Enigma Otiliei, George Călinescu - roman realist-obiectiv(POVESTIRE)

Romanul Enigma Otiliei nu are fir epic, fiind structurat pe două planuri care se întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan priveşte destinul tânărului Felix Sima, care, înainte de a:şi face o carieră strălucită de medic, parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenţei. Celălalt plan ilustrează istoria unei moşteniri, în jurul căreia romancierul construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti, de la începutul secolului al XX-lea, aflate în plină degradare morală sub forţa distrugătoare a banului. Pentru mentalitatea epocii privind avantajele moştenirii, este ilustrativă replica lui Stănică Raţiu: „Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aş fi milionar [...]. Am unchi şi mătuşi foarte bogate, cât păr în cap. Însă toţi au copii şi nepoţi, încât până să-mi vie rândul, mai bine mă lipsesc. [...] Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple plămânul de oftică, şi altuia îi pică moştenirea de-a gata”.

George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre personaje, emite aprecieri asupra lor prin naraţiunea la persoana a III-a, conturând adevărate caractere, „într-o unitate canonică”. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese detaşarea acestuia faţă de evenimente şi personaje. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al caselor, străzilor, locurilor concrete şi unul imaginar închis, prin care se conturează trăirile interioare ale personajelor.

Romanul începe cu precizarea timpului şi a spaţiului desfăşurării acţiunii, realizată prin tehnica detaliului, care constituie incipitul romanului. „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece”, Felix Sima, un tânăr de vreo optsprezece ani, absolvent al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi, pe strada Antim din Bucureşti, acasă la Costache Giurgiuveanu. Fiul doctorului Iosif Sima rămăsese orfan şi venise la Bucureşti ca să urmeze facultatea de medicină, fiind lăsat în grija tutorelui său, Giurgiuveanu. Călinescu face un portret detaliat tânărului eu faţa juvenilă, cu obrazul de culoare măslinie, îmbrăcat într-o uniformă neagră .”strânsă bine pe talie”, având „un aer bărbătesc şi elegant”.

Naratorul descrie în manieră balzaciană (amănunțit)strada Antim, care avea „un aspect bizar” din cauza caselor cu aproximativ aceeaşi înălţime, construite într-un amestec ridicol de stiluri arhitecturale, detalii ce au rol caracterizator pentru locuitorii din această zonă a Capitalei, semnificând faptul că ei au cam aceeaşi condiţie socială, modestă, aceeaşi educaţie superficială şi cultură mediocră. Casa lui Costache Giurgiuveanu sugerează avariţia proprietarului, întrucât pereţii erau „grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna”, scara scârţâia, giurgiuvelele erau din lemn „umflat şi descleiat de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie”.

Costache Giurgiuveanu, un bătrânel „subţire şi puţin încovoiat”, privea clipind mărunt din ochi la tânărul proaspăt sosit şi, cu „un glas neaşteptat de răguşit”, şopteşte repede: „Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”. Felix este condus, apoi, de Otilia „într-o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des şi înţepător de tutun”, în care se aflau, la o masă rotundă, aproape toate personajele romanului, jucând table şi cărţi: Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu, Leonida Pascalopol, Aglae, Aurica şi Simion Tulea. Astfel, cititorul face cunoştinţă cu fiecare erou în parte, prin ochii lui Felix, de aceea el are statutul de personaj-martor în roman. Tânărul înregistrează detaliat înfăţişarea fiecăruia dintre cei prezenţi, descriind fizionomia, coafura, îmbrăcămintea, gesturile şi comportamentul lor, cu sugestive trimiteri caracteriale.

Atunci când Felix merge la familia Tulea este descris aspectul casei, preocupările şi obiceiurile locatarilor, utilizând aceeaşi tehnică a detaliului, prin care se sugerează şi trăsăturile caracteriale. Tânărul află despre tatăl familiei, Simion Tulea, că broda perne pe etamină şi picta, ca şi Titi, tablouri ce reproduceau cărţi poştale ilustrate, iar un ochi atent şi-ar fi dat seama că „nici un tablou nu era original”, de unde reies lipsa de creativitate şi fantezie, stereotipia gândirii celor doi bărbaţi. Felix se oferă să-l mediteze pe Titi pentru corigenta la limba latină, întrucât la cei 22 de ani nu terminase încă liceul, dar acesta nu admite nici un fel de pregătire, ci vrea numai traducerea, pe care o scrie cuvânt cu cuvânt deasupra textului.

