Epoca Marilor Clasici instituie o direcție autentică și
valoroasă literaturii române, dezvăluind patru viziuni unice, prin intermediul
celor patru autori canonici vizați: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca
Caragiale și Ion Creangă.
Dintre aceștia,
Ion Creangă își asumă rolul de creator al basmului, unic în literatură prin
simbioza dintre etică și estetică. Operă de referință a epocii, „Povestea lui
Harap-Alb” aparține speciei basmului, fiind emblematică pentru viziunea despre
lume a prozatorului.
Prezentând confruntarea dintre personajele reale și cele
ireale, ce creează un savuros conflict moral, opera și-l alege drept
protagonist pe Harap-Alb, eroul atipic de basm. Traseul său inițiatic este cel
care oferă operei statutul de bildungsroman."
Statutul social al protagonistului cunoaște
modificări esențiale. Inițial, acesta își asumă un statut privilegiat, fiind
fiu de crai, mezin într-o familie distinsă. Ulterior, demonstrând naivitate,
acesta este păcălit de Spân, acceptă să coboare în fântână și primește statutul
de slugă. Intervine schimbarea identității, acesta fiind momentul în care
primește numele de Harap-Alb. În final, odată cu moartea și învirea
protagonistului, jurământul se destramă. Conform modelului utopic asumat de
basm, acesta cunoaște evoluție socială, primind „binecuvântare (…) și împărăția
totodată”, completate de împlinirea poveștii de iubire.
Prin focalizare asupra statutului moral și psihologic, se
remarcă faptul că personajul învață constant din propriile greșeli și
progresează. La începutul bildungsromanului, acesta își asumă statutul de
neofit, este neîncrezător în forțele proprii, naiv, timid. Suferă din cauza
cuvintelor aspre ale craiului, această stare fiind cea care generează
determinarea de a reuși. Deoarece nu distinge adevărul de minciună și nu poate
privi dincolo de aparențe, devine victima Spânului, simbol al vicleniei, plasat
în antiteză. Odată cu treptele de maturizare parcurse, protagonistul devine
inițiat, înțelept, pregătit pe deplin să stăpânească împărăția.
În construcția sa, Harap-Alb ilustrează și o
particularitate realistă. Deși specia basmului implică adesea o imagine
idealizată a personajului principal, textul studiat face excepție. Harap-Alb se
dezvăluie drept erou atipic, fiind construit realist, fără însușiri
supranaturale. Portretul său include atât calități, precum bunătatea și
perseverența, cât și defecte, precum naivitatea, evidentă în relația cu Spânul.
Trăsătura de caracter definitorie a personajului ales
este EMPATIA ,adică bunătatea/naivitatea,
evidențiată de cele două scene semnificative selectate: întâlnirea cu Sfânta
Duminică și întâlnirea cu Spânul."
O primă scenă definitorie pentru destinul eroului este
reprezentată de dialogul dintre fiul de crai și baba „gârbovă de bătrânețe”,
care se dovedește a fi, de fapt, Sfânta Duminică. Mezinul „scoate atunci un
ban” și o miluiește, dovedindu-și empatia. Bătrâna reprezintă personajul
mistagog, maestrul spiritual al eroului, călăuzindu-i pașii prin indicațiile
sale. Aceasta anticipează evoluția protagonistului: „Fecior de crai,
vedea-te-aș împărat! (…) Puțin mai este, și ai să ajungi împărat, care n-a mai
stat altul pe fața pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic”. Sfatul
babei activează prezența obiectelor magice, elemente specifice basmului: „du-te
la tată-tău și cere să-ți dea calul, armele și hainele cu care a fost el mire”.
Aceste obiecte vor deveni talismanele mezinului, stabilind legătura dintre
generații. Calul se supune și el motivului dublului, inițial apare drept „o
răpciugă de cal (…) de-i numărai coastele”, apoi „se și scutură de trei ori”,
devenind apoi cel mai frumos „mânzoc”.
