Rolul sincerității în exprimarea sentimentelor

Sinceritatea este o deschidere a inimii.... ea se găsește la foarte puțini oameni și din acest motiv aceea pe care o vedem de obicei nu este decât o dibace ascundere, spre a atrage încrederea celorlalți.

Eu cred că un fel de delicatețe morală ne împiedică să exprimăm sentimentele prea profunde și pe care le considerăm firești.Adesea mă întreb: Ce poate fi mai plăcut și mai simplu decât să fii sincer, totdeauna liniștit, împăcat, neavând nici de ce a se teme, nici ce inventa? Adevărata valoare a unui om iese la iveală abia atunci când acesta se poate manifesta sincer şi liber. Hotărârea, dreptatea, exemplul şi sinceritatea alcătuiesc ceea ce se numește caracter- temelia demnităţii personale. Cuvintele sincere nu sunt totdeauna elegante; cuvintele elegante nu sunt totdeauna sincere.

Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic" celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă de la tine să ascunzi.
Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui. Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasa şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că traieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire, atunci sigur nu eşti nici sincer, esti nebun.
Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri".

Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive.
Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare.
De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.

În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: esti iubit, nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubi, nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.
Ceea ce intristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin "libertate" înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica,de a se compromite.

Eşti iubit pentru că prietenii s-au obisnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinte, să-ţi placă, în general, ceea ce la place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţă sau capriciul lor; iar tu faci la fel.

Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti.

Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi, libertăţii tale: toleranţă.

Topârceanu::. Sinceritatea în artă e o însuşire supremă. În ultima analiză, ea mi se pare chiar condiţia unică a poeziei lirice... Nu oricine însă poate fi sincer în versuri.

 

Moara cu noroc--incipit și final

   Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale: „sărăcia”/ „nu bogăţia”; „liniştea colibei”/ „noroc nou”: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”,cuvinte cu rol moralizator.  Cuvintele batrânei au rolul de definitie a unui stil de viață, in lumina căruia acceptarea ,,norocului"constituie o dovadă de înțelepciune; aceasta aduce ,,liniștea colibei", adică ordinea existențială echivalentă cu frumosul și cu binele.

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral :lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare,ea  s-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă.Naraţiunea este plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

Cârciuma vizualizeaza un loc al actiunii, deschis, loc de trecere si intalnire, directiile dreapta si stanga privesc pozitiile lucrurilor in spatiu, dar apar drept indicii ale zonei faste sau nefaste .

Apare astfel, motivul morii parasite, cu “lopetile rupte”si cu “acoperamantul ciuruit”, simboluri ale degradarii si trecerii timpului .In mentalitatea populara, locurile parasite sunt bantuite de spirite demonice, forte oculte .Elementele naturii se constituie in simboluri malefice:,,ramasitele încă nestârpite ale unei altei păduri”, in antiteză cu ,,pădurea de stejari,cioate”, rădăcini ieșite din pământ, un trunchi înalt pe jumatate ars, cu crengile uscate”, embleme ale focului distrugător si pustiului, la care se adaugă motivul ,,corbilor ce se lasa croncănind”.

 La intoarcere, bătrâna nu găsește decât zidurile afumate ale hanului si grămezile de praf și cenușă din care ieșeau oasele celor care fuseseră Ghita și Ana,este o iamgine macabră a unei gropi dezgolite dintr-un cimitir al nimănui,blestemat. Acum, imaginea celor cinci cruci si cuvintele Bătrânei ,,dar așa le-a fost data!" se proiectează simbolic peste întreaga acțiune.
Imaginea finală a femeii care-și ia nepotii și pleacă ,spre a-i salva din spațiul malefic, este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceștia vor avea un alt destin. De aceea apare contrastul dintre natură,,senină și înveselitoare” și finalitatea tragică a întâmplărilor,din han rămăseseră doar ,,zidurile afumate ”. Locurile se purifică prin foc, iar bătrâna încheie moralizator, spunând că așa le-a fost soarta.Această vedere mohorâtă,din care se alesese praful și cenușa,este prezentată prin ochii plini de lacrimi ai bătrânei,înțelegând temerea ei că goana după noroc nu va duce la bine.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. În planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.

Familia Moromete

Familia (definiție)este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care uneşte pe soţi (părinţi) şi pe descendenţii acestora (copiii necăsătoriţi); totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; neam, descendenţă;în sens  figurat este un grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese şi idealuri comune.

   În literatura română,  tema familiei este predilectă în literatura realistă.,iar una dintre  operele  literare narative ce abordează acestă temă este romanul “Moromeţii”scrisă de  Marin Preda. 

 Titlul romanului,,Morometii” așaza tema familiei in centrul romanului, insa evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii este și o scriere a modernozării satului.

