Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremonii Angelus.



Rugăciune

Craiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalța-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie

                       Povestirea ,,Balta-Albă” a fost scrisă în vara anului 1847, când Alecsandri se afla în această staţiune balneară, Naraţiunea Balta-Albă are ca principală modalitate literară de creaţie motivul străinului, în ipostaza unui tânăr pictor francez, care întreprinde un voiaj în Orient, prilej cu care observă şi comentează cele văzute în timpul călătoriei prin Valahia.

   Tema povestirii o constituie imaginea Valahiei din secolul al XIX-lea, realizată prin contradicţia stridentă dintre aspectele primitive şi cele de civilizaţie avansată, viziune năucitoare pentru vizitatorul european.  

Naraţiunea este la persoana I pe parcursul întregii povestiri, începutul fiind relatat, la persoana a III-a, de vocea auctorială (naratorul se confundă cu autorul), în ipostaza unui tânăr valah, iar întâmplările propriu-zise sunt istorisite de naratorul-personaj, adică turistul francez.

Naratorul fixează de la început locul unde francezul îşi istoriseşte povestirea, într-o încăpere din laşi, în care erau adunaţi mai mulţi prieteni ce stăteau „lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental”. Călătoria în Orient este relatată la persoana I de către tânărul pictor francez, care mărturiseşte că se consideră un fel de Cristofor Columb, deoarece descoperise în Europa „o Moldavie şi o Valahie” şi, încântat de „sălbatica frumuseţă a malurilor acestui râu (Dunărea)”, de munţii cu peşteri adânci şi păduri vechi, îl acuză pe profesorul său de geografie că nu-l învăţase despre aceste minunăţii, simţind impulsul, ca, dacă ar fi fost lângă el, să-l arunce în Dunăre.

El venise de la Paris la Viena, unde se îmbarcase pe un vapor şi coborâse la Brăila, hotărât să înfrunte pericolele din barbara Valahie, pregătit să se apere de fiare sălbatice sau de cetele de hoţi care l-ar fi atacat. Spirit aventuros, tânărul francez ar fi dorit să trăiască întâmplări periculoase, să se lupte cu canibalii ce ar fi vrut să-l pună în frigare, imaginându-şi Valahia ca pe „un soi de pustiu vânturat de cârduri de feare sălbatice şi de oameni pribeji ca în sânul Africei”.

La consulatul francez din Brăila află că există o „baltă făcătoare de minuni”, numită Balta-Albă, care vindecă oamenii de boli ce păreau incurabile. Încurajat de consulul francez, călătorul se urcă într-o căruţă primitivă, plină cu fân şi trasă de patru cai mici, „numai oasele şi pelea”. Căruţa porneşte vertiginos şi francezul, descriind „în aer o rumbă neaşteptată”, se trezeşte aruncat în colbul drumului, pe când „echipajul” se făcuse nevăzut. După vreo zece minute, poştaşul (surugiu, vizitiu) se întoarce, îşi recuperează călătorul, apoi pocneşte puternic din harapnic (bici) şi caii o iau la goană de parcă aveau pe „dracul într-înşii”.

Căruţa sălta prin hopuri, azvârlindu-l în sus pe francez ca pe o minge, până când roata se izbeşte într-un dâmb de pământ sfărâmându-se şi azvârlindu-l pe bietul om în mijlocul drumului, în timp ce vehiculul zbura mai departe cu numai trei roţi şi trei cai. Disperat, pentru că se afla abandonat „în câmpiile acele pustii” alături de unul dintre caii care-şi scrântise piciorul, călătorul rămâne perplex atunci când îl vede pe căruţaşul întors după el legând roata cu brâul cu care era încins şi-l pofteşte prin gesturi nerăbdătoare să urce din nou în căruţă.

După o călătorie parcursă tot „în fuga mare”, deşi căruţa avea numai „trei roţi şi giumătate” şi doar trei cai, pe la zece seara „echipajul” ajunge într-un sat alcătuit din bordeie acoperite cu stuf şi câini care lătrau asurzitor. Nici vorbă de hotel sau tractir (restaurant de categorie inferioară), aşa cum îşi imaginase el că trebuie să existe într-o staţiune balneară. În schimb, într-o beznă dezolantă şi înconjurat de vreo douăzeci de câini care lătrau ameninţător, „neştiind nici limba, nici obiceiurile locului”, străinul se simte din nou în pragul disperării.

După o oră şi ceva de rătăcire prin acele locuri întunecate, o caleaşca elegantă cu şase cai era să dea peste el, când aude glasuri vorbind franţuzeşte. O fericire nespusă i-a umplut inima, crezând că este într-adevăr norocos să găsească aici nişte compatrioţi. Află cu stupoare că cei din caleaşca erau români, unul dintre ei oferindu-se să-i găsească o gazdă la un gospodar din sat. Când să intre în bordeiul ţăranului, „un urieş îngrozitor”, francezul se ciocneşte cu fruntea de pragul de sus şi cade grămadă în ograda omului. Ameţit de lovitură, se înviorează la vederea patului, şi se aruncă pe el cu voluptate, dar răcneşte înfiorător pentru că îşi sfărâmase „toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!”.

Dimineaţa, un „vuiet înfricoşat” îl trezeşte brusc din somn şi vede cu uimire că treceau vreo treizeci de trăsuri de toate felurile, care se îndreptau „în fuga mare” către „izvorul minunilor” de care auzise vorbindu-se la Brăila. Convins că se afla într-o „ţară sălbatică”, rămâne uluit când vede alergând prin glodurile uliţei „o mulţime de căleşte evropieneşti, pline de figuri evropieneşti şi de toalete evropieneşti”. Străinul crede că totul este o fantasmagorie, căci pe malul bălţii se afla „un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci”, fiind împrăştiate peste tot multe corturi de scânduri sau din rogojini.

Contradicţia pe care o sesizează în jurul său îi provoacă o uluială năucitoare francezului, care vede, lângă o cutie de scânduri, „unde bogatul trăgea ciubuc”, fluturând zdrenţele rupte ale unui cort, unde „săracul se pârlea la soare”, iar alături, un car mare în care stăteau claie peste grămadă o femeie şi trei copii, dedesubt şezând bărbatul şi câinele. Imaginea îi bulversează definitiv puterea de înţelegere: pe de o parte primitivismul aşezării, iar pe de altă parte luxul echipajelor sau oamenii care stăteau lungiţi pe marginea drumului, goi şi mânjiţi „cu glod (nămol) din cap păn-în picioare”.

Francezul este repede primit într-un grup de tineri, care-i înţeleg mirarea şi-i explică faptul că această lume sălbatică are totuşi un grad de civilizaţie deosebită şi că Valahia este „împărăţia contrasturilor celor mai originale”: „aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile nouă şi ideile vechi, costiumele Evropei şi costiumele româneşti, toate sunt unite la un loc [...] şi produc un efect neînchipuit atât ochilor cât şi mintei”.

Un alt prilej de uimire pentru străinul călător prin Valahia este şi invitaţia la masă făcută de unul dintre noii prieteni, ce stătea în gazdă la un ţăran. Măsuţa rotundă cu trei picioare, rogojinile pe care s-au aşezat să mănânce borş dintr-un singur castron pus în mijloc, bucatele gustoase şi cu totul necunoscute, veselia şi ţiganii lăutari l-au încântat peste măsură pe francez.

Balul desfăşurat la Cazino îi răstoarnă străinului „toate ideile asupra stării sălbatice a Valahiei”, întrucât toţi cei prezenţi aveau toalete şi maniere foarte civilizate, dar mai ales era încântat de frumuseţea tinerelor românce, care vorbeau limba franceză „întocmai ca nişte pariziane”. După terminarea balului, străinul se trezeşte din nou singur într-un câmp pustiu şi gândeşte cu toată convingerea că „Valahia este o ţară plină de minuni!”.

