FIȘĂ DE LECTURRĂ

                                                                                       ,,LUCEAFĂRUL”

                             Opera lirică

Am început lectura.........................................am terminat lectura............................................

Titlul operei,,Luceafărul”

Autorul:Mihai Eminescu

Opera face parte din volumul:,,POESII”

Editura,,......................

Anul apariției vol. :1884

Date autor:

  1850 : se naşte la Ipoteşti pe data de 15 ianuarie ca al şaptelea copil al familiei Eminovici. 1860 – 1861 : urmeazã cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuţi.

1869  :  se înscrie la  Universitatea de Filosofie din Vienna. 1877  : se stabileşte la Bucureşti, unde este redactor la ziarul « Timpul », unde desfăşoară o intensã activitate publicistică. 1889 : în cursul noptii de 15 iunie, la ora 3 a.m., moare în sanatoriul doctorului Şutu şi va fi înmormîntat, două zile mai tîrziu la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Alte opere: Poeziile sale cele mai cunoscute, care i-au adus faima şi titlul de cel mai mare poet român: ,,Luceafărul, Mortua Est, Scrisoarea a III-a, Epigonii, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger și demon, Melancolie, Dorinţa, Floare-albastră, Memento Mori, Strigoii, Odã (în metru antic), Mai am un singur dor, La steaua.”

Genul literar: Se întâlnesc în acest poem toate cele trei genuri literare, împletite într-o armonie perfectă: --Genul liric se definește prin exprimarea directă a gândurilor și sentimentelor poetului, privind idealul de iubire absolută și condiția geniului ca simbol al eternității: "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / în schimb pe-o sărutare, / Dar voi să știi- asemenea / Cât te iubesc de tare".

                  --Genul epic este ilustrat de epica poemului care respectă subiectul narativ al basmului popular, pe care Eminescu o îmbogățște cu valențe filozofice profunde.

                   --Genul dramatic este motivat de existența personajelor :Cătalin, Cătalina, Luceafărul, Demiurgul; de dialogul dintre ele, precum și de drama neputinței omului obișnuit de a accede spre valori superioare, drama omului de geniu neînțeles de societate, în aspirația sa spre absolut.

Specia literară: Poemul este romantic prin amestecul genurilor și al speciilor. Imaginarul poetic e de factură romantică. Iubirea se naște lent din starea de visare, în cadrul nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.

Versificația: strofe:98// versuri:392 //măsura versurilor de 7-8 silabe//, ritmul iambic,// rima încrucișată//.

Eul liric:

Lirismul subiectiv atestă prezența măștilor poetice în textul liric și se concretizează prin numeroasele mărci lexico-gramaticale ale verbelor și pronumelor la persoana I, precum și prin adresarea directă, ale cărei mărci lexico-gramaticale sunt verbele sș pronumele la persoana a II-a:,, să urmezi, aș vrea,eu,mea,meu;cobori,ești,vorbești,nu te mânia,tu,ta,tine”. Marcă a lirismului subiectiv este și vocativul substantilor: ,,luceafar blând,odorul meu nespus,iubito,chip de lut”. .

Detașarea contemplativă a sinelui poetic definește lirismul obiectiv prin multitudinea mărcilor lexico-gramaticale reprezentate de verbe și pronume la persoana a III-a: ,,așteaptă,se revarsă,trăiește, ea,el”. Luceafărul se întrupează mai întâi sub înfăţişarea angelică a ,,unui tânăr voievod",apoi sub înfăţişare demonică: un ,,mândru chip", născut din soare şi din noapte” care vine în odaia fetei.

Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut este proprie numai geniului, fiind exprimată prin intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renunțarea la nemurire. Setea de cunoaştere a omului de geniu -,,o sete care-l soarbe"- face ca Hyperion să meargă la Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem. Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină, superficială şi ,,nu mai cade ca-n trecut/ în mări din tot înaltul". exprimându-şi profundul dispreţ faţă de incapacitatea acestei lumi de a-si depăşi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare.