Olimpia, fata mai mare a Aglaei, trăia în concubinaj cu Stanică Raţiu, un avocat care nu profesa din lipsă de procese şi care nu voia să se cunune cu ea, deoarece Simion promisese că-i va da ca zestre o casă, iar acum bătrânul refuza cu încăpăţânare, susţinând că Olimpia nu este fata lui. După ce a născut un copil, şansele de a rezolva acest conflict se măresc, Stănică ţine un discurs lacrimogen şi patetic, dar ameninţă subtil: „Voi reda bietei Olimpia libertatea ei”. Nimic nu-l înduplecă însă pe Simion, până când Stănică, instinctiv, se preface bolnav de inimă, deoarece bătrânul avea o idee fixă privind aceeaşi suferinţă şi-i aduce în casă tot felul de persoane care să-i admire galeria de tablouri şi pernele brodate.

Alt plan narativ este reprezentat de Pascalopol, care venea zilnic în casa lui Giurgiuveanu, aducând delicatese şi luând-o pe Otilia la plimbare cu trăsura. Felix se îndrăgostise de Otilia şi-i reproşa acesteia familiaritatea excesivă pe care i-o acorda moşierului. Pascalopol, pentru a-i face plăcere Otiliei şi pentru a se face simpatizat de Felix, plănuieşte o vizită a acestora la moşia sa din Bărăgan, situată la vreo cincisprezece kilometri de Ciulniţa, spre Dunăre.

Cu acest prilej, naratorul realizează o descriere romantică a Câmpiei Bărăganului şi a moşiei lui Pascalopol, tot prin ochii lui Felix, care se emoţionează în faţa „pustietăţii scitice”, de parcă istoria ar fi rămas pe loc, „în afara oricărei epoci”. Timpul petrecut împreună face ca iubirea lui Felix pentru Otilia să devină din ce în ce mai puternică, amplificată şi de faptul că cei doi tineri colindaseră ţinuturile într-o totală libertate, că Pascalopol era ocupat cu afacerile, ba chiar plecase pentru câteva zile la Bucureşti, lăsându-i singuri.

Otilia reacţionează cu surprinzătoare maturitate la declaraţiile lui Felix, despre care crede că este prea tânăr şi nerăbdător, îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire înainte de a-ţi face o carieră strălucită”, considerând că dragostea singură n-ajunge, este nevoie de multă răbdare şi bunătate. Felix ripostează maliţios, referindu-se la faptul că Pascalopol este „şi bogat”, dar Otilia îi mărturiseşte cu amărăciune că bogăţia nu este atât de importantă într-o relaţie de dragoste: „Papa, să ştii, e foarte bogat, şi-l iubesc mult, însă nu poate să facă fericit pe nimeni. Mama a murit de supărare”.

Întors de la Bucureşti, Pascalopol aduce veşti proaspete, fiind narator-mesager în această secvenţă narativă, întrucât relatează întâmplările petrecute recent în familia Tulea. Stănică se căsătorise oficial cu Olimpia şi se mutaseră, după multe peripeţii, în casa obţinută ca zestre. Indiferenţi acum la eventualele reacţii ale lui Simion, veneau în fiecare zi la familia Tulea, autoinvitându-se la masă. Astfel, copilul de două luni, Relişor, fusese cu desăvârşire uitat şi, lăsat singur în casă, căzuse din pat şi murise. Olimpia primise lovitura cu mare calm „aproape ca o uşurare”, la înmormântare „fu nepăsătoare, plictisită”, dar Stănică plângea în hohote, zgomotos şi ostentativ, stârnind compasiunea femeilor de prin cimitir. Cheltuielile îngropăciunii fuseseră suportate de familia Tulea şi Otilia bănuia că nici Pascalopol nu scăpase de unele plăţi solicitate de Stănică.

Reveniţi în Bucureşti, relaţiile dintre Otilia şi familia Tulea devin din ce în ce mai tensionate, tânăra este deseori bârfită şi jignită, Titi îi face avansuri şi atunci când fata reacţionează indignată, Aglae devine sarcastică: „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele”. Felix se înscrisese la Facultatea de medicină, deşi Aglae se arăta sceptică în ceea ce priveşte posibilităţile materiale şi intelectuale ale tânărului, sfătuindu-l dispreţuitor: „Ce faci [...] nu-ţi cauţi o slujbă? Ca orfan găseşti mai uşor. Să ai şi dumneata un mic rost în viaţă.” Pe Titi îl prezenta, însă, „student” la belle-arte, unde îl înscrisese, deşi nu terminase încă liceul: „Să-şi cultive talentul în linişte, că grijesc eu de viitorul lui. Nu oricine se naşte cu un asemenea dar”.

