SCRISOAREA 3 de Mihai Eminescu==partea a IIa

 

,,De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

 

Parte a II-a-

Este un adevarat pamflet, o culme a satirei eminesciene.

Limbajul satiric atinge cele mai inalte cote; Mihai Eminescu isi acuza contemporanii de fals patriotism, de demagogie si de interese meschine.Pentru acesti oameni natiunile de patrie, virtute, neam, sunt vorbe goale, folosite in lupta politica. Mihai Eminescu realizeaza portretul grotesc, caricatural al politicianului liberal: uraciunea fara suflet, fara cuget, negru, clocosat si lacom, un izvor de siretlicuri, isi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca. Satira eminesciana se indreapta impotriva strainilor care au ajuns la conducerea tarii: bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire, spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi/ Sa ajung-a fi stapana si pe tara si pe noi. Folosind un sir de interogatii si exclamatii, poetul reda decaderea contemporaniilor sai, care nu sunt demni de maretia inaintasilor. Critica este cuprinzatoare, vizand si pe tinerii, care si-au cheltuit averile in strainatate, fara sa aduca nimic bun, folositor pentru tara. In partea finala satira se-ndreapta impotriva societatii corupte, in care valoarea suprema e banul si singurul scop castigul fara munca. intr-o astfel de societate virtutea e o nerozie, iar geniul o nefericire.

Epilogul cuprinde o invocatie catre Tepes pentru a-i pedepsi pe contemporanii smintiti si misei.

 Ultima parte este un pamflet de o rara violenta in care tonalitatea coboara pana la invectiva

 

 

 

LEGENDA III

                   Textul:

,, III. Ștefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ștefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Și este mult locu de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au și pe trii boierenași de au tras, pre vătavul de copii și pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cadzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotnița. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fie cădzut săgeata într-un delușel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Și este sămnu un stâlpu de piatră. Și dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să știe, numai oamenii așè povestescu. Fost-au și bisericuță1 de lemnu întru acel delușel și s-au răsipit, fiind de lemnu. Și așè au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult aur decât zugrăvală, și pre dinlăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu. Și dzicǔ călugării să fie fost făcut și sfeșnicile cele mari și cele mici și policandru și hora tot prisne de argint, și pe urmă să li fie luat un domnu și să fie făcut alteli de sprije, care le-am apucat și noi. Iar stricându-să un clopot mare la mănăstire și făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.

Lăsat-au Ștefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui și un păhar, ce vorbiè călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe și al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire. Și arcul l-au fost trăgând cu vârtej. Și la vremea lui Constantin Cantemir-vodă, fiind răscoale, au vinit niște căzaci cu leși, cu moldoveni joimiri, vrând ca să jecuiască ce ori găsi în mănăstire. Deci fiind un turnu cu bună tărie, nu putè să jecuiască. Deci au dzis călugarilor să dè turnul, că nu vor lua a mănastirii nemică. Iar călugării necredzind, nu vrè să dè turnul. Iar acei căzaci cu leși și cu moldoveni îndată au aprinsu mănăstirea, iar călugării, vădzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunce, îndată, având pușci de apă, acei căzaci, leși și moldoveni au stânsu focul. Deci atunce au jecuit tot din turnu ce au fost a boieri și a neguțitori, iar a mănăstirii n-au luat nemică, fără numai arcul lui Ștefan¬vodă. Iar păharul au fost pănă la a triia domnie a lui Mihai Racoviță-vodă. Și scoțindu-l din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliță, și vrând să să fălească, au băut la masă cu acel păhar a lui Ștrfan-vodă, cu niște slugi boierești, ce era zlotași. Și bând mult cu acel păhar, s-au îmbătat și, fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela.”

 

    Legenda III povesteşte un episod din domnia lui Ştefan-vodă cel Bun, „când s-au apucat să facă mănăstirea Putna”. Alegând locul viitoarei mănăstiri, vodă a luat cu sine „pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă”, pentru a stabili locul zidirii, prin tragere cu arcul de pe „un vârvu de munte”. Primul a tras cu arcul Ştefan-vodă şi unde s-a înfipt săgeata acolo s-a hotărât să fie „prestolul” (masa din mijlocul altarului). Locul unde a ajuns săgeata vătafului de copii a marcat poarta mănăstirii, iar unde a căzut săgeata unuia dintre copii „au făcut clopotniţa”. Se zice că săgeata celuilalt copil s-a înfipt mai departe decât se dusese săgeata lui vodă şi acesta, mânios că a fost întrecut, i-a „tăiat capul acolo” şi „pe acel deluşel” s-a făcut o „bisericuţă de lemnu”.

