat, Ion, simţindu-se liber, este din ce în ce mai nestăpânit în iubirea lui pentru Florica, pe care o urmărea peste tot şi care i se părea mai importantă decât toate pământurile: „ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”. Prietenia falsă cu George constituie o altă strategie a protagonistului pentru a se afla cât mai des în preajma Floricăi.

Din clipa în care Savista-Oloaga i-a deschis ochii, George înţelege de ce Ion vine mereu pe la ei şi plănuieşte să revină pe neaşteptate, ca să se convingă de corectitudinea bănuielii, întors acasă în plină noapte, George aude zgomote în curte, ia sapa şi, pentru că nu-i răspunde nimeni, izbeşte la întâmplare, fără să vadă nimic. Simte că „fierul a pătruns în ceva moale”, apoi mai loveşte încă o dată şi aude „un pârâit surd”, iar când dă a treia oară este convins că l-a omorât. Aşadar, Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională, înfăptuită cu o unealtă simbolică pentru munca pământului: sapa.

Astfel, personajul este drastic pedepsit de narator, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, fiind răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând echilibrul unui cămin şi liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în firescul vieţii.

Din relaţia cu celelalte personaje, reiese, indirect, egoismul protagonistului. Obsesia lui Ion pentru pământ provoacă mai multe conflicte exterioare: cu Baciu, căruia vrea să-i ia averea, cu Simion, în ogorul căruia intră cu plugul şi-i sustrage o brazdă de pământ, cu preotul Belciug, care mediază disputa dintre Ion şi Baciu. Ingratitudinea faţă de Zaharia Herdelea este o atitudine ce dă naştere la repercursiuni grave pentru familia învăţătorului, trădarea lui Ion ducând la demiterea acestuia din învăţământ şi la ostilităţi accentuate între el şi preotul Belciug.

Personaj realist, Ion Pop al Glanetaşului a fost preluat de Liviu Rebreanu din viaţă, inspirându-l o scenă văzută de scriitor pe colinele unui sat, unde a observat „...un ţăran îmbrăcat în haine de sărbătoare” , care s-a aplecat, deodată „şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă ciudăţenie”.

Un alt eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu Rebreanu a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar al Glanetaşului, care nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu „atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată...”.

Personajul lui Liviu Rebreanu este primul erou literar realizat în mod obiectiv, rece, deoarece romancierul deţine secretul construirii de oameni vii, într-un stil anticalofil, fără podoabe artistice sau artificii de limbaj. Prezenţa regionalismelor ardeleneşti asigură un echilibru stilistic, personajele având un limbaj definitoriu pentru mediul căruia îi aparţine fiecare. Cuvintele şi expresiile populare, precum şi registrul lexical ţărănesc sunt proprii lui Ion Pop al Glanetaşului, contribuind la desăvârşirea personajului realist, reprezentativ pentru mediul rural ardelenesc.

 

REZUMAT

 

Ion, fiul lui Alexandru Pop-Glanetaşu, unul dintre cei mai săraci tineri din satul Pripas, de lângă Armadia din câmpia Transilvaniei, este robit de glasul pământului. Cu toate c-o iubea pe Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, cea mai frumoasă fată din sat, el renunţă la dragoste, în schimbul pământului şi începe s-o curteze pe Ana, urâţica, dar bogata fiică a lui Vasile Baciu. Îl are ca adversar pe George Bulbuc, fiul celuilalt bogătan din sat, pe care însă îl îndepărtează cu uşurinţă, fiindcă Ana îl preferă.

Conştient că Vasile Baciu n-o să-i dea de bunăvoie pe Ana, întru-cât îl voia ca ginere pe George Bulbuc, Ion este hotărât să-l silească. Astfel, în scurt timp, după ce se convinge că Ana a răams însărcinată, întrerupe brusc orie legătură cu ea, aşteptând cu nerăbdare deznodământul.

Atâta timp cât Vasile Baciu crede că tranformările fizilogice ale Anei sunt urmare a relaţiilor sale cu George Bulbuc, el nu se impacientează. După ce află că autorul este sărăntocul de Ion, se întoarce acasă şi o stâlceşte în bătaie pe „rapandulă”. Furia pare demenţială, căci rămân surd, atât la rugăminţile Anei: „-Iartă-mă, tată!… Nu mă omorî, tată!”, cât şi la intervenţiile sătenilor în frunte cu învăţătorul Herdelea.

În cele din urmă Ana este salvată de cârciumarul Avrum care, mai curajos, a sărit gardul şi l-a domolit pe bătăuş. Sătenii se obişnuiesc însă cu bătăile şi ţipetele Anei care răzbat aproape zilnic prin sat. Cel mai nepăsător pare să fie însă chiar Ion. Când Ghighi şi Laura, fiicele învăţătorului Herdelea, de mila Anei, intervin pe lângă el, le răspunde cu un zâmbet răutăcios: Datorită intervenţiei sătenilor, în frunte cu învăţătorul Herdelea, conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu pare să se amelioreze. Socrul consimte, în sfârşit, să-i dea ginerelui o parte din zeste, dar numai după nuntă.

Ana care suferise şi îndurase atât „numai şi numai pentru că l-a iubit pe Ion mai adânc decât orice pe lume”, trăieşte acum momente de descătuşare şi fericire. Curând, însă, va descoperi adevăata zădărnicie a visurilor şi speranţelor sale, înţelegând, în sfârşit, că Ion n-a iubit-o niciodată. Această amară revelaţie o va avea Ana în urma câtorva întâmplări: nunta lui Gerorge Bulbuc când îl va surprinde pe Ion „cu ochii înfipţi ca nişte lipitori în Florica”; după nunta lor, când Baciu refuză să-i dea averea promisă şi acum o stâlceşte Ion în bătaie, ca altă dată tatăl său; apoi fiind gonită de Baciu şi încercând să se întoarcă la Ion,

Calvarul Anei creşte de-acum înainte. Hulită şi bruftulită din toate părţile, ajunsă la disperare şi deznădejde ea se spânzură.

Ion intră în panică, sugrumat de teama de a nu pierde pământurile. Îşi pune toată nădejdea în Petrişor şi, părându-i-se că mama sa, Zenobia, nu-l îngrijeşte cum trebuie, „îi pune mâna în păr şi începe să-i care la pumni cu sete.” Chiar şi tatăl său, Glanetaş, ce sărise în apărarea Zenobiei, primeşte în învălmăşeală câteva ghionturi.

Cu toate aceste impedimente, Ion va avea şi va cunoaşte satisfacţia deplină, după moartea copilului, când află că tatăl devine, de drept, moştenitorul fiului. Acum în sufletul lui se produce o răsturnare spectaculoasă. Patima pentru pământ se stinge şi izbucneşte cea a dragostei. Cum altă dată se zbătuse să-i smulgă lui Vasile Baciu pământurile, aşa năzuia de-acum să i-o smulgă lui George pe Florica: „-Să ştiu bine că fac moarte de om şi tot a mea ai să fii!” îi declară el, fără şovăire.

Deznnodământul este tragic, căci, într-adevăr, moarte de om s-a făcut dar Ion a fost cel care a căzut sub loviturile de sapă ale lui George.