De la incidentul cu Otilia, Aglae nu mai venea în casa fratelui său, acutizând conflictul dintre ei, iar Felix n-a mai fost solicitat să-l pregătească pe Titi, în schimb începuse să vină pe neaşteptate Stănică Raţiu, care se strecura tiptil şi apărea brusc în camere şi pe la ferestre. Era îngrijorat de faptul că Pascalopol insista pe lângă Costache s-o înfieze pe Otilia, ca să aibă şi ea un viitor asigurat şi să-i deschidă un cont în bancă, angajându-se că se va ocupa personal de actele necesare, achitând şi taxele respective. Giurgiuveanu amâna însă, la nesfârşit, luarea unei decizii, dar faptul în sine îi îngrijora peste măsură pe Aglae şi pe Stănică, deoarece se temeau să nu piardă moştenirea.

Felix află întâmplător, de la un coleg, că bătrânul avea o casă foarte modernă, însă cu apartamente mici, pe care le închiria „la studenţi, la intelectuali tineri în concubinaj”, scoţând un venit important. În caz de neplata chiriei, moş Costache îi confisca debitorului lucruri de prin casă, de obicei pe cele de valoare, de la cursuri şi tratate de medicină până la seringi. Stănică îi spune că Giurgiuveanu mai are un debit de tutun în centrul oraşului, din care „câştigă grozav”. Tânărul îşi aminteşte că moş Costache se oferise să-i facă rost de cursuri şi de tratate de medicină, pe care le va scădea din cont şi Felix îşi explică acum de unde proveneau acele cărţi.

Cu toate acestea, dragostea lui pentru Otilia este din ce în ce mai puternică şi face o criză de gelozie, în urma căreia tânăra ia decizia să nu-l mai primească pe Pascalopol. Moşierul îşi dă seama de situaţie şi are cu Felix o discuţie sinceră, în care mărturiseşte că nu fusese fericit în căsnicie, că o cunoştea pe Otilia de când era mică şi că, fiind un bărbat dezamăgit nu reuşise nici acum să afle „ce e patern şi ce e viril în dragostea mea. [...] N-aş putea să-ţi spun dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat.” Pascalopol devine patetic, iar Felix - generos - repune în drepturi pe moşier, spre bucuria Otiliei şi a lui moş Costache. Revenirea lui Pascalopol, care-şi reluase vizitele zilnice în casa lui Giurgiuveanu, stârneşte alte comentarii în familia Tulea, Stănică emiţând ideea că Felix „trăieşte cu Otilia şi stoarce bani de la moşier”.

Alt plan narativ şi alt episod se referă la familia Tulea, în care se întâmplă un eveniment ce-i consternează pe toţi. Titi cunoscuse la belle-arte pe un coleg, Sohaţchi, care i-o prezentase pe sora lui, Ana. Invitat în casa familiei Sohaţchi, Titi este atras de fată într-o relaţie amoroasă şi, fiind surprinşi în flagrant de către doi fraţi ai Anei, ofiţeri, îi obligă să se căsătorească. Titi, confuz şi speriat, argumentează ridicol: „trebuie să-ntreb pe mama, dacă vrea mama”, dar se supune pregătirilor de nuntă pe care familia fetei le organizează, toate acestea fără ca Aglae să bănuiască ceva. După petrecere, Titi a fost adus de întreaga familie până în poarta casei, ca să nu o alarmeze pe Aglae. Câteva săptămâni Titi înşeală vigilenţa mamei sale, care avea o încredere oarbă în „cuminţenia” lui, stând ziua cu nevasta şi noaptea dormind acasă.

Speriat de moarte, Titi se destăinuie Otiliei şi lui Felix, care comunică Aglaei evenimentul. Surprinsă peste măsură, Aglae mai întâi a plâns mângâindu-şi băiatul ca şi când ar fi trecut prin cine ştie ce nenorocire, apoi o acuză pe fată de escrocherie. Stănică îl supune unui interogatoriu sever, dar Titi nu poate spune decât că „am vrut amândoi” şi refuză să divorţeze. Primul care face o vizită în casa soţiei lui Titi este Stănică Raţiu, căruia Ana îi face o impresie excelentă. Ca urmare, Ana vine, la rândul ei, la familia Tulea şi „e plină de tact”; sărută mâna Aglaei, pe aceea a lui Simion şi pe Aurica, pe amândoi obrajii, complimentând-o: „N-am ştiut că Titi are o soră aşa de tânără şi frumoasă!”. Proaspăta noră este supusă unui adevărat tir de întrebări din partea soacrei, la care răspunde simplu, făcând tuturor „impresia că e foarte sinceră”.

Aglae îşi intră în drepturile de soacră şi se năpusteşte asupra norei cu o listă lungă de instrucţiuni, conform cărora Ana trebuia să aibă grijă: ce cămaşă să îmbrace Titi noaptea, să-şi pună scufia, să poarte flanele şi să ţină minte că-i plac prăjiturile cu frişcă. Leneş din fire, Titi refuză să meargă cu soţia la plimbare, să se distreze şi femeia începe să iasă cu Stănică. Titi devenise tăcut şi stătea bosumflat toată ziua, aşa că Aglae „îi ordonă să divorţeze”. Stănică îl convinge, cu greu, să semneze o declaraţie că se desparte de bună voie. Pascalopol insistă pe lângă Costache s-o înfieze pe Otilia şi Stănică spionează oricemişcare, iar Aglae ameninţă: „Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în ţara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ameţit stricata asta. Cine ştie ce-o fi între ei”.