  Mănăstirea s-a zidit şi era „tot cu aur poleită, zugrăveală mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară”. După moarte, Ştefan-vodă a lăsat mănăstirii „arcul lui şi un pahar [...] ce era în chipul marmurii albe”. În timpul domniei lui Constantin Cantemir, „au vinit nişte cazaci cu Ieşi, cu moldoveni joimiri” (mercenari)ca să jefuiască mănăstirea, ameninţând că, dacă sunt împiedicaţi, vor da foc. Ei au luat atunci „arcul lui Ştefan-vodă”, iar paharul a stat în mănăstire până în timpul celei de a treia domnii a lui Mihai Racoviţă, când, la o petrecere, nişte slugi boiereşti, „vrând să se fălească, au băut la masă cu acel pahar a lui Ştefan-vodă”. Îmbătându-se, ei au spart paharul, stricând astfel „un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela”.

  Povestitor talentat, Ion Neculce a creat o operă durabilă printr-o forţă artistică surprinzătoare, prin arta naraţiunii şi prin arta portretului. Cronicarul a scris in limba vorbită in Moldova timpului său ,nota predominantă a stilului este oralitatea, iar cronicarul - un artist al limbii noastre.

 

 

 Opinie--

Lectura este sau nu o modalitate de a te detașa de realitate, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul ,,Biruinţa unei iubiri ”de Dinu & Nelli Pillat, cât și la experiența personală sau culturală.

   În opinia mea lectura este importantă, deoarece prin intermediul cărților mă dezvolt intelectual și spiritual; lectura nu este o simplă activitate, este un mod prin care pot să mă detașez de o lume în care visurile sunt oprite de bariera realității; lectura simbolizează cunoașterea și setea de absolut, factorul primordial și calea prin care omul poate da frâu liber imaginației.

   În primul rând, cititorul reușește să experimenteze stări, emoții, trăiri, sentimente înalte alături de personaje care devin ,uneori,adevărați eroi.Am citit despre marii tenismeni și am trăit momente de tensiune,când am înțeles devotamentul lor pentru sport,am trăit cu intensitate momentele de succes,dar și înfrâgerile care i-au transformat în adevărați luptători.Și așa citind scrisoarea lui Nelli către,, Dinu drag”îi înțeleg trăirile pe care le-a încercat citind un roman despre destinul nefericit al unui om neînțeles de cei din jur.Astfel, și eu am înțeles că ele,cărțile, sunt mai mult decât niște simple foi puse între aceleași coperți, în  cărți trăiesc care ne tulbură momentele,trăim spaime ,dureri,dar și bucurii,învăț ce este încrederea,recunoștința,dreptatea. Cu fiecare carte citită fac cunoștință și cu autorul care se poate afla la o distanță considerabilă, atât în timp, cât și în spațiu.

   În al doilea rând, prin lectură mă pot transpune în felul de a fi al personajului sau să dau frâu liber imaginației, prin conturarea aspectelor care alcătuiesc lumea creată de autor. Citind,descoper în modele bune sau rele, modele de la care pot învăța și modele pe care nu ar trebui să le urmez niciodată. Citind, cred,că mă dezvolt personal, împrumut câte puțin din felul de a fi al fiecărui personaj, construindu-mi, cu timpul, propriul stil de a trăi.La fel ca autoarea scrisorii-Nelli-am trăit diferite senzații,oricum mi s-a explicat că,dacă mă voi gândi la întâmplările personajelor voi înțelege aceste manifestări.

   În concluzie, Pentru mine, lectura este un mijloc de eliberare a persoanei din fața problemelor. Lectura mă învață să fiu mai uman, să fiu diferit, să îmi formezi păreri, gânduri, vise. Citind, învăț să mediteziasupra scopurilor, înveț să visez și să îmi dorești ca aceste vise să se împlinească. Descopăr lumea dar și pe mine însumi.

 

Actualitatea comediei,,Chirița în provincie”

Această comedie pune în lumină o realitate românească din tr-un trecut ,dar sigur actual și-n zilele noastreși satirizează uneori prejudecățile societății contemporane autorului.

Chirița este personajul eponim al scrierilor ironizatoare ale lui Alecsandri. Ea este o femeie cochetă, cu simțăminte materne înflăcărate, cu un caracter puternic, ce denotă o eficientă capacitate de administrare a moșiei. În ,,Chirița în provinție”,  Chirița este o femeie de clasă, care se pliază pe stilul de viață occidental. Practică călăritul, are pretenția de a fi servită asemănător orânduirii din marile case aristocrate. În fapt, dorința ei de progres îi conferă un statut ridicol și banal. Amalgamul de franțuzisme adaptate în limbajul moldovenesc o poziționează pe aceasta în rândul obscurității, conturându-i o personalitate caraghioasă.

