LEGENDA III

                   Textul:

,, III. Ștefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul Ștefan-vodă dintr-un vârvu de munte ce este lângă mănăstire. Și unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariu. Și este mult locu de unde au tras pănă în mănăstire. Pus-au și pe trii boierenași de au tras, pre vătavul de copii și pre doi copii din casă. Deci unde au cădzut săgeata vătavului de copii au făcut poarta, iar unde au cadzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotnița. Iar un copil din casă dzicu să fie întrecut pe Ștefan-vodă și să-i fie cădzut săgeata într-un delușel ce să cheamă Sion, ce este lângă mănăstire. Și este sămnu un stâlpu de piatră. Și dzic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adevăr nu să știe, numai oamenii așè povestescu. Fost-au și bisericuță1 de lemnu întru acel delușel și s-au răsipit, fiind de lemnu. Și așè au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită, zugrăvală mai mult aur decât zugrăvală, și pre dinlăuntru și pre denafară, și acoperită cu plumbu. Și dzicǔ călugării să fie fost făcut și sfeșnicile cele mari și cele mici și policandru și hora tot prisne de argint, și pe urmă să li fie luat un domnu și să fie făcut alteli de sprije, care le-am apucat și noi. Iar stricându-să un clopot mare la mănăstire și făcând călugării clopotul a doa oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare.

Lăsat-au Ștefan-vodă cel Bun la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui și un păhar, ce vorbiè călugării la mănăstire că este de iaspis, ce era în chipul marmurii albe și al farfurii, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire. Și arcul l-au fost trăgând cu vârtej. Și la vremea lui Constantin Cantemir-vodă, fiind răscoale, au vinit niște căzaci cu leși, cu moldoveni joimiri, vrând ca să jecuiască ce ori găsi în mănăstire. Deci fiind un turnu cu bună tărie, nu putè să jecuiască. Deci au dzis călugarilor să dè turnul, că nu vor lua a mănastirii nemică. Iar călugării necredzind, nu vrè să dè turnul. Iar acei căzaci cu leși și cu moldoveni îndată au aprinsu mănăstirea, iar călugării, vădzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunce, îndată, având pușci de apă, acei căzaci, leși și moldoveni au stânsu focul. Deci atunce au jecuit tot din turnu ce au fost a boieri și a neguțitori, iar a mănăstirii n-au luat nemică, fără numai arcul lui Ștefan¬vodă. Iar păharul au fost pănă la a triia domnie a lui Mihai Racoviță-vodă. Și scoțindu-l din turnu un egumen, pre anume Misail Chisiliță, și vrând să să fălească, au băut la masă cu acel păhar a lui Ștrfan-vodă, cu niște slugi boierești, ce era zlotași. Și bând mult cu acel păhar, s-au îmbătat și, fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela.”

 

    Legenda III povesteşte un episod din domnia lui Ştefan-vodă cel Bun, „când s-au apucat să facă mănăstirea Putna”. Alegând locul viitoarei mănăstiri, vodă a luat cu sine „pre vătavul de copii şi pre doi copii din casă”, pentru a stabili locul zidirii, prin tragere cu arcul de pe „un vârvu de munte”. Primul a tras cu arcul Ştefan-vodă şi unde s-a înfipt săgeata acolo s-a hotărât să fie „prestolul” (masa din mijlocul altarului). Locul unde a ajuns săgeata vătafului de copii a marcat poarta mănăstirii, iar unde a căzut săgeata unuia dintre copii „au făcut clopotniţa”. Se zice că săgeata celuilalt copil s-a înfipt mai departe decât se dusese săgeata lui vodă şi acesta, mânios că a fost întrecut, i-a „tăiat capul acolo” şi „pe acel deluşel” s-a făcut o „bisericuţă de lemnu”.

  Mănăstirea s-a zidit şi era „tot cu aur poleită, zugrăveală mai mult aur decât zugrăveală, şi pre dinlăuntru şi pre denafară”. După moarte, Ştefan-vodă a lăsat mănăstirii „arcul lui şi un pahar [...] ce era în chipul marmurii albe”. În timpul domniei lui Constantin Cantemir, „au vinit nişte cazaci cu Ieşi, cu moldoveni joimiri” (mercenari)ca să jefuiască mănăstirea, ameninţând că, dacă sunt împiedicaţi, vor da foc. Ei au luat atunci „arcul lui Ştefan-vodă”, iar paharul a stat în mănăstire până în timpul celei de a treia domnii a lui Mihai Racoviţă, când, la o petrecere, nişte slugi boiereşti, „vrând să se fălească, au băut la masă cu acel pahar a lui Ştefan-vodă”. Îmbătându-se, ei au spart paharul, stricând astfel „un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela”.

  Povestitor talentat, Ion Neculce a creat o operă durabilă printr-o forţă artistică surprinzătoare, prin arta naraţiunii şi prin arta portretului. Cronicarul a scris in limba vorbită in Moldova timpului său ,nota predominantă a stilului este oralitatea, iar cronicarul - un artist al limbii noastre.