Otilia pleacă, brusc, cu Pascalopol la Paris, fără să ştie nimeni, de aceea Felix este deznădăjduit şi nedumerit, aşteaptă în fiecare zi o scrisoare sau o veste de la ei, dar în zadar. Aglae face o criză de nervi şi Aurica, vânătă de invidie, consideră că Otilia este o stricată: „să pleci fără ruşine cu un bărbat în străinătate?”. Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o curtezană întreţinută de un general bătrân. Fata rămăsese de mică orfană de mamă, iar cea vitregă o pervertise la viaţa luxoasă: „Nu sunt frivolă din naştere, nici stricată, am fost numai pervertită”. Între Felix şi Georgeta se înfiripă o relaţie amoroasă, se întâlnesc şi la restaurantul lui moş Costache în mod întâmplător şi tânărul îl cunoaşte şi pe generalul protector, care-i încurajează.

În acest timp, în familia Tulea, Simion „slăbea văzând cu ochii”, deşi mânca încontinuu ca să facă muşchi, pe care-i arăta cu mândrie la toată lumea, fiind ridicol, deoarece era numai piele şi os. Felix îşi dă seama că bătrânul nu mai e în toate minţile, pentru că îşi scotea afară rufăria şi se plângea că duşmanii vor să-i omoare hainele. Se credea Iisus, „purtătorul cuvântului dumnezeiesc” şi spunea că tocmai a înviat: „Ieri am înviat”. Aglae se plictisise să-l tot îngrijească, Aurica făcea turnee pe Calea Victoriei în căutare de bărbaţi, iar pe Olimpia nu o interesa boala tatălui. Prin intervenţia unui doctor, Simion este internat la un sanatoriu de boli nervoase, unde este definitiv abandonat de întreaga familie.

Stănică vrea să-l însoare pe Titi cu Georgeta, dar Felix o previne pe fată şi căsătoria nu are loc. Weissmann, coleg de facultate cu Felix, cunoaşte şi el familia Tulea şi este uimit de răutatea Aglaei, pe care o consideră „baba absolută, fără cusur în rău”. Pe neaşteptate, Otilia şi Pascalopol se întorc de la Paris şi Felix îi reproşează că l-a trădat, dar ea neagă faptul că este logodită cu moşierul şi că s-ar căsători cu el. Într-un elan de dragoste pentru Otilia, Costache Giurgiuveanu declară că o să-i construiască Otiliei o casă şi începe să adune cărămizi şi alte materiale de la demolări, stricând grădina în care depozita tot ce aduna ca un fanatic.

Pe la sfârşitul lui septembrie, Costache cade în curte, printre cărămizi. Dus în casă de către Felix şi Marina, moş Costache, abia respirând, cere agitat „che-che-i-le”. Doctorul adus de Stănică Raţiu consideră că nu fusese un atac cerebral violent, deoarece bolnavul nu-şi pierduse cunoştinţa şi putea să vorbească. Aglae vine urgent cu Aurica, Olimpia şi, bineînţeles, Stănică, să vegheze ca nimeni să nu se atingă de nimic: Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simţire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă”. Aduce apoi sarmalele de acasă şi întinseră cu toţii o masă mare, ca un festin, ignorându-l total pe moş Costache: Tu stai liniştit acolo ca un bolnav, să nu-ţi cadă gheaţa de la cap”.

Felix îi mărturiseşte Otiliei că s-a uitat întâmplător în actele lui moş Costache şi a văzut că are un venit anual de zece mii de lei, din care cheltuieşte, spune el cu un umor amar, „cam o mie de lei pe lună şi construiesc o casă cu cărămizile din curte”. Pascalopol aduce un medic, pe Stratulat, care îi recomandă internarea lui Costache într-un sanatoriu, deoarece acasă nu sunt condiţii pentru îngrijire, dar Aglae se opune cu vehemenţă, spre disperarea lui Stănică Raţiu, care ar fi dorit să scotocească prin toate camerele în căutarea banilor.

