un roman: INSTALAREA FRICII

Nu numai de viaţă: mi-e frică de tot. A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi. Să nu-ţi fie frică, dacă n-ai de ce să te temi. Să nu-ţi fie frică, dacă n-ai de ce să te temi,pentru că frica este lipsa credinţei în Dumnezeu.

Un ROMAN care trebuie citit  ACUM!!!!!!!!!!!(indiferent de vârstă sau de câte clase aveți):                           INSTALAREA FRICII de Rui Zink

       Cineva bate la ușă. Și insistă.

O tânără mamă în capot își ascunde băiatul în baie. Bănuiește că sunt ei, dar speră să nu fie așa. Bătăile în ușă insistă. Ea ezită – să le deschidă? Să pretindă că nu e nimeni acasă? Oricum se vor întoarce. Și le deschide. Am venit să instalăm frica,știm ce facem...suntem tehnicieni!!! Doi străini, unul ferchezuit și locvace ca un corporatist de succes, plin de zâmbete lucioase, celălalt, îndesat și ursuz ca un pitic de grădină.(putea fi două femei:una înaltă cu fața nemișcată,cealaltă mai scundă...sau un bărbat cu privirea în gol și o femeie înaltă...sau...sau....)

N-ar fi fost nimic deosebit, dacă ei nu erau instalatorii fricii. Noua paradigmă a statului, obiectivul patriotic ultim, prin care suntem forțați să acceptăm, să fim în siguranță. Și cum să fii în deplină și nețărmuită siguranță, dacă nu prin frica naturală?

Femeia, cu inima strânsă, se gândește la copilul pe care l-a închis în baie. Speră să nu-l descopere. Speră să facă liniște. Slujbașul bondoc cu moacă de tractorist la pensie se duce țintă în sufragerie, unde își așază sculele să se apuce de treabă. De instalat aparatul pentru frică. Între timp, străinul cu față de corporatist își începe pledoaria.

!!!De ce statul a dat lege ca în fiecare casă să existe un aparat al fricii? Pentru că frica se preocupă, pentru că nu poți să trăiești în arbitrarietate. Frica e salvatoare, e răbdătoare cu evoluția. Frica stă la pândă, leneșă și lascivă, frica știe ce e mai bun pentru tine. Frica e un pariu sigur și e atentă. Frica nu uită, frica tace. Frica respiră. Frica trebuie instalată.

Nu, nu există motiv să-ți fie frică de frică. Frica e totul. Frica te apără de pandemii, frica te ține în viață. Cum ar fi o lume fără frică? Crizele economice, halucinante și lacome, te înghit pe nemestecate. N-ai bani, n-ai resurse, n-ai nimic. Cum să nu-ți fie frică? Cum să nu-ți fie frică de vecinul tău? Dacă e un geniu homicid, un pedofil care păstrează bucăți din copiii pe care-i taie în formol? Orice e posibil. Scenariile cele mai prăpăstioase și mai sufocante sunt mult prea aproape de tine să nu-ți fie frică de posibilitatea lor. Copiilor trebuie să le fie frică. Trebuie să învețe că frica e tămăduitoare, că ea îi călăuzește pe copiii din basme prin Pădurea vrăjită în care, la orice pas, îi pândește un pericol. Oamenii mari trebuie să înțeleagă și să accepte oroarea economiei. Piața. Piețele atât de sensibile, instabile, capricioase ca niște nimfe tolănite la soare. Orice se poate întâmpla cu piețele. Deci de ce să nu-ți fie frică? Mai mult chiar, de ce să nu simți paranoia? Și cei doi instalatori ai fricii își ling buzele, hulpavi, sexuali, flămânzi, în așteptarea prăzii.

Bătrânii, căpușele care sug progresul și vlaga societății. Și ei trebuie să simtă frică. Trebuie eliminați. Bătrânul trebuie să se teamă de tânăr. Tânărul de bătrân. Trebuie să se mănânce între ei cu poftă. E o lume în care devorezi sau ești devorat. Frica e necesară. E sănătoasă.

Femeia însă e nedumerită și neputincioasă. Rămâne mută ca o stâncă. Ce-ar putea să zică? Ce mai rămâne de zis în dialogul ăsta care ia forme tot mai brutale, mai scabroase, mai machiavelice? Femeia tace și așteaptă să termină odată și să plece. Femeia e copleșită de prezența celor două entități atât de volubile. Întreg spectacolul, discursului personajului prezentabil, pe care autorul îl numește bunul vorbitor, pentru că este singurul articulat dintre cei doi, devine grotesc. Tensiunea dintre paginile cărții este tot mai carnală, mai nemijlocită.

