GREUCEANU

 

-Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvăluie originea,este un viteaz.cu numele  Greuceanu, care se încumetă să elibereze Soarele și Luna,lumina vieții, din captivitatea zmeilor .

-Greuceanu este un basm popular cules de Petre Ispirescu,i-a fost povestit autorului de către Michalache Constantin, din mahalaua Delea-Veche, București, în 1876. El face parte din colecția ,,Legende sau basmele românilor.”

-Basmul ete o narațiune în proză, în care personajele, reprezentând binele:Greuceanu,fratele său luptă cu forțe potrivnice, pe care le biruie:zmeii, zmeoaicele,sfetnicul cel mincinos, diavolul.

-Tema basmului este lupta dintre bine şi rău: binele este reprezentat de Greuceanu, un Făt-Frumos care luptă împotriva zmeilor, care reprezintă răul, își asumă marele risc.

- Motivele care constituie subiectul basmului sunt:  motivul aspirației spre lumină, motivul frăției de cruce, motivul metamorfozelor, motivul luptei drepte împotriva zmeilor, zmeoaicele, motivul dorinței împlinite, motivul înlăturării minciunii, motivul răsplătirii,motivul împlinirii umane prin căsătorie.

-Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea realizându-se subtil prin formulele de început, mediane și de sfârșit în povestirea faptelor basmului.

-În ceea ce priveşte structura şi compoziţia, basmul foloseşte o serie de formule specifice:
a) - de început: "A fost odată ca niciodată"; "Amu, cică un împărat..," care au rolul de a desprinde parcă pe ascultător (basmele se spun, de obicei şi, deci, se ascultă) de lumea reală şi de a-l propulsa pe "cărările" acelei lumi închipuite, miraculoase;
b) - de mijloc (mediane): "Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este"; "Şi se luptară/ şi se luptară/ zi de vară/ până-n seară"; "Şi merseră, şi merseră"; acestea, ca şi altele, având menirea să împingă înainte acţiunea, stimulând, totodată, atenţia ascultătorului;
c) - de sfârşit (încheiere): "Şi eu încălecai pe-o şa, şi vă spusei povestea-aşa /şi vă povestii dumneavoastră aşa"; sau: "'Ncălecai p-un mărăcine,/ să m-asculte orişicine" - formule care vin să risipească parcă vraja închipuirilor, reconectând ascultătorul la impulsurile lumii reale.
Sunt folosite, de asemenea, alte elemente cu vădita încărcătură simbolică - cifra trei:trei zmei, trei zmeoaice; încercările, în lupte, se fac de trei ori; pentru schimbare, transformare: Diavolul a luat  paloșul și, dându-se de tri ori peste cap, s-a făcut stană de piatră.

 unele personaje se dau de trei ori peste cap.

- Rezumat:

Împăratul Roșu a dat de știre că cel ce va recupera soarele și luna din mâinile zmeilor care le-au furat, va primi jumătate din împărăție, dar și pe fiica sa de soție. Însă, celui ce se va încumeta, dar va nu izbuti, i se va tăia capul.

După ce au încercat mulți voinici, dar fără succes, se încumetă și Greuceanu. La drum îl ia și pe fratele său și poposesc la Faurul pământului, cu care se sfătuiește. După ce-au mers ei cale lungă, Greuceanu se desparte de fratele său și continuă drumul singur. După un timp ajunge la casa zmeilor și se transformă în porumbel. Dar zmeoaicele îl recunosc și fug în casă. Greuceanu se dă din nou peste cap și se transformă într-o muscă. Pătrunde în casă și ascultă discuția lor, astfel, află când se vor întoarce cei trei zmeii acasă. Îi așteaptă la pod, apoi se luptă cu fiecare. Cu unul seara, cu unul la miezul nopții, iar cu al treilea spre dimineață, reușind să-i omoare pe toți. De la zmeul cel mare află unde sunt soarele și luna și le pune la loc pe cer. Bucuros, se reîntâlnește cu fratele său și pornesc spre împărăția împăratului Roșu. Pe drum, însă, fiicele zmeului îi întind o capcană transformându-se într-un păr cu fructe coapte, respectiv într-o grădină cu flori și apă rece. Știind însă de planul lor, Greuceanu le omoară. După ce-au pornit din nou la drum, o văd pe zmeoaica cea mare în urma lor. Dar ajung la timp la Faurul pământului și se ascund. Când aceasta îl roagă pe Greuceanu să facă o gaură în perete doar pentru al vedea, Faurul pământului pune în dreptul ei statuia din fier încins cu chipul lui Greuceanu. Zmeoaica pe îndată îl înghite crezând că este adevăratul Greuceanu și moare pe loc, transformându-se într-un munte de fier. După ce-au porni din nou la drum, Greuceanu îl trimite pe fratele său înainte pentru a-i anunța împăratului venirea sa. Apoi Greuceanu este păcălit de un drac care-i fură paloșul. Dracul înmânează paloșul unui slujitor cu care se înțelesese întocmai. Cu paloșul în mână, acesta se prezintă în fața împăratului și declară că el a găsit luna și soarele. Astfel, când fratele lui Greuceanu ajunge la palat este închis fiind considerat un impostor.

Când ajunge și Greuceanu la împărat și descoperă cele petrecute se întoarce numaidecât la locul unde se întâlnise cu dracul și dându-se peste cap se transformă într-un buzdugan mare și începe a lovi statuia în care se prefăcuse dracul. Astfel, își găsește paloșul.

-  Spațiul pe care Greuceanu îl străbate : lumea de jos moartea; spatiul poate fi indentificat cu regatul Imparatului Rosu-pământul; lumea de jos- moartea; cerul:.

   -Timpul acțiunii este imprecis,,odată”

-Conflictele:Există un conflict inițial-zmeii au furat soarele și luna-care perturbă echilibrul lumii.Greuceanu dorește restabilirea ordinei în lume.Parcurge un drum inițiatic cu multe încercări,luptând și biruind trei zmei.Folosește ajutorul unor forțe supranaturale prietenoase:Faurul Pământului.În final echilibrul este restabillit prin victoria asupra zmeilor și readucerea soarelui și a lunii pe cer.

-Personaje:

Greuceanu - care ăși dezvăluie calitatile: vitejia,,Pe vremea aceea se afla un viteaz pre nume Greuceanu";, credinîa in Dumnezeu ;ințelep­ciunea ,,era mester la cuvânt ", bunaăatea,,scapa de la moarte pe cei doi fugari, iarta pe slujitorul impostor, necruțător cu dușmani:ii taie făra mila pe cei trei zmei sipe zmeoaice, lovește stana de piatră sub care se ascunsese dia­volul":; capacitatea de a se metamorfoza, dupa o "tehnica" deprinsa de la fratele sau de cruce ("Vezi ca el ascultase nazdravaniile ce-l invatase Faurul-pamintului"), putința de a ințelege graiul făpturilor de pe alt tărâm ("se facu o musca si intra in camera zmeilor (...) si asculta la sfatul lor"), ceea ce il ajuta sa recunoasca adversarii metamorfozati, la rindul lor, intr-un par, in floare si fântină, intr-un nor care vine "ca un vârtej" sau ca "o flăcăruie", în stană de piatră, Posesia paloșului îl ridică deasupra obișnuitului, conferindu-i o notă de fantastic. Eroul se distinge prin: invulnerabilitate, forță, frumusețe trupească și sufletească.

Ajutoarele lui - fratele de sânge și fratele de cruce –primul apartțne lumii normalului, rolul lui fiind, destul de nesemnificativ:iî as­teaptă pe erou bucurându-se; se.duce să vestească impăratului sosirea fratelui victorios, dar este trimis la închisoare de sfetnicul mincinos; cel de al doilea aparține lumii supranaturale, fiind ,,năzdrăvan" :ucide Zmeoaica-mamă care vrea să-l inghită pe acesta, însuflețește caii de fier.

Adversarii aparțin, de regula, non-umanului: zmei și zmeoaice, care trăiesc in locuri îndepărtate, un diavol șchiop,singurul care știe ",,secretul" paloșului lui Greuceanu;,,un mangosit de sfetnic d-ai împaratului Roșu"care se vinde diavolului.

Împăratul Roșu rămâne in li­mitele umanului: este  înșelat de Greucea­nu, iertându-i pe cei doi care n-au adu aștrii, este condus de un spirit de dreptate :"la mine paătinire nu este scris", are înțelep­ciunea vârstei, neluind hotanri pripite ("Primi imparatul sa mai astepte pina ce sa se intoarca Greuceanu").

-Stilul din basmul Greuceanu are trasaturile stilului popular,este expresiv, bogat, nuanțat, termeni regionali, cu expresii ale limbii vorbite, fiindcă oralitatea este o trăsătura caracteristică a stilului popular. Oralitatea stilului se realizează și cu ajutorul vorbirii directe.Narațiunea curge firesc, aidoma unei povestiri adresate ascultătorilor, autorul intervenind des cu apelative ca: măre, iaca, nene, vericule, boieri dumneavoastră.Hiperbolele au rolul de a impresiona prin exagerarea efectelor: ,,se zguduia unul pe altul de se cutremura pămantul,,,a lovit stana de se cutremura pămantul,,, cu o falcă în cer si cu alta in pamant.”

Concluzia:basmul Greuceanu cuprinde ca valori: credinta, speranta, dragostea, adevarul, frumosul, binele. Drumul străbătut de Greuceanu este un traseu al biruinței asupra forțelor care vor să distrugă viața.

 

 

                                          MOARA CU NOROC

Simboluri

Moara, prin scopul său de a măcina, sugerează măcinarea sufletelor și degradarea oamenilor.

Cele 5 cruci care stau înaintea morii sunt un alt semn prevestitor, sunt prezentate de către narator fiind o binecuvântare drept simbol al locului sfânt.

Piatra, face legătura cu sufletul, deoarece ea este trimisă de Dumnezeu. Fiind piatră cioplită cea de la Moara cu noroc, simbolul ei se mută către desacralizarea,pierderea caracterului sfânt al lucrării divine, către robie.

Moara cu noroc este un simbol al norocului și al prosperității, (În basmele românești, moara cu noroc este prezentată ca un personaj magic, cu puteri și abilități speciale. Ea este descrisă ca o femeie în vârstă, cu puteri magice și cu capacitatea de a aduce noroc și prosperitate celor care o ajută.

Cele trei cruci de lemn par a fi rămase pentru ceilalți membrii ai familiei – bătrâna și copiii.

Lemnul, simbol al materiei și al prelucrării, dă libertate mișcării individului.

Tema susține caracterul realist, dar și pe cel psihologic al nuvelei: efectele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire.

Din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social.

Din perspectiva psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiță care este sfâșiat de dorințe puternice, dar contradictorii: să rămână om cinstit, pe de o parte, și să se îmbogățească alături de Lică, pe de altă parte.

 

,,Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă, adică o specie epică în proză, cu un fir narativ central și o constructie epică riguroasă, beneficiind de un conflict concentrat. Personajele, relativ puține, scot în evidență evoluția personajului  principal, puternic individualizat.

             Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările personajului principal, care trăiește un conflict interior moral și se transformă sufletește, iar analiza se realizează prin tehnici de investigație psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate însoțite de elemente de gestică și mimică.

             Este o nuvelă realistă prin: tema familiei și a dorinței de înavuțire, obiectivitatea perspectivei narative, includerea de personaje tipice pentru o categorie socială (Ghiță reprezintă tipul cârciumarului dornic de îmbogățire; Pintea este jandarmul; Lică este sămădăul, dar și tâlharul), verosimilitatea (prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea), tehnica detaliului semnificativ în descriere (drumul și locul de la Moara cu noroc) și în portretizare.

,,Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de îmbogățire. Tema poate fi privită din mai multe perspective: din perspectivă socială, nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social (din cizmar vrea să devină hangiu) și de a asigura familiei sale un trai mai bun; din perspectivă moralizatoare, nuvela prezintă consecințele nefaste ale dorinței de a avea bani; din perspectivă psihologică, nuvela evidenţiază conflictul interior trăit de Ghiță, care, dornic de prosperitate economică, își pierde treptat încrederea în sine și în familie. Ca scriitor moralist, Slavici  va pedepsi  orice abatere a individului de la norma morală:  îmbogăţirea prin mijloace necinstite va antrena drama celui nechibzuit, pătimaş.

