un film--VÂNĂTOARE de OAMENI....

Rezumat (nu mi-a plăcut,dar m-a atras titlul)

În New Orleans, un veteran vagabond pe nume Douglas Binder (Chuck Pfarrer) este ținta unei vânători. I s-a dat o centură care conține 10.000 dolari și i s-a spus că trebuie să ajungă de partea cealaltă a orașului, unde ar putea câștiga banii și viața. El este vânat de organizatorul vânătorii Emil Fouchon (Lance Henriksen), un om de afaceri pe nume Lopaki (Bob Apisa), care a plătit 500.000 dolari pentru posibilitatea de a vâna un om, Pik van Cleaf (Arnold Vosloo), „mâna dreaptă” a lui Fouchon lui și alți mercenari inclusiv Stephan (Sven-Ole Thorsen) și Peterson (Jules Sylvester). Binder nu reușește să ajungă la destinație și este omorât cu două săgeți trase dintr-o arbaletă. Van Cleaf recuperează centura cu bani.

În timp ce-l căuta pe tatăl ei, fiica lui Binder, Natasha (Yancy Butler), este atacată de un grup de bandiți și este salvată de un bărbat fără adăpost, cu abilități excepționale în arte marțiale pe nume Chance Boudreaux (Jean-Claude Van Damme). Chance ezită inițial să se implice în misiunea ei, dar ca urmare a faptului că avea restanțe la sindicatulmarinarilor și nu se putea îmbarca pe nicio navă acceptă sarcina încredințată de Natasha de a-i fi ghid și gardă de corp în timpul căutarii. Între timp, lui Chance fără prietenul fără adăpost a lui Chance pe nume Elijah Roper este următorul ales pentru a participa la cânătoarea organizată de Fouchon și este, de asemenea, ucis.

Natasha descoperă că tatăl ei distribuia fluturași pentru o persoană pe nume Randal (Eliott Keener), care îi furniza în secret lui Fouchon oameni fara adapost, cu o experiență de război și fără legături de familie. Natasha îl întreabă pe Randal despre moartea tatălui său, dar ei sunt descoperiți de către Van Cleaf care trăgea cu urechea. Fouchon și Van Cleaf îl bat pe Randal pentru a-l pedepsi că lea- trimis un om care avea familie. Detectivul Mitchell (Kasi Lemmons) din New Orleans este reticent în a investiga dispariția lui Binder, până când corpul său este descoperit carbonizat în resturile unei clădiri abandonate. Moartea este considerată a fi accidentală, dar Chance cercetează ruinele și găsește plăcuța militară a lui Binder, care era străpunsă de una dintre șsăgețile trase cu arbaleta. Huligani lui Van Cleaf îl atacă brusc pe Chance și îl lasă inconștient pentru a-i alunga pe el și pe Natasha în afara orașului. Când își revine, el îi oferă lui Mitchell plăcuța militară ca o dovadă a faptului că Binder a fost asasinat. Pe măsură ce ancheta se apropie de ei, Van Cleaf și Fouchon decid să-și mute afacerea și încep să elimine martorii. Examinatorul medical care ascunsese probele vânătorilor și Randal sunt ambii executați. Mitchell, Natasha și Chance ajung ceva mai târziu la biroul lui Randall și sunt prinși într-o ambuscadă de către Van Cleaf și mai mulți dintre oamenii lui. În timpul schimbului de focuri, Mitchell este împușcată în piept și ucisă. Chance ucide câțiva mercenari și fuge împreună cu Natasha. Fouchon și Van Cleaf își adună echipa de mercenari și cinci vânători plătiți pentru a continua urmărirea.

Chance o conduce pe Natasha conduce la casa unchiului său, Douvee (Wilford Brimley), în Bayou și-i cere ajutorul pentru a-i învinge pe urmăritori. Chance, Natasha și Douvee atrag echipa de vânători la un depozit vechi cu măști pentru parada de Mardi Gras și-i ucid pe rând pe oamenii lui Fouchon. Van Cleaf este în cele din urmă împușcat mortal de către Chance. În cele din urmă, Fouchon este singurul care rămâne, dar el o ia ca ostatică pe Natasha și-i înfige o săgeată în piept lui Douvee. Chance se luptă cu Fouchon, apoi îi aruncă o grenadă în pantaloni. Vânătorul încearcă să demonteze grenada, dar nu reușește și moare în explozie. Chance, Natasha și Douvee ies din depozit în viață.

