Povestirea ,,Balta-Albă” a fost scrisă în vara anului 1847, când Alecsandri se afla în această staţiune balneară, Naraţiunea Balta-Albă are ca principală modalitate literară de creaţie motivul străinului, în ipostaza unui tânăr pictor francez, care întreprinde un voiaj în Orient, prilej cu care observă şi comentează cele văzute în timpul călătoriei prin Valahia.

   Tema povestirii o constituie imaginea Valahiei din secolul al XIX-lea, realizată prin contradicţia stridentă dintre aspectele primitive şi cele de civilizaţie avansată, viziune năucitoare pentru vizitatorul european.  

Naraţiunea este la persoana I pe parcursul întregii povestiri, începutul fiind relatat, la persoana a III-a, de vocea auctorială (naratorul se confundă cu autorul), în ipostaza unui tânăr valah, iar întâmplările propriu-zise sunt istorisite de naratorul-personaj, adică turistul francez.

Naratorul fixează de la început locul unde francezul îşi istoriseşte povestirea, într-o încăpere din laşi, în care erau adunaţi mai mulţi prieteni ce stăteau „lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental”. Călătoria în Orient este relatată la persoana I de către tânărul pictor francez, care mărturiseşte că se consideră un fel de Cristofor Columb, deoarece descoperise în Europa „o Moldavie şi o Valahie” şi, încântat de „sălbatica frumuseţă a malurilor acestui râu (Dunărea)”, de munţii cu peşteri adânci şi păduri vechi, îl acuză pe profesorul său de geografie că nu-l învăţase despre aceste minunăţii, simţind impulsul, ca, dacă ar fi fost lângă el, să-l arunce în Dunăre.

El venise de la Paris la Viena, unde se îmbarcase pe un vapor şi coborâse la Brăila, hotărât să înfrunte pericolele din barbara Valahie, pregătit să se apere de fiare sălbatice sau de cetele de hoţi care l-ar fi atacat. Spirit aventuros, tânărul francez ar fi dorit să trăiască întâmplări periculoase, să se lupte cu canibalii ce ar fi vrut să-l pună în frigare, imaginându-şi Valahia ca pe „un soi de pustiu vânturat de cârduri de feare sălbatice şi de oameni pribeji ca în sânul Africei”.

La consulatul francez din Brăila află că există o „baltă făcătoare de minuni”, numită Balta-Albă, care vindecă oamenii de boli ce păreau incurabile. Încurajat de consulul francez, călătorul se urcă într-o căruţă primitivă, plină cu fân şi trasă de patru cai mici, „numai oasele şi pelea”. Căruţa porneşte vertiginos şi francezul, descriind „în aer o rumbă neaşteptată”, se trezeşte aruncat în colbul drumului, pe când „echipajul” se făcuse nevăzut. După vreo zece minute, poştaşul (surugiu, vizitiu) se întoarce, îşi recuperează călătorul, apoi pocneşte puternic din harapnic (bici) şi caii o iau la goană de parcă aveau pe „dracul într-înşii”.

Căruţa sălta prin hopuri, azvârlindu-l în sus pe francez ca pe o minge, până când roata se izbeşte într-un dâmb de pământ sfărâmându-se şi azvârlindu-l pe bietul om în mijlocul drumului, în timp ce vehiculul zbura mai departe cu numai trei roţi şi trei cai. Disperat, pentru că se afla abandonat „în câmpiile acele pustii” alături de unul dintre caii care-şi scrântise piciorul, călătorul rămâne perplex atunci când îl vede pe căruţaşul întors după el legând roata cu brâul cu care era încins şi-l pofteşte prin gesturi nerăbdătoare să urce din nou în căruţă.

După o călătorie parcursă tot „în fuga mare”, deşi căruţa avea numai „trei roţi şi giumătate” şi doar trei cai, pe la zece seara „echipajul” ajunge într-un sat alcătuit din bordeie acoperite cu stuf şi câini care lătrau asurzitor. Nici vorbă de hotel sau tractir (restaurant de categorie inferioară), aşa cum îşi imaginase el că trebuie să existe într-o staţiune balneară. În schimb, într-o beznă dezolantă şi înconjurat de vreo douăzeci de câini care lătrau ameninţător, „neştiind nici limba, nici obiceiurile locului”, străinul se simte din nou în pragul disperării.