Titlul nuvelei  este mai degrabă ironic. Acesta suportă o dublă interpretare: pe de-o parte, numele unui han construit pe locul unei mori, având conotația unui spațiu aflat sub influența forțelor nefaste. Este indusă astfel ideea unui loc diabolizat de moara părăsită. Pe de altă parte, este o sintagmă folosită în sens contrar adevăratului  înțeles, pentru că locul acesta nu va aduce noroc nimănui. Ambele interpretări valideaza titlul ca motiv anticipativ.

               Perspectiva narativă este obiectivă. Întâmplările sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator omniscient și omniprezent. Interferența dintre planul naratorului şi cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect liber. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului, se face uz de tehnica punctului de vedere în intervențiile simetrice ale bătrânei, din incipitul și din finalul nuvelei. Soacra afirmă la început, într-o discuție cu Ghiță următoarele : ,,Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, iar la sfârșit pune întâmplările pe seama destinului necruțător: ,,așa le-a fost dată!...”. Vocea naratorului se doreşte egală, uniformă, fără inflexiuni care să trădeze o atitudine explicită faţă de întâmplările relatate, indiferent de natura lor. Naraţiunea este uneori înlocuită de dialog, conceput ca o succesiune de replici scurte, tensionate, în acord cu starea sufletească a personajelor. Pe lângă funcţia de dramatizare a acţiunii, care capătă astfel de accente scenice, dialogul este şi o modalitate de caracterizare a personajelor şi de reliefare a opticii acestora asupra evenimentelor. Descrierea este prezentă în toate formele sale, de la prezentarea obiectelor, a interioarelor, a veşmintelor până la portrete şi descrieri de cadru şi atmosferă. Reţine atenţia fragmentul în care este descris locul unde este plasata moara: ,,Dacă aruncai privirea în jur, la dreapta şi la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decât iarbă şi mărăcini(…).  Pe culmea dealului de la stânga , despre Ineu, se iveşte pe ici pe colo marginea unei păduri de stejari, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, rădăcini ieşite din pământ şi tocmai sus, la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie…’’. Această secvenţă descriptivă are rolul nu doar de a plasa în spaţiu acţiunea nuvelei, ci de a anticipa, prin sugestii 

simbolice (natura săracă, de câmpie aridă, pe deasupra căreia planează corbii singuratici), deznodământul dramatic  al  personajelor.

 În nuvela realistă, spațiul și timpul sunt precizate. Cărciuma de la ,,Moara cu noroc” este așezată la răscruce de drumuri, izolată, iar acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paștele anului următor.

 

În nuvela „Moara cu noroc”, incipitul este dat de prologul ce cuprinde cuvintele bătânei,soacrei lui Ghiță, care au un ton moralizator si proverbial, anticipând destinul personajelor principale: „omul sa fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogația ci liniștea colibei tale te face fericit  Bucura-te de sărăcia ta, căci nu bogația ci liniștea căsuței tale te face fericit.”

Bătrâna reprezintă înțelepciunea populară și experiența de viață.( Replica ei anunță tema nuvelei, si anume consecințele nefaste ale dorinței de îmbogățire asupra individului, dar și deznodământul tragic.)

Finalul nuvelei “Moara cu noroc” este simetric cu incipitul și este reprezentat printr-un epilog, care este format din replica batrânei:

“Simteam eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dată.”

Replica din prolog arată dezechilibrul interior al individului sub presiunea unei pasiuni devastatoare, iar replica din final arată destinul omului.

Finalul este tragic, moartea a trei personaje: Ghiță, Lică și Ana. Bătâna rămâne în afara acestor întâmplări tragice ,deoarece ea s-a împotrivit mutării la han, presimțind că banii nu vor aduce numai bunăstarea materială. Bătrâna este convinsă că moara a ars, iar focul a purificat spațiul de forțele malefice, acest lucru având o semnificație simbolică.

 

Alcătuită din 17 capitole, cu prolog și epilog, nuvela are un subiect

concentrat.

Constructia subiectului

Actiunea nuvelei se defineste printr-o constructie epica riguroasa, un singur plan narativ, care se refera la dezumanizarea lui Ghita din cauza lacomiei pentru bani, o intriga bine evidentiata bazata pe valorile morale si setea nestapanita de imbogatire, in cadrul careia se manifesta un conflict interior (psihologic) si unul exterior (social).

Conflicte : intre Ghita si Lica Samadaul, intre Ghita si Ana, intre Lica Samadaul si arendas, intre Lica si Pintea.

Momentele subiectului

Expozițiunea

Cizmar de meserie, Ghita se saturase sa carpeasca  cizmele oamenilor , mai ales ca acestia obisnuiau sa umble  toata saptamana in opinci ori desculti, iar daca Dumineca e noroi, isi duc cizmele in mana pana la biserica . Relatiile temporale si spatiale : Spatiul actiunii este real, o zona geografica din Ardeal, la hanul Moara cu noroc, aflat la o rascruce pe unde treceau turme de porci spre si dinspre Ineu, loc important pentru afaceri si comert. Mutandu-se la Moara cu noroc cu sotia, soacra si cei doi copii, Ghita devine repede cunoscut de  drumetii mai umblati , afacerile mergeau bine. Ana este  tanara si frumoasa ,  frageda si subtirica ,  spintena si mladinoasa  il iubea pe barbatul ei,   inalt si spatos  se intelegeau bine si erau fericiti. Porcarii cu apucaturi primitive, fiorosi la infatisare, banditii, stapani de turme sau hotii si ucigasii platiti, alcatuiesc lumea ce se perinda pe la Moara cu noroc.

Intriga :

Incepe odata cu aparitia la han a lui Lica Samadaul, un simbol al raului , despre care Ghita aflase ca, desi  tot porcar si el, estye  om cu stare, care poate sa plateasca grasunii pierduti ori pe cei furati . De frica lui Lica  tremura toata lunca , deoarece era  om aspru si neindurat , care stia toate infundaturile, cunostea pe toti oamenii buni, dar  mai ales pe cei rai. Porcar priceput, el recunostea  urechea grasunului pripasit si in oala cu varza , dar discret si tacut in privinta treburilor care nu-l priveau in mod direct

Lica a cerut, autoritar, sa afle cine e carciumarul, caruia i se prezinta cu agresivitate :  -Eu sunt Lica Samadaul ! multe se zic despre mine, si dintre multe, multe vor fi adevarate si multe scornite. El accentueaza faptul ca este periculos - nimeni nu cuteaza sa fure, ba sa-l fereasca Dumnezeu pe acela, pe care as crede ca-l pot banui  - si ii pretinde lui Ghita sa-l informeze despre tot ce se intampla,  cine umbla pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice si cine ce face . Ghita este coplesit de ganduri negre, pentru ca simte pericolul care-l pandeste daca se supune lui Lica, dar si riscul si mai mare daca-l refuza.

Desfasurarea actiunii : 

Confictul psihologic se amplifica treptat, pe masura ce Ghita se implica in afacerile necinstite ale lui Lica, Ghita isi cumpara doua pistoale, isi ia inca o sluga, pe Marti,  un ungur inalt ca un brad  si doi catei, pe care-i pune in lant ca sa se inraiasca. Ana vede ca barbatul ei este ingandura, se instraineaza de ea si de copii, se facuse  tot mai ursuz , se enerva din nimic,  nu mai zambea ca mai 'nainte , iar ea se temea sa-l intrebe ce are, deoarece el se mania cu usurinta.

Ghita isi da seama ca la Moara cu noroc  nu putea sa stea nimeni fara voia lui Lica , iar el isi dorea sa stea aici numai  trei ani, sa ma pun pe picioare si, pentru prima oara, el se gandeste ca ar fi fost bine  sa n-aiba nevasta si copii  si sa poata spune :  Prea putin imi pasa !. Lacom de bani , Ghita este gata  sa-si puna pe un an, doi, capul in primejdie  , enervandu-se ca se simte legat pe de o parte de familie, pe de alta de Samadau.

Venit la han, Lica a mangaiat cainii, spre disperarea lui Ghita, care-si da seama ca este total lipsi de aparare. Lica ii da carciumarului semnele turmelor lui si-i porunceste lui Ghita sa-i spuna ce turme treceau pe acolo, cum arata porcarul, ca de nu  mi fac rand de alt om la Moara cu noroc. Anei ii parea  om rau si primejdios, mai ales ca il vedea platind mai mult decat consuma.

Pe la han se abateau din ce in ce mai des jandarmii de la Ineu, si dintre toti, lui Ghita ii placea de capitanul Pintea, singurul cu care carciumarul ar fi indraznit sa vorbeasca  mai pe fata.

Aproape de Sf.Dumitru, Lica soseste la han impreuna cu Buza-Rupta, cu Saila Boarul si cu Raut, sta de vorba cu oamenii in carciuma si-l intreaba pe Ghita daca stie cand vine arendasul evreu dupa chirie, apoi vrea sa joace cu Ana, iar Ghita o indeam-na :  Joaca, muiere ;parca are sa-ti ia ceva din frumusete, dar candi si vede nevasta imbujorata de placerea jocului iar pe Lica strangand-o in brate si sarutand-o, Ghita  fierbea in el ros de gelozie si ranit in orgoliul de sot. Samadaul ramasese la Moara cu noroc pentru ca  are o vorba cu arendasul, dar noaptea, trezita de latraturile cainilor, Ana il vede venind la han dinspre Fundureni. A doua zi, Pintea le spune ca noaptea trecuta, arendasul fusese pradat, batut de abia se mai tinea in picioare si ca acestuia i se paru ca , desi avusese fetele acoperite, unul dintre cei doi talfari ar fi fost Lica. Ghita ii spune lui Pinte aca Lica dormise la han si ca nu plecase nicaieri, ci abia in dimineata aceea parasise hanul. In drum spre Ineu, Pintea ii destainuie ca fusese tovaras cu Lica, furasera niste cai si fusesera inchisi impreuna, apoi se certasera atat de tare, incat el il uraste de moarte si jura ca se va spanzura daca implineste patruzeci de ani si nu o sa-l dovedeasca pe Lica.

La han soseste o doamna imbracata-n doliu cu un copil, intr-o trasura boiereasca trasa de trei cai si cu un fecior pe capra, langa vizitiu. Achitand consumatia, femeia ii da Anei o bacnota rupta la un colt si, la rugamintea hangitei de a-i da alta, tanara  scoate zambind o punga mare si plina de harti noi noute, luo una dintre ele si i-o dete, apoi se gati de plecare.

La Ineu,Ghita depune marturie mincinoasa, el jura  pe pane si pe sare ca nu stia de ce Samadaul il cauta pe arendas si declara ca  Lica a stat toata noaptea la carciuma. Intorcandu-se cu Pintea la han, gasesc pe drum casura boiereasca fara cai, pe iarba vad un copil mort, iar spre miezul noptii, jandarmii gasesc cadavrul  unei femei tinere, imbracate in negru  si un bici, cu care ii fusese legate mainile. Biciul era al lui Lica, Pintea il cunoaste bine, iar acasa la Buza- Rupta este gasita o parte din argintaria furata de la arendas.

Procesul are loc la Oradea-Mare si marturiile tuturor duc spre sacrificarea lui Buza-Rupta si Saila Boarul care au fost si condamnati pe viata. Dupa proces, Ghita se simte foarte vinovat pentru ca jurase stramb si spuse, cu lacrimi in ochi :  Iarta-ma Ano ! [.] Iarta-ma cel putin tu, ca ci eu n-am sa ma iert cat timp voit rai pe fata pamantului. Macinat de remuscari, Ghita isi compatimeste copii  Sarmanilor mei copii, [.] voi nu mai aveti, cum avusesra parintii vostri un tata om cinstit. [.] Tatal vostru e un ticalos . Slavici realizeaza o analiza psihologica profunda a lui Ghita, framantarile interioare, zbuciumul si setea pentru bani devin din ce in ce mai chinuitoare.