 Dragostea față de unicul fiu, Guliță, este dusă la extreme. Momentul în care câțiva țărani se plâng acesteia că odrasla ei ,,o ucis un viţăl la vânat, o dat foc bordeiului cu ciubucul cel de hârtie sau că a fost prins ţinând calea unei copile”, Chirița le răspunde acstora:,, Bine v‑o făcut sufleţălu!… De ce nu vă păziţi viţăii şi Măriucele? Guliță era copilul răzgâiat, care nu era mustrat pentru faptele sale, ci, dimpotrivă, era încurajat și apreciat de mama sa.

Căsătoria dintre Guliță și Luluța (o fată orfană a cărei avere era administată de Chirița și soțul acesteia, Grigori) este programată de soții Bârzoi, fără consimțământul fetei. Nu poate fi luată în calcul și părerea lui Gulță, întrucât acesta nu ajunsese la maturitatea rațională necesară elaborării unei opinii proprii. Un moment amuzant este cel în care, Leonaș (prieten din copilărie cu Luluța), nutrind sentimente pentru tânără, încearcă să împiedice logodna deghizându-se în mai multe personaje. Chirița este păcălită de Leonaș, iar această situație o poziționează în lumina cochetei și a naivei. Piesa lui Alecsandri rămâne a fi una actuală și astăzi, mai ales pentru că satirizează parvenitismul şi snobismului epocii, a stâlcirii limbii române, precum şi demascarea abuzurilor şi corupţiei din administraţia statului.

Mesajul este neschimbat: critica în privința lipsei manierelor, nedreptății, corupției, goanei după avere și lux. 

,,Chirița în provinție” este o ironizare a superficialului, a aparențelor și a lipsei de caracter. Este o comedie de moravuri, care nu poate fi caracteristică unei anumite perioade, ci se încadrează în fiecare etapă a evoluției societății românești, fiind actuală inclusiv în secolul al XXI- lea.

Chiriţa are tupeu. Chiriţa vrea şi face. Scopul ei e nobil: „să ne cioplim” de la mic la mare, ori cu voia, ori fără voia noastră. Pe Guliţă îl vrea franţuzit, Bârzoi rabdă de foame până seara, când mănâncă nimicuri, ea însăşi călăreşte, ba se suie şi în balon „dacă-i moda”!

 Sub haina ridicolă, Chiriţa are o esenţă luminoasă , femeie din clasa de mijloc, mamă informată şi receptivă la nou în privinţa educaţiei, soţie ambiţioasă, care conduce cariera soţului molâu, gospodină interesată de o viaţă sănătoasă: dietă şi mişcare, femeie vanitoasă fără ifose şi cochetă fără desfrâu, chiar şi la vârsta a doua. Chiriţa e plină de entuziasm în tot ce face.  Copleşeşte cu entuziasmul şi cu hazul ei. Chiriţa nu urăşte pe nimeni, nu se răzbună pe nimeni, nu pedepseşte niciodată, nu e la concurenţă cu nimeni decât cu ea însăşi, căci tot ce vrea este doar să trăiască într-o zare mai selectă. E autentică. Debordează de optimism. Râzi de ea, râzi cu ea, devii mai tolerant, mai bun.

Şi lumea românească de azi este plină de Chiriţe, sunt chiriţe meschine, fără haz, roase de patimi, de frustrări şi de invidii, de ambiţii nemăsurate, înverşunate pe ele însele şi pe toată lumea,nu știu să râdă,sunt preocupate de lucruri mărunte,dar importante pentru ele. Brusc nimeni nu le mai ajunge la nas, care nu mai sunt mulțumite de propriul oraș, de propria țară, de propriul anturaj și vor să călătorească,să vorbească cu accent străin.snobe...dacă sunt întrebate de un autor...cred că e vorba de o firmă de haine....

  De aceea, probabil, operelor clasicilor nu le trece „moda” pentru că sunt actuale şi recunoştem, parţial cel puţin, personajele pe care avem posibilitatea să le vedem în jurul nostru.

 

 

 

CEAHLĂUL

Prima relatare scrisă în care se vorbeşte că un munte al Moldovei ar fi similar cu Olimpul grecilor a fost a domnitorului Dimitrie Cantemir. În lucrarea „Descriptio Moldavie” („Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” – „Descrierea stării de odinioară şi de astăzi a Moldovei”), scrisă între anii 1714-1716, în limba latină.

  Titlul dat de Dimitrie Cantemir operei sale subliniază ideea sa de a crea o descriere a Moldovei, cuprinzând o analiză completa, din punctul de vedere geografic, istoric,economic, politic, etnografic, folcoloric, religioas, administrativ si militar al acesteia, reusind sa realizeze o sinteza admirabila de factori ce contribuie la individualitatea unui popor.

 În prima parte –geografică-este astfel descris muntele Ceahlău:

 „Cel mai înalt dintre munţi este Ceahlăul, care, dacă ar fi intrat în basmele celor vechi, ar fi fost atât de vestit ca şi Olimpul, Pindul sau Pelias.

