Familia (definiție)este o formă socială de bază,
realizată prin căsătorie, care uneşte pe soţi (părinţi) şi pe descendenţii
acestora (copiii necăsătoriţi); totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş
comun; neam, descendenţă;în sens figurat
este un grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese şi idealuri comune.
În literatura
română, tema familiei este predilectă în literatura realistă.,iar una
dintre operele literare narative ce abordează acestă temă este
romanul “Moromeţii”scrisă de Marin Preda.
Titlul romanului,,Morometii” așaza tema
familiei in centrul romanului, insa evoluția și criza familiei sunt
simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul
unei familii este și o scriere a modernozării satului.
Toate manevrele lui Moromete :reacțiile lui derutante,
plăcerea disimulării, umorul ascund cele două drame pe care le trăiește
personajul: drama paternității- în realitate, el îi iubește pe cei șase
copii ai săi, dar își ascunde sentimentele, pentru a-și păstra statutul de tată
autoritar,cealaltă dramă este cea a
pământului. Drama paternitatii se grefeaza pe contextual social istoric
care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o
inlocueste pe cea traditionala , pamantul , si in acelasi timp impune un nou
mod de viata , agresiunea istoriei spulbera iluziile personajului: unitatea
famliei , libertatea morala a individului. Risipirea familiei duce la
prabusirea morala a tatalui.
„Tatăl apare
în sombolistică nu atât ca părinte egal cu mama, cât ca legiuitor .” (Paul
Ricoeur).
În acest sens,scriitorul îl prezintă pe Ilie Moromete ca
un tată ce se zbate să-și apere familia de agresiunea istoriei.Ca un
adevărat,,pater familias”,el se străduiește să împiedice destrămarea familiei
sale,pe care o dorește unită sub autoritatea sa.Astfel Moromete poate fi privit
ca un legiuitor(impune legi ,reguli de urmat în familie),fiindcă în felul lui
de a privi lumea pare a se afla destinul familiei sale.
Firea autoritară , Ilie Moromete este „capul familiei”
numeroase , greu de ținut in frau , având in vedere și conflictele ce mocneau ,
fiind gata să explodeze , intre membrii familiei . Marin Preda il prezinta inca
de la inceputul romanului „stand deasupra tuturor” și stăpânind „cu
privirea pe fiecare” . Ironia ascuțită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele
deseori jignitoare („ca să se mire proștii”) , educația dură în spiritul muncii
și hărniciei („mă , se vede că nu sunteți munciți , m! ) se dovedesc ineficiente
, deoarece , cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure
traiul , nu poate scăpa familia de la destrămare .
Familia lui
Moromete este imaginea unei familii de tip patriarhal, care şi-a păstrat
structura, nu însă şi mentalitatea. Adunaţi ,,în tindă’’, în jurul unei mese
mici, ,,pe nişte scăunele cât palma’’, fiecare membru al familiei îşi are locul
său, care reflectă poziţia şi rolul pe care îl joacă în această structură.
Achim, Paraschiv şi Nilă, fiii cei mari ai lui Moromete, din prima căsătorie,
stau aproape de uşă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării şi al
răzvrătirii împotriva autorităţii paterne. Tita, Ilinca şi Niculae stau de
cealaltă parte, aproape de Catrina, feriţi de privirea aspră a tatălui, căruia
îi revine locul cel mai bun. ,, Moromete stătea deasupra tuturor’’, stăpânind
,, cu privirea pe fiecare’’. Atmosfera este tensionată, cei trei băieţi fiind
învrăjbiţi împotriva mamei vitrege de către Guica, sora lui Moromete. Acestui
conflict i se adaugă conflictul dintre Moromete şi Niculae, care nu este lăsat
la şcoală, sau cel dintre băieţii şi surorile vitrege, cărora li se strângea
zestrea pentru măritiş (prin munca lor ). Toate acestea se subordonează unui
conflict ale cărui resorturi sunt mult mai adânci: conflictul dintre două
mentalităţi diferite – cea tradiţională, ţărănească, reprezentată de Moromete,
şi cea nouă, capitalistă, reprezentată de fiii săi. Cina dezvăluie o stare de
criză latentă, Moromete ignorând mult timp noua realitate sufletească a
membrilor familiei. El crede că păstrarea intactă a laturilor de pământ este
singura garanţie a unităţii familiei şi a libertăţii individuale, a
independenţei.
Un
triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întai dezacordul
dintre tata si cei trei fii ai săi din prima casatorie: Nilă, Paraschiv și
Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Fii cei mari
își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să transforme în bani produsele economiei rurale,
precum vecinul lor Tudor Bălosu, care se adaptează mai ușor noilor relații
capitaliste.
Cel de-al doilea conflict izbucnește
între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete, vânduse în timpul secetei un
pogon din lotul ei, promițându-i, in schimb, trecerea casei pe numele ei. De
teama fiilor celor mari care își urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea
promisiunii. Din aceasta cauză, femeia simte ,,cum i se strecoară in inimă
nepăsarea și sila de bărbat și copii”, găsindu-și inițial refugiul în
biserică.