Prima intalnire a lui Ghita cu Lica dupa proces, este infricosatoare pentru carciumar. Samadaul ii vorbeste despre  dulceata pacatului  si-i relateaza cum a infaptuit primul omor din cauza ca nu avea bani sa cumpere niste porci care-i fusesera furati, cum a doua oara a ucis  ca sa ma mangai cu mustrarile pentru cel dintai , iar acum simte o adevarata placere. Ii destainuie lui Ghita ca un om poate fi stapanit numai daca ii descoperi punctul slab, iar cel mai periculos defect este slabiciunea pentru o singura femeie. Aluzia lui Lica este clara, sugerand ca slabiciunea cea mai mare a lui Ghita este iubirea pentru Ana si simtindu-se umilit in orgoliul lui de barbat, carciumarul se gandeste- a cata oara ?- sa-l duca pe Samadaul la spanzuratoare.

Lica ii daduse hangiului bani insemnati, ca acesta sa-i schimbe prin negustorie si sa li se piarda urma. Ghita se hotaraste brusc sa-l demaste, ia toate bacnotele insemnate si se duce cu ele la Pintea, care planuieste sa-l prinda pe Lica in flagrant. Pintea ii da inapoi bani buni, dar carciumarul nu-i spune ca jumatate din bani sun tai lui, recuperandu-si astfel intreaga suma. Ghita isi gaseste scuze pentru lacomia care-l stapaneste :  -Asa m-a lasat Dumnezeu ! Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea !? Nici cocosatul nu e insusi vinovat, ca are cocoasa in spinare: nimeni mai mult decat dansul, n-ar dori sa n-o aibe .

In saptamana Pastelui, batrana pleaca impreuna cu copii sa petreaca sarbatorile la niste rude din Ineu, iar Ana insista sa ramana la barbatul ei acasa, stricand astfel planurile sotului. Lica se enerveaza ca nu-l gaseste singur pe Ghita si izbucneste :  SAa te fereasca Dumnezeu de oamenii care au slabiciune de vreo muiere . De aceea Lica il sfatuieste pe Ghita sa plece undeva si sa-l lase singur cu nevasta lui, ca sa se vindece de slabiciunea pe care o avea pentru femeie :  -Are sa-ti vie greu acu odata, [.] de aici inainte esti lecuit pe vecie. Tu vezi ca ea mi se da de buna voie :asa sunt muierile .

Punctul culminant :

Consolandu-se ca un las,  asa mi-a fost randuit , Ghita accepta sa plece si se gandeste ca se va intoarce pe inserat cu Pintea si-l vor prinde pwe Samadaul cu banii insemnati asupra lui, reusind astfel sa-l duca la spanzuratoare. Ana, dezamagita de comporta-mentul sotului ei si crezand ca n-o mai iubeste, se arunca-n bratele lui Lica, dupa care il roaga s-o ia cu el, intucat ii era rusine sa mai dea ochii cu sotul ei. Samadaul o respinge cu inndiferenta si-o sfatuieste sa se impace cu Ghita.

Deznodamantul :

Pintea este puternic impresionat de faptul ca Ghita isi sacrificase nevasta pentru a-l prinde pe Lica :  Tare om esti tu, Ghita [.]. Si eu il urasc pe Lica ; dar n-as fi putut sa-mi arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l prind . Ajunsi in apropierea satului, Pintea, impreuna cu Marti si cu inca doi jandarmi, il vad pe Lica plecand in goana calului de la han si pornesc in urmarirea lui.

Ghita se indreapta spre Moara cu noroc cu gandul sa-si incheie socotelile cu nevasta-sa. Cand in han au navalit Lica si Raut,  Ana era intinsa la pamant si cu pieptul plin de sange cald, iara Ghita o tinea sub genunchi si apasa cutitul mai adanc spre inima ei . Raut isi descarca pistolul in ceafa lui Ghita, care  cazu fara sa mai poata afla cine l-a impuscat . Samadaul da ordine tovarasilor sai sa gaseasca banii carciumarului, apoi sa dea foc hanului.

Lica incearca sa fuga, dar calul era obosit de atata alergatura si atunci se hotaraste sa treaca raul inot, dar acesta se umfla de la ploaie. Simtindu-se sleit de puteri, Lica ar vrea sa se tarasca pana la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit sa se afle calul lui Ghita, sa-l ia si sa-si piarda urma. Pintea il zareste insa la lumina focului pus la han si striga atat de tare  incat rasuna toata valea. Auzindu-i glasul, Lica  isi tinti ochii la un stejar uscat ce stetea la departare de vreo cincizeci de pasi, scrasnind din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte. Pintea il gasi  cu capul sfaramat la tulpina stejarului si, ca sa nu afle nimeni ca-i scapase din nou, de data asta definitiv, ii impinse trupul in valurile raului.

Finalul nuvelei este reprezentat, ca si incipitul, de cuvintele batranei, care se intorsese si statea cu copii pe o piatra, plangand cu lacrimi amare soarta nemiloasa :  - se vede c-au lasat feres-trele deschise [.] Simteam eu ca nu are sa iasa bine ; dar asa le-a fost dat. 

Deoarece este o specie epica de intindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict consolidat, o intriga bine evidentiata cu personaje putenic conturate, unele dintre ele complexe, opera literara  Moara cu noroc  de Ioan Slavici este o nuvela. Introspectia si observatia psihologica pe care Slavici le manifesta in prezentarea personajelor, precum si pedepsirea exemplara a acestora, definesc opera ca nuvela psihologica.

Limbajul artistic. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atat prin tematica, prin conceptia morala, cat si prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.

 

 

Moara cu noroc de Ioan Slavici---eseu

INTRODUCERE
Moara cu noroc de Ioan Slavici, publicată în 1881, în volumul Novele din popor, este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict interior, prin modalități de caracterizare a personalui și de investigare psihologică.
CUPRINS
   1.Tema prezintă efectele nefaste și dezumanizate ale dorinței de înavuțire, în contextul societății ardelenești de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
   În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor . Fiind o nuvelă psihologică, în Moara cu noroc de Ioan Slavici, conflictul central este cel moral-psihologic, conflict interior al personajului principal, iar în caracterizarea personajelor se utilizeaza tehnici de investigație psihologică: autoanaliza, monologul interior de factură tradițională și acela realizat în stil indirect liber, scenele dialogate, însoțite de notația gesticii, a mimicii și a tonului vocii.
2. Construcția subiectului nuvelei psihologice: conflict, relații temporale și spațiale, acțiune, intrigă
   Personajul principal, Ghiță  trăiește un puternic conflict interior, oscilând între dorințe puternice, dar contracditorii: dorința de a rămâne om cinstit, pe de o parte, și dorința de a se îmbogății alături de Lică, pe de altă parte. Conflictul interior se reflectă în plan exterior, prin confruntarea cârciumarului Ghiță și Lică Sămădăul.
 Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu semnificație religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paște.
  Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat.
  În expozițiune, Ghiță, cizmar sărac, dar onest, harnic și muncitor, hotărăște să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a câștiga rapid bani. Cârciuma este așezată la răscuce de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăți întunecoase. O vreme, la Moara cu noroc afacerile îi merg bine lui Ghiță. Însă apariția lui Lică Sămădăul, șeful porcarilor și al turmelor de porci din împrejurimi, la Moara cu noroc, constituie intriga și declanșează în sufletul lui Ghiță conflictul interior.
   Desfășuarea acțiunii ilustrează procesul înstrăinării cârciumarului față de familie, care dornic să facă avere, se îndepărtează de Ana și devine complicele lui Lică la diverse nelegiuiri: jefuirea arendașului, uciderea unei femei și a unui copil. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoț de codru și tovarăș al lui Lică, pentru a-l da în vileag pe sămădău.
  Punctul culminant  al nuvelei ilustrează dezumanizarea lui Ghiță. La sărbătorile Paștelui, Ghiță își aruncă soția în brațele lui Lică, lăsând-o singură la cârciumă, în timp ce el merge să-l anunțe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furați. Dezgustată de lașitatea soțului, Ana i se dăruiește lui Lică. Când se întoarce și își dă seama de acest lucru, Ghiță o ucide pe Ana, fiind la ordinul lui ucis de Lică.
   Deznodământul  este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma  de la Moara cu noroc. Pentru a nu cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide.
   Singurele personaje care supraviețuiesc sunt bătrâna și copiii, nuvela având astefl un final moralizator.
3. Incipitul și finalul
Incipitul  și finalul nuvelei se află în raport de simetrie, deoarece înfățișează drumul care ajunge la Moara cu noroc, locul desfășurării acțiunii. Cuvintele rostite de bătrână încadrează desfășurarea propriu-zisă a acțiunii, având rol de comentariu moral: ''Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i așa vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit''. Bătrâna este adepta păstrării tradiției. În finalul nuvelei pune întâmplările tragice pe seama destinului: ''Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat''.
   4.Ghiță  este cel mai complex personaj din nuvelistica lui Slavici. Destinul său ilustrează consecințele nefaste ale setei de înavuțire. Complexitatea și ''capacitatea de a ne surprinde în mod convingător'' fac din Ghiță un ''personaj rotund''.
   La început, Ghiță este un om energic, cu gustul riscului, cizmar sărac, el hotărăște luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc, pentru că dorește bunăstarea familiei sale și are capacitatea de a-și asuma responsabilitatea destinului celorlalți.
   Cârciuma aduce profit, iar familia trăiește în bunăstare și armonie. Apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc, tulbură echilibrul interior al cârciumarului. Cu toate că își dă seama că Lică reprezintă un real pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate sustrage de la tentația îmbogățirii: ''se gândea la câștigul pe care l-ar putea face în tovărășia lui Lică, vedea banii grămadă înaintea sa și i se împăienjeneau parcă ochii''.  La început crede că îi poate ține piept lui Lică, și își ia măsuri de precauție: merge la Arad să-și cumpere două pistoale, își face rost de doi câini pe care îi asumte împotriva turmelor de porci și își angajează încă o slugă, pe Marți.
  Când Lică vine pe neașteptate la cârciumă, Ghiță își pune în aplicare planul de apărare. Dar după cum câini se îmblânzesc înaintea sămădăului, tot astfel cârciumarul își deschide lada cu bani.
Lică îl caracterizează în mod direct: ''Tu ești om Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu minte: dacă te-aș avea tovarăș pe tine, aș râde și de dracul, și de mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă știu alăturea cu un om ca tine''. Totuși sămădăului nu-i convine un om care să nu-i știe de frică și de aceea, treptat, distruge imaginea celorlalți despre cârciumar ca om cinstit și onest.
Prin monologul interior  sunt redate gândurile și frământările personajului: ''Ei! Ce să-mi fac? ... Așa m-a lăsat Dumnezeu! ... Ce să-mi facă daca e în mine ceva mai tare ca voința mea?''  Ghiță are și momente de remușcare, când îi cere iertare soției ''Iartă-ma Ano! îi zise el. Iartă-mă cel puțin tu, căci eu n-am să-mi iert cât voi trăi pe fața pământului. Ai avut tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă și ai ajuns să-ți vezi bărbatul înaintea judecătorilor.'' Dar se înstrăinează de ea, apoi o folosește în încercarea de a-i oferi probe jandarmului Pintea în ceea ce privește vinovăția lui sămădăului.
ÎNCHEIERE
   Prin urmare, opera literară Moara cu noroc  de Ioan Slavici este o nuvelă psihologică deoarece are toate trăsăturile acestei specii literare: analizează conflictul interior al personajului principal, urmărește procesul înstrăinării lui Ghiță de familie și urmărește degradarea morală a acestuia produsă de ispita îmbogățirii.

 

Eseu---Moara cu noroc, publicată în volumul din 1881.

Naraţiunea se apropie de dimensiunile unui roman, dar statutul de nuvelă este păstrat prin faptul că numărul personajelor este redus, conflictul (subiectul) rămâne liniar, desfăşurat pe un singur fir epic, iar evenimentele au loc într‑o relativ scurtă perioadă de timp.