După vreo două ceasuri, pictorul francez pleacă spre Galaţi „într-o brişcă jidovească”, de unde urma să-şi continue călătoria spre Ţarigrad. În douăzeci şi patru de ore, străinul trăise atâtea stări contradictorii provocate de atâtea contraste, încât, în încheierea povestirii, mărturiseşte auditoriului (naratarului) că este încă bulversat şi nu s-a lămurit dacă „Valahia este o parte a lumei civilizate sau de este o provinţie sălbatică!”.

      Comicul povestirii este construit prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce protagonistul nădăjduieşte să găsească în Valahia şi ceea ce există în realitate: „sperarea de a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic”, dar nu există restaurant în sat, iar patul era din lemn, fără saltea, fără aşternut; în loc de sălbatici sau canibali întâlneşte un surugiu ciudat şi morocănos dar şi tineri cu maniere şi toalete elegante care vorbesc limba franceză impecabil; nu există hotel, dar sunt două „marchande de mode”; iar faptul că femeile şi bărbaţii se scăldau la un loc în baltă nu ştie dacă ţine de primitivism sau de cea mai avansată civilizaţie.

                                 TREN de PLĂCERE(povestire)

Schiţa satirică Tren de plăcere, scrisă în august 1900, este o naraţiune la persoana a III-a, naratorul omniscient relatând întâmplările într-un interval de timp scurt - pe durata unei călătorii cu trenul şi un spaţiu de desfăşurare restrâns. Fiind o operă epică, autorul îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările povestite cronologic.

Tema schiței este familia surprinsă în momentele de repaus,care se transformă într-o agitație ridicolă.

Motivul literar este:familia ; un motiv important, anunţat chiar de titlu, este motivul trenului. Personajele principale, Georgeştii, îşi dezvăluie lipsa de caracter în tren. Mai întâi, pentru că ei îşi cumpără bilet la clasa I, iar coanei Anica, mama doamnei Georgescu,  la clasa III, tratând-o ca pe slugă. Apoi, pentru că nu-i iau  bilet copilului  şi mint că are doar patru ani, ba îşi permit chiar să-l repeadă, cu obrăznicie, pe conductor. Copilul însuşi îşi dezvăluie lipsa de educaţie (ca şi Goe, tot în tren), suindu-se cu picioarele pe „bancheta de catifea”.

De altfel, copilul răsfăţat şi prost crescut este un alt motiv care apare în schiţele lui Caragiale

 Titlul sugerează o călătorie de plăcere,recreativă, cu încărcătură emoţională, efectuată cu trenul,o excursie de agrement pe care familia Georgescu o întreprinde la Sinaia, pe care ironia o transformă într-o pierdere stupidă de vreme, într-o agitaţie ridicolă.

Incipitul schiţei Tren de plăcere este reprezentat de intriga subiectului: „S-a hotărât, care va să zică...”, exprimând încă de la început decizia soţilor Miţa şi Mialache Georgescu să meargă într-o excursie la Sinaia cu „trenul de plăcere”, care urmează să plece sâmbătă din Gara de Nord, la orele trei fără cinci după amiaza. Ionel şi „gramama”, soacra lui Mialache, vor merge şi ei în această călătorie „de plăcere”.

În expoziţiune se prezintă pregătirile care se fac în vederea plecării. După ce cucoanele s-au hotărât asupra toaletelor pe care le vor purta, consideră că cel mai potrivit pentru „puiul” lor este „uniforma de vânători’„ asemănătoare cu cea a prinţului Carol. Întors de la serviciu, Mialache se enervează că soacra sa, cocoana Anica, nu plecase încă spre gară şi că o să piardă trenul, aşa că aceasta se grăbeşte „să caute tramvaiul”. Familia Georgescu, având şi „un coşuleţ elegant cu provizii”, se urcă într-o birjă şi ajung în Gara de Nord mai devreme cu aproape o oră iar Mialache speră că va cumpăra numai trei bilele de tren, însă „gramama” soseşte gâfâind în ultimul moment. El îi dă bani pentru „un bilet de dus şi-ntors clasa III”, iar familia se urcă la clasa I. Conductorul controlează biletele şi, aruncând o privire către „ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea”, întreabă, politicos, dacă „mititelul” este al lor. Reacţia doamnei Georgescu este bizară şi, aparent, neîntemeiată. Ea devine agresivă, se răsteşte la conductor spunându-i că băiatul „n-a-mplinit patru ani” şi că nu are nevoie să-i înveţe el legea. Adevărul era că „puiul” avea „cinci anişori împliniţi” şi ar fi trebuit să-i cumpere şi lui bilet. Soţii Georgescu socotesc cei cincizeci de bani pe care-i dăduseră bătrânei: treizeci pentru tramvai şi douăzeci de bani ca „să cumpere două legături de vişine” în gară la Comarnic, pe care „le şi mănâncă pe jumătate [...] cu sâmburi cu tot”.

  Desfăşurarea acţiunii care ocupă cea mai mare întindere în schiţă, ilustrând sejurul petrecut de familia Georgescu în frumoasa staţiune montană. Ajunşi la Sinaia, familia Georgescu ia o birjă „şi merg drept la parc”, unde cântă muzica militară, urmând să se ducă la hotel Regal, „ca să se asigure de o odaie cu două paturi. Gramama pleacă pe jos, spre hotelul Mazăre, ducând cu ea şi coşuleţul cu merinde. Aşadar, familia Georgescu este foarte organizată şi ştie „pas cu pas şi minută cu minută” ce are de făcut. Seara, d. Georgescu îşi lasă soţia pe o bancă în parc, unde „e toiul promenadei de lume bună” şi pleacă împreună cu „puiul” la gramama, pentru că-i era foame. Causticul narator exclamă „Fatalitate!”, deoarece la Mazăre nu erau locuri şi gramama fusese trimisă la hotel Manolescu. Aici află că, din lipsă de odăi, „fatalitate!”, fusese îndrumată spre hotel Voinea. După ce-i cumpără o franzelă şi-i dă să bea apă copilului, cei doi se abat prin parc, ca s-o anunţe pe madam Georgescu, dar „Fatalitate!”, ea nu este de găsit. Tatăl îl lasă pe Ionel să se odihnească pe o bancă şi pleacă în căutarea soţiei dar, negăsind-o, se întoarce „să ia pe puiul”, însă, „Fatalitate!”, nici copilul nu mai este acolo unde îl lăsase. Un domn îi spune că băieţelul plecase „cu o damă” care-i zicea „puiule” şi el „mamiţico”. D. Georgescu porneşte din nou spre Mazăre, unde află, „fatalitate!”, că acesta o trimisese pe madam Georgescu la Manolescu, care, la rândul său, a îndrumat-o către Voinea ca s-o găsească pe gramama. Dar, „Fatalitate!”, la Voinea „nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramama, nici coşul”. Se duce înapoi în parc şi aici, „Fatalitate”, nu găseşte pe nimeni. În această secvenţă epică, naratorul reia acelaşi motiv literar, „fatalitate”, care devine laitmotivul acestei situaţii şi a cărei semnificaţie, strecurată subtil şi ironic de naratorul omniscient, este agitaţia ridicolă şi fără rost a personajului care venise la munte pentru relaxare şi odihnă, în schimb el aleargă bezmetic şi dezorientat de la un hotel la altul. În acest episod se manifestă genial comicul de situaţie, care este, de altfel, şi principala formulă de construire a acestei schiţei. Flămând şi epuizat după o alergătură de cinci ceasuri, d. Georgescu se aşează pe o bancă în parc, prilej pentru narator de a surprinde, printr-un monolog interior, gândurile negre ale personajului, care consideră că cea care a provocat toată această încurcătură este cocoana Anica, „dumneei face toate încurcăturile”. Se învinovăţeşte apoi pe sine, că a luat-o în excursie, „trebuia s-o lase la Bucureşti”. Stând pe o bancă, bărbatul este copleşit de „fatalitatea” agitaţiei zadarnice, „înjură în gând” şi nici nu observă că „muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat mergând fiecare cătră culcuşul său”. În cele din urmă, tot cocoana Anica îl găseşte, târziu în noapte, pe banca din parcul pustiu. Cu nervii întinşi la maximum, Mialache se dezlănţuie, amândoi ţipă şi se jignesc reciproc („Mialache! eşti nebun? [...] Cucoană! eşti nebună?”) până când, în sfârşit, se dumireşte că soţia sa îl aştepta „la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotenent Mişu de la itidenţă”. D. Georgescu „înjură bombănind” şi din nou se enervează atunci când află de la „o servitoare somnoroasă” că plecaseră cu toţii „la Sfânta Ana”. Sfârşit de oboseală, Mialache refuză să plece după ei şi se aşează „să supeze” cu soacra sa. În timpul mesei, el povesteşte în detaliu despre toate drumurile pe care le făcuse în căutarea lor, iar cocoana Anica relatează, încântată, întâlnirea cu madam Vasilescu şi cu locotenentul Mişu care „e mucalit al dracului «şi cântă teribel!»” (comic de situaţie).La  miezul nopţii fiecare dintre ei merge la culcare. În dimineaţa următoare, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot puternic „de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu”. Ceata, alcătuită din şapte-opt persoane, se-ntorcea „de la Urlătoare” şi nicidecum de la Sf. Ana, ceea ce-l face pe Mialache să se felicite că nu pornise după ei.

