Stelele-oameni mor de singurătate,
de prea multă lumină neluminată,
de prea multă umbră necălcată.
de prea multă lumină neluminată,
de prea multă umbră necălcată.
Stelele-oameni mor pe sărite,
din când în când,
câte una, câte unul, mai cad
din când în când,
câte una, câte unul, mai cad
și-atunci toți plâng...de ce?
nu i-ați văzut cât au strălucit,
cât v-au luminat,cât v-au mângâiat cu vorbe,
nu i-ați văzut...v-au împiedicat în mersul grăbit?
Nu-i mai plângeți acum,îngenunchiați și rugați-i
să vă ierte!
apoi plecați la treburile voastre,
convinși că niciodată nu veți fi stele-oameni...
niciodată...