Un scurt capitol dialogat constituie incipitul cu care se deschide naraţiunea: într‑o primăvară, cizmarul Ghiţă, din târgul Ineu, obţine aprobarea soacrei de a lua în arendă hanul‑cârciumă numit Moara cu noroc. Motivul îl constituie gândul de a scăpa de sărăcie.

Expoziţiunea cuprinde acest scurt episod în care sunt prezentaţi protagoniştii, locul şi timpul (pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea), şi continuă cu o amplă descriere a drumului spre Moara cu noroc, situată într‑o pustietate de o sălbatică şi aspră frumuseţe, între dealuri şi imense păduri.

Intriga propriu‑zisă, ce include şi lăcomia lui Ghiţă, cea care declanşează şi susţine până la capăt conflictul, o constituie apariţia în viaţa cârciumarului a lui Lică Sămădăul.

Începutul acţiunii nu are aproape nimic nefiresc. Afacerea la Moara cu noroc pare promiţătoare, hanul este plin de drumeţi de marţi seara până sâmbătă. Ghiţă, împreună cu familia, numără la sfârşitul fiecărei săptămâni banii adunaţi, dar începe să simtă povara singurătăţii şi pustietăţii locurilor, cu presentimentul nenorocirii.

La început cârciumarul Ghiţă intuieşte adevărul din comportamentul unor porcari care mâncaseră şi băuseră fără să plătească, adevăr confirmat de apariţia lui Lică, adevăratul stăpân al locurilor, al oamenilor, al turmelor şi chiar al hanului. Acesta îl vizitează cu scopul de a vedea cu cine are de‑a face. Îi pune în vedere să‑l informeze cine trece pe drum, despre turme şi oameni, dar, înţelegând că noul cârciumar nu poate fi omul lui, revine mai târziu, cu gând de a‑l lichida. Prevăzător, Ghiţă îşi cumpără pistoale şi doi câini, pe care încearcă să‑i dreseze, angajază chiar un argat, Marţi. Dar, într‑o duminică seara, soseşte la han Lică, împreună cu nelipsiţii lui locotenenţi, fără să fie lătrat de câini. La îndemnul Anei, Ghiţă trimite sluga la preotul din satul apropiat, Fundureni, să‑i spună că Lică e la han. Are loc o confruntare violentă între cei doi, Lică este gata să‑l suprime pe Ghiţă, dar înţelege că s‑ar afla, că Ghiţă a fost abil, trimiţând de acasă sluga, şi cade la înţelegere cu cârciumarul, jefuindu‑l însă de toţi banii, cu promisiunea că‑i va înapoia dacă şi când va putea. Ghiţă primeşte nişte inele cu semnele turmelor de porci, pentru a supraveghea mişcarea turmelor în folosul lui Lică, primind în schimb grăsuni, pe care îi comercializează, deşi observase că nici unul dintre ei nu avea vreun semn din cele de pe inele, ceea ce însemna că erau furaţi, că devenea complicele unui hoţ. Acceptă situaţia cu speranţa că îşi va recupera banii furaţi şi că lucrurile se vor opri aici, că nu va trebui să dea seama nimănui.

Lucrurile se complică, când într‑o zi, Lică soseşte la han cu lăutari după el, dând de înţeles că are chef să petreacă, o pofteşte la joc pe Ana, iar seara îi trimite de la han pe cei trei însoţitori, el rămânând aici peste noapte, sub pretextul că are bani la el „şi locurile sunt cam rele”. În aceeaşi noapte arendaşul din Fundureni este legat fedeleş şi jefuit, iar Ghiţă, deşi înţelege că Lică îşi crease numai un alibi cu rămânerea peste noapte la han, că de fapt de aici plecase, jefuise şi se întorsese tot aici în ascuns, refuză să colaboreze cu justiţia şi‑l acoperă pe hoţ. Aceasta îi atrage încrederea acestuia, care îi încredinţează preschimbarea banilor şi vânzarea „odoarelor” furate, contra unui comision. Lucrurile nu se opresc însă aici, şi Lică devine un criminal, ucigând o femeie şi un copil în pădure.

De data aceasta, când îşi dă seama că Lică este nu numai un hoţ, ci şi un ucigaș şi neputând să accepte bani mânjiţi de sânge, ceea ce îl făcea părtaş la crimă, se decide să‑l dea pe Lică în mâna jandarmului Pintea. Invocă un pretext pentru a merge la Ineu, lăsându‑l pe Lică acasă cu Ana, şi pleacă cu gândul să se întoarcă spre seară şi să‑l surprindă pe Lică având asupra sa dovezile crimelor.

Punctul culminant al conflictului exterior şi interior (sufletesc) al lui Ghiţă, îl constituie eşecul prinderii lui Lică, plecat de la han chiar înainte de sosirea celor doi, care aduce cu sine, imediat deznodământul tragic: Ghiţă se precipită acasă şi îşi înjunghie soţia, este surprins de Lică – întors după chimirul, în care adusese aur şi argint, ceea ce nu putuse să ştie Ghiţă şi Pintea când îl zăriseră plecând. La rândul lui este împuşcat în ceafă de către Răuţ, banii sunt jefuiţi şi cei doi însoţitori primesc poruncă să dea foc hanului când vor crede că a ajuns în Fundureni, ca să privească focul împreună cu sătenii. În cele din urmă, într‑o urmărire spectaculoasă, plină de inedit (Lică intră să se adăpostească de ploaie, cu cal cu tot, în biserică), îi moare calul şi, ca să nu cadă prins de Pintea, se sinucide izbindu‑se cu capul de un copac, fiind apoi împins de jandarm în râul umflat de apele ploii.

Finalul este mai generos cu soacra şi cei doi copii: a doua zi, bătrâna şi nepoţii privesc cu tristeţe spre pivniţa plină de cenuşa din care răsăreau oasele albe ale Anei şi ale lui Ghiţă, femeia crezând că hanul a fost lovit şi aprins de trăznet.

Personajele nu sunt numeroase. Alături de cele principale, Ghiţă Ana şi Lică, apar câteva personaje secundare, precum soacra lui Ghiţă, jandarmul Pintea, Răuţ, sau personaje episodice: argatul Marţi, arendaşul, femeia ucisă în pădure, judecătorul.

Conflictul exterior este puternic, de western românesc, dublat de un la fel de puternic conflict interior, psihologic, naraţiunea desfăşurându‑se simultan în ambele planuri, al acţiunii exterioare şi al dramei sufleteşti a protagonistului principal, Ghiţă, ceea ce face din Moara cu noroc o naraţiune realist‑psihologică.

Arta portretului atinge un mare nivel de măiestrie. Portretul fizic este concis, redus la esenţial, dar revelator pentru firea, pentru portretul moral. Personajele au însuşiri numeroase, pozitive şi negative, calităţi şi defecte, voinţă şi slăbiciune, atitudini ferme şi ezitări, îndrăzneli şi temeri; iubesc sau urăsc, sunt pătimaşe sau rezonabile, au în general trăsături reale, ale unor oameni vii.

Ghiţă, cizmarul modest devenit cârciumar din pornirea omenească spre o viaţă mai îndestulată, un om cinstit, cu un sentiment înnăscut al demnităţii umane, trăieşte drama înstrăinării de sine şi de ai lui. Deşi pare un om puternic – are curajul de a‑l înfrunta pe Lică – se dovedeşte în cele din urmă slab, incapabil să‑şi asume până la capăt modesta şi onesta lui condiţie de cizmar, incapabil să renunţe, atunci când îşi dă seama de riscurile pe care le reprezintă Sămădăul, sau să‑şi asume până la capăt statutul de ticălos, pe care este gata să‑l accepte doar în speranţa meschină că, rezistând măcar trei ani, ar putea să‑şi strângă o sumă suficientă pentru deschiderea în târg a unui atelier, cu calfe, asigurându-şi astfel o viaţă îmbelşugată şi liniştită.

Ghiţă capătă patima banului, dar conştientizarea primejdiilor pe care trebuie să le înfrunte pentru a‑i aduna rămânând la moară, îi întunecă sufletul şi firea. Din omul vesel, deschis, comunicativ, devine, contemplându‑şi cu o luciditate tragică drama, taciturn, incomunicabil, morocănos, întunecat, irascibil, mereu gata să izbucnească într‑o criză de mânie. Nici faţă de Ana, cu care înainte era atent şi delicat, nu se mai poate stăpâni. Din soţul tandru, devine rece şi indiferent, frumuseţea şi gingăşia Anei nu mai ajungeau la sufletul lui. Patima banului, decăderea morală şi minciuna, la care trebuie să recurgă mereu în relaţiile cu soţia, îi întunecă iubirea. Crezând că nu trebuie să încarce sufletul Anei cu atâtea negre griji, se închide în sine măcinându‑şi amarul, într‑o lâncezeală a sufletului şi a conştiinţei, cu speranţa tulbure că s‑ar mai putea întâmpla ceva care să‑l salveze de sub tirania lui Lică.

Satisfacţiile pe care i le aduce banul îi pervertesc sufletul, ajungând să‑i spună Anei că‑i stă în cale, ceea ce va să însemne că o simte ca pe o povară în calea deschisă de afacerile cu Lică. Momentele de prăbuşire morală alternează cu momente de luciditate, de renaştere a fondului său moral pozitiv, când se simte pierdut, gata să fugă departe de Sămădău, pentru a salva liniştea şi onoarea lui şi a familiei. Se imaginează în ştreang, dar se revoltă împotriva unui astfel de sfârşit ipotetic, socotind că nu are cine să‑l judece, pentru că toţi cei ce slujesc legea sunt ei înşişi corupţi şi ticăloşiţi şi nu au niciun drept moral asupra lui. Atunci dă vina pe autorităţi că nu sunt în stare să stârpească hoţii şi să stăvilească oameni de felul lui Lică, fără de care el ar fi rămas un om cinstit. Conştient că se afundă tot mai mult în necinste, negăsind un sprijin nici în Ana, de care se înstrăinează definitiv, până la a o împinge în braţele lui Lică, nici în sine, Ghiţă sfârşeşte tragic chiar în momentul în care fondul său sufletesc pozitiv se revoltă. Dar iarăşi greşeşte, acţionând fără să‑i spună nimic Anei, care l‑ar fi putut ajuta să‑l demaşte pe Lică. Moartea lui apare ca o ispăşire, ca o sancţiune morală, dar şi ca o izbăvire a unei drame sufleteşti din care nu găseşte ieşirea, fiind prins ca într‑un labirint. Ghiţă, în ciuda unor semne care îl arătau un om puternic, se dovedeşte în cele din urmă un om slab – „femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti”, spune Ana către Lică, la un moment dat.

Ana, caracterizată de la început de către mama ei ca „prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire” este şi ea o fire slabă. Devotată familiei şi căminului, nu se lasă uşor zdruncinată din convingerile ei că Ghiţă este un om cinstit. Trăieşte cu disperare drama schimbării lui Ghiţă, care îi ascunde îngrijorările şi afacerile, fără să reuşească a‑i găsi adevărata explicaţie. La jignirea pe care i‑o aduce Ghiţă, ea răspunde cu o nouă confirmare a dragostei ei, îşi reproşează că nu a făcut destul pentru a afla ce se întâmplă cu soţul, pentru a‑l împiedica de la o prea mare apropiere de Lică Sămădăul. Încet‑încet însă, în sufletul ei dispreţul înlocuieşte iubirea. Trădarea nu este pentru ea un gest necugetat, un capriciu, şi declaraţia pe care o face lui Lică dezvăluie la această fiinţă fragilă trupeşte un caracter ferm şi o mare capacitate de concentrare a sensibilităţii pentru luarea unei hotărâri dificile. Alegerea, deşi greşită, este o opţiune pentru viaţă, aşa cum o arată şi strigătul ei disperat din final: „Nu vreau să mor, Ghiţă!”. Ana apare ca victimă, a confruntării dintre două voinţe aspre, bărbăteşti, care şi‑o dispută fără voia ei. Asupra ei se exercită o dublă presiune: pe de o parte înstrăinarea lui Ghiţă, pe de altă parte abila şi insistenţa acţiune de seducere, a lui Lică.