Pentru libertate

de George Coşbuc

                        Plângem, da, că prea ne doare!

                        Nu pe noi! Crescuţi în chin

                        Ne-amintim de-un timp cu soare

                        Şi-l cunoaştem cel puţin!

                        Plângem pe copii, sărmanii,

                        Că-ntr-al temniţei mormânt

                        Îşi încep în noapte anii,

                        Neştiind ce-i soare sfânt.

                        Plângem, da, şi strâns ne strângem

                        Lâng-olaltă, câţi suntem,

                        Dar să ştiţi că nu ne plângem

                        Ca nebunii cari se tem.

                        Robi, meniţi prin jocul sorţii,

                        Noi ai chinului suntem,

                        Însă nu, şi nu, ai morţii!

                        Nu cătăm noi adăpost

                        Nici în milă, nici în rugă;

                        Asta cear-o de la voi

                        Cel ursit să fie slugă

                        Dar n-o cereţi de la noi!

                        Vom răbda, privind în faţa

                        Orişicui, şi-a orice chin,

                        Că noi ştim că-i multă viaţă

                        Şi în noi, şi-n cei ce vin.

                        Blestemaţi pieri-vor judii

                        Cari s-abat din drumul drept

                        Ne-aţi adus stricarea legii

                        Şi ne staţi cu mâna-n piept.

                        O, şi-n loc s-aveţi ruşine,

                        Vă mândriţi cu ce-aţi adus:

                        Dar puterea, ştiţi voi bine,

                        Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,

                        Nici Eternul Domn! Vi-e dată

                        De-un vremelnic din Infern!

                        Deci vi-e binecuvântată

                        Şi la voi va fi-n etern!

                        Lumile-au văzut mirate

                        Cât de mult iubirăţi voi

                        Şuierul de bici ce bate

                        Fără de milă oameni goi!

                        Dar şi pentru noi rămâne

                        Timp ah, cine poate şti!

                        Şuierul acesta mâine

                        Cânt al lui Tirteu va fi!(poet antic)

                        Iar din lanţul ce-azi ne strânge

                        Pot să iasă spade, şi pot

                        Spadele să vadă sânge,

                        Nu de-al nostru însă tot!

                        Şi sfârşitul tău veni-va

                        Azi ori mâine, ori mai apoi!

                        Şi-o să poţi tu sta-mpotriva

                        Poate-a celor mai vreo doi,

                        Dar mai tari prin răzbunare

                        Şi prin ura lor turbaţi?

                        O să fii destul de tare,

                        Tot potopul să-l abaţi?

                        Eu nu chem această vreme,

                        Dar tiranul braţ al tău

                        Face totul ca s-o cheme,

                        Rău îngrămădind pe rău.

a înfruntat frigul.....

FRICA este prezentăăăăă.....

           Cele mai mari temeri îți devin sentințe, fricile îți conturează sfârșitul... 
Cum să nu te sperii de nimic, când ești om, ești slab și EI sunt puternici? 
Ar trebui să nu le lași să te domine, să fii curajos, să le înfrunți, 
Dar cum să faci asta, când ele te întregesc și te controlează ? n-au decât un scop:să te strivească?,iar dacă nu crezi ce vezi,întreabă-ți părinții și mai ales bunicii.Ei îți vor spune cum a fost odată ca niciodată....la fel este și astăzi....a înviat RĂUL  și nimeni nu are curajul să-l alunge! DE FRICĂ!!!!!!!!!!

poezii vechi.....

CÂNT(poezii de poeta OLARIU CARANICA)scrise de ani și totuși actuale.....

Din închisoare peste țarã 

Pornit-a cânt de primãvarã 

E cânt de haos și genuni 

E cântul marilor minuni

E zãmislit din dor și chin 

E cântul marelui destin.

S-alunge norii de pe cer 

Sã-nvie doinele ce pier 

S-aducã-n suflete luminã 

S-alunge jivina străină

Sã fie iarãși soare-n țarã

Si iarãsi mândrã primãvarã !

SI TOTUȘI VA VENI O ZI

Si totuși va veni o zi 

Când tirania va sfârși 

Se vor deschide grele porți 

Si vor ieși și vii și morți

Și țara întreagã va cânta 

Sus inima, sus inima !