Costache refuză să facă testament şi-i spune lui Pascalopol că o să-i dea banii strânşi ca să-i depună la bancă pe numele Otiliei. Moşierul îl ajută să scoată de sub saltea „un pachet de jurnal legat cu sfori”, bătrânul dar nu vrea să-i dea acum: „Nu-nu-nu! nu a-acum! [...] Mai am să primesc nişte bani şi vreau să-i ducem odată, poate c-o să merg şi eu. Nu e nici o grabă. Banii ăştia îi ţin aici cu mine, să nu mă fure pungaşii ăştia, tu singur ştii unde sunt. [...] Am să ţi-i dau, mai târziu, să-i mai număr o dată ...” Stănică asculta la uşă şi moş Costache izbucneşte violent: „Ce tot pândeşti dumneata pe la uşi, n-am nevoie de spioni în casă la mine [...] ce, poate crezi că am bani în casă?”. Costache îşi revenise după boală şi, dorind să iasă din casă, o pune pe Otilia să-i facă un săculeţ din pânză de cort, pe care-l coase apoi hi spatele pantalonilor, în care îşi „îndesă pachetele cu hârtii”.

Nu după mult timp, bătrânul face din nou o criză de atac cerebral şi e găsit pe duşumea de Otilia şi de Felix care o trimit imediat pe Marina după doctor. Aceasta se duce mai întâi la Aglae şi „într-o clipă, toată banda venea în marş spre locul întâmplării”. Costache gemea şi icnea, spre dezamăgirea Aglaei, care spera că murise. El intenţionează să-i dea banii moşierului, aşa cum promisese: „Pa-pascalopol, vreau să-ţi dau banii pentru fe-fetiţă”, dar se răzgândeşte, deoarece doctorul îi spune că o să scape şi acuma cu viaţă. Stănică pândea la geamul odăii şi Costache şopteşte înspăimântat, presimţind parcă ce avea să se întâmple: „ochii, ochii!”. Rămas singur cu „pungaşii”, moş Costache este înspăimântat că rudele îl vor jefui chiar înainte de a muri, se asigură că pianul este la locul lui şi este obsedat în continuare de ochii „care mă priveau aseară, pe fereastră”.

Otilia îl îngrijeşte pe bătrân cu devotament şi fără nici un pic de repulsie, spre admiraţia lui Felix. Stănică insistă pe lângă Otilia să mai iasă din casă şi să se plimbe puţin, cu gândul de a rămâne singur cu moş Costache. După plecarea Otiliei, Stănică intră în camera bolnavului, se apropie de pat şi începe să pipăie salteaua, „apoi vârî brusc mâna sub ea şi trase pachetul cu bani”. Bătrânul holbează ochii şi, cu o sforţare supraomenească, se dă jos din pat şi strigă cu un urlet „gutural, plângător: Banii, ba-banii, pu-pungaşule!” apoi se prăbuşeşte pe podea. Stănică „vârî bine pachetul sub cămaşă, spre pântece”, apoi intră calm în curtea soacră-si, dând impresia că atunci venea din oraş, că se întâlnise cu Otilia, care ruga pe Aurica să se ducă să stea puţin cu bătrânul.

Stănică o însoţeşte pe Aurica la casa lui Giurgiuveanu şi-l găsesc pe bătrân mort. Imediat, Aglae „veni cu toată banda”, tocmai când se întorcea şi Otilia. Stănică se scuză, spunând că merge acasă ca să-şi revină din şocul suferit, spre mulţumirea Aglaei, căreia „i se părea că prea scotoceşte multe pe cont propriu”. Încep cu toţii să caute febril prin sertare, prin garderob, prin sobă, dar, negăsind nimic decât acte, se reped asupra bătrânului, care avea în buzunarul pantalonilor numai „capete de creioane, chibrituri şi un degetar”. Sub saltea era un săculeţ cu câteva monede de argint şi hârtii mototolite, în total „vreo câteva mii de lei”. Dezamăgiţi, lasă mortul „pe canapeaua lui” şi pleacă acasă ca să comenteze evenimentul. Otilia împreună cu Marina fac toate cele de cuviinţă pentru mort.

Stănică se întoarce revigorat şi vesel, prefăcându-se preocupat de un eventual testament pe care l-ar fi făcut bătrânul în folosul Otiliei. Pe Costache îl înmormântează cu muzică militară, stârnind invidia vecinilor: „Bogaţii şi când mor au noroc”. Otilia intenţiona să-şi ducă pianul, pe care-l avea de la mama ei, la o prietenă, dar Aurica începe să plângă, deoarece „o fată fără pian, în ziua de azi, nu se poate mărita”, deşi ea habar n-avea să cânte. Ca urmare, Otilia renunţă la pian, oferindu-i-l Auricăi.

Stanică Raţiu nu spusese nimic Olimpiei de banii luaţi de la moş Costache şi-i ţinea, ca şi acesta, sub cămaşă, direct pe piele. Venind noaptea târziu acasă, îi ţine Olimpiei, care dormea dusă, un discurs patetic, plin de elocinţă, ca un avocat pledant, despre importanţa familiei, copilul neviabil şi amorul steril. Aşadar, el era hotărât ca să se despartă de ea, apoi pleacă trântind uşa. Olimpia, somnoroasă şi neînţelegând nimic, „căscă leneşă şi adormi adânc”, crezând că „bate câmpii ca de obicei”. După câteva zile de absenţă, Stănică trimise Olimpiei o scrisoare prin care îi cerea „despărţirea legală”.