Talentul de mare portretist al lui Slavici se vădeşte în realizarea lui Lică Sămădăul, un adevărat erou de western sălbatic. Deşi liniar ca viaţă sufletească, adică plat, fără frământările şi zbuciumul care dau relief sufletesc lui Ghiţă, Lică se distinge prin câteva trăsături de caracter bine conturate prin intermediul faptelor şi al convingerilor sale.

În primul rând, aşa cum îl caracterizează direct naratorul, Lică nu este un om (nici un hoţ, un bandit) de rând. Sămădăul, adică om cu stare, poate plăti pagube din turmele domnilor de la oraş, cu care întreţine relaţii apropiate şi de a căror protecţie se bucură. El este „mai ales om aspru şi neîndurat”, care străbate toate drumurile şi coclaurile mergând călare de la o turmă la alta, cunoaşte toate fundăturile şi pe toţi oamenii, buni sau răi, mai ales pe cei răi, care ar putea să‑i facă pagubă, de care însă tremură toţi, pentru că ştie să găsească urechea purcelului şi în ulceaua cu varză. Este, cu alte cuvinte, un adevărat stăpân al locurilor.

Dar nu unul oarecare, ci unul „dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă”, pieptar cu bumbi de argint şi bici de „carmajin” cu codiriştea înflorită şi ghintuită cu aur, semne nu numai ale bunăstării, ci şi, mai ales, ale puterii sale.

Ca bărbat, este individualizat printr‑un portret fizic sugestiv, care trădează concentrare şi energii aprige: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă cu mustaţa lungă…” Aceste trăsături, mai ales ochii mici şi verzi sub sprâncenele împreunate sugerează caracterul flegmatic, răutatea şi viclenia. Portretul nu este lipsit de un farmec sălbatic şi viguros, ceea ce o determină pe Ana să tresară la vederea lui, cu un amestec de spaimă şi atracţie. Intuind caracterul acestuia mai ales după ochi, după rânjet, după căutătura (felul de a privi) când îşi roade mustaţa, Ana îl caracterizează direct, de la început, ca fiind „un om rău şi un om primejdios”. Tot ea este cea care îi spune în faţă, atunci când cade în mrejele lui: „Tu nu eşti om Lică, ci deavol”. Astfel este numit un aspect important al acestui personaj, caracterul lui romantic, demonic, luciferic, care nu contrazice cu nimic realismul său. Inteligent, viclean, cu o voinţă de fier, cinic care nu cunoaşte sentimentele, ci doar plăcerea. Sadic incurabil care se bucură de crimele şi sângele vărsat, care nu respectă nimic sfânt, Lică Sămădăul este un personaj pitoresc, viu, memorabil,

 

 

LUCEAFĂRUL

2=Și în ,,Fata din grădina de aur”și în,,Luceafărul” primul tablou se deschide cu o formula de incipit cu rezonanță de basm care plasează întregul imaginar poetic într-un timp imemorial, introducând și personajul principal feminin, fata de împărat, unică în lumea ei de frumusețea sa cosmică:

Poemul,,Luceafărul” debuteaza cu formula de deschidere a unui basm,,A fost odată...ca niciodată” care fixeaza timpul actiunii, de altfel nedeterminat, mitic si primordial.În basmul,,Fata din grădina de aur”începutul este,,A fost odat-un împărat...în vremi de aur”,timpul este și aici nedeterminat,dar vremurile sunt strălucitoare,minunate și urmează o descriere a lor în care pretutindeni sunetul cornului crea legătura cu zeii.În ambele creații apare descrierea prin epitete a fetei de-mpărat:,,dulce,mândră,pruncă”cu ,,ușorii pași”,iar în,,Luceafărul este,,o prea frumoasă fată”,superlativul adjectivului o face deosebită nu numai prin  descendența sa nobilă,dar și calitățile ei ,,mândră-n toate cele”, prin comparațiile cu,,Fecioara între sfinți și luna între stele.”Ambele descrieri au  puritate şi frumusețe ireală.

3=

 a.Fata  începe să-l iubească pe Luceafăr,având un sentiment uman,normal, timp ce iubirea Luceafărului nu se limitează la dorință, acesta percepând iubirea ca o posibilitate de împlinire, o experiență a cunoașterii, o dorință de a trăi printre oameni prin iubire. Prima chemare a fetei este dorința de a fi aproape și îi cere Luceafărului  să coboare pe o rază, luminându-i viața. La auzul chemării fetei, Luceafărul îi îndeplinește dorința și se transformă într-o entitate angelică cu chip de strigoi.

Întruparea Luceafărului simbolizează desăvârșire,eternitate.  Structura „umbra feței străvezii” surprinde ideea de iluzie,de entitate ce nu aparține acestei lumi. Sub forma sa aparent materială, el o cheamă,la rândul său, pe fată în lumea din care vine, oferindu-i accesul la eternitate,el vine din părinții săi:Cerul și Marea-simboluri ale distrugerii și regenerării.  Ochii săi reflectă istoria sa,haosul, semnul neantului din care vine. Fata îl refuză pe Luceafăr,îi pare străin de lumea ei,de neînțeles pentru o ființă umană precum ea.O altă dorință, ca-n basme, imposibil de împlinit este momentul în care pasiunea  Luceafărului se intensifică, oferind fetei eternitatea ,declarându-și din nou părinții: soarele și noaptea, originea lui Hyperion este un amestec de lumină și întuneric.

Fata percepe diferența dintre lumi și refuză spațiul etern și-l imploră pe Luceafăr să părăsească eternitatea și să intre în moarte, pentru a putea împlini iubirea. Luceafărul acceptă, încercând să-și dovedească iubirea,chiar dacă s-ar rupe din cer.Ca-n basme,Luceafărul străbate cerul și împătimit de iubire,îi cere Demiurgului devenirea sa ca om, pentru a dobândi detașarea de etern. 

Îndemnul Demiurgului de a privi planul terestru îi aduce Luceafărului dezamăgire,Luceafărul rămâne în lumea sa eternă, răspunzându-i  Cătălinei sfidător,dar cu o dureroasă resemnare,pecetluindu-și singurătatea eternă. Dorințele din poem arată că eternitatea este un ideal care rămâne mereu în afara atingerii umane,care este marcată de limitările și fragilitatea vieții.

b.În basmul,, Miron si Frumoasa fara corp”există ideea că năzuința pământeanului Miron  către ideal, ramâne de neatins.Ca și Luceafărul, Miron este perceput ca un erou tragic, singuratic și neînțeles, care își caută fericirea în lumea imaginară a frumoasei fără corp.

Pentru fecioara nu exista insa pasiune, patima ei fiind rece, ireala,de aceea Miron  se stinge de dorul frumuseții pe care nu a putut-o strânge în brațe. De aici este luată în ,,Luceafărul” nazuința pamînteanului, catre idealul, care desi apropiat, ramîne de neatins.

Elementul comun în cele doua scrieri este tragicul destinului omenesc, una și aceeași dramă vazută sub două aspecte: suferința celui care se coboară de la înalțimea idealului la condiția pământească,Luceafărul, și al doilea aspect este suferința pământeanului miron și Cătălina care aleargă mereu către un ideal de neatins.

c. În ultima strofă, Miron își reafirmă dragostea și speranța că frumoasa fără corp își va găsi un corp și îi va oferi iubirea ei. El își exprimă credința că iubirea este mai puternică decât orice obstacol și își exprimă dorința de a fi mereu alături de frumoasa fără corp, chiar și dacă nu poate avea parte de iubirea ei.Miron  nu poate uita vraja Frumoasei fără corp și se stinge de dorul frumuseții pe care nu a putut-o strânge în brațe. De aici este luată în ,,Luceafărul nazuința pământeanului, ăatre idealul, care deși apropiat, rămâne de neatins.

  ,,Luceafărul”-- Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin simboluri specifice. Scenele de iubire se petru departe de lume, sub crengile de tei înfloriți, în liniștea codrului, sub lumina blândă a lunii. declarația de dragoste a lui Cătălin este exprimată prin metaforele: „Noaptea mea de patimi”, „Visul meu din urmă”, iar profunzimea pasiunii lui este scoasă în evidență de imaginea olfactivă „miroase florile argintii”.

Îndrăgostită, Cătălina are nostalgia Luceafărului, și-i cea de-a treia și ultima chemare, dar de data aceasta îl consideră o stea a norocului „Pătrunde-n codru și în gând / Norocu-mi luminează”. Luceafărul refuză să se întrupeze, fapt ce delimitează cele două lumi și evidențiază acceptarea orgolioasă a propriei condiții „Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Iar eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”.

Luceafărul își acceptă propria-i condiție, lucru care aduce constaterea că relația dintr om și geniu este incompatibilă. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această incapacitate „Ce-ți pasă ție chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul”.

 

Pag.117

4=Sigur,în înțelegerea,,Luceafărului”sursele de inspirație au o mare însemnătate:

Poemul Luceafărul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc Fata în grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia. Îndrăgostit de o pământeană, fată de împărat, Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de nemurire şi să capete statut de om pentru a-şi putea împlini iubirea. În acest răstimp, fata se îndrăgosteşte de un pământean, Florin. Întorcându-se, Zmeul îi vede împreună şi, ca să se răzbune, prăvăleşte o stâncă peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul să trăiască mai departe, chinuit şi neconsolat. De durere, Florin moare şi el lângă stânca sub care zăcea iubita lui.

  Apoi Mitul „Zburătorului” este valorificat în primul tablou al poemului Luceafărul, prin visul erotic al fetei de împărat-care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică şi în ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene.

  Problema geniului este ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului superior, singurul capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concreteţii vieţii, nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.

  Motive mitologice, preluate din filozofia greacă (Platon, Aristotel), din gândirea indiană (Poemele Vedelor) şi din mitologia creştină (Conceptul de "păcat orginiar", de cosmogonie creştină şi de viziune apocaliptică.

5= Timpul poemului este mitic,nu poate fi precizat,poate fi în orice epocă,pentru că în orice geniul nu este iînțeles și de aceea se izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, asumându-și destinul. Omul comun este  incapabil să-și depășească limitele, rămâne ancorat în,,cercul strâmt”, , iar geniul atinge starea de perfectă, liniște sufletească.Totuși sunt situații în care caută să înțeleagă frământările lumii și prin puterea sa să le îndrepte,doar să fie ascultat atât dorește.

6= Spatiul si decorul poemului sunt de tipul celor din basme. Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o îndrăgeşte pe fată şi se lasă copleşit de dor.

Ferestra este singurul spațiu de comunicare între cele două lumi, terestră şi cosmică,fata de împărat  se îndrăgosteşte de astru, iarel,,privind de săptămâni",/ îi cade dragă fata". Întâlnirea celor doi îndrăgostiţi are loc în oglindă, ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape, apoi cosmosul, pe cerurile căruia ea va fi cea mai strălucitoare stea. Cei doi j îndrăgostiţi aparţin unor lumi,spații diametral opuse,cer și pământ. Tabloul al doilea este o idilă între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi într-un decor al  naturii,celălalt plan, universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata se individualizează prin nume, Cătălina, şi prin înfăţişare, iar Luceafărul este doar aspiraţie spirituală, ideal. Călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii printre stele 

 Idila Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezenţa simbolurilor specifice. Peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate şi linişte, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii.

7=povestea din,,Luceafăr”

Este o poveste fantastica de iubire intre Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei apartin unor lumi total diferite.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre smeni; ca atare cadrul este doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput, Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul visului, ca in tabloul anterior.

In cea de-a treia parte a poemului este prezentata calatoria interstelara a 'Luceafarului' si dialogul lui cu Demiurgul. Hyperion apare deci, ca forma individualizata a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia universului superior organizata. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurand-se intr-o atmosfera glaciala. Intr-un dialog presupus, limbajul este gnomic, silentios

Ultimul tablou este din nou intr-un cadru atat terestru cat si cosmic, descriind fericirea omului prin iubire si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feerica, intima, senzuala; iar pe de alta parte rece, distanta, rationala. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele de intelegere diferite. Invocatia Luceafarului are la baza dorinta superstitioasa a fetei de a-si prelungi fericirea prin protctia unei 'stele norocoase'. Raspunsul lui Hyperion contine insa, doar constatarea diferentelor fundamentale dintre doua lumi antinomice.