   Finalul schiţei ilustrează extazul doamnei Georgescu, al cărei suflet este „încărcat de fermecătoare amintiri” şi ale cărei gânduri zboară la menuetul pe care-l cânta d. Mişu: „- Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski..., mă-nnebunesc!”.

Comicul de limbaj se manifestă cu genialitate şi în schiţa Tren de plăcere, fiind unul dintre mijloacele indirecte de caracterizare a personajelor:

deformarea cuvintelor, mai ales a neologismelor, denotă lipsă de instrucţie, incultură - „teribel!” (teribil), „itidenţă” (intendenţă - serviciu de aprovizionare a unităţilor militare), „antreluţă” (antreu, vestibul), „bulivar” (bulevard), „Pederaski” (Paderewski - pianist şi compozitor polonez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea);

amestecul ridicol al cuvintelor de jargon cu limbajul de mahala atestă originea lor socială: „Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski..., mă-nnebunesc!”.

Principala  sursa  a comicului  o constituie  contrastul dintre  aparenta  si  esenta  ca  expresie  a  ciocnirii dintre ceea ce cred eroii lui I.L.Caragiale ca sunt  si ceea ce sunt cu adevarat.

                Comicul este  sustinut  si de  modul  in care  I.L.Caragiale  vede  lumea  , un fel  de  carnaval  continuu  in care  fiecare  poarta o  masca.

– rezumat –

Familia Georgescu decide să plece la Sinaia într-o sâmbătă, cu trenul de plăcere. Doamna Georgescu, fiul ei de cinci anişori şi mama ei, cucoana Anica (gramama), îşi pregătesc toaletele. Soseşte dl Georgescu cu o birjă. Îşi urcă soţia, fiul şi un coş cu provizii în trăsură şi pleacă spre gară, lăsând-o pe soacră să se ducă singură cu tramvaiul.
La gară, familia Georgescu se îngrijorează că nu mai soseşte cucoana Anica. Aceasta ajunge în sfârşit. Dl Georgescu îi dă bani să-şi cumpere bilet la clasa a III-a, iar el cumpără pentru el şi soţie bilete la clasa I. Copilului nu-i cumpără bilet, şi-l mint pe conductor, în tren, când acesta vine în control, că micuţul nu are nici patru ani.
Ajung la Sinaia. Cei trei se duc direct în parcul oraşului, iar soacra, încărcată cu coşul cu merinde, se duce la hotelul lui Mazăre, din apropierea gării, să-şi caute cameră. Se întunecă şi aceasta nu mai vine.
Pentru că micuţului i se face foame, dl Georgescu pleacă împreună cu el să o caute pe gramama. La Mazăre nu o găseşte, pentru că nu fuseseră camere libere şi o trimiseseră la hotelul lui Manolescu. O caută şi aici, dar nu o găsesc. Pentru că nu găsise cameră, plecase la hotelul lui Voinea. Tatăl şi fiul, rupt de foame, pleacă într-acolo. Pe drum, se abat prin parc, unde o lăsaseră pe dna Georgescu, dar aceasta dispăruse, la rândul ei. Tatăl îşi lasă fiul câteva clipe pe o bancă şi merge să se uite după soţie prin parc. Când se întoarce, nu-şi mai găseşte copilul. Află de la un trecător, că-l luase o doamnă, care, după semnalmente, pare a fi dna Georgescu şi că plecaseră după gramama, la hotelul lui Mazăre.
Dl Georgescu reface, din ce în ce mai obosit şi exasperat, traseul Mazăre – Manolescu – Voinea, dar mereu este cu un pas în urma alor săi. Întâlneşte, în cele din urmă, un cunoscut, care-l informează că familia sa îl aşteaptă în parc. În parc, însă, nimeni. Apare, într-un târziu, cucoana Anica şi-i spune că au găsit cazare la vila Măndica, unde l-au culcat deja pe cel mic, iar soţia, cu un grup de prieteni, îl aşteaptă la Oppler. Dl Georgescu şi soacra sa pleacă spre Oppler, unde nu găsesc pe nimeni. Se duc la Măndica, dar nici acolo nu-şi găseşte nevasta. Află că plecase cu o companie veselă de doamne şi domni la Sfânta Ana.
Pentru că e deja miezul nopţii, dl Georgescu, rupt de foame şi de oboseală, decide să nu mai plece nicăieri. Scoate coşul cu mâncare şi se ospătează împreună cu cucoana Anica, după care se culcă. Dimineaţa, pe la ora cinci, apare şi grupul petrecăreţilor.
În urma acestei excursii la Sinaia, dna Georgescu a rămas cu amintiri foarte plăcute, pe care şi le aminteşte cu nostalgie la întoarcerea în Bucureşti.

Caracterizarea doamnei Georgescu, din "Tren de plăcere", de I. L. Caragiale

Madam Georgescu este unul dintre personajele schiţei Tren de plăcere, de I. L. Caragiale. Împreună cu soţul, Mihalache, fiul, Ionel şi mama, cucoana Anica, pleacă să se recreeze la Sinaia, la sfârşit de săptămână. Acolo, membrii familiei se rătăcesc unii de alţii, şi-şi petrec ziua căutându-se reciproc.

După comportament, Georgeştii sunt nişte parveniţi. Ajunşi destul de înstăriţi, ei păstrează încă reflexele căpătate în mahalaua de unde s-au ridicat. Aspirând la înalta societate prin aspectul exterior, îşi trădează lipsa de civilizaţie prin vorbe şi comportament.

Astfel, doamna îşi pregăteşte cu grijă toaleta, neapărat în ton cu moda de la Paris: bluza vert-mousse, jupa fraise écrasée, pălăria asortată, umbreluţa roşie, mănuşile albe,  demibotinele de lac cu cataramă, ciorapii de mătase vărgaţi. Asta n-o împiedică să se comporte ca o ţaţă în tren, zborşindu-se la conductorul care se interesase firesc de vârsta băieţelului:

-         Da! Dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata regula.

Evident, doamna Miţa minte: Ionel avea deja cinci ani şi ar fi trebuit să posede bilet.  Dar Georgeştii sunt calici şi, dacă pot să ciupă ceva, nu se dau în lături, în ciuda aerelor de lume bună.

Caracterul de nimic al celor doi soţi reiese şi din felul cum se comportă cu cucoana Anica. În timp ce ei se deplasează la gară cu o trăsură elegantă, pe bătrână o trimit cu tramvaiul. În tren, ei stau la clasa I, iar cucoana Anica, la clasa a III-a, cu bagajele. La Sinaia, ei se pregătesc să se cazeze la hotelul Regal, din centrul oraşului, în timp ce pe gramamà (aşa-i spune Ionel, de la grand-maman), o trimit (încărcată cu bagaje) la un hotel ieftin de lângă gară.