O altă scenă cu valoare de simbol este cea a întâlnirii
cu Spânul, în spațiul mitic al pădurii labirintice. Rătăcindu-se, eroul îl
acceptă pe al „treilea spân”, fiind „boboc în felul său la trebi de aieste”.
Empatic, convins de discursul spânului și de nevinovăția acestuia, îl tocmește
și îi oferă plosca, fără a intui primejdia. Naivitatea sa indică o doză
periculoasă de încredere, dar și o lipsă de experiență, motivată de vârstă: „se
bagă-n fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Acest
moment este considerat un rău necesar maturizării, un prag esențial al
devenirii. Se reliefează conflictul exterior, acea confruntare basmică dintre
bine și rău, definitorie pentru scenariul narativ. Se remarcă motivul literar
al fântânii, protagonistul fiind păcălit să coboare acolo și să își schimbe
identitatea, fiind rebotezat cu numele de Harap-Alb și devenind sclavul
Spânului. Jurământul are loc sub „ascuțișul paloșului”, unde schimbul de roluri
dintre cele două personaje se stabilește „până când îi muri și iar îi învia”.
Scena ilustrează victoria provizorie a răului, dar și onestitatea eroului.
Un prim element semnificativ pentru construcția
protagonistului este redat de titlu, ce fixează statutul de personaj eponim.
„Povestea” evidențiază motivul literar al călătoriei, dar și maturizarea
eroului. Termenul marchează și caracterul de bildungsroman al operei, aceasta
prezentând evoluţia personajului principal de ipostaza de neofit la cea de
inițiat. Având valoarea unui oximoron, substantivul propriu „Harap-Alb” se
compune din „Harap”, însemnând slugă de culoare neagră, și culoarea albă, ce
sugerează puritatea și caracterul nobil. Acesta desemnează numele dobândit după
încălcarea sfatului părintesc și ilustrează faptul că protagonistul va oscila
între bine și rău. Identitatea inițială, cea de fiu de crai, va fi înlocuită de
cea de slugă al Spânului, sugerând o involuție socială, dublată, însă, de o
evoluție morală. Titlul devine și anticipare a tematicii asumate de text,
reliefată prioritar de confruntarea dintre bine și rău, condiția eroului,
inițierea, destinul, impactul întâlnirii, iubirea, prietenia, familia. Astfel,
se fixează atât călătoria inițiatică a eroului, cât și dubla sa identitate.
Un alt element semnificativ în construcția personajului
eponim este reprezentat de conflict, ce declanșează tranziția de la statutul de
neofit la cel de inițiat. Conflictul exterior este de tip etic și se stabilește
prioritar în relația cu Spânul, fixând lupta dintre bine și rău, fundamentală
în specia basmului. Antagonistul este considerat „piatră de poticnire”, însă și
„piatră de temelie”, confruntarea cu acesta reprezentând o condiție necesară
pentru dobândirea înțelepciunii. Finalul acestui conflict este reprezentat de
anularea jurământului prin moartea și învierea simbolică a protagonistului.
Conflictul exterior este dublat de cel interior – pe parcursul călătoriei, fiul
de crai se confruntă cu presiunea de a se dovedi vrednic de împărăție, fiind
nesigur, naiv și ușor de influențat. Lupta interioară se remarcă în ezitările
sale, care se rezolvă treptat, odată cu acceptarea probelor și înfruntarea
pericolelor, culminând cu încoronarea ca împărat. Astfel, conflictul interior
este esențial pentru conturarea temei maturizării și a formării eroului."
„Povestea lui
Harap-Alb” generează un basm al ființei, în care jovialitatea și dinamismul se
împletesc, expunând călătoria inițiatică a fiului de crai. Personaj memorabil,
Harap-Alb ilustrează eroul atipic de basm, umanizat de calități precum
bunătatea și curajul, dar și de defecte, fiind surprins în proces de
maturizare.