Vor rãsuna și munți și vãi 

S-or rãscula voinici flãcãi 

Bãtrâni și mame și copii 

Vor fi cu toții facle vii

Și neamu-ntreg ei vor chema 

La luptã grea, la luptã grea !

Vor alunga de prin palate 

Jivini și liftele spurcate 

Și-or scoate și din vãgãuni 

Strigoii ce le-au fost stãpâni 

Din lanțuri te vor libera

O, țara mea, o, țara mea !

Vei fi mai mândrã ca un soare 

În straiele de sãrbãtoare 

Pãdurile vor înflori,

Câmpiile vor înflori

Și-n suflete va fi luminã

Țara mea divinã, țara mea divinã !

LA VOI GÂNDESC

La voi gândesc, o dragi prieteni 

dintr-o poveste-adevãratã, 

Soldați ai unui crez de aur, 

pentru o țarã minunatã.

Pe toți vã văd cu ochi jãratic 

și dure scânteieri de leu, 

Cu voi în fiecare clipã 

cântare dau lui Dumnezeu.

Vã simt în fiecare fibrã 

întinsã coardã peste hãu 

Vã simt toiag în clipe grele 

de deznãdejdi și de duh rãu. 

Vã simt în încleștarea surdã 

atâtor oarbe neputinți

Ce strãjuie la bolta neagrã 

a marilor ieșiri din minți.

Suntem cu toții ferecați 

cu grele lacãte de fier. 

Dar sufletu-i de necuprins, 

imaculat, cleștar de cer 

Din el va rãsãri lumina

și mântuirea va veni

Când ceru-ntreg se va deschide 

și sfânta împãrãteascã zi.

Dacă aș fi o pasăre......

Daca aș fi o pasăre....aș zbura...nu m-aș opri nici când picuri grei ar cădea pe aripile mele,nici când fulgere m-ar urmări,sau când vântul m-ar împinge,nici când soarele m-ar arde,sau când norii grei m-ar acoperi.Aș zbura de dimineață până seara în înaltul cerului, iar noaptea aș coborî încet,savurând tăcerea. Nu mi-aș urma suratele,nici părintii, nici copiii, aș fi liberă și singură. Și singuratea mea îmi va umple dorul și dorința de a face altceva. Aș vizita în fiecare zi alt loc, aș admira bogățiile naturii și aș contempla minunățiile realizate de oameni.
Dacă într-o zi cineva m-ar închide într-o colivie, aș suferi. Nu m-aș mai hrăni și inima mi s-ar rupe în bucățele. Agonia m-ar omorî încet, încet și într-un final n-ar mai rămâne nimic.
Dar, daca m-aș naște într-o colivie și, după ani de zile, poarta mi-ar fi deschisă, aș rămâne pe loc.Mi-ar fi frică să fac un pas fără ajutor.Aș avea nevoie de un imbold. Emoțiile m-ar copleși, chiar dacă neîncrezatoare aș aspira la cunoașterea necunoscutului....Și uite că am fost aruncată în libertate. Din primul moment, în care am gustat gustul libertății, viața mea a început.Până în acel moment n-am trăit,am avut impresia că trăiesc. Și am devenit o pasăre care zboară tot mai sus,mai cade,se ridică,se mai lovește, se împiedică dar într-un final își ia zborul. O pasăre pe care n-o mai leagă nimeni, pe care o găsești dar n-o mai aduci înapoi în colivie. Uneori are tentative...vine stă puțin,revine la starea primordială și apoi zboară iarăși. Cu o viteză nemaintâlnită, cu o dorință arzătoare de a scăpa. In colivie se îmbolnăvește..... moare......

un roman: INSTALAREA FRICII

Nu numai de viaţă: mi-e frică de tot. A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi. Să nu-ţi fie frică, dacă n-ai de ce să te temi. Să nu-ţi fie frică, dacă n-ai de ce să te temi,pentru că frica este lipsa credinţei în Dumnezeu.

Un ROMAN care trebuie citit  ACUM!!!!!!!!!!!(indiferent de vârstă sau de câte clase aveți):                           INSTALAREA FRICII de Rui Zink

       Cineva bate la ușă. Și insistă.

