Două personaje:    TRAHANACHE și CAȚAVENCU

 

,,O scrisoare pierdută” este apreciată ca fiind o operă artistică de valoare excepțională, una dintre cele mai reprezentative comedii ale lui I. L. Caragiale. Începând cu anul 1844, când a fost publicată și jucată, comedia de moravuri a devenit un ,,bici” împodobit în culorile comicului, dar a cărui usturime este resimțită de fiecare componentă a societății, indiferent de timpul istoric. Tocmai pentru că este o satiră adusă societății românești , dar care are în vedere și o paletă de anomalii comportamentale general valabile ale ființei umane, O scrisoare pierdută se pliază pe fiecare generație, indiferent de timp și spațiu.

Subiectul acțiunii evoluează în capitala unui județ de munte, în timpul alegerilor parlamentare. Tocmai plasarea acțiunii într-un spațiu nedefinit, indică tendința autorului de a crea tipologii umane și aspecte ale societății, potrivite în orice context istoric.  Din seria tipologică de personaje create, favorizați sunt Nae Cațavencu, un avocat înverșunat în obținerea puterii, care reprezintă ,,mărul discordiei” în orașul periferic și Zaharia Trahanache, un om politic cunoscut în județ.

Poziția socială a lui Cațavencu este dezvăluită prin intermediul didascaliei din începutul piesei. Astfel, aflăm că Nae Cațavencu este avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative Aurora economică română, iar Zaharia Trahanache este rezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii. Trahanache este soțul Zoei și leagă o prietenie frumoasă (cel puțin așa crede el) cu Ștefan Tipătescu, prefectul județului care avea o aventură amoroasă tocmai cu soția șefului local al partidului de guvernământ, Trahanache. Cei trei (Trahanache, Zoe și Tipătescu) formează un triunghi amoros, fiind conturată (cu intenție) nepotrivirea dintre esență și aparență în ceea ce privește caracterul personajelor.

Nae Cațavencu râvnește calitatea de deputat, dar nu demonstrează nici spirit analitic, nici verticalitate, ci doar un intelect mecanic și un parvenitism acut. Mânat de o râvnă oarbă în a deține puterea, Cațavencu este incapabil să-și analizeze cu adevărat compatibilitatea cu această funcție. Omite cel mai important aspect în desfășurarea unui scrutin: stabilirea unui plan politic de a acționa. În comparație cu acesta, Zaharia Trahanache, deși pare ușor de manipula și încet mai ales în discurs, Ai puțintică răbdare, stimabile!, este un om politic iscusit și oportunist, care consideră că viața politică nu trebuie să fie afectată de viața personală. El acceptă infidelitatea soției, tocmai pentru a se axa pe izbutirea propriului interes.

Cum nici un personaj caragialesc nu se încadrează în aria moralității, nu avem așteptări ca cele două personaje să fie diferite. Nae Cațavencu nu recurge la acțiuni diplomatice și morale, ci dorește să urce pe scara socială prin șantaj. Odată ce intră în posesia unei scrisori de amor dintre prefectul Tipătescu și Zoe, acesta dorește să obțină susținerea în campania electorală, amenințând că de nu, o va face publică. Pe de altă parte, Trahanache apelează la înșelăciune atât în viața privată, cât și în cea publică. Pe de o parte acceptă adulterul în sânul familiei, iar pe de altă parte falsifică listele electorale alături de Farfuridi și Brânzovenescu.

În spiritul caragialian, orice personaj simbolizează un anumit tip uman, Trahanache întruchipează statutul încornoratului, iar Cațavencu întruchipează poziția demagogului. Cațavencu demonstrează un comportament cameleonic, reușind să-și joace rolul perfect pentru a atrage atenția și simpatia celor din jur. De cealaltă parte, Trahanache sesizează lipsa de tact și de experiență a adversarului, iar cu un calm menit să detensioneze situația și să provoace râsul celor prezenți numește scrisoarea de amor o plastografie, să vezi imitație de scrisoare.