După o oră şi ceva de rătăcire prin acele locuri întunecate, o caleaşca elegantă cu şase cai era să dea peste el, când aude glasuri vorbind franţuzeşte. O fericire nespusă i-a umplut inima, crezând că este într-adevăr norocos să găsească aici nişte compatrioţi. Află cu stupoare că cei din caleaşca erau români, unul dintre ei oferindu-se să-i găsească o gazdă la un gospodar din sat. Când să intre în bordeiul ţăranului, „un urieş îngrozitor”, francezul se ciocneşte cu fruntea de pragul de sus şi cade grămadă în ograda omului. Ameţit de lovitură, se înviorează la vederea patului, şi se aruncă pe el cu voluptate, dar răcneşte înfiorător pentru că îşi sfărâmase „toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!”.

Dimineaţa, un „vuiet înfricoşat” îl trezeşte brusc din somn şi vede cu uimire că treceau vreo treizeci de trăsuri de toate felurile, care se îndreptau „în fuga mare” către „izvorul minunilor” de care auzise vorbindu-se la Brăila. Convins că se afla într-o „ţară sălbatică”, rămâne uluit când vede alergând prin glodurile uliţei „o mulţime de căleşte evropieneşti, pline de figuri evropieneşti şi de toalete evropieneşti”. Străinul crede că totul este o fantasmagorie, căci pe malul bălţii se afla „un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci”, fiind împrăştiate peste tot multe corturi de scânduri sau din rogojini.

Contradicţia pe care o sesizează în jurul său îi provoacă o uluială năucitoare francezului, care vede, lângă o cutie de scânduri, „unde bogatul trăgea ciubuc”, fluturând zdrenţele rupte ale unui cort, unde „săracul se pârlea la soare”, iar alături, un car mare în care stăteau claie peste grămadă o femeie şi trei copii, dedesubt şezând bărbatul şi câinele. Imaginea îi bulversează definitiv puterea de înţelegere: pe de o parte primitivismul aşezării, iar pe de altă parte luxul echipajelor sau oamenii care stăteau lungiţi pe marginea drumului, goi şi mânjiţi „cu glod (nămol) din cap păn-în picioare”.

Francezul este repede primit într-un grup de tineri, care-i înţeleg mirarea şi-i explică faptul că această lume sălbatică are totuşi un grad de civilizaţie deosebită şi că Valahia este „împărăţia contrasturilor celor mai originale”: „aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile nouă şi ideile vechi, costiumele Evropei şi costiumele româneşti, toate sunt unite la un loc [...] şi produc un efect neînchipuit atât ochilor cât şi mintei”.

Un alt prilej de uimire pentru străinul călător prin Valahia este şi invitaţia la masă făcută de unul dintre noii prieteni, ce stătea în gazdă la un ţăran. Măsuţa rotundă cu trei picioare, rogojinile pe care s-au aşezat să mănânce borş dintr-un singur castron pus în mijloc, bucatele gustoase şi cu totul necunoscute, veselia şi ţiganii lăutari l-au încântat peste măsură pe francez.

Balul desfăşurat la Cazino îi răstoarnă străinului „toate ideile asupra stării sălbatice a Valahiei”, întrucât toţi cei prezenţi aveau toalete şi maniere foarte civilizate, dar mai ales era încântat de frumuseţea tinerelor românce, care vorbeau limba franceză „întocmai ca nişte pariziane”. După terminarea balului, străinul se trezeşte din nou singur într-un câmp pustiu şi gândeşte cu toată convingerea că „Valahia este o ţară plină de minuni!”.

După vreo două ceasuri, pictorul francez pleacă spre Galaţi „într-o brişcă jidovească”, de unde urma să-şi continue călătoria spre Ţarigrad. În douăzeci şi patru de ore, străinul trăise atâtea stări contradictorii provocate de atâtea contraste, încât, în încheierea povestirii, mărturiseşte auditoriului (naratarului) că este încă bulversat şi nu s-a lămurit dacă „Valahia este o parte a lumei civilizate sau de este o provinţie sălbatică!”.

      Comicul povestirii este construit prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce protagonistul nădăjduieşte să găsească în Valahia şi ceea ce există în realitate: „sperarea de a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic”, dar nu există restaurant în sat, iar patul era din lemn, fără saltea, fără aşternut; în loc de sălbatici sau canibali întâlneşte un surugiu ciudat şi morocănos dar şi tineri cu maniere şi toalete elegante care vorbesc limba franceză impecabil; nu există hotel, dar sunt două „marchande de mode”; iar faptul că femeile şi bărbaţii se scăldau la un loc în baltă nu ştie dacă ţine de primitivism sau de cea mai avansată civilizaţie.