Al treilea
conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit
ca fratele văduv să nu se mai căsătoreasca pentru a doua oară. În felul acesta,
ea s-ar fi stabilit în casa lui Moromete , ca să se ocupe de gospodarie și de
creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la batrânețe. Faptul că Moromete
se recăsătorește și că își construiește o casă departe de gospodaria ei, îi
aprinde ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Guica
are o influență negativă asupra nepoților și va contribui la grăbirea prăbușirii
familiei.
Un alt conflict
secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul
își dorește să meargă la școală, in timp ce tatăl, care trebuia să plătească
taxele îl ironizează: ,, alta treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să
studiem” sau susține că invațătura nu îi aduce niciun beneficiu.
Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de
familie.
Ipostaze: Eroul
e portretizat in mișcare și se conturează prin suma detaliilor acumulate pe
parcurs. E suficient să stea pe stănoagă sau să iasă la drum, pornind undeva
spre mijlocul satului, și spectacolul începe: Obiectele si oamenii nu-l lasă
indiferent. In fata lor, sensibilitatea lui vibreaza si el sesizeaza intr-o
existenta, oricat de cenusie, elementul inedit, mai ales cel comic. Ipostaza
inițială de „pater familias” se clatină când înțelege că feciorii cei mari au o
altă scară de valori decât el.
Moromete
este surprins retras pe piatra de hotar a lotului său de pământ, judecând cu
asprime lumea şi timpul. „Se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse”, „trăise
lăsându-şi liberă mintea sa să se desfete”, dar timpul a ascuns o capcană, iar
lumea „trăind în orbire şi nepăsare îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise
împotriva lui.” De sentimentul vinovăţiei îi este frică, sentiment pe care îl
trăieşte şi în momentul premierii lui Niculae sau în momentul înstrăinării unui
lot de pământ. Concluzia la care ajunge este că „dacă totuşi greşise undeva,
dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea şi armonia lumii”, nu
seninătatea lui era de vină, ci lumea. Treptat, Moromete se vede lipsit în
confruntarea cu noile realităţi, nu doar de independenţa materială, ci şi de
cea spitituală, pe care-şi clădise liniştea. Intră „într-o lungă stare
depresivă”, după ce e nevoit să vândă o parte din pământ, „căci lupta pentru apărarea
vechilor bucurii se sfârşea.”
Retragerea în sine e o formă de autoanulare morală,
concretizată în refuzul de a mai comunica cu lumea. Această criză îl
înstrăinează de ipostaza sa anterioară, pe care o priveşte cu detaşare, dintr-o
conştientizare superioară a dramei. Deşi Moromete ţine la unitatea
familiei, aceasta se va destrăma din cauza imposibilităţii de
comunicare dintre membrii săi (tatăl reprezintă mentalitatea
tradiţională, în timp ce fiii săi mai mari sunt atraşi de mirajul
oraşului, iar fiul cel mic, Niculae, este dornic de a studia.), dar
şi pentru că timpul era nerăbdător cu oamenii. Dacă la începutul
romanului lumea era aşezată, în final lucrurile se precipită,
ameninţând liniştea acesteia. În volumul al doilea, Ilie Moromete
intră într-un con de umbră. Moromete face ultima încercare nereuşită de a
îşi aduce fiii acasă. Părăsit la bătrâneţe de Catrina, el rămâne
doar cu fata cea mică, autoritatea lui scade, oamenii nu îl mai
respectă ca altădată. În ciuda transformărilor sociale la care
asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea că rostul său în lume a fost
greşit şi că ţăranul trebuie “să dispară”. Ultima replică a lui
Moromete – crezul său de viaţă, libertatea morală, - “D-le… eu întotdeauna
am dus o viaţă independentă.”
Moromete este naratorul
unei lumi ciudate care a pierit. Întrebările retorice accentuează zbuciumul
sufletesc al personajului. Moromete reacționează, recunoaște conflictele,el nu
încearcă să se învinovățească, ci crede că este nevinovat. Drama familială
izvorată din contradicțiile dintre o
constiință patriarhală și aspirațiile divergente ale fiilor.
Ilie Moromete este un „pater familias”, un întârziat în
lumea contemporană. Sfârşitul lui Moromete este sfârşitul unei mentalităţi de
origine arhaică. Ele conservă o lume şi imaginează una în care să poată trăi.
Detronat cu brutalitate de timpul care devine nerăbdător, el devine „un rege
fără ţară”. - Eroul îşi înţelege finalmente drama, ceea ce face din el un
personaj superior. Aflat la granița dintre două lumi, Moromete se validează ca
ultimul reprezentant al țăranului care judecă lumea prin prisma strămoșilor
săi, încercând să-i conserve valorile: cinstea,demnitatea.