O scenă reprezentativă pentru relația dintre cele două personaje este cea a discursului electoral. La începutul dezbaterii, Cațavencu se adresează președintelui Trahanache cu o politețe exacerbată D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul… și se conturează o relație diplomatică. Însă, adevărata legătură dintre cei doi este reliefată în momentul în care Trahanache intervine în timpul discursului lui Cațavencu, pretinzând că dorește să potolească zarva din sală, pentru ca Nae să-și poată continua prelegerea. De fapt el dorește să pună capăt momentului de aclamație și admirație oferit de public lui Cațavencu.  Ca drept replică, Cațavencu intervine în spiritul demagogiei care l-a consacrat, spunând: Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele…

Discursul lui Cațavencu este împânzit de neologisme, cărora nu le cunoaște înțelesul și forma corectă: Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!; Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţări; sau de sintagme lipsite de logică: Industria română este admirabilă, sublimă am putea spune, dar lipseşte cu desăvârşire, După lupte seculare care au durat 30 de ani.  etc.

Portretele celor două personaje sunt reliefate atât prin mijloace directe, cât și indirecte. Mijloacele indirecte predomină, caracterul protagoniștilor reieșind din atitudine, fapte, gesturi și relaționarea  personajelor între ele. Un rol important îl are dialogul dintre personaje, un mod de expunere care ajută personajele să comunice, dar să se și comunici, în cazul scrierilor lui Caragiale.

Un alt mijloc prin care putem să intuim caracterul personajelor îl reprezintă chiar numele acestora: Cațavencu provine de la termenul ,,cață” ceea ce-i configurează statutul de demagog lătrător, iar Zaharia provine de la zahariseală, sugerând atitudinea dulceagă, dar și ramolirea de care dă dovadă.

Atât Nae Cațavencu, cât și Zaharia Trahanache reprezintă demagogia unei clase politice, pentru care întreaga atenție se răsfrânge asupra propriului interes.

 

           Maitreyi și Allan –o iubire tulburătoare

Povestea de iubire a celor doi îndrăgostiți, Allan și Maitreyi, încântă cititorul prin faptul că sunt detaliate în paralel două civilizații cu desăvârșire opuse. Allan, un tânăr britanic provine dintr-o civilizație subjugată de un pragmatism exacerbat, iar Maitreyi a crescut într-o lume arhaizantă și spiritualizată.

Maitreyi este întruchiparea misterului feminin, cititorul descoperind-o prin prisma subiectivă a personajului – narator, Allan. Concepțiile acestuia despre tânără, se schimbă în funcție de trăirile și sentimentele sale. Experiența sa marchează trei etape. Inițial, trece printr-o etapă de contestare a sentimentelor pe care începe să le nutrească față de Maitreyi. Ulterior, conștientizează sentimentele, dar crede în continuare că nu este îndrăgostit, ci mai degrabă este fascinat și amuzat de comportamentul ei jucăuș. Iar, într-un final,  realizează că ceea ce simte pentru tânăra bengaleză este iubire.

Interesant sunt de analizat percepțiile lui Allan despre  Maitreyi.  Inițial, în timp ce alegea cărțile pentru vacanța de Crăciun, alături de tatăl său, Allan  vede în tânăra de 17 ani o urâtă – cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sâni puternici de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.

Schimbarea asupra primei opinii are loc când Allan merge să ia masa în casa familiei Sen, împreună cu prietenul său Lucien Metz. Acesta este momentul în care Allan constată: Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papucii albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață și mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie. Detalierea portretului fizic indică atracția enigmatică a iubirii ce se naște între cei doi. Este fascinat, pe de o parte, de trăsăturile copilei, iar, pe de altă parte, de mentalitatea indiană, Maitreyi devenind un mit fascinant ce îi trezește dorința pătimașă de a o descoperi.

Spre deosebire de Maitreyi, care este un exponent al culturii orientale, Allan este un reprezentant al culturii occidentale, o cultură analitică și caracterizată de o atitudine rațională față de mediul înconjurător.

Allan se familiarizează ușor cu lumea exotică pe care o oferă India, datorită, inteligenței, sensibilității și însuflețirii de a cunoaște. Familia Sen îl ,,adoptă” ca pe un fiu spiritual, iar această atitudine crează o confuzie în înțelegerea lucrurilor. Obișnuit cu psihologia europeană, materialistă, care nu prea este construită pe principiile generozității, tânărul european interpretează greșit gesturile de afecțiune pe care i le arată familia Sen și provoacă o reală dramă în sânul familiei.

Spațiul indian este o lume a opozițiilor, erosul fiind conceput ca un act suprem de dăruire, în care sunt implicate toate simțămintele, dar este trăit doar în plan metafizic. Izgonirea din familia Sen reprezintă un dezechilibru fizic și spiritual pentru Allan. După un interval de timp petrecut la mănăstirea din Himalaya, Allan se va despărți definitiv de India.