Paralel cu acțiunea al cărei protagonist este Ion(din romanul,,Ion”de Liviu Rebreanu) autorul aduce în centrul atenției familia învățătorului Zaharia Herdelea. Prin el,pesonaj secundar în roman, Rebreanu arată condiția intelectualității române din Transilvania aflată sub dominația străină. Zaharia Herdelea fusese timp de 17 ani învățător comunal în Feldioara, iar relațiile cu inspectorul Cernatony din Bistrița îl aduc în situația de a primi statutul de învățător de stat, chiar dacă nu stăpânea foarte bine limba maghiară. Simțind slăbiciunea familiei Cernatony pentru produsele apicole (Herdelea avea propria stupărie), de câte ori se ducea prin Bistrița îi ducea soției inspectorului „o lădiță de faguri ca zăpada.” Poziția intelectualului în sat este sugerată chiar din tabloul horei, când țăranii întâmpină cu un moment de respectuoasă tăcere grupul alcătuit din preotul Belciug, Maria Herdelea, Laura și Titu. Între preot și dascălul Herdelea există o competiție subterană, fiecare dorind să-și mențină prestigiul în fața sătenilor. Dar într-o lume în care criteriul material predomină, modestul dascăl va fi mereu pe locul secund. Primarul și fruntașii satului ies în poartă întru întâmpinarea domnilor.
Sărac, cu o familie grea :două fete cărora nu le poate asigura zestre, trăind cu sentimentul datoriei față de orgoliosul preot Belciug, deoarece casa îi este construită pe terenul aparținând bisericii, preocupat de destinul fiului sau, Titu, Zaharia Herdelea este un caracter oscilant, o fire labilă, nu lipsită de lașitate. Viața lui este o zbatere continuă, împinsă mereu spre marginea sărăciei, în ciuda statutului său, de om cu carte. Așa că deciziile de a se integra în sistem fac mereu diferența. Iar a se integra în sistem, în cazul lui, însemna să vorbească bine limba statului, să-și însușească legile statului, să le respecte și să le predea copiilor români, în limba maghiară, la școlile statului maghiar. Herdelea își iubește meseria pe care o consideră cea mai nobilă de pe pământ. A-i învăța pe copii românește este în acest context istoric un act de noblețe, iar pentru Herdelea, supremul act de curaj. Atunci când i se propune sa devină învățător de stat tihna lui se curmă, încep indoielile care se adaugă nesiguranței traiului sărăcacios de zi cu zi. Când trebuie să sprijine, din constrângere, alegerea deputatului ungur, renunțând astfel la propriile convingeri, se simte total vinovat.
Învățător cu o situație materială modestă, Zaharia Herdelea este mereu amenințat de grijile familiei, de măritatul fetelor:Laura, Ghighi, de afirmarea ca gazetar a lui Titu, de autorități, de teama de a nu-și pierde casa; esste din ce în ce e tot mai resemnat din cauza unor iluzii spulberate, a compromisurilor. Onoarea, instinctul îi spun să fie patriot român, adica martir. Simțul de conservare familială, datele politice imediate îl îndeamnă la cumințenie. De aici chinul lui sufletesc, duplicitatea umilă, imprudențele naționaliste și micile tranzacții renegate.Lipsit de fermitate cu o anumită naivitate,Herdelea intrpă în tot felul de încurcături, neplăceri, susținându-l pe Ion, împotriva voinței preotului Belciug, sprijină candidatura lui Beck, ca deputat, împotriva concurentului român, sperând în protecție. Gândind la propria-i viață, retrospectiv, își recunoaște singur slâbiciunile, înfrângerile, zbaterile:,,...Numai umilințe, speranțe vesșnic spulberate, necazuri necurmate. Viața și-a bătut mereu joc de dânsul, impunându-i mereu compromisuri, din pricina cărora nu și-a putut asculta niciodată glasul sufletului.”
În planul familial, Herdelea are momente de mulțumire, de tihna sufletească: Laura se marită cu tânărul preot George Pintea, care nu cere zestre, Ghighi se va căsători cu învățătorul Zagreanu, Titu, plecat la Bucuresti, devine gazetar; după certuri și du șmănii aprige, Zaharia și Belciug se împacă pe temelia cauzei naționale a românilor.
Dar latura cea mai rezistentă a firii sale este dragostea pentru meseria sa de învățător, paână la identificarea cu propria sa ființă.Dupa suspendarea sa, Zaharia Herdelea îl însoțește pe Zaăgreanu, tânărul și noul învaățător. Scena aceasta este impresionantă: pornesc impreună spre școală,iar Herdelea pare vesel,spunând că se bucură că mai scapă de povara școlii, totuși cu inima lui sfâșiată, în gând își zicea că,, nicio meserie nu-i mai frumoasă pe păma ânt ca aceea de-a destțeleni mintea tinerelor vlăstare ăstare omenesti.,,Îi predă tanarului cheia dulapului cu biblioteca și arhiva școalei. Cu inima strânsă privește copiii nedumeriți,peretții împodobiți cu tabele colorate, băncile ,face eforturi să nu lăcrimeze.În zilele când clopotul cheamă copiii la școală, îl cuprindea un dor chinuitor.
Dar lucrurile intră treptat pe un făgaș firesc: copiii își gaăsesc un rost, iar existența bătrânilor intră intr-o perioadă calmă, favorabilă unui spirit mediocru, cuminte și lipsit de forță, Zaharia Herdelea și Belciug, după ce se certaseră atâta vreme, se împacă, învățătorul lăudându-l ,,către toți pe Belciug, care-i un popă făra pereche și un om cum nu se mai poate”, în timp ce ,,Belciug de asemenea împuia urechile tuturor slăvind pe Herdelea, prieten neprețuit și romaân vrednic de stima obsștească”. Între cei doi se restabilește armonia in numele cauzei românilor pe care o apără fiecare in felul său.
Simetric față de începutul romanului, același ,,grup de domni” se apropie, in finalul operei, de casa văduvei lui Maxim Oprea, unde satul petrece. Preotul și învățătorul merg în mijlocul țăranilor, pentru că, spune Belciug: ,,- E de datoria noastră, Zaharie, să purtăm de grija poporului!”.
George Calinescu arată că Herdelea este invățătorul român care nu vrea sa invețe pe copii ungurește și Belciug este preotul care păstreaza conștiința româneascaă prin biserică.