Personaje,măști,simboluri

1=caracterizare LUCEAFĂRULUI

Luceafărul-Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligență (ratiunea pura), obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea unui ideal, aspirand permanent la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva. În primul tablou al poemului, Luceafarul, la chemarea fetei de imparat, se arunca din cer in mare si, luand chipul unui mandru tanar", a carui infatisare aduce cu cea a unui tânăr voievod" - cu parul de aur, cu ochi scanteietori, purtand un giulgiu pe umerii goi si un toiag incununat cu trestii -, o invita in palatele lui de margean, din adancul oceanului.
Fata de imparat refuza invitatia Luceafarului, socotindu-l frumos, cum numa-n vis/Un inger se arata", dar îi e,, strain la vorba si la port", lucind,, fara de viata". iÎn vis, fata il cheama din nou, iar Luceafarul apare, de aceasta data, intrupat din vaile haosului, invesmantat intr-un giulgiu negru si purtand o coroana ce pare că arde. Mărturisește că tatal îi este Soarele, iar Noaptea ii este mama.
Tanarul ii fagaduieste alesei sale ,,cununi de stele"; ii ofera cerul, pe care ea ar trebui sa rasara ca o stea stralucitoare, alaturi de el. Fiinta terestra, fata se afla in imposibilitatea de a se ridica pana la inaltimea Luceafarului. Spaima de necunoscut, incapacitatea de a-si depasi conditia o determina sa renunte cu usurinta: ,,O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un inger se arata,/Dară pe calea ceai deschis/ N-oi merge niciodata!" Fata este coplesita de intensitatea nefireasca a iubirii pe care i-o poarta Luceafarul: ,,Mă dor de crudul tau amor/A pieptului meu coarde,/Si ochii mari si grei ma dor, /Privirea ta ma arde. " Ea ii cere Luceafarului sa devina muritor, ca si ea, conditionandu-i astfel, iubirea: Dar daca vrei cu crezământ/Sa te-ndragesc pe tine, /Tu te coboara pe pamant,/ Fii muritor ca mine."
În calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic mistuitoarea sete de iubire il determina sa se hotarasca sa faca acest sacrificiu, sa isi abandoneze conditia sa de fiinta nemuritoare. Luceafarul ajunge la Demiurg,Creatorul, pentru a-i cere acestuia sa fie dezlegat de nemurire, in schimbul unei ,,ore de iubire.” Parintele lumii il numeste Hyperion, adica cel ce se misca deasupra" sau cel care este deasupra". Hyperion simbolizeaza o natura superioara oamenilor, muritorilor.
Demiurgul ii atrage atentia lui Hyperion asupra deosebirii esentiale dintre el si cea pe care o iubeste: Tu vrei un om sa te socoii./Cu ei sa te asameni?/Dar pia ra oamenii cu to(i,/S-ar naste iarasi oameni.// Ei numai doar dureaza-n vant/ Deserte idealuri -/ Cand valuri afla un mor mant,/ Rasar in urma valuri;// Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici timp, nici loc,/Si nu cunoastem moarte." Demiurgul fixeaza transant opozitia neta, incompatibilitatea dintre cele doua lumi: existenta oamenilor este pusa sub semnul norocului, al hazardului: ei doar ,,rasar",, dureaza-n vant" si apoi isi afla un,, mormant", fiindcă pentru ei totul nu este decat o succesiune, o vesnica alternanta de apusuri si rasarituri,,,Parand pe veci a rasari,/Din urma moartea-l paste,/Caci toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste"; in schimb, Hyperion nu are ,,nici timp, nici loc",,nu cunoaste moarte."Demiurgul aduce argumentul hotarator, menit sa zdruncine dorinta apriga a lui Hyperion de a deveni muritor, aratandu-i pe ,,pamantul ratacitor"perechea de indragostiti.
Hyperion o vede pe Catalina, prea-frumoasa fata de imparat alaturi de Catalin - pajul indraznet de la curte, priceput in jocul dragostei. Catalina simte inca nostalgia Luceafarului, dar ultima ei chemare adresata acestuia se transforma intr-o rugaminte de a-i ocroti norocul:,,Cobori in jos, luceafar bland, /Alunecand pe-o raza, / Patrunde-n codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza!"
La chemarea-fetei ,,el tremura ca alte dăți ",ci, intelegand diferenta esentiala dintre cele doua lumi, rosteste cu mandrie, impersonal, sentinta: ,,Traind in cercul vostru stramt/Norocul va petrece, -/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece."

Luceafărul-Hyperion ramane in lumea sa,acceptandu-si destinul, menirea lui eterna, de a veghea asupra lumii, din indepartarea-i singurătate. Omul comun este dominat de instinct, de vointa oarba de a trai, de egoism, adica de incapacitatea de a iesi din sine. Omul superior, geniul, este dominat de inteligenta, de capacitatea de a iesi din sine, de a revarsa lumina asupra oamenilor. Lumina lui insa orbeste, superioritatea lui copleseste, inaltimea lui intimideaza si, de aceea, el ramane neinteles, fascinand si inspaimantand deopotriva (desi vorbesti pe înțeles, eu nu te pot pricepe." Izolat prin calitatile lui exceptionale, el va ramane ,,nemuritor" prin forta gandirii, dar ,,rece" în plan afectiv.

2= Nu doar Luceafărul şi Demiurgul, ci şi Cătălin şi Cătălina, nu sunt nici personaje independente într-o oarecare poveste de dragoste, nici simboluri care încifrează cine ştie ce sensuri filosofico-teologice, ci sunt pur şi simplu voci – în alte formulări: măşti ale poetului – care se reprezintă pe sine În cadrul lirismului de măşti, eul liric poate fi înţeles ca  ipostaziindu-se, pe rând, în chipul geniului- Hyperion, dar şi al bărbatului teluric-Cătălin, al impersonalităţii lucide- Demiurgul, sau al muritorului care tânjeşte spre absolut- Cătălina. 

a.În ceea ce priveşte ipostazele,,măştile" geniului, în tabloul întâi omul superior este simbolizat de Luceafăr, ca astru aparţinând planului cosmic, în al doilea este numai aspiraţie spirituală pentru Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperion, iar în ultimul este omul superior simbolizat de Luceafăr, ca simbol al lumii superioare, detaşat de pragmatismul şi efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori.

b. Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de împărat, în tabloul întâi, de Cătălina, femeia pământeană, care are identitate şi nume, în cel de al doilea, în tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizată de aspiraţia geniului către iubirea ideală, iar în ultimul ea devine o muritoare oarecare, o anonimă, un "chip de lut".

c.Măștile lui Cătălin: Cătălin devine întruchiparea telu­ricului, a mediocrităţii pământene.  Pentru a o seduce pe Cătălina, Cătălin urmează o tehnică asemănătoare cu aceea a vânării păsărilor în evul mediu. Declaraţia de dragoste a lui Cătălin, pătimaşa lui sete de iubire exprimată prin metaforele: „noaptea mea de patimi, „durerea med, „iubirea mea de-ntîi, „visul meu din urmă", îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului.

Profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii, constituirea cuplului adamic, îl scot pe Cătălin din ipostaza terestră.

d.masca angelică a Luceafărului este  îndrăgostitului;masca rece,superioară este a omului de geniu;masca fetei de împărat este a dorului,apoi a nehotărârii,a capricului,a femeii ușuratice;masca Demiurgului este a Creatorului știut și neștiut, este un simbol al Divinitatii , al Creatorului , nu poate fi considerat un tip uman.

e.Luceaforul înseamnă iubirea pură,astrală,neomenească,Cătălina este enigmatică în iubirea pentru astrul cersc,apoi are iubirea firească,pământeană, este conştientă de limitele sale;Cătălin este iubitul îndrăzneț,banal;

3= a.Luceafarul-Hyperion este simbolul omului de geniu, caracterizat prin inteligenta (ratiunea pura), obiectivitate, capacitatea de a se sacrifica pentru atingerea. unui ideal, aspirand permanent la cunoastere, dar incapabil de a fi fericit sau de a ferici pe cineva.Este un simbol al speranței, al visurilor și al dorințelor profunde ale individului. El reprezintă idealul uman de libertate, frumusețe și perfecțiune.  Luceafărul zboară deasupra pământului, sugerând că el simbolizează ceva care depășește limitele pământului și care este asociat cu libertatea si visurile umane. De asemenea, el este descris ca fiind „o rază” care „strălucește”, sugerând că el este un simbol al luminii, al cunoștinței și al adevărului.

b.Portretul Cătălinei ne trimite în lumea străveche a fecioarele de la începuturi, motiv pentru care ea e unică la părinţi şi mândră-n toate cele, că e fecioară între sfinţi, ca luna între stele, subliniind aspectul măreţiei sale. Este conştientă de limitele sale când spune Luceafărului că: Pe calea ce-ai ales n-oi merge niciodată… Luceafărul o vede pe Cătălina ca pe o mireasă-Deși Luceafărul ia înfățișări deosebite, Cătălina rămâne neschimbată şi spune că-n veci îl va iubi. Cătălina, deloc surprinsă, are curajul să-i încredinţeze dorinţele ei, pe când Luceafărul, Părând pe veci a răsări, e surprins de învecinarea tangenţială cu pământenii,Luceafărul e astrul cerului, Cătălin, cu nume geamăn se potriveşte cu Cătălina vremurilor pământene,e lângă ea şi îi umple zilele pustii.

c. Cele două invocaţii ale fetei de împărat din prima parte a poemului au rezonanţa unui descântec de chemare prin care Luceafărul apare în două ipostaze: neptunic-angelică şi uranic-demonică, unind cerul şi marea sau întunericul şi lumina. În fiecare dintre aceste întruchipări, Luceafărul îi oferă iubitei spaţii nepământene:,,adâncul oceanului”,cerurile toate” şi netimpul. De fiecare dată, frumoasa muritoare refuză fiind conştientă de incompatibilitatea ei cu lumi necunoscute, însă îi cere celui ivit ,,din forma cea dintâi” să devină muritor. Fără a ezita, Luceafărul acceptă, fiind gata să schimbe nemurirea cu soarta efemeră a omului comun. Cea de-a treia invocaţie a fetei de împărat nu mai este o chemare a unei iubiri ideale, deci imposibile, ci o încercare de a-şi proteja fragila iubire, încredinţându-şi iubirea - ,,norocul” unui astru favorabil. Ultima replică a Luceafărului trasează antiteza om comun - geniu. Condiţia umană este pusă sub semnul norocului şi caracterizată prin simbolul geometric al ,,cercului strâmt” opus ,,sferei” care reprezintă universul geniului.

d. Antitezele se reflecta în organizarea poemului precum terestru-cosmic, efemer-etern, perisabilitate-vesnicie, geniu-mediocritate, masculin-feminin ilustreaza gustul eminescian pentru aceasta figura de gandire romantica prin excelenta.

4=Alegoria geniului:

După cum mărturiseşte poetul într-o însemnare pe marginea manuscrisului, „înţelesul alegoric” pe care i l-a dat poveştii este că „dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de simpla uitare, pe de altă parte însă, pe pământ, nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit”. 

Povestea poemului poate fi rezumată astfel: Luceafărul se îndrăgosteşte de o fată de împărat, Cătălina, pe care o vede pe fereastră, arătându-i-se apoi în vis. Deşi ea este fermecată de el, consideră relaţia lor imposibilă, cu excepţia cazului în care astrul ar fi devenit muritor. Iubirea pe care i-o purta fetei îl determină pe Luceafăr (Hyperion) să meargă la Demiurg pentru a primi „dezlegarea de veşnicie”, însă află că acest lucru nu este posibil. Întors pe pământ, Luceafărul o vede pe Cătălina îndrăgostită de un alt pământean, Cătălin, şi judecă umanitatea de pe o poziţie superioară, a nemuririi şi de-sentimentalizării.