Figuri de stil:

-formulă narativă a basmului -„A fost odată ca-n poveşti", pentru a sublinia caracterul fantastic şi alegoric al versurilor.

 -        antiteza: geniu – om comun

-        metafore: „chip de lut”,  „foc de soare”, „cercul vostru strâmt”

-        comparatii: „îl înconjor/Ca nişte mări”, „Iar umbra feţei străvezii/ E albă ca de ceară”

-        oximoronul: „mort frumos cu ochii vii”,

-        hiperbola: „venea plutind în adevăr”, „răsai c-o-ntreagă lume”

-        inversiunea: „viclean copil”,

- epitetul popular ,,o prea frumoasă fată" a fost ales dupa un lung sir de încercări:( ,,un ghiocel de fată", un vlăstărel de fată", o dalie de fată", un gângure de fată, o pasere de fată, un cănăraș de fată, un giuvaer de fată"

-verbele la imperfect, în episodul călătoriei Luceafărului în spaţiul cosmic, denotă mişcarea eternă şi continuă: „creşteau, treceau, părea, vedea";
- verbele la perfect simplu şi la conjunctiv din tabloul al doilea susţin oralitatea stilului, vorbirea populară specifică oamenilor de aceeaşi condiţie: „se făcu, să râzi, să-mi dai.”
   Imagini artistice:

  Imaginile sunt preponderent vizuale, pentru că ochii sunt foarte importanţi în ritualul erotic eminescian. Metamorfozele succesive ale Luceafărului vor sta sub semnul cercului, imaginea perfecţiunii şi a începutului care coincide cu sfârşitul, deci a unei iniţieri, fiind apanajul geniului. Zborul aduce în discuţie existenţa a două lumi, fiecare având o caracteristică temporală diferită - una terestră, umană, muritoare şi alta cosmică, eternă, absolută. Imaginile sunt vizuale şi au o mare forţă de sugestie.

    Titlul(structură,semnificație):

  Titlul susține aspirația geniului spre iubirea ideală prin ilustrarea motivului central al poeziei - Luceafărul. De asemenea, el confirmă alegoria geniului solitar în lume, neînțeles de ceilalți.

 Din punct de vedere compozițional, titlul este alcătuit din substantivul „Luceafărul”, care reprezintă numele popular dat planetei Venus. In poezie, el devine un simbol al unicității și superiorității.

      Mesajul operei:

  Poemul încorporează concepția filozofică a autorului, conform căreia omul este veșnicul prizonier al imposibilității depășirii propriei condiții. Fata de împărat este îndrăgostită și fascinată de Hyperion, însă condiția de pământean nu îi permite să se ridice deasupra propriei naturi. În final, ea îl alege pe Cătălin, cu care împarte aceeași condiție și aceleași necesități, în ciuda imperfecțiunii care acompaniază toate acestea. Dragostea pe care Hyperion i-o poartă, deși una cu absolutul, nu este înțeleasă pe deplin de către fata de împărat, și prin urmare, nu este reciprocă. În timp ce Hyperion este gata să renunțe la condiția sa privilegiată de dragul fetei, aceasta nu este capabilă de același sacrificiu.

    Opinii critice;referințe critice:

  G.Calinescu consideră că,, Luceafărul ”nu avea aşa un mare răsunet fără opera completă a lui Eminescu. El consideră Luceafărul vârful operei eminesciene spre care ne urcăm citind creaţiile mai mici. Din toate acestea se desprinde o idee centrală confirmată de toţi criticii prin care este considerată că întreaga creaţie eminesciană conţine motivul luceafărului.

  Dumitru Popovici,,  „Am afirmat că Eminescu a văzut în Hyperion un personaj complex, - un titan care şi-a însuşit unele trăsături proprii geniului în concepţia lui Schopenhauer... Titanismul nu înseamnă însă numai năzuinţa unei eliberări prin acţiune fizică; adeseori întregul proces titanian se localizează în lumea morală. De ordin moral este conflictul poemei Luceafărul. Hyperion simte opresiunea legii divine de sub imperiul căreia doreşte să se sustragă; el simte totodată chemarea condiţiunii umane".