Caragiale o individualizează pe doamna Georgescu în raport cu soţul ei, presărând ici-acolo aluzii foarte subtile că dumneaei ar fi preferat să-şi petreacă timpul, nu cu soţul şi familia ei, ci cu locotenentul Mişu, acesta fiind motivul pentru care nu poate fi găsită cu niciun chip. ( De fapt, la Sinaia, ea dispare pentru cititor,  doar se vorbeşte despre ea. ) Noaptea, în timp ce dl Georgescu doarme, obosit după îndelungile preumblări prin Sinaia în căutarea consoartei sale, aceasta se distrează în compania unui grup de prieteni, - din care face parte şi locotenentul -  până la cinci dimineaţa. 

Ajunsă înapoi la Bucureşti, madam Georgescu se destăinuie mamei sale, spunându-i  ce mult i-a plăcut la Sinaia, cât de fermecată  a fost de plimbarea sub lună, cu trăsurile la pas, acompaniată, pe de o parte, de susurul apei de munte şi, pe de alta, de cântecul lăutarilor şi al  dlui locotenent Mişu:

-Ah! Mamiţo! Menuetul lui Pederaski…mă-nnebunesc!

Amestecul grotesc de lună, susur de ape, trăsuri cu lăutari şi menuet cântat din gură, precum şi pocirea ( trivial – sexuală ) a numelui compozitorului Paderewsky pun în evidenţă cât se poate de elocvent vulgaritatea şi incultura mahalagioaicei cu pretenţii de doamnă, numită sugestiv Miţa Georgeasca.

Mihalache Georgescu din schiţa Tren de plăcere, de I.L. Caragiale, este capul familiei bucureştene care, în componenţa Mihalache (soţ), Miţa (soţie), Ionel („puiul... în etate de cinci anişori împliniţi”) şi cocoana Anica („mamiţa mamiţichii puiului”), descind într-o sâmbătă seara cu trenul de plăcere în staţiunea Sinaia, la promenadă. De la început se reţine iritarea lui Mihalache faţă de cocoana Anica percepută premonitoriu de ginere ca spiritul malefic ce trebuie îndepărtat din preajma familiei: atât drumul până la gară, cât şi cel către Sinaia sunt făcute de gramama cu alte mijloace de locomoţie; aşijderea, în staţiune, ea este cazată în alt loc decât ceilalţi.

Soţii Georgescu, în special domnul, se vor nişte oameni înstăriţi şi mondeni, dar se vădesc a fi zgârciţi şi meschini. În timp ce ei pleacă la gară cu o trăsură luxoasă pe care, printr-o metonimie, Caragiale o numeşte “muscal cu cauciuc”, trăsura având roţile cauciucate şi fiind condusă de un vizitiu rus, “gramamà” este consiliată să ia tramvaiul şi să-şi cumpere bilet la “clasa III”. Ginerele i se adresează grosolan: “Cucoană! încă n-ai plecat? să ştii c-ai pierdut trenul!” În subconştientul lui, Mihalache nu o doreşte pe cocoana Anica în excursie: “Mai sunt douăzeci de minute... (...) şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă...” Nu e numai zgârcit, dar el realizează obscur că soacră-sa îl lucrează. Mai târziu, la Sinaia, când va fi epuizat în urma lucrăturii, el are o revelaţie: “Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gând... . Singurul care nu se bucură în niciun fel de călătorie este domnul Georgescu; ceea ce-l împiedică s-o facă sunt chiar defectele din dotare: egoismul, zgârcenia şi prostia. Aceasta din urmă, mai ales, este atât de proeminentă încât face din el victimă sigură din start: deşi egoist, Mihalache nu pentru el merge la Sinaia; el pare că se deplasează acolo anume pentru a oferi un paravan onorabil întâlnirii amoroase dintre “Madam Georgescu” şi locotenentul Mişu care este “al dracului de mucalit” şi “cântă teribel” şi are cu ce-o vrăji pe Miţa. Şi ne apropiem acum de tema secundară a schiţei: triunghiul conjugal.

Domnul Georgescu este egoist, zgârcit, prost şi încornorat.

Zgârcit, “Mialache” nu vrea să închirieze pentru “gramamà” şi  “pui” cameră la Hotelul Regal, unde voiau să tragă el şi Miţa. Pe “gramamà” o înghesuie la “otel Mazăre”, lângă gară. O idee proastă, fiindcă atunci, din cauza zgârceniei, el pierde controlul situaţiei şi devine uşor de lucrat. Pe madam Georgescu o lasă “pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamà.”

Pe Miţa nu o va mai găsi pe bancă: aceasta va pleca la hotelul Oppler “cu Vasileasca şi cu fratele Vasileschii, locotenent Mişu de la itidenţă”, cum îl va lămuri mai târziu coana Anica.

În mod deloc întâmplător, vor dispărea şi puiul, şi gra-mamà, scopul fiind să-l obosească pe Mialache, purtându-l din hotel în hotel, încât el să nu mai vrea să meargă la Schitul Sfânta Ana, unde, la înălţime, la cota 1400, se planificase punctul culminant al plăcerii, noaptea la care visaseră Miţa şi Mişu. Tot pentru Mialache fusese pregătit şi coşul cu merinde –“ salam, opt ouă proaspete, un pui fiert, două jimble, sare, piper” – ca un fel de premiu de consolare în urma unei călătorii care, pentru el, nu fusese “de plăcere”.

FATALITATE

Procedeul de care uzează Caragiale pentru a sugera intenţia diabolică de a-l obosi pe Mihalache pentru a-l face să renunţe la excursia la schit este repetiţia; o repetiţie care, cu fiecare frază, acumulează ironie, devenind, spre final, explozivă. Domnul Georgescu este purtat pe la hotelurile Mazăre, Manolescu, Voinea, Oppler. Dar “Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasă la otel Manolescu, devale.”

“La Manolescu, iar fatalitate! N-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasă la otel Voinea, în Izvor.” (s.n.) Ironia este întărită de prezenţa adverbului “iar”.

 Domnul Georgescu se întoarce să-l ia pe Ionel, abandonat pe o bancă în parc, dar “fatalitate! Puiul lipseşte.” Află că îl luase “o damă” căreia puiul îi zicea “mamiţico”. Cei doi se îndreptaseră spre hotel Mazăre. Domnul Georgescu reface, fără succes, traseul Mazăre-Manolescu şi când, într-un târziu, “foarte obosit şi asudat”, ajunge la Voinea – “Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici coşul.” Exasperarea este sugerată de o nouă repetiţie: “nici..., nici”, enumerarea încheindu-se cu evocarea coşului cu merinde la care domnul Georgescu se gândeşte deja, ca la un premiu de consolare, fiindcă este tot mai convins că a pierdut-o pe Miţa...

De la exasperare se trece la epuizare: “Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile stinse.” Starea de epuizare este sugerată de ultima frază eliptică de predicat şi închisă de participiul “stinse”.

De la Oppler, domnul Mialache este îndrumat de soacră-sa “la Vasileasca acasă”. În acest punct al naraţiunii, coana Anica prezintă lucrurile într-o lumină cât se poate de liniştitoare, tocmai pentru a stinge fatalitatea şi, mai ştii, bănuielile din mintea ginerelui. Aflăm astfel că Măndica Vasilescu, surioara lui Mişu, oferise “un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă...”

Este de sesizat și faptul că numele celor trei personaje care formează triunghiul conjugal încep cu M. Mița se împarte la doi - Mișu și Mihalache. Acesta din urmă va dormi singur în camera locotenentului, în timp ce soția sa va petrece cu Mișu la Cascada Urlătoarea. Mița și Mișu sunt prenume: prenumele celor doi protagoniști ai relației intime extraconjugale, în timp ce Mihalache, numele celui care, fără voie, asigură paravanul acestei relații, este nume de familie. La adăpostul numelui de Mihalache "trenul de plăcere" îi unește pe Mița și pe Mișu. 