În viziunea schopenhaueriană, geniul se defineşte prin cunoaştere şi nu prin sentimente sau trăiri (de care se poate elibera). Ideea că geniul este o entitate care, deşi „luminează” în exterior prin creaţia sa, în interior este „rece” întrucât se obiectivează, este sugerată simbolic şi de mai multe imagini din poem: „un mort frumos cu ochii vii / ce scănteie-n afară” (strofa 18), „luceşti fără de viaţă” (strofa 24).

Deşi geniul este condamnat la nefericire în timpul vieţii, el va fi veşnic ţinut minte pentru ceea ce, obiectivându-se, a putut crea, obţinând „nemurirea” întru posteritate – idee sugerată alegoric şi în discursul Demiurgului: „noi nu avem nici timp, nici loc / şi nu cunoaştem moarte (strofa 78),, „rămâi / oriunde ai apune” (strofa 81). Totuşi, acest lucru nu este chiar consolator, după cum se poate înţelege şi din tonul trist al cuvintelor Luceafărului: „eu în lumea mea mă simt / nemuritor şi rece” (strofa 98).

În opinia mea, poemul „Luceafărul” este valoros atât sub aspect estetic şi liric, cât şi prin mesajul pe care îl transmite, surprinzând destinul multora dintre persoanele care au lăsat în timpul vieţii lor mai mult decât au putut să primească, asemenea unui „astru” care, deşi dă tuturor lumină, rămâne veşnic singur în spaţiu, iar toată mulţumirea pentru „darurile” sale nu-i este de nici un folos (similar cu geniul a cărui creaţie este apreciată post-mortem, lucru care nu mai poate să-i dea satisfacţie, decât dacă, după trecerea din această lume, ar obţine ubicuitate – deşi, personal, mă îndoiesc că în „lumea de dincolo” mai contează astfel de chestiuni)

Vocile lirice eminesciene:

1=În,,Luceafărul”eul liric are nenumărate ipostaze :

Luceafărul este simbolul geniului, ființă rece, rațională și detașată, atrasă cu precădere de ceea ce nu cunoaște. Criza sa erotică este doar una aparență, în realitate fiind vorba despre o criză cognitivă, el fiind gata de sacrificiul suprem pe care îl poate face pentru a accede la ceea ce pentru el înseamnă ultima treaptă a cunoașterii. Dacă pentru Cătălina îndrăgostirea este un proces aproape spontan (,, Îl vede azi, îl vede mâni/ astfel dorința-i gata"), pentru Luceafăr aceasta este un proces mult mai intens și mult mai durativ (,,El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata"), însă cu atât mai profund. În plus, capacitatea sa de a se dedica total aspirației spre cunoaștere este relevată și în dialogul cu Demiurgul, marele creator, în momentul în care renunță la soarta pe care o are și cere o alta"O, cere-mi Doamne orice preț/ Dar dă-mi o altă soartă". În momentul în care realizează superficialitatea firii omenești, Cătălina nu îi mai apare ca unică, ci ca un "chip de lut", lipsit de individualitate și de personalitate. Astfel, se poate observa că, pentru Eminescu, ideea de geniu înseamnă, de fapt, o iluzorie imoralitate, dar o certă nefericire, însingurare și o rece detașare de cele lumești. Luceafărul este pe cât de puternic, pe atât de singur și nefericit.

Setea de cunoaştere a omului de geniu -"o sete care-l soarbe"- face ca Hyperion să meargă la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: "Reia-mi al nemuririi nimb Şi focul din privire, Şi pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire..." Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină, superficială şi "nu mai cade ca-n trecut/ în mări din tot înaltul". exprimându-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei lumi de a-si d epăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare:

"-Ce-ti pasa tie, chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul?"

Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza dintre pronumele de persoana I singular, "eu" şi a II-a plural, "vostru" semnifica esenţa conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii, de amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti, care este trecătoare şi lipsită de profunzimea sentimentului:
"Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece, -
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece."

Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare, ci este o atitudine specifică geniului, rece, raţională distantă, care nu mai permite un dialog între cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile ce nu pot comunica, având concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul superior.

Pag.119

2=Luceafărul este simbol al ființei superioare, al geniului,este eul poetului,iar Cătălina este simbolul omului comun,al femeii din apropierea poetului, caracterizat prin instinctualitate, incapacitatea de a-și depaăș condiția, prin voința de a trăi și de a se împlini prin fericire.

3= Ultimele doua strofe din ,,Floare albastră” reprezintă replica eului masculin, ce sintetizează, pe de o parte, regretul epuizării poveştii de dragoste, pe de altă parte, atitudinea sceptică a geniului, condamnat la singurătate şi nefericire. Versul final ,,Totuși este trist în lume!" arată că egoismul şi răul sunt singurele realităţi care guvernează lumea. În mod similar, ultimele şase versuri din ,,Luceafărul” cuprind formularea antitezei dintre destinul omului mediocru, supus hazardului „Trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece” şi omul de geniu,  „Ci eu în lumea mea mă simt/ nemuritor şi rece.”

=Cătălin ar putea părea uşor suficient, pe câtă vreme el e rapid şi precis în reacţii. El a şi înţeles că ea va fi a lui, şi că tânguirile armonioase după luceafărul de neajuns nu conţin nici o ameninţare reală, de aceea se şi mulţumeşte cu o exclamaţie tandră şi eficace: "Tu eşti copilă, asta e...", trecând imediat la propunerea sa - adevărat antidot la nostalgia astrală, şi noua, acaparatoare orientare existenţială. "Aventura" în care o cheamă nu e o fugă zănatică, ci repetarea unor gesturi ancestrale ţinând de răpirea simbolică. Ei nu fug pentru a pieri, ci pentru a fi doar ei doi ca la început de lume, "uitaţi", existând doar unul pentru celălalt. Cum e vorba de o fugă şi reală şi tradiţională, vom fi cuminţi (deci nu uşurateci cu propriile vieţi), voioşi (în bucuria împărţită a iubirii) şi teferi (ieşind cu bine din toate încercările). Putem chiar prevedea o întoarcere a fugarilor - dar Cătălin nu are a o pomeni, deocamdată. Versul ce spune, aparent, contrariul: "Vei pierde dorul de părinţi" nu impietează asupra explicaţiei generale. Fata îşi va pierde dorul filial ca toate tinerele neveste ce intră în viaţa matură a cuplului, trăind cu omul ei şi viitorii copii - mai aproape sau mai departe de casa părintească, dar separat, indiferent de frecventarea ulterioară. Inteligentul vorbitor pune înainte o "pierdere" cu totul naturală ("dorul de părinţi", adică şi dependenţa de ei), pentru a expedia celălalt "dor", supraterestru: "Vei pierde dorul de părinţi/ Şi visul de luceferi".

,, - "Tu esti copilă asta e..
Hai s-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde urmele
Si nu ne-or sti de nume.

Căci amindoi vom fi cuminti,
Vom fi voiosi si teferi,
Vei pierde dorul de părinti
Si visul de luceferi. "

În poezia,,O,rămâi”,pădurea-umanizată-tânjește după mărturisirile pe care i le făcea băiatul demult,relația lor fiind una de prietenie sinceră.Tonul tânguitor al pădurii este dat de rugămintea:,,O,rămâi,rămăi la mine", dragostea pădurii este exprimată în mod direct,declarativ:',,Te iubesc atât de mult!... Numai eu știu să le-ascult/[...]Eu te fac s-auzi în taină/[...]Eu te văd răpit de farmec",astfel pădurea este cea care i-a dezvăluit pentru prima oară tainele prin care copilul este  emotionat la misterele destainuite,este ,,răpit de farmec."

=În poezia,,Glossă”vocea anonimă aparține însuși Demiurgului, fiind identică cu vocea  Părintelui Ceresc din Luceafărul. Fiindcă adevărurile cele mai generale, enunțate aforistic în strofa tematică, nu sunt numai simple învățături, ci sunt înseși legile constitutive ale lumii. Glasul care enunță aceste adevăruri general valabile nu poate fi decât glasul lui Dumnezeu-un glas din afara spațiului și timpului.

Creatorul se adresează filosofului, omului de geniu, omului superior oferindu-i soluția inadaptării acestuia la idealurile meschine ale lumii contemporane. ,,Tu rămâi la toate rece”este soluția pe care Demiurgul o propune înțeleptului este ignorarea vieții sociale, detașarea de aceasta și însingurarea.

=vocea naratorului în poezia,,Povestea teiului

=CătălinaPentru Catalin ea are, la inceput, un dispret neretinul: nu il ia in seama si ii respinge manioasa: - Da ce vrei, mari Catalin?/Ia du-t de (i vezi de treaba".cedeaza chemarii lui Catalin, caci vede in el un exponent al lumii sale: .. - inca de mic/Te cunosteam pe line, /Si guraliv si de ni mic/Te-ai potrivi cu mine" Ea nu il prefera" pe Catalin in locul Luceafarului, ci se supune legilor lumii ei, neavand de ales. Nici chiar in voluptatea dragostei fata nu renunta, nu poate renunta la visul ei, che-mandu-1 pe Luceafar sa-i ocroteasca, sa-i lumineze norocul.Asemenea Cătălinei este Dalila din,,Scrisoarea V” care dezlănțuie pasiuni pe care nu e capabilă să le întrețină, pentru că e înzestrată nativ cu darul seducției, ale cărei urmări însă nu le poate nici prevedea, nici tempera. Fire versatilă, ea cucerește pentru că e dedată jocului instinctualității erotice, dar e total lipsită de profunzime și intensitate. Ea e Dalila (Eminescu recurge de multe ori la instrumentarul mitologic), vicleana căreia îi place postura de a fi adulată și nici nu se poate dărui cuiva pe de-a-ntregul, cu credință și devotament. 

=În poezia,,Povestea teiului” în primele cinci strofe este un dialog între Blanca și tatăl ei , axat pe două concepte fundamentale despre lume și viată ; tatăl îi hotărăște așezarea într-un schit, însă Blanca se opune, pentru că nu poate să conceapă lumea ca univers al sacrificiului ; lumea ei reiese din sufletu-i tânăr , vesel, doritor de dragoste , de joc.Vocea naratorului din,,Luceafărul”se regăsește și în acest poem,povestind despre refuzul fetei și fuga în codrul,la izvorul vrăjit, lângă teiul vechi și sfânt.Codrul devine un loc de refugiu pentru sufletele rătăcite, un loc plin de vrajă ,o regăsire a visului.Evadarea în codru se produce în timpul înserării ,,Când a serii raze roșii / Asfințind din ceruri scapă."Apariția unui tănăr ce răsare lângă tei în fața fetei rătăcite în mijloc de padure , lângă izvor este miraculoasă. Portretul fixează o imagine voievodală caa a Luceafărului , purtând drept coroană flori de tei. Idila care se naȘte în sunetul „fermecat Și dureros” al cornului îi pierde în codru pe cei doi îndragostiți, străjuiți de lună și cu sufletul îmbătat de „murmurul cel dulce/ Din izvorul fermecat”. Finalul din „Povestea teiului”este ca-ntr-o poveste, pașii se pierd în cosmos,însoțiți de sunetul cornului care, aici, însoteste iesirea din realitate. La fel ca în,,Luceafărul” vocea naratorului  este de povestitor abil, care știe să atragă în poveste, să creeze mister și suspans, să dea personajelor sale trăsături specifice, atribute distincte:voioșia, vremelnicia și iubirea pentru cei doi,

Poetul expune  teme importante precum iubirea, destinul și căutarea omului pentru a-și găsi locul în lume.