După moartea lui Costache, Otilia era tristă şi-i explică lui Felix, cu amărăciune şi cu o profundă maturitate, că el este prea tânăr pentru ea, că o femeie trăieşte cu adevărat „vreo zece ani cel mult” din care ea mai are doar „cinci, şase ani”, după care apar cearcăne la ochi şi zbârcituri pe obraz şi devine, ca Aurica, imposibil de suportat Fata îi dă exemplu pe Pascalopol care, deşi de aceeaşi vârstă cu Aglae, „este elegant şi cu suflet tânăr”, pe când femeia „e o babă”.

Noaptea, Otilia vine la Felix în cameră şi i se oferă, dar acesta nu vrea să profite de fată şi adorm îmbrăţişaţi şi fericiţi, ca doi fraţi. Dimineaţa, Felix află cu stupoare că Otilia plecase la Paris cu Pascalopol, iar peste două săptămâni primeşte o carte poştală ilustrată de la ea, cu următoarele rânduri: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.

Finalul

Finalul romanului consemnează destinele personajelor. Otilia se căsătorise cu Pascalopol, apoi divorţase şi devenise „nevasta unui conte, aşa ceva”. Felix ajunsese profesor universitar, medic de prestigiu şi autor de tratate de medicină, se căsătorise „într-un chip [...] strălucit” şi frecventa un cerc de persoane influente. Stănică Raţiu se însurase cu Georgeta, care, deşi nu-i născuse nici ea vreun fiu, avea protectori importanţi. El era proprietarul unui bloc de locuinţe şi patrona „tripouri şi cercuri de morfinomani”.

Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, care nu mai semăna aproape deloc cu cel de altădată, era „bătrân de tot, uscat la faţă, dar tot elegant”. Moşierul îi arată lui Felix o fotografie din care privea „o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră”. Felix n-o recunoaşte pe Otilia în acea fotografie, făcută - se pare - la Buenos Aires şi, cu toate că femeia era frumoasă, „nu era fata nebunatică” pe care o ştia el. Pascalopol mărturiseşte că se despărţise de Otilia, deoarece era prea bătrân şi vedea că ea se plictiseşte, aşa că i-a redat libertatea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, finalul romanului rămânând deschis în privinţa destinului Otiliei.

Într-o duminică dimineaţa, Felix se duce pe strada Antim. Casa lui moş Costache era înnegrită de vreme şi părea nelocuită, cu poarta legată cu lanţ şi curtea năpădită de scaieţi. El îşi aminteşte de seara când venise pentru prima oară aici, i se pare că vede capul chel al lui moş Costache şi-i răsună limpede în urechi cuvintele de atunci: „Aici nu stă nimeni!”.

  În concluzie, relaţiile dintre membrii familiei Tulea sunt degradate, lipsite de sinceritate şi de legături afectuoase, aşa cum remarcă Felix: „Curioasă familie [...]. Nici unul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toţi se bârfesc şi se urăsc”

Enigma Otiliei este un roman, fiind o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mal multe planuri narative care se intersectează şi se determină reciproc, având o intrigă complicată. Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii.

Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere detaliată şi indirect, din propriile atitudini, fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interiori Elementele realiste ilustrează realităţile societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, degradată din pricina forţei mistificatoare a banului.

Elementele romantice se adaugă celor balzaciene, prin câteva trăsături evidente: folosirea antiteze iîn caracterizarea unor personaje (Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol, se opun prin trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec, generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia );

descrierea naturiiBărăganului într-un registru fantastic, descrierea casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană; motivul orfanului , evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi - din această cauză - răutăţilor înveninate ale clanului Tulea.

                Elemente ale clasicismului reies mai ales din: simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui Costache Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră: "Aici nu stă nimeni"; personajele sunt caractere construite pe o dominantă psihică: Costache Giurgiuveanu - avariţia, Leonida Pascalopol - nobleţea sufletească, Stanică Raţiu - arivismul şi demagogia, Aglae - răutatea şi invidia etc.

                Elementele de modernitate sunt: dezvoltarea personajelor inspre noi tipologii (femeia independenta, intelectualul), limitarea omniscientei naratorului prin introducerea personajului-narator, Felix; amestecul genurilor si speciilor in constructia romanului; trasaturile caricaturale, de farsa tragica, date unor personaje; valorificarea grotescului in conturarea personajelor; folosirea unor tehnici literare noi, precum cea a punctelor diferite de vedere, in conturarea Otiliei (relativizarea perspectivei narrative).