Intinerariul domnului Georgescu este: el o pierde pe cucoana Anica, o lasă pe soția sa pe o bancă în parc și merge cu Ionel să o caute pe mam-mare. Ajung la Mazăre, apoi la Manolescu și la Izvor unde nu o găsește, se întoarce la doamna Georgescu, dar nu o găsește, îl lasă pe copil pe bancă. Băiatul dispare după două minute. Mai târziu află că a plecat cu mama sa. Domnul se întoarce la Mazăre, la Manolescu, la Izvor și la Voinea, unde nu îi găsește pe cei doi. Află apoi că ei îl așteptau în parc, unde nu îi găsește. Apoi apare cucoana Anica și îi spune că cei doi au plecat la Vasileasca. Ajunși acolo, îl găsesc pe Ionel, dar nu pe mama sa, care apare dimineața, după ce a fost plecată la o plimbare cu niște cunoștințe.

                                                      FIȘĂ DE LECTURRĂ

                                                                                       ,,LUCEAFĂRUL”

                             Opera lirică

Am început lectura.........................................am terminat lectura............................................

Titlul operei,,Luceafărul”

Autorul:Mihai Eminescu

Opera face parte din volumul:,,POESII”

Editura,,......................

Anul apariției vol. :1884

Date autor:

  1850 : se naşte la Ipoteşti pe data de 15 ianuarie ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. 1860 – 1861 : urmeazã cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuţi.

1869  :  se înscrie la  Universitatea de Filosofie din Vienna. 1877  : se stabileşte la Bucureşti, unde este redactor la ziarul « Timpul », unde desfăşoară o intensã activitate publicistică. 1889 : în cursul noptii de 15 iunie, la ora 3 a.m., moare în sanatoriul doctorului Şutu şi va fi înmormîntat, două zile mai tîrziu la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Alte opere: Poeziile sale cele mai cunoscute, care i-au adus faima şi titlul de cel mai mare poet român: ,,Luceafărul, Mortua Est, Scrisoarea a III-a, Epigonii, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger și demon, Melancolie, Dorinţa, Floare-albastră, Memento Mori, Strigoii, Odã (în metru antic), Mai am un singur dor, La steaua.”

Genul literar: Se întâlnesc în acest poem toate cele trei genuri literare, împletite într-o armonie perfectă: --Genul liric se definește prin exprimarea directă a gândurilor și sentimentelor poetului, privind idealul de iubire absolută și condiția geniului ca simbol al eternității: "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / în schimb pe-o sărutare, / Dar voi să știi- asemenea / Cât te iubesc de tare".

                  --Genul epic este ilustrat de epica poemului care respectă subiectul narativ al basmului popular, pe care Eminescu o îmbogățște cu valențe filozofice profunde.

                   --Genul dramatic este motivat de existența personajelor :Cătalin, Cătalina, Luceafărul, Demiurgul; de dialogul dintre ele, precum și de drama neputinței omului obișnuit de a accede spre valori superioare, drama omului de geniu neînțeles de societate, în aspirația sa spre absolut.

Specia literară: Poemul este romantic prin amestecul genurilor și al speciilor. Imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de visare, în cadrul nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.

Versificația: strofe:98// versuri:392 //măsura versurilor de 7-8 silabe//, ritmul iambic,// rima încrucișată//.

Eul liric:

Lirismul subiectiv atestă prezența măștilor poetice în textul liric și se concretizează prin numeroasele mărci lexico-gramaticale ale verbelor și pronumelor la persoana I, precum și prin adresarea directă, ale cărei mărci lexico-gramaticale sunt verbele sș pronumele la persoana a II-a:,, să urmezi, aș vrea,eu,mea,meu;cobori,ești,vorbești,nu te mânia,tu,ta,tine”. Marcă a lirismului subiectiv este și vocativul substantilor: ,,luceafar blând,odorul meu nespus,iubito,chip de lut”. .

Detașarea contemplativă a sinelui poetic definește lirismul obiectiv prin multitudinea mărcilor lexico-gramaticale reprezentate de verbe și pronume la persoana a III-a: ,,așteaptă,se revarsă,trăiește, ea,el”. Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a ,,unui tânăr voievod",apoi sub înfăţişare demonică: un ,,mândru chip", născut din soare şi din noapte” care vine în odaia fetei.

Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este proprie numai geniului, fiind exprimată prin intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunțarea la nemurire. Setea de cunoaştere a omului de geniu -,,o sete care-l soarbe"- face ca Hyperion să meargă la Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem. Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină, superficială şi ,,nu mai cade ca-n trecut/ în mări din tot înaltul". exprimându-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei lumi de a-si depăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare.

Figuri de stil:

-formulă narativă a basmului -„A fost odată ca-n poveşti", pentru a sublinia caracterul fantastic şi alegoric al versurilor.

 -        antiteza: geniu – om comun

-        metafore: „chip de lut”,  „foc de soare”, „cercul vostru strâmt”

-        comparatii: „îl înconjor/Ca nişte mări”, „Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară”

-        oximoronul: „mort frumos cu ochii vii”,

-        hiperbola: „venea plutind în adevăr”, „răsai c-o-ntreagă lume”

-        inversiunea: „viclean copil”,

- epitetul popular ,,o prea frumoasă fată" a fost ales dupa un lung sir de încercări:( ,,un ghiocel de fată", un vlăstărel de fată", o dalie de fată", un gângure de fată, o pasere de fată, un cănăraș de fată, un giuvaer de fată"

-verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în spaţiul cosmic, denotă mişcarea eternă şi continuă: „creşteau, treceau, părea, vedea";
- verbele la perfect simplu şi la conjunctiv din tabloul al doilea susţin oralitatea stilului, vorbirea populară specifică oamenilor de aceeaşi condiţie: „se făcu, să râzi, să-mi dai.”
   Imagini artistice:

  Imaginile sunt preponderent vizuale, pentru că ochii sunt foarte importanţi în ritualul erotic eminescian. Metamorfozele succesive ale Luceafărului vor sta sub semnul cercului, imaginea perfecţiunii şi a începutului care coincide cu sfârşitul, deci a unei iniţieri, fiind apanajul geniului. Zborul aduce în discuţie existenţa a două lumi, fiecare având o caracteristică temporală diferită - una terestră, umană, muritoare şi alta cosmică, eternă, absolută. Imaginile sunt vizuale şi au o mare forţă de sugestie.

    Titlul(structură,semnificație):

  Titlul susține aspirația geniului spre iubirea ideală prin ilustrarea motivului central al poeziei - Luceafărul. De asemenea, el confirmă alegoria geniului solitar în lume, neînțeles de ceilalți.

 Din punct de vedere compozițional, titlul este alcătuit din substantivul „Luceafărul”, care reprezintă numele popular dat planetei Venus. In poezie, el devine un simbol al unicității și superiorității.

      Mesajul operei:

  Poemul încorporează concepția filozofică a autorului, conform căreia omul este veșnicul prizonier al imposibilității depășirii propriei condiții. Fata de împărat este îndrăgostită și fascinată de Hyperion, însă condiția de pământean nu îi permite să se ridice deasupra propriei naturi. În final, ea îl alege pe Cătălin, cu care împarte aceeași condiție și aceleași necesități, în ciuda imperfecțiunii care acompaniază toate acestea. Dragostea pe care Hyperion i-o poartă, deși una cu absolutul, nu este înțeleasă pe deplin de către fata de împărat, și prin urmare, nu este reciprocă. În timp ce Hyperion este gata să renunțe la condiția sa privilegiată de dragul fetei, aceasta nu este capabilă de același sacrificiu.

    Opinii critice;referințe critice:

  G.Calinescu consideră că,, Luceafărul ”nu avea aşa un mare răsunet fără opera completă a lui Eminescu. El consideră Luceafărul vârful operei eminesciene spre care ne urcăm citind creaţiile mai mici. Din toate acestea se desprinde o idee centrală confirmată de toţi criticii prin care este considerată că întreaga creaţie eminesciană conţine motivul luceafărului.