=Luceafărul/Hyperion, ca personaj, se știe, se îndreaptă spre Creator cu o cerere/invocare foarte limpede: schimbarea propriei condiții, din nemuritor în muritor/om de rând, pentru ca, în acest fel, să aibă parte de pământeană împlinire prin iubire: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă” […] „O, cere-mi, Doamne, orice preț/ Dar dă-mi o altă soarte”, […] „Reia-mi al nemurii nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”.  Schimbarea condiției de nemuritor în aceea de muritor (cu posibilități limitate de cunoaștere) ar primejdui capacitatea lui Hyperion de a accede la înțelepciunea superioară, transcendentală (gnoză) și ar afecta echilibrul Creației, de aceea refuzul divinității la cerința lui este ferm: „Îți dau catarg lângă catarg,/ Oștiri spre a străbate/ Pământu-n lung și marea-n larg/ Dar moartea nu se poate…” (s.n.). Experiența călătoriei cosmice și dialogul cu Părintele ceresc conduc la asumarea propriei condiții: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”În,,Rugăciunea unui dac”omul îi cere lui Dumnezeu lucruri nedorite de nimeni pentru el însuşi „iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă/ Îndură-te, Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă.“Este o rugăciune disperată către Dumnezeu. Rămâne, desigur, la latitudinea lui Dumnezeu să împlinească sau nu acest gen de rugăciune. Poetul se adresează divinităţii: Stăpâne“, dar mai ales „Părinte”,ce indică o relaţie filială, implică o apropiere maximă între două persoane. n strofa a treia, în final, el cere lui Dumnezeu îngăduinţa de a intra în veşnicul repaos, expresie ce indică mai degrabă existenţa sufletului în împărăţia lui Dumnezeu decât anihilarea lui ultimă şi definitivă.

Repaos este odihnă, iar în creştinism odihna de veci este înţeleasă ca o comuniune finală, eternă cu Dumnezeu.

Aşadar, dispariţia fără urmă nu este un omnis moriar în acest poem, ci doar dispariţia din lumea aceasta plină de tulburări şi dureri, din această lume unde moartea într-adevăr şterge orice urmă.

4=Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanță cu mișcarea ideilor si tumultul sentimentelor, antiteza dintre planul terestru și cel cosmic fiind sugerată, la nivel fonetic, prin distribuția consoanelor si a vocalelor.
      La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul de intimitate, iar verbele la perfect simplu si conjunctiv, din tabloul al doilea, susțin oralitatea stilului.
      La nivel stilistic se remarcă constructia poemului pe baza alegoriei, dar și a antitezei om de geniu-om comun, ,,Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaștem moarte.”, în timp ce în portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”
      Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este data și de particularitățile prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic și rima încrucișată.
      Criticul Tudor Vianu consideră ,,personajele” poemului drept ,,voci” sau ,,măști” care iau locul eului poetic, dar care sunt forme ale conștiinței eminesciene.

Dincolo de text

1=În,,Zburătorul”o fată se confesează mamei,mărturisind simptomele unei boli misterioase, fără o cauză concretă:durere imposibil de localizat, bătăi de inimă, stări febrile ce alternează cu spasme de frig, agitație interioară, tremurat, plâns lipsit de o motivație. ResimȚitĂ ca o devastare inferioară, dragostea este văzută până la cel mai mic detaliu ca senzații:,,pieptul mi se bate,inima-mi zvâcnește,tremur de nesațiu,ochii-mi văpăiază." Fata,Florica, apelează la practicile magice, convinsă că numai vrăjile și descântecele pot remedia aceasta situație inexplicabilă: ,,Mătușele cu bobii fac multe și desfac;/ și vrăjitorul ăla și apele încheagă/ Aleargă la ei, mamă, că doar mi-o da de leac".În această atmosferă nocturnă, apare Zburătorul, anticipat de căderea unei stele. Este un decor al unei lumi cufundate în liniște, într-un paradis terestru, în care se deschid căile magice pentru întâlnirea fetei cu Zburătorul, înger și demon în același timp, încântător prin frumusețea lui neobișnuită. Apoi este introdus motivul visului,tărâm fabulos unde Florica îl va întâlni pe Zburător, la fel cum fata de împărat îl întâlnește pe Luceafăr în poemul eminescian.

 a. Zburătorul este înfățișat ca apariție luminoasă în noapte, fiind numit „balaur de umina cu coada-nflăcărată”, Florica, personajul feminin din această baladă, e cuprinsă de un ”dor nespus”, cade într-o visare și pierde legătura cu realitatea. Eminescu re-creează motivul în poemul ,,Luceafărul”, ca și zburătorul, se arată fetei de împărat, o determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. Astfel, fascinația resimțită de Cătălina sub imperiul luminii siderale (care vine de la aștri, astral) sugerează trăirea ființei stăpânite de zburător.În poezia lui Heliade Rădulescu,, Zburătorul” se transformă într-o stea, care strălucește intens, într-un ,,balaur de lumină”, identificat cu un zmeu și, apoi, într-un tânăr frumos. Motivul zburătorului este prezent prin faptul ca Luceafărul, ca și zburătorul, se arată fetei de împărat, o determină să se îndrăgostească de el și apoi dispare. 

b.  Luceafărul este un zburător ,,dulce al nopții mele dor",și la rugâmintea fetei, aflată la vârsta la care poate fi tulburată de Zburător, Luceafărul se întrupează din haosul acvatic și înălțimea cerului: ,,cerul e tatăl meu, iar muma mea e marea". Fata îl cheamă pe Luceafăr prin intermediul unei formule magice, un descântec: „Cobori în jos Luceafăr blînd…”Dar frumuseţea rece, neomenească a Luceafărului o determină pe fată să respingă alternativa oferită de acesta.

2=a. Atât în „Scrisoarea I” cât şi în „Luceafărul” sunt prezente două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru, care converg unul către celălalt şi se interferează. Ambele au ca temă romantică ipostaza omului de geniu în paralel cu ipostaza omului comun care tinde către absolut dar nu-şi poate depăşii condiţia de simplu muritor. Cele două poeme arată ipostaze dieferite ale aceleiaşi persoane, omul de geniu. Dacă în „Scrisoare I” el este un „batrân dascăl” în „Luceafărul” , Eminescu îi dă puterea absolută de a dispune de întrgul Univers. Primul poem ne prezintă fiinţa superioară ca pe un muritor, genialitatea sa fiind închisă într-un trup de om. Suferinţa geniului este cauzată de luciditatea cu care el vede lumea. În antiteză cu dascălul chinuit de propriul său destin, găsim Luceafărul, care caută absolutul în iubire. El nu este o fiinţă materială, putând să se metamorfozeze în orice îşi doreşte. Cu toate acestea nici unul nu este fericit, destinul geniului fiind acela de a fi singur în lumea ideilor sale. 

b. Invocatia Luceafărului de către Cătălina are la baza dorinţa superstiţioasă a fetei de a-şi prelungi fericirea prin protecţia unei stele norocoase. Răspunsul lui Hyperion conţine însă, doar constatarea diferenţelor fundamentale dintre două lumi antinomice. Tabloul final al,, Scrisorii I”dă impresia unui epilog.Sub razele lunii, suferinţele umane par „amorţite” şi însăşi durerea este resimţită ca „într-un vis”. Peisajul selenar este caracterizat de singurătate, aidoma omului de geniu condamnat să rămână o ființă singură în faţa morţii, dar şi a societăţii crude care îl depreciază şi-l izolează din cauza superităţii sale. Ultimele versuri – cu caracter de sentință la adresa condiției umane –arată ideea egalității oamenilor în fața morții. Indiferent de aspirațiile care i-au animat, indiferent de valoarea sau calitatea lor îndoielnică, oamenii sunt supuși destinului efemer, hazardului și morții,iar în finalul,,Luceafărului” Hyperion întelege opoziția dintre cele două lumi ,,cercul vostru strâmt" și ,,lumea mea"și renunță la iubire care înseamnă caracter trrecător și moarte și se întoarce la esența sa dintâi, la absența iubirii,adică la eternitate și indiferență.

3=Partea a treia a poemului eminescian Scrisoarea I este o meditatie cosmogonica.

"Batranul dascal" (omul superior, geniul, savantul) este preocupat exclusiv de lumea ideilor, de cunoasterea adevarurilor esentiale ale lumii, imaginandu-si momentul nasterii universului (cosmogonia, geneza), al desprinderii lui din haosul originar. Cugetatorul reface in mintea lui geniala etapele procesului cosmogonic, intrebandu-se cum arata el in starea initiala ("Fu prapastie ? genune ? Fu noian intins de apa ?"). Raspunsurile sunt greu de dat, pentru ca la inceputuri nu exista nici fiinta, nici nefiinta, nu exista viata si nici vointa. Savantul isi imagineaza " un intuneric ca o mare jar-o raza ", " o pace eterna", o lume a nemiscarii, un haos al materiei nediferentiate, amorfe. Din acest haos intunecat si incremenit se desface un punct care-si capata independenta prin miscare ("Dar deodat-un punct se misca...cel intai si singur." ), desfacandu-se in principiile contrare: cel feminin ("muma", adica haosul) si cel masculin ("tatal", adica el insusi).
Este , probabil, lumina primordiala, stapana lumii, care face ca haosul cu vaile sale "sure" sa devina univers creat ("De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii") si, sub imperiul unei forte interioare ("dor nemarginit", identificabil cu "vointa oarba de a trai" a lui Schopenhauer), sa acceada la viata

("Colonii de lumi pierdute /.../Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,

Sunt atrase in viata de un dor nemarginit." ).

Energia initiala a punctului miscator, creatoare de lumi materiale, organizate in spatiu si timp, este acest dor nemarginit (Kania -dorinta din Rig-Veda sau egoismul ca sambure al vietii, din conceptia schopenhaueriana). Lumina este atributul esential al existentei lumii, astfel ca toate civilizatiile, toate constructiile umane, ierarhizarile sociale, toata zbaterea fiintelor traitoare depind de aceasta lumina, de aceasta energie primordiala a punctului dintai, deoarece universul e o dorinta trecatoare a haosului (" Caci e vis al nefiintei universul cel himeric ").

Tabloul al III-lea al poemului,,Luceafărul” prezinta calatoria Luceafarului spre Demiurg si concorbirea dintre cei doi si cuprinde spatial cosmic si expone un tablou cosmogonic. Luceafarul face o calatorie interstelara de cu noastere si autocunoastere, la inceputul lumii, la origini. Se stabileste diferenta dintre timpul cosmic “cateva clipe” si timpul uman “mii de ani”. Demiurgul intruchipeaza creatorul absolute, este cel care cunoaste numele Luceafarului. Pentru un zbor ata de indraznet, Luceafarului ii creste o aripa de dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura, miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila insemnind confuzia generala a elementelor inainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu ii atribuie haosului insusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se invalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona in care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapinit de groaza propriului vid adinc ca visul uitarii.

În,,Povestea magului călător în stele” Magul este un duhovnic și atât de bine cunoaște misterele cosmosului, încât astrele par a-și urma traiectoria, la indicația lui: „Și soarele din ceruri la glasu-i se supune, / Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut. / De aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să învețe / Cari cărări a vieți-s deșarte, cari mărețe.” Unul dintre cele mai importante simboluri din poem este acela al călătoriei magului spre stele. Această călătorie reprezintă o căutare a sensului vieții și a unei vieți mai bune, dar și o dorință de a descoperi misterele universului și ale naturii. În același timp, stelele reprezintă o metaforă pentru speranță și aspirația umană spre cunoaștere și iluminare spirituală.Magul  îşi ia rămas bun de „pe-o piatră detunată” de la codri, urcă în vârf de munte şi: „o stea din cer coboară –/O stea, un vultur de aur, cu-aripile de foc,/Pe ea şezând călare, în infinit el zboară,/Stelele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc.” De-a lungul „călăririi” sale prin cosmos, titanul întâlneşte stele şi îngeri. Magul, „dus de steaua ce zboară ca un gând”, se înalţă până la „a haosului vale”, de unde „s-aruncă în hăul fără fund”, ca un Hyperion ce cade în vid în loc să bată din aripi către punctul terminus al universului. Această suită de urcuşuri şi coborâşuri vede pretutindeni stele.Devenit el însuşi o stea căzătoare, bătrânul cade până la capătul stelelor, de unde se poate zări „un punct albastru” în care el recunoaşte „L-a haosului vale un astru blând uşor”. În acest moment, dorul produce o accelerare temporală, iar anii-lumină se scurg precum în călătoria galactică a Luceafărului: „Cale de mii de zile el cade-ntr-o clipită,/Zboară ca gândul care l-aruncă-în viitor.”