Este așezat în părțile Neamţului, nu departe de izvorul Tazlăului, iar mijlocul lui e acoperit de zăpezi veșnice; pe vârful lui însă nu se găsește pic de nea, fiindcă pare să fie deasupra norilor de zăpadă. Din vârful său, care se înalță ca un turn, se prăvale un pârâu foarte limpede, ce se năpustește cu mare larmă peste stânci abrupte și se varsă în Tazlău. Drept în vârf se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coți, înfățișând, de nu mă înșel, o bătrână cu douăzeci de mioare, din a cărei parte firească curge într-una un izvor…

Înălțimea cea mai mare a muntelui se poate vedea mai cu seamă atunci când, pe timp senin, la asfințitul soarelui, el poate fi zărit de la Cetatea Albă, cetate ce se află la șaizeci de ceasuri drum depărtare, în întregime și atât de limpede, ca și când s-ar afla în apropiere”.

 

  Cantemir se oprește în,,Descriptio Moldaviae” –partea geografică- Cap. V. Despre munţii şi minerele Moldovei mai mult asupra muntelui Ceahlău, oferindu-ne o descriere ştiinţifică a acestuia, dar care cuprinde şi câteva imagini artistice.

 Olimpul Moldovei, așa cum mai este cunoscut Muntele Ceahlău sau Muntele Sfânt al dacilor este un munte special având istorie, spiritualitate, legende şi mister. Când evocă munții,Cantemir se înduioșează spunând că Ceahlăul, ”dacă ar fi intrat în basmele celor vechi”, ar fi fost la fel de vestit ca Olimpul, afirmă că numele de Ceahlău semnifică stâlp, coloană a cerului sau axis mundi. Pe vârful lui s-ar afla o statuie înfățișând o bătrână cu 20 de oi, și mărturisește că nu știe dacă este opera naturii sau a unui artist. Celebrul domnitor-cărturar, un inițiat, amintește despre Calea sacră, un fenomen optic de scurtă durată și constă în apariția spre vest, pentru cîteva minute, a mirificei Căi a Cerului. Datorită jocului de lumini și umbre din primele minute ale răsăritului, umbra vîrfului se proiectează pe cer pierzîndu-se în adîncimile acestuia, astfel încît pare că între cer și pămînt s-a deschis un imens și nesfîrșit drum întunecat mărginit în stînga de un parapet luminos. Calea sacră, care urma drumul Bâcului, până la Chișințu iar de acolo mai departe, spre est,este un drum interesant marcat de megaliți și chiar de mici piramide orientate pe aceeași direcție. 

Interesantă este legenda Babei Dochia şi a celor 20 de oi albe, care de fapt reprezintă Echinocţiul de primăvară sau Poarta astronomică din data de (1+20) ş 21 martie. Un semn caracteristic l-a văzut în straturile de gresii micacee, adesea fin conglomerate, cu intersecţii de marne. Cu cît privea mai sus, întîlnea tot mai des gresia şi apoi conglomeratele de Ceahlău în care apar, răspîndite într-o anumită ordine, klippele de calcar, despre care Dimitrie Cantemir a crezut că sînt un imens şi veşnic brîu de zăpadă în jurul muntelui.

Dimitrie Cantemir nu foloseste termeni vagi în Descriptio Moldaviae, dscrierea fiind foarte distinctă. Astfel,cât de înalt este muntele acesta se poate conchide din împrejurarea că în timpul cât cerul este senin și soarele se înclină spre apus, acest munte se poate vedea întreg și așa de curat de la Cetatea Albă. Comparațiile sunt expresive: Ceahlăul este compară cu Olimpul, Pindul sau Peliasul. Vârful muntelui este comparat cu un „turn”;la fel personificările: pârâul care uzvorăşte din munţe este personificat: „se năpusteşte cu multă larmă”;este plin de admirație: „statuia” înfăţişând o bătrână cu douăzeci de mioare” pare a fi „lucrată de mâna unui artist dibaci.” Descrierea Ceahlăului, a muntelui mitologic, este conturată prin elemente vizuale, cromatice și auditive. Mareție muntelui, în nemișcarea sa, i se adaugă și existența apei, semnul dinamicii, mișcării și al sunetului. Plasticitatea imaginilor artistice și comparațiile dau pregnanță tabloului unitar.Descrierea abundă în substantive și adjective-epitete.

Descrierea Ceahlăului poate fi comparată cu descrierea țării Ardealului  de Bălcescu.

      Vechea denumire a muntelui - aceea de Ceahlău - se regăseşte în cele mai vechi hărţi care s-au păstrat. Astfel: Mons-Czahlou îi spune Dimitrie Cantemir în harta publicată de fiul său Antioh Cantemir la Amsterdam, în 1737, ca adaos la "Descrierea Moldovei".