  Dumitru Popovici,,  „Am afirmat că Eminescu a văzut în Hyperion un personaj complex, - un titan care şi-a însuşit unele trăsături proprii geniului în concepţia lui Schopenhauer... Titanismul nu înseamnă însă numai năzuinţa unei eliberări prin acţiune fizică; adeseori întregul proces titanian se localizează în lumea morală. De ordin moral este conflictul poemei Luceafărul. Hyperion simte opresiunea legii divine de sub imperiul căreia doreşte să se sustragă; el simte totodată chemarea condiţiunii umane".

 

FIŞĂ  DE  LECTURĂ,,MOROMEȚII”

Opera epică

Am început lectura (data)1ianuarie 2019………………..             

Am terminat lectura (data) 12 ianuarie 2019………………...

Titlul operei literare: Moromeții…………………………………………………………………………..

Autorul: Marin Preda…………………………………………………………………………………………

Opera face parte din volumul:,,Moromeții”…………………………………………………………..

Editura:,,Cartea românească”…………………………………………………………………………………………

Anul apariţiei volumului: 1955……………………………………………………………………..

Date importante din viaţa şi activitatea scriitorului:

         Romancier şi nuvelist, Marin Preda, s-a născut la 5 august 1922, în Şilistea-Gumeşti, judeţul Teleorman, în familia țăranului Tudor Călărașu, şi este unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani.

        Romanul „Moromeţii” a apărut în două volume, primul fiind publicat în 1955, iar cel de-al doilea în 1967, fiind nu numai un punct de reper în proza postbelica, ci şi o reprezentare de excepţie a satului tradiţional românesc din Campia Dunăreană, în perioada interbelică şi postbelică. Romanul a fost precedat de 3 nuvele: „Întalnirea din pămanturi”, „O adunare liniştită” şi „Dimineaţa de iarnă”. Nuvelele anticipează, în majoritatea lor, romanul “Moromeţii”. Abia apariția  "Moromeţilor"(vol. I 1955) a atras atenţia asupra dimensiunii talentului său şi a noutăţilor pe care o reprezenta formula sa epică.

  Alte opere ale autorului:,, Ferestre întunecate;Risipitorii;Viața ca o pradă:;Marele singuratic;Cel mai iubit dintre pământeni”......

  Genul literar: .epic.............................................................................................................................

  Specia-literară: roman............................................................................................................................

  Opera e structurată în: .2 volume........................................................

  Opera este scrisă în: .proză

  Locul desfăşurării acţiunii:  spațiul cuprinde panorama Câmpiei Dunării.;  mai precis în satul teleormănean Siliștea Gumesti.;....................................................................................................

   Timpul desfăşurării acţiunii: .perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial; satul e înfățișat cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea razboi  mondial,în vara anului 1937;      

      

    Naratorul (tipul de narator, indici ai prezenţei acestuia): Perspectiva narativă reprezintă unghiul din care este relatată acțiunea unei opere epice. Naratorul se definește drept o instanţă fictivă dintr-o operă literară, care îndeplinește funcția unui purtător de cuvânt al autorului. Poziția acestuia față de faptele petrecute se deduce din prezența sau absența comentariilor referitoare la acțiune și personaje. În romanul „Moromeții”, perspectiva narativă este obiectivă, iar întâmplările sunt relatate prin utilizarea de verbe și pronume la persoana a treia. Naratorul este omniscient şi omniprezent, expunând faptele în mod obiectiv. Cu toate acestea, criticul literar Nicolae Manolescu a remarcat că există momente în care vocea naratorului impersonal, omniscient și omniprezent se confundă cu cea a protagonistului, Ilie Moromete. Astfel se creează personajul-reflector, care ocupă locul naratorului pe alocuri. 

Viziunea narativă este auctorială, astfel încât naratorul cunoaște toate punctele de vedere din care se interpretează faptele.

Personaje:

 Ilie Moromete - Personaj central, traversează drama țăranului legat de vechile rânduieli ale statului , luptând contra amenințărilor care-l asaltează: fonicirea, impozitele, datoriile la Bancă, taxele pentru Niculae la școală;


Primul semn al unor vremuri mai grele a fost tăierea salcâmului, simbol al stabilității și trăniciei. El este incapabil de negustorie, este incapabil sa facă bani stârnind nemulțumirea băieților săi. Presat de împrejurări se hotăraște să-l trimită pe Achim la București , vinde o parte din pământ și locul din spatele casei.
Bătaia baieților cu parul este o disperată încercare de a-și salva autoritatea.
Fuga băieților cu caii la București spulberă iluziile personajului. El trăiește drama de a nu se mai întâlni cu fii săi pe aceeași traiectorie morală.
Lumea lui este cea de la fierăria lui Iocan, unde el era așteptat, pentru a se începe discuțiile, semn al prestigiului său real.
Plăcerea de a vorbi a lui Moromete stârnea mânia Catrinei .
Ilie Morometre este carecterizat de inteligența ascuțită , ironie , logică interioară..
Morometre este un bun observator și moralist, dar și un disimulat , își ascunde gândurile, se amuză pe seama prostiei, a îngâmfării , a limbajului prețios. Pentru cei din jur, Moromete este sucit și imprevizibil.
Exista in firea lui Moromete o anumită candoare rămasă din copilarie , dar și un refuz de a ieși din lumea lei. El își prelungește iluzia că poate trăi ocolit de evenimente.
Dar nu știe să-și exteriorizeze duioșia și dragostea nici chiar față de copii.
Scena în care fiul cel mic Niculae este cuprins de friguri, când a luat premiul I, îl surprinde pe Moromet-, tatăl ...
Scena ploii când este udat până la piele este revelatoare. Monologul său interior arată efortul lui de a înțelege lumea, schimbările satului. Ploaia îi dă puterea a-și analiza gândurile, rostul vieții de până atunci, legăturile cu oamenii, dar mai ales cu ai săi.
Hotararea întârziata cu care sapă, grija pentru a salva niște biete paie ascunde de fapt zdruncinarea întregi sale ființe. Neprețuit de ai săi și părăsit de copiii care fug la oraș, măcinat de neînțelegerile din familie, Moromete simte că timpul îi este potrivnic, nu mai este răbdător. El nu se împacă cu gândul că rosturile țăranești trebuie schimbate .

Paraschiv, Nilă și Achim- refractari la modul de existență oferit de tatăl lor, nemulțumire întreținută și de Guica, fiii cei mari trăiesc cu iluzia că s-ar putea realiza independent, la oraș, din banii câștigați pe oile și caii familiei. Ei reprezintă categoria țăranilor care renunță la pământ, pentru o viață visată mai bună, la oraș. Fiii își ratează destinul.

Niculae - Fiul cel mic este stăpânit în copilărie de dorința de a învăța carte, iar înceâand din adolescență de ideea de a crea o noua religie a binelui și a răului, o nouă dogmă. Crede la început că socialismul este ceea ce caută, de aceea devine activist de partid. Apoi iese din organizație, își continuă studiile și devine inginer horticol.

 Catrina Moromete este sotia lui Ilie, mama Ilincăi și a Titei si mama vitrega a celor patru baieti; este o femeie foarte credinciasă.

     Rezumat / Idei principale:

 -Marin Preda ,descrie viața în satul Siliștea Gumești ,contrar inaintasilor sai care o  vad zbuciumata si angajata in masuri disperate ,ca fiind lipsita de drame zguduitoare si formidabile rasturnari

  -Ilie Moromete este multumit sa traiasca intr-o gospodarie mijlocie ,nefiind insetat dupa pamant sau alte luxuri

- Copiii lui Ilie nu-I impartasesc aceleasi viziuni asupra vieti si incep problemele in familie :

- Achim pleaca cu oile la Bucuresti si nu se mai intoarce

- Paraschiv si Nila se opun vanzarii cailor pentru restaurarea bugetului familiei ,Paraschiv suspectand ca surorile sale au o cutie plina cu comori o sparge si incepe sandalul in familie

- Nila si Paraschiv fug cu caii la Bucuresti ,Moromete vinde pamant pt. achitarea impozitelor si mentinearea lui Niculaie la scoala.