Toate manevrele lui Moromete :reacțiile lui derutante, plăcerea disimulării, umorul ascund cele două drame pe care le trăiește personajul: drama paternității- în realitate, el îi iubește pe cei șase copii ai săi, dar își ascunde sentimentele, pentru a-și păstra statutul de tată autoritar,cealaltă dramă este   cea a pământului. Drama paternitatii se grefeaza pe contextual social istoric care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o inlocueste pe cea traditionala , pamantul , si in acelasi timp impune un nou mod de viata , agresiunea istoriei spulbera iluziile personajului: unitatea famliei , libertatea morala a individului. Risipirea familiei duce la prabusirea morala a tatalui.

   „Tatăl apare în sombolistică nu atât ca părinte egal cu mama, cât ca legiuitor .” (Paul Ricoeur).

În acest sens,scriitorul îl prezintă pe Ilie Moromete ca un tată ce se zbate să-și apere familia de agresiunea istoriei.Ca un adevărat,,pater familias”,el se străduiește să împiedice destrămarea familiei sale,pe care o dorește unită sub autoritatea sa.Astfel Moromete poate fi privit ca un legiuitor(impune legi ,reguli de urmat în familie),fiindcă în felul lui de a privi lumea pare a se afla destinul familiei sale.

Firea autoritară , Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase , greu de ținut in frau , având in vedere și conflictele ce mocneau , fiind gata să explodeze , intre membrii familiei . Marin Preda il prezinta inca de la inceputul  romanului „stand deasupra tuturor” și stăpânind „cu privirea pe fiecare” . Ironia ascuțită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare („ca să se mire proștii”) , educația dură în spiritul muncii și hărniciei („mă , se vede că nu sunteți munciți , m! ) se dovedesc ineficiente , deoarece , cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul , nu poate scăpa familia de la destrămare .

   Familia lui Moromete este imaginea unei familii de tip patriarhal, care şi-a păstrat structura, nu însă şi mentalitatea. Adunaţi ,,în tindă’’, în jurul unei mese mici, ,,pe nişte scăunele cât palma’’, fiecare membru al familiei îşi are locul său, care reflectă poziţia şi rolul pe care îl joacă în această structură. Achim, Paraschiv şi Nilă, fiii cei mari ai lui Moromete, din prima căsătorie, stau aproape de uşă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării şi al răzvrătirii împotriva autorităţii paterne. Tita, Ilinca şi Niculae stau de cealaltă parte, aproape de Catrina, feriţi de privirea aspră a tatălui, căruia îi revine locul cel mai bun. ,, Moromete stătea deasupra tuturor’’, stăpânind ,, cu privirea pe fiecare’’. Atmosfera este tensionată, cei trei băieţi fiind învrăjbiţi împotriva mamei vitrege de către Guica, sora lui Moromete. Acestui conflict i se adaugă conflictul dintre Moromete şi Niculae, care nu este lăsat la şcoală, sau cel dintre băieţii şi surorile vitrege, cărora li se strângea zestrea pentru măritiş (prin munca lor ). Toate acestea se subordonează unui conflict ale cărui resorturi sunt mult mai adânci: conflictul dintre două mentalităţi diferite – cea tradiţională, ţărănească, reprezentată de Moromete, şi cea nouă, capitalistă, reprezentată de fiii săi. Cina dezvăluie o stare de criză latentă, Moromete ignorând mult timp noua realitate sufletească a membrilor familiei. El crede că păstrarea intactă a laturilor de pământ este singura garanţie a unităţii familiei şi a libertăţii individuale, a independenţei.

   Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întai dezacordul dintre tata si cei trei fii ai săi din prima casatorie: Nilă, Paraschiv și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Fii cei mari își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să  transforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul lor Tudor Bălosu, care se adaptează mai ușor noilor relații capitaliste.

     Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete, vânduse în timpul secetei un pogon din lotul ei, promițându-i, in schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care își urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din aceasta cauză, femeia simte ,,cum i se strecoară in inimă nepăsarea și sila de bărbat și copii”, găsindu-și inițial refugiul în biserică.      

    Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătoreasca pentru a doua oară. În felul acesta, ea s-ar fi stabilit în casa lui Moromete , ca să se ocupe de gospodarie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la batrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorește și că își construiește o casă departe de gospodaria ei, îi aprinde ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Guica are o influență negativă asupra nepoților și va contribui la grăbirea prăbușirii familiei.

     Un alt conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul își dorește să meargă la școală, in timp ce tatăl, care trebuia să plătească taxele îl ironizează: ,, alta treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem” sau susține că invațătura nu îi aduce niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie.

   Ipostaze: Eroul e portretizat in mișcare și se conturează prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient să stea pe stănoagă sau să iasă la drum, pornind undeva spre mijlocul satului, și spectacolul începe: Obiectele si oamenii nu-l lasă indiferent. In fata lor, sensibilitatea lui vibreaza si el sesizeaza intr-o existenta, oricat de cenusie, elementul inedit, mai ales cel comic. Ipostaza inițială de „pater familias” se clatină când înțelege că feciorii cei mari au o altă scară de valori decât el. 