                Romanul "Enigma Otiliei" de George Călinescu întruneşte aşadar spiritul clasic balzacian, cu elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului modern, realist şi obiectiv , constituindu-se într-o creaţie fundamentală a literaturii române.

Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului pentru ca, direct sau indirect, el hotaraste destinele celorlalte personaje care se contureaza in jurul averii sale in goana dupa mostenire.

Costache are o vârstă inaintata, dar spera sa poata trai mult. Este un însetat de bani, si de viață. Are multa afecțiune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i asigura viitorul si nici pentru a o înfia.

Autorul îi lămurește biografia lui mos Costache printr-o abundentță de detalii. Biografia lui  se împletește cu cea a familiei Tulea, dar si cu cea a familiei lui Felix Sima.( Doctorul Iosif Sima, fost medic militar,nu mai avea de mult rude apropiate, sora lui, soție a lui Costache Giurgiuveanu murise de mult. Doctorul lasă lui Felix o casă cam veche, dar indicat ca tutore „unchiul Costache”, cumnatu-sau. )Astfel că în casa lui moș Costache vine Felix intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909.

Prezentarea lui Costache se face tot prin prisma lui Felix. Portretul fixează unele trăsaturi ale personajului. Omul e capabil să zâmbească, dar lui Felix zâmbetul si infatișarea batranului îi trezesc imaginea unei bufnițe. Bâlbaâala lui moș Costache e unul dintre primele lucruri pe care le observă Felix la bătrân.  Bătrinul este caracterizat direct incă de la inceputul romanului prin contrurarea perotretului fizic .

Apariția sa este bizară, îl derutează pe Felix atunci când îi spune:că„nu-nu stă nimeni, aici”, răspuns de domeniul absurdului. Felix își imaginase că tutorele său e un om masiv, „de o greutate extraordinara”, știa despre el că este bogat, îi fusese lăsat în grijă, argumente pentru a-si închipui că Giurgiuveanu are forță. Insă îi apare in față un om mititel, putin adus de sapte, cu o chelie de portelan, cu fata spână, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar si moale.

Ca orice avar, Costache Giurgiuveanu se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, un potențial atentat la averea sa. Singura slabiciune a batrânului ciudat este Otilia, fiica vitregă. Fata exercită asupra lui o mare influență. Otilia realizează un adevarat tampon între el si ceilalți, atenuând atât cat este posibil răutațile pe care le provoacă avariția batrânului. Ea e convinsă ca „papa e un om bun”.  Caracterizarea indirectă a personajuui se face prin acumularea de fapte, intimplări, vorbe, gesturi gânduri şi atitudini. 

Ceea ce numeste Otilia „ciudațenii” sunt în realitate fapte dezvăluind tipologia avarului, lui Felix îi micșorează venitul prin nenumărate potlogarii, începând de la ciupeala zilnică a vreunei piese de cinci lei, până la descoperirea uluitoare pentru Felix, a unui „pachet de coale scrise,în care descoperă cheltuieli de care nu știa,cheltuieli pentru că a înțeles că bătrânul construia o casa din venitul lui. 

S-ar părea că iubirea sinceră pentru Otilia umanizează personajul, în realitate  însă prin ezitări bătrânul nu acceptă ideea niciunei schimbări, dorește ca averea trebuie să crească, prin orice mijloc. Știe ca singura cale de a-i oferi fetei un echilibru este să o înfieze sau măcar întocmirea unui testament în favoarea ei. Nu o face și abia după primul atac al bolii, speriat de insistența cu care rudele îi caută banii, mos Costache intenționează să treacă o suma de bani pe numele fetei.

 Avariția lui se manifestă începând de la privațiuni personale :imbracăminte, hrana, interdicția de a fi chemat doctorul pentru consult, până la gesturi doar aparent generoase, cum ar fi cel de a-i construi Otiliei o casă, după un plan arhitectural întocmit de el.

Pentru mos Costache banul reprezintă un scop în sine: orice se poate transforma în afacere: imobilele pot fi închiriate studenților, iar când aceștia nu au bani pentru a plăti chiriile, le pot fi confiscate bunuri care apoi sunt comercializate, localurile sunt închiriate pentru nunți, cursurile universitare se vând și se cumpără printr-o rețea specială a lui mos Costache, la fel seringile, instrumentele medicale și orice altceva.