O tânără mamă în capot își ascunde băiatul în baie. Bănuiește că sunt ei, dar speră să nu fie așa. Bătăile în ușă insistă. Ea ezită – să le deschidă? Să pretindă că nu e nimeni acasă? Oricum se vor întoarce. Și le deschide. Am venit să instalăm frica,știm ce facem...suntem tehnicieni!!! Doi străini, unul ferchezuit și locvace ca un corporatist de succes, plin de zâmbete lucioase, celălalt, îndesat și ursuz ca un pitic de grădină.(putea fi două femei:una înaltă cu fața nemișcată,cealaltă mai scundă...sau un bărbat cu privirea în gol și o femeie înaltă...sau...sau....)

N-ar fi fost nimic deosebit, dacă ei nu erau instalatorii fricii. Noua paradigmă a statului, obiectivul patriotic ultim, prin care suntem forțați să acceptăm, să fim în siguranță. Și cum să fii în deplină și nețărmuită siguranță, dacă nu prin frica naturală?

Femeia, cu inima strânsă, se gândește la copilul pe care l-a închis în baie. Speră să nu-l descopere. Speră să facă liniște. Slujbașul bondoc cu moacă de tractorist la pensie se duce țintă în sufragerie, unde își așază sculele să se apuce de treabă. De instalat aparatul pentru frică. Între timp, străinul cu față de corporatist își începe pledoaria.

!!!De ce statul a dat lege ca în fiecare casă să existe un aparat al fricii? Pentru că frica se preocupă, pentru că nu poți să trăiești în arbitrarietate. Frica e salvatoare, e răbdătoare cu evoluția. Frica stă la pândă, leneșă și lascivă, frica știe ce e mai bun pentru tine. Frica e un pariu sigur și e atentă. Frica nu uită, frica tace. Frica respiră. Frica trebuie instalată.

Nu, nu există motiv să-ți fie frică de frică. Frica e totul. Frica te apără de pandemii, frica te ține în viață. Cum ar fi o lume fără frică? Crizele economice, halucinante și lacome, te înghit pe nemestecate. N-ai bani, n-ai resurse, n-ai nimic. Cum să nu-ți fie frică? Cum să nu-ți fie frică de vecinul tău? Dacă e un geniu homicid, un pedofil care păstrează bucăți din copiii pe care-i taie în formol? Orice e posibil. Scenariile cele mai prăpăstioase și mai sufocante sunt mult prea aproape de tine să nu-ți fie frică de posibilitatea lor. Copiilor trebuie să le fie frică. Trebuie să învețe că frica e tămăduitoare, că ea îi călăuzește pe copiii din basme prin Pădurea vrăjită în care, la orice pas, îi pândește un pericol. Oamenii mari trebuie să înțeleagă și să accepte oroarea economiei. Piața. Piețele atât de sensibile, instabile, capricioase ca niște nimfe tolănite la soare. Orice se poate întâmpla cu piețele. Deci de ce să nu-ți fie frică? Mai mult chiar, de ce să nu simți paranoia? Și cei doi instalatori ai fricii își ling buzele, hulpavi, sexuali, flămânzi, în așteptarea prăzii.

Bătrânii, căpușele care sug progresul și vlaga societății. Și ei trebuie să simtă frică. Trebuie eliminați. Bătrânul trebuie să se teamă de tânăr. Tânărul de bătrân. Trebuie să se mănânce între ei cu poftă. E o lume în care devorezi sau ești devorat. Frica e necesară. E sănătoasă.

Femeia însă e nedumerită și neputincioasă. Rămâne mută ca o stâncă. Ce-ar putea să zică? Ce mai rămâne de zis în dialogul ăsta care ia forme tot mai brutale, mai scabroase, mai machiavelice? Femeia tace și așteaptă să termină odată și să plece. Femeia e copleșită de prezența celor două entități atât de volubile. Întreg spectacolul, discursului personajului prezentabil, pe care autorul îl numește bunul vorbitor, pentru că este singurul articulat dintre cei doi, devine grotesc. Tensiunea dintre paginile cărții este tot mai carnală, mai nemijlocită.

Întreg tabloul cărții, pagină după pagină, pare un episod cataleptic. Al întregii lumi, al tău. Totul amorțește într-o rigiditate definitivă, pe când cei doi călăi te privesc în ochi, spunându-ți adevăruri laconice, veninoase. Adevăruri cu o singură față, cea convenabilă, cea care le servește scopului – cel al instalării fricii până în viscerele tale. Frica este aievea și ei sunt propovăduitorii Binelui Suprem al Lumii – acceptarea și abandonarea în frică. Dogmele pe care le debitează ajung gradual de intensitatea unei liturghii, ținute însă de țârcovnicii Bisericii Fricii. Secerați de valul extatic al sectanților care trăiesc teofanii, cei doi își arogă până la urmă statutul de zeități ai fricii ultime – frica de a fi o victimă.