    Moromete este surprins retras pe piatra de hotar a lotului său de pământ, judecând cu asprime lumea şi timpul. „Se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse”, „trăise lăsându-şi liberă mintea sa să se desfete”, dar timpul a ascuns o capcană, iar lumea „trăind în orbire şi nepăsare îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.” De sentimentul vinovăţiei îi este frică, sentiment pe care îl trăieşte şi în momentul premierii lui Niculae sau în momentul înstrăinării unui lot de pământ. Concluzia la care ajunge este că „dacă totuşi greşise undeva, dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea şi armonia lumii”, nu seninătatea lui era de vină, ci lumea. Treptat, Moromete se vede lipsit în confruntarea cu noile realităţi, nu doar de independenţa materială, ci şi de cea spitituală, pe care-şi clădise liniştea. Intră „într-o lungă stare depresivă”, după ce e nevoit să vândă o parte din pământ, „căci lupta pentru apărarea vechilor bucurii se sfârşea.”

Retragerea în sine e o formă de autoanulare morală, concretizată în refuzul de a mai comunica cu lumea. Această criză îl înstrăinează de ipostaza sa anterioară, pe care o priveşte cu detaşare, dintr-o conştientizare superioară a dramei.  Deşi Moromete ţine  la unitatea familiei, aceasta se va destrăma din cauza imposibilităţii de  comunicare dintre  membrii săi (tatăl reprezintă mentalitatea tradiţională, în  timp ce  fiii săi mai mari sunt atraşi de mirajul oraşului, iar fiul cel mic,   Niculae, este dornic de a studia.), dar şi pentru că timpul era  nerăbdător cu  oamenii. Dacă la începutul romanului lumea era aşezată,  în final lucrurile se  precipită, ameninţând liniştea acesteia. În  volumul al doilea, Ilie Moromete  intră într-un con de umbră. Moromete  face ultima încercare nereuşită de a îşi  aduce fiii acasă. Părăsit la  bătrâneţe de Catrina, el rămâne doar cu fata cea  mică, autoritatea lui  scade, oamenii nu îl mai respectă ca altădată. În ciuda   transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea  că  rostul său în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie “să  dispară”. Ultima  replică a lui Moromete – crezul său de viaţă,  libertatea morală, - “D-le… eu  întotdeauna am dus o viaţă  independentă.”

  Moromete este naratorul unei lumi ciudate care a pierit. Întrebările retorice accentuează zbuciumul sufletesc al personajului. Moromete reacționează, recunoaște conflictele,el nu încearcă să se învinovățească, ci crede că este nevinovat. Drama familială izvorată din contradicțiile dintre  o constiință patriarhală și aspirațiile divergente ale fiilor.

Ilie Moromete este un „pater familias”, un întârziat în lumea contemporană. Sfârşitul lui Moromete este sfârşitul unei mentalităţi de origine arhaică. Ele conservă o lume şi imaginează una în care să poată trăi. Detronat cu brutalitate de timpul care devine nerăbdător, el devine „un rege fără ţară”. - Eroul îşi înţelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior. Aflat la granița dintre două lumi, Moromete se validează ca ultimul reprezentant al țăranului care judecă lumea prin prisma strămoșilor săi, încercând să-i conserve valorile: cinstea,demnitatea.

              DORINȚA și FLOARE  ALBASTRĂ

Alături depoeziile,, Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal”, poezia ,,Dorinţa”proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care dorințele unui cuplu nu se realizează.

  În poezia,, Dorinţa”, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv; în poezia,,Floare albastră” aspiraţia spre iubirea ideală posibilă este proiectată în viitor ca o imposibilitate a  împlinirii cuplului, idee îmbogăţită aici de poet cu accente filozofice profunde, privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. 

,,Dorința” exprimă  chemarea  iubitei, în mijlocul naturii:„Vino”, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice: codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.Natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată, sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei.

   În ,,Floare albastră” iubita îl vede pe cel drag într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele ... Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” - măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”.De aceea ea îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite!”Fata ar dori ca iubitul să aparţină lumii ei obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. 

  ,,Dorința”îndrăgostiților ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii.( Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.) Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.       Portretul iubitei,,DORITE”este redat prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet , „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii. În cealată poezie iubita este „mititică și printr-o uşoară ironie iubitul recunoaște neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, este atitudinea exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. 

   ,,Dorinţa” este puternică pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Codrul participă afectiv la trăirea sentimentului de dragoste,iar florile de tei dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Jocul dragostei, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste au chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”.Este momentul când iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii(prin epitete cromatice): „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”.

Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.El este  uimit de frumuseţea şi perfecţiunea fetei: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar exclamația:„Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.

  Iubirea absolută, perfectă nu poate fi realizată: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”