- Volumul I se incheie cu Ilie Moromete care înțelege că timpul nu mai avea rabdare in urma unei experiente care ii modifica psihologia si il face sa alunece in muțenie.

                                                      REZUMAT

Cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, la începutul verii, familia lui, Ilie Moromete, din satul  Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti, se întoarce de la câmp. Astfel, vedem că băieţii fug să se odihnească, fetele se duc să se scalde, iar Mormete, tatăl, rămâne singur în mijlocul bătăturii, iar apoi iese la drum cu ţigara în mână.  Singura, mama este nevoită să se îngrijească de treburi.

Niculae se întoarce cu oile de la păscut şi îşi ajută mama la muls. Vărsându-şi nervii pe Bisisica, oaia buclucaşă, el îi mărturiseşte mamei sale că s-a săturat de oi şi că şi-ar dori să poată merge la şcoală. Niculae o roagă să-l convingă pe tatăl său să dea oile la cioban şi pe el să-l lase  să înveţe.

Spre seară, Catrina Moromete îşi cheamă familia la masă. Astfel, cei opt membri ai familiei se aşează la masă după fire şi neam. În timpul mesei, Achim aduce vorba despre plecarea lui la Bucureşti cu oile, dar tatăl nu-i dă niciun răspuns. Catrina atrage atenţia asupra lui Niculae şi a dorinţei lui, dar Moromete are alte gânduri.

Sfătuindu-se cu Nilă, Moromete se hotărăşte să-l lase pe Achim să plece cu oile la Bucureşti pentru a face rost de bani. Cel mai fericit la auzul veştii este Niculae care va scăpa în sfârşit de Bisisica. Totuşi, nici cei trei fiii nu-şi încap în piele de fericire şi se duc la mătuşa lor, Guica, cea care, de fapt, a pus la cale tot planul, să-i dea vestea cea mare.

Întrucât se hotărâse plecarea lui Achim la Bucureşti, Moromete îşi dă seama că trebuie să li se facă celor trei pe plac până la capăt şi deoarece nu puteau să mai vândă din oi, singurul lucru din care mai puteau face bani era salcâmul. Astfel, într-un răsărit de zi, Moromete îl trezeşte pe Nilă şi îl ia cu el în grădină pentru a tăia salcâmul mult dorit de Bălosu. Spre dimineaţă, ei reuşesc să doboare salcâmul, a cărui cădere are ecou în tot satul.

Pe o ploaie torenţială, Achim ia drumul spre Bucureşti . Fiindcă fiul său avea să se întoarcă abia la toamnă cu bani, iar Jupuitu avea să se întoarcă în câteva zile după bani, promiţându-i că nu-l va mai ierta, Moromete se hotărăşte să se ducă să se împrumute de la primarul Aristide.

Paraschiv şi Nilă, îndemnaţi de Guica, vor să fugă şi ei de acasă cu tot cu cai, dar se întorc din drum, simţindu-se vinovaţi. A doua zi, Guica se duce la Moromete acasă pentru a vedea cum va reacţiona acesta.

Gătit cu pălăria tatălui său şi cu un buchet de flori, Niculae se duce la serbarea şcolară. Acolo vine şi tatăl său care află, cu mirare şi emoţie, că fiul său a luat premiul întâi la băieţi. Însă, în timp ce îşi spune poezia, copilul este cuprins de friguri, iar tatăl este nevoit să-l ducă acasă în braţe.

Şi în acest an întreaga familie Moromete se duce la câmp, la seceriş. După ce au secerat câtva timp, membri familiei se aşează la masă, Niculae aduce iar în discuţie planurile sale legate de şcoală.

Scămosu, un negustor de găini venit de curând de la Bucureşti, îi adevereşte lui Moromete bănuiala, spunându-i că fiii lui sunt înţeleşi între ei să fugă de acasă. Presat de perceptor, Moromete este nevoit să ia din banii puşi deoparte pentru şcoala lui Niculaie şi să-şi plătească taxele.

Odată ce îşi dă seama că fiii săi l-au trădat, tatăl intră într-o lungă criză. Pierzându-şi răbdarea, Moromete pune mâna pe par şi începe să dea în Paraschiv şi Nilă.

După confruntarea finală, Moromete pleacă de acasă să se laude, şi se întoarce abia la miezul nopţii. A doua zi, când se trezeşte, el află de la ceilalţi că băieţii săi au spart lada de zestre a fetelor, au luat banii şi covoarele şi au fugit cu caii. Resemnat, el se îşi dă seama, totuşi, că trebuie să-şi vadă mai departe de treabă, căci “timpul nu mai avea răbdare”. Astfel, în aceeaşi zi, el îi vinde lui Bălosu o bucată din pământul familiei, iar din banii luaţi cumpără doi cai, plăteşte fonciirea, rata la bancă, datoria la Aristide şi taxele de şcolarizare ale lui Niculaie.

               Momentele subiectului:

Expoziţiunea : La începutul verii, într-o seară de sâmbătă, Moromeții se întorc de la câmp;conflictele între membrii familiei...

Intriga= Starea tensionată din familie întreținută de sora lui Ilie,care-i îndeamnă pe cei trei băieți să fugă cu oile  și lipsa banilor.

Desfăşurarea acţiunii: Moromete acceptă să îi vândă vecinului său, Tudor Bălosu, salcâmul din fundul gradinii; țăranii se adună la Poiana lui Iocan și comentează ironic știrile din ziare; Achim pleacă cu oile la București;Niculae ia premiul întâi și insistă să meargă la școală la oraș; începe secerișul;

Punctul culminant=Ilie Moromete trăiește o dramă sufletească, când înțelege că Achim nu se mai întoarce,iar cei doi fii fug cu caii.

Deznodământul: Destrămarea familiei și vânzarea unei părți de pământ îl afectează profund pe Moromete,devine tăcut și însingurat.

    Moduri de expunere: (indică modul prezent în opera literară , indică pagina / paginile şi transcrie câte un citat):  

-Naraţiune .. „În Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte prea mari.”......  „Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei. Paraschiv, Nilă şi Achim erau mici când se măritase cu Moromete, şi în loc de răsplată aceştia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu şi fiu-său pe de o parte, Guica şi Parizianul [...] pe de altă parte, îi învăţaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei şi că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui”.

Dialog .. ' Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grabi Jupuitul, pocnind incuietoarea gentii.

-        Pai nu ti-am spus ca n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce sa-ti fac eu daca n-am! De unde sa dau? N-am!'

'- De ce nu vrei sa intelegi ca n-am? Ia ici o mie de lei, si mai incolo asa, mai discutam noi! Ce, crezi ca noi fatam bani?'

-Descriere . "Timp de câteva sãptãmâni satele câmpiei rãmaserã dupã aceea pustii. Cãldura începea numaidecât dupã rãsãritul soarelui, si dacã în timpul noptii se mai întâmpla ca norii sã mai acopere cerul, acesti nori dimineata se fãceau nevãzuti si lãsau sã se reverse din adâncurile limpezi dogoarea necontenitã si grea a zilei de varã”... Dimineata e alburie si satul rãsunã încã de cântecul cocosilor.”(partea a3a;cap1)      

-Monologul de apărare avechii rânduieli ţărăneşti: “Până în clipa din urmă, omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el”.

Caracterizarea personajului principal: Ilie Moromete:

                                     caracterizare directă (exemple, citate, indicarea paginii):

-naratorul prezinta vârsta lui Moromete, aflat la a doua căsnicie ( “acum avea acea vârstă intre tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”; ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul)”), îi conturează un vag portret fizic (“fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte şi de alta a creştetului”), îi precizează simpatia politică pentru liberali.