Finalul este neașteptat. În același ton al ferocității, al stării prime de animal pe care încearcă să o inducă cei doi, femeia are un răspuns surprinzător de simetric (sau nu?). În toată muțenia și mirarea ei pe durata emfazei celor doi, ea ripostează. Iar victima devine călău într-o ironie superbă și nemiloasă. Cruzimea – legitimă, până la urmă – a mamei aparent ingenue, plăpânde, rătăcite și neajutorate, este paradoxul cel mai tulburător al acestei cărți. Instalatorii fricii, atotputernici în fața femeii neajutorate, vor sfârși prin a fi devorați de victimă.

            – Buna ziua, dragă doamnă, spune cel în costum, cu aerul sau fals. Am venit să

instalăm frica. Doamnă, progresul nu așteaptă. E spre binele țării,noi suntem tehnicieni.”

 Instalarea fricii nu face scenarii ale unui viitor posibil în care lumea s-ar putea să fie condusă de frică și prin frică, ci prezintă situații reale ale lumii contemporane, amenințări prezente, nu viitoare, cu care ne confruntăm deja, dar pe care preferăm să le ignorăm ca să putem trăi în continuare, fără să ne simțim sufocați de teamă pentru ziua de mâine. Oricare dintre aceste scenarii posibile poate fi un nou butoi de pulbere sau poate sta la baza unei noi nevroze contemporane:toți vorbesc cu mâna la gură,să nu li se citească vorbele,vorbesc în baie cu robinetele deschise,vorbesc codat,telefoanele sunt schimbate ca șervețelele și mai ales fiecare privește pe fiecare cu bănuială:e cumva de ăia????

Frica  ia  forme impunătoare. Frica e înțeleaptă. Frica știe ce e mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar și atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubește.

Ceea ce vrea Zink să transmită prin intermediul acestui roman este o poveste a fricii: de la origini și până la consecințe, omul tinde să se lase convins de imposibilitatea de a anihila frica, dar, totodată, îi este relevat motivul pentru care, fără ea, societatea nu ar putea funcționa. Totul se rezumă la un joc de interese și o luptă de supraviețuire, în care oamenii devin marionete ale marilor instituții, organizații servicii, lăsându-se încătușați de temerile care ajung să îi controleze. Ca într-un regim dictatorial etern, omului modern îi sunt impuse temerile, printr-un sistem de propagandă voalat, care îl fac să creadă ca „așa e mai bine” și că „asta este singura șansă”.

-Toți trebuie să facem sacrificii.
-Unii o fac, dedicându-se trup și suflet.
-Alții luând hotărâri care cer curaj politic.
-Nimeni nu vrea să moară.
-E egoismul uman tipic.
-Nimeni nu vrea să îi fie foame.
-Nimeni nu vrea să facă sacrificii.
-Dar cineva trebuie să moară.
-Cuiva trebuie să îi fie foame.
-Pur și simplu, prăjitura nu ajunge pentru toți.

Sfârșitul romanului este cathartic(purificator) pentru femeie, personajul fără nume care reprezintă întreaga specie umană în lupta împotriva sistemelor de opresiune,împotriva serviciilor secrete. Rolurile sunt inversate, iar încercarea de a readuce omenirea la timpuri ancestrale eșuează-în roman(în realitate,trăim continuu în frică,întrebându-ne: mâine ce se va mai întâmpla,ce legi,ce ordonanțe noi ne vor conduce viața?)

   Există momente când o persoană simte înainte de a simți. O rămășiță din vremuri primitive, când animalul- om trebuia să fie vigilent în fiecare clipă, vremuri, când frica era omniprezentă, omnipotentă și nu trebuia instalată artificial, fiindcă era întotdeauna acolo: în întunericul nopții, în răgetele fiarelor, în meteoriți, în multitudinea amenințărilor. Vremurile când numerele încă mai erau calibrate, când oamenii  încă nu erau stăpâni pe celelalte specii,vremuri când natura încă avea forța de lege.

                   Acum ne este frică? DA!!!!!!!!!!!de cine?DE TOȚI și TOATE!!!!!!!!!!!!