Întreg tabloul cărții, pagină după pagină, pare un episod cataleptic. Al întregii lumi, al tău. Totul amorțește într-o rigiditate definitivă, pe când cei doi călăi te privesc în ochi, spunându-ți adevăruri laconice, veninoase. Adevăruri cu o singură față, cea convenabilă, cea care le servește scopului – cel al instalării fricii până în viscerele tale. Frica este aievea și ei sunt propovăduitorii Binelui Suprem al Lumii – acceptarea și abandonarea în frică. Dogmele pe care le debitează ajung gradual de intensitatea unei liturghii, ținute însă de țârcovnicii Bisericii Fricii. Secerați de valul extatic al sectanților care trăiesc teofanii, cei doi își arogă până la urmă statutul de zeități ai fricii ultime – frica de a fi o victimă.

Finalul este neașteptat. În același ton al ferocității, al stării prime de animal pe care încearcă să o inducă cei doi, femeia are un răspuns surprinzător de simetric (sau nu?). În toată muțenia și mirarea ei pe durata emfazei celor doi, ea ripostează. Iar victima devine călău într-o ironie superbă și nemiloasă. Cruzimea – legitimă, până la urmă – a mamei aparent ingenue, plăpânde, rătăcite și neajutorate, este paradoxul cel mai tulburător al acestei cărți. Instalatorii fricii, atotputernici în fața femeii neajutorate, vor sfârși prin a fi devorați de victimă.

            – Buna ziua, dragă doamnă, spune cel în costum, cu aerul sau fals. Am venit să

instalăm frica. Doamnă, progresul nu așteaptă. E spre binele țării,noi suntem tehnicieni.”

 Instalarea fricii nu face scenarii ale unui viitor posibil în care lumea s-ar putea să fie condusă de frică și prin frică, ci prezintă situații reale ale lumii contemporane, amenințări prezente, nu viitoare, cu care ne confruntăm deja, dar pe care preferăm să le ignorăm ca să putem trăi în continuare, fără să ne simțim sufocați de teamă pentru ziua de mâine. Oricare dintre aceste scenarii posibile poate fi un nou butoi de pulbere sau poate sta la baza unei noi nevroze contemporane:toți vorbesc cu mâna la gură,să nu li se citească vorbele,vorbesc în baie cu robinetele deschise,vorbesc codat,telefoanele sunt schimbate ca șervețelele și mai ales fiecare privește pe fiecare cu bănuială:e cumva de ăia????

Frica  ia  forme impunătoare. Frica e înțeleaptă. Frica știe ce e mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar și atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubește.

Ceea ce vrea Zink să transmită prin intermediul acestui roman este o poveste a fricii: de la origini și până la consecințe, omul tinde să se lase convins de imposibilitatea de a anihila frica, dar, totodată, îi este relevat motivul pentru care, fără ea, societatea nu ar putea funcționa. Totul se rezumă la un joc de interese și o luptă de supraviețuire, în care oamenii devin marionete ale marilor instituții, organizații servicii, lăsându-se încătușați de temerile care ajung să îi controleze. Ca într-un regim dictatorial etern, omului modern îi sunt impuse temerile, printr-un sistem de propagandă voalat, care îl fac să creadă ca „așa e mai bine” și că „asta este singura șansă”.

-Toți trebuie să facem sacrificii.
-Unii o fac, dedicându-se trup și suflet.
-Alții luând hotărâri care cer curaj politic.
-Nimeni nu vrea să moară.
-E egoismul uman tipic.
-Nimeni nu vrea să îi fie foame.
-Nimeni nu vrea să facă sacrificii.
-Dar cineva trebuie să moară.
-Cuiva trebuie să îi fie foame.
-Pur și simplu, prăjitura nu ajunge pentru toți.

Sfârșitul romanului este cathartic(purificator) pentru femeie, personajul fără nume care reprezintă întreaga specie umană în lupta împotriva sistemelor de opresiune,împotriva serviciilor secrete. Rolurile sunt inversate, iar încercarea de a readuce omenirea la timpuri ancestrale eșuează-în roman(în realitate,trăim continuu în frică,întrebându-ne: mâine ce se va mai întâmpla,ce legi,ce ordonanțe noi ne vor conduce viața?)

   Există momente când o persoană simte înainte de a simți. O rămășiță din vremuri primitive, când animalul- om trebuia să fie vigilent în fiecare clipă, vremuri, când frica era omniprezentă, omnipotentă și nu trebuia instalată artificial, fiindcă era întotdeauna acolo: în întunericul nopții, în răgetele fiarelor, în meteoriți, în multitudinea amenințărilor. Vremurile când numerele încă mai erau calibrate, când oamenii  încă nu erau stăpâni pe celelalte specii,vremuri când natura încă avea forța de lege.

                   Acum ne este frică? DA!!!!!!!!!!!de cine?DE TOȚI și TOATE!!!!!!!!!!!!