-Caracterizarea făcută de alte personaje: Catrina îl vede negru la suflet “de păcate şi de tutun”, “mort după şedere şi după tutun”, în timp ce Bălosu intuieşte spiritual duplicitar al vecinului său: “om care eu îi zic una şi el se face că n-aude”.

-Autocaracterizându-se, Ilie Moromete insistă, în finalul volumului al doilea, asupra verticalităţii sale şi a modului de gândire tradiţionalist, neinfluenţabil: “eu totdeauna am dus o viaţă independentă”

caracterizare indirectă (exemple, citate, indicarea paginii):

prima scenă care conturează imaginea tatălui autroritar este cea a cinei Moromeţilor, în care este prezentat ca “stând deasupra tuturor” şi stăpânind “cu privirea pe… fiecare”. Mediind conflicte, el este cel care refuză şcolarizarea lui Niculae sau priveşte cu neîncredere propunerea fiilor celor mari de a pleca la Bucureşti cu oile.

Disimularea este o trăsătură definitorie a lui Moromete. Scena dialogului dintre el şi Tudor Bălosu este semnificativă, fiind un dialog în care ambele personaje mânuiesc cu abilitate textul şi subtextul, astfel încât replicile se succed apparent fără nicio logică; în esenţă, deşi pare un “dialog al surzilor”, dicuţia se dă pe tema vinderii slcâmului, anticipând dificultăţile financiare ale lui Ilie. La intrebarea vecinului dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că acest lucru este posibil, dar se comportă ca şi cum aspectul nu l-ar interesa. La fel, aflând că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, Moromete reuşeşte să-şi ascundă gândurile care il frământă, amânând sa intervină.

Marin Preda creează un personaj de o inteligenţă ieşită din comun. Simţind nevoia hranei spirituale, ţăranul cu fire reflexivă citeşte ziarele in fiecare duminică, impreună cu alţi săteni, in Poiana lui Iocan. Aici el incearcă să clarifice ideile din articolele publicate, să descifreze sensurile profunde ale politicii vremii. Când se schimbă regimul politic, Moromete prevedeîinaintea multora că ţăranii vor rămâne fără pământ. Astfel, în primul volum Ilie Moromete se dovedeşte un membru activ al comunităţii, în cadrul căreia, la diferite niveluri, joacă mai evident sau mai estompat rolul de “centrum mundi”. În volumul al doilea, volubilitatea personajului se diminuează, el transformând eşecul metfaizic într-un success financiar şi fin preocupat de aspecte materiale.

Ironic fiind, Moromete reuşeşte în situaţii critice să atenueze gravitatea momentului. De exemplu, în scena tăierii salcâmului nu pierde nici o ocazie de a I se adresa caustic lui Nilă, la care constată neputinţa de a raţiona în situaţii elementare.

finalul volumului I prezintă drama paternităţii rănite, Moromete trebuind sa accepte plecarea fiilor şi abandonarea statutului de ţăran, în ciuda eforturilor lui de a le insufla acelaşi sistem de valori ca al lui. Cea mai ilustrativă scenă în acest sens apare în volumul al II-lea, când Ilie sapă un şanţ de scurgere în ploaie, vorbind cu un interlocutor fictiv despre lipsa de fundament a noii orânduiri sociale

       Titlul operei (structură, semnificaţie):  Titlul conduce către ideea că romanul va surprinde imaginea unei familii– familia Moromete.Titlul romanului este pluralul unui substantiv propriu și subliniază  interesul scriitorului, intenția sa de a se oglindi existența unei familii, de a face din romanul sau Saga familiei lui Ilie Moromete.

        Și într-adevăr, Marin Preda relatează povestea unei  familii de țărani din Câmpia Dunării, care -de-a lungul unui sfert de secol – cunoaște o profundă și simbolică destrămare.

        Mijloace artistice (figuri de stil,citate care conţin imagini artistice cu indicarea paginii):

 Sub aspect stilistic, lipsesc figurile de stil, cuvintele fiind folosite cu sensul lor propriu. Foarte rar, ele primesc şi un sens figurat, dând textului un ecou liric, precum în construcţia „apa se scurgea la vale cântând”.

--Cele trei gerunzii din finalul scenei :"Conducând" , "facând" , "continuând" îl prezintă un Moromete prins intr-o acțiune fară durata.

 Vocabular (câteva cuvinte noi pe care le-ai învăţat din opera citită  şi sensurile lor):

„femeie de toată isprava”, „om dintr-o bucată” şi femeie„ca un câmp de porumb”

Citate preferate (scrise între ghilimele, indicând pagina):

”Până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui, chit că
rostul asta cine știe ce s-o alege de el!” Că tu vii și-mi spui că
noi suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem. Și de
ce crezi că, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și că mai degraba, tu
ar trebui să dispari, nu eu”.

    Impresii personale (de ce ţi-a plăcut lectura /ce ai învăţat din această lectură / cum ai fi vrut să se termine acţiunea):

Am descoperit. un personaj desavârșit -Ilie Moromete. Cu o personalitate fascinanta, complexa, Moromete este în acelasi timp incredibil de sarcastic și înduioșător de inocent. Influența pe care o are asupra celor din jurul său, fie ei membrii ai familiei sau vecini din sat, se transferă în totalitate și asupra cititorului.Cred că acțiunea nu se putea finaliza alfel decât a scris-o autorul. 

    Note de lectură (Continuă  enunţurile de mai jos cu idei din opera citită) 

-Opera mi-a trezit sentimente de înțelegere a lumii satului dintr-un trecut îndepărtat....................................................................................................

-Ceea ce impresionează este putereaprin care personajul principal dorește să-și aproprie familia..........................................................................................................

-Surpinzător este momentul  când Moromete este trădat de fiii săi........................................................................................................

-Demn de admirat este fragmentul în care Moromete îi înțelege suferința lui Niculae la serbarea școlară. .................................................................................

-Am admirat felul în care nu se umilește în fața celui care venise să-i perceapă impozitul.  ...............................................................................................                                   

-Am fost curios când a descoperit fuga celor trei fiii...................................................................................................................

-Aş vrea să trăiesc în lumea personajului, pentru că .n-am trăit la sat și un personaj deosebit ca Moromet este rar întâlnit..................................................................

-Nu aş  vrea să trăiesc în lumea personajului, pentru că viața sa a fosto zbatere de a trăi..............................................................

       Opinii critice / Referinţe critice: Critica – Arca lui Noe (MOROMETII)

                                                                                             Nicolae Manolescu

 „se pare ca timpul avea cu oamenii nesfârșita răbdare”= răbdarea este o impresie greșită a oamenilor, aflați în pragul unor imense răsturnări istorice (oamenii de felul lui Moromete care cred că stă în puterea lor de a evita marile conflicte).

- Majoritatea personajelor din roman „par să spună” ceva în fiecare clipă, gesturile lor ascund un înțeles.

- În Moromeții există două personaje care joacă din când în când rolul unor „reflectori”: Moromete și fiul cel mic, Niculae.

-Moromete este un învins în cadrul familiei sale, pentru că tentativa lui de a menține o structură patriarhală, anacronică se ciocneste de necesitatea afirmării celei de-a doua vârste a civilizației țărănești reprezentate prin Nilă, Paraschiv si Achim.

-Caracter dominant, personaj simbolic, Ilie Moromete este pe rând „filozof, actor, naiv, disimulat”.

-Moromete își joacă rolul fără cusur. El își exprimă uimirea, nedumerirea, supărarea, calculând efectul fiecărui cuvânt, căutând clipa potrivită pentru fiecare replică.

Eugen Simion:
“Preda are ceea ce nu au mulți creatori: o filosofie de existentă, un mod de a gândi omul și relațiile lui în Univers.”
Ov. S. Crohmalniceanu:
“Romanul “Moromeții” a dat de la apariție sentimentul celei mai depline autenticități și expresiile morometene au început să circule, fermecând prin savoarea lor și făcând repede școala.”