Numai Otilia a reușit să fie sursa unei trecătoare raze de bunătate. Bătrânul o iubește sincer, dar, de teama oricărei schimbări, de teama familiei de alături, nu întreprinde nimic. În momentul in care primește o scrisoare anonimă, defăimătoare la adresa fetei, personajul are o reacție sincer disperată, voind ca Otilia sa nu știe nimic din răutatiile ce se spun despre ea.( Scrisoarea era in realitate o anonimă întocmită de Stănica, îl avertiza pe mos Costache că, dacă o va înfia pe Otilia, lumea va considera că între el si fată s-au petrecut fapte reprobabile și că dorea astfel să o facă moștenitoarea averii lui, ca să scape de rușine.)  Relațiile lui Costache cu familia sunt degradate: de Aglae îi este frică, pe Aurica o urăște, Stănica este un permanent pericol, iar pe ceilalți îi ignoră. Teama provocată de avariție îl face să nu vrea niciun doctor care să-l consulte, bănuind in orice situație un complot de a i se smulge banii.

În fața banilor, dragostea pentru Otilia pălește. Încercând să-și depășească limitele, personajul se îndreaptă spre tragic; constructia personajului, minuțios elaborată acoperă un registru larg de la comic și tragic. În timpul atacului, cheile si cutia cu bani sunt singura lui grija si nu se simte reconfortat decât știindu-le lângă el. Naratorul omniscient descoperă chiar o latură comică a situațiilor ivite, ca aceea când Costache face atacul cerebral și clanul Tulea năvalește in casa lui ca să supravegheze orice mișcare, acțiunea având aspect de asediu. Aglae, în rol de comandant al asediului, vine cu Aurica, Olimpia și, bineînțeles, cu Stănica, pentru a veghea ca nimeni să nu se atingă de nimic

Comicul personajului atinge punctul maxim într-o scenă petrecută, în timp ce familia Tulea venea cu speranța să-l vadă atins din nou de vreun atac. Banii, râvniți bani de toți membrii familiei Tulea, stau sub salteaua din sufragerie, înveliți în jurnale vechi și legați cu sfoară. Moartea îi va veni tot de la bani. Stănica află ascunzătoarea lor și-i fură chiar sub privirile disperate ale bătrânului care cade „la pământ”. Patima fusese pentru el devorantă.

Gesturile personajului pot să-l caracterizeze,iar autorul urmărește fiecare mișcare cu atenție.

  De exemplu, fabricarea țigărilor de foi noduroase oferă ocazia unei analize minuțioase a gesturilor lui mos Costache. Politețea lui e servilă, iar mâinile au o continua mișcare.

Moartea lui Costache Giurgiuveanu nu survine natural, ci de pe urma unui șoc, de aceea sfârșitul are valoare de simbol. Încercând să-și smulgă masca avarului, Costache Giurgiuveanu nu mai are puterea, in ultima instanta, de a pune o alta. 

Ce calități trebuie să aibă un romancier?

Eu cred  că, dacă cineva dorește să devină romancier,trebuie să fie  un căutător bun, un explorator, în lumea sa interioară dar şi în lumea exterioară. Să încerce să se descopere pe sine, să spună lucrurilor pe nume, dar în acelaşi timp să fie şi un călător foarte treaz în lumea exterioară. Să vadă lucrurile, să le asculte, să le simtă. Această pendulare între lumea interioară şi cea exterioară îl va ajuta să simtă necesitatea unui text, calibrarea lui. Despre ce va dorisă scrie: despre interior sau exterior? Întotdeauna va căuta şi exteriorul, va lega cele două lumi-interioară și exterioară una de alta. Textul nu va fi doar un monolog interior, o învârtire în jurul propriilor probleme,va ieşi şi în afară.

Sunt necesare anumite calităţi ale personalităţii. Curajul de a spune lucrurilor pe nume. Curiozitatea. Curajul de întreba oamenii. Curiozitatea de a-i asculta, de a încerca să înţeleagă firul vieţii, pe care apoi să îl înnoade cu prima calitate. Când cineva îi povesteşte o poveste, trebuie să se gândească ce vibrează, ce are de-a face cuel? E un glas al lui, interiorizat, sau îl lasă la persoana a treia?Și-atunci există  curajul de a pune întrebări. Sunt lucrurile lăsate nespuse,dar  cititorul le va înţelege. Frazarea,exprimarea  trebuie să fie simplă.

 Un roman se scrie creând scene autentice, importante, dense, dramatice. Un roman este o descriere a unei teme, având încredere că cititorul va înţelege din acea descriere multe. Un roman nu se face cu afirmaţii, pentru că afirmaţia este parte din textura textului.

  Așadar calitatea esențială a unui romancier nu e legată atât de inteligență sau de cultura sa generală, cât mai degrabă de perseverență, de puterea, de rezistența de a stărui în munca solitară.

Perspectivă obiectivă sau subiectivă

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului sau viziunea lui asupra lumii. 

Perspectivă narativă (punct de vedere, viziune, focalizare) – punctul de vedere din care naratorul povesteşte, unghiul din care priveşte şi interpretează faptele relatate.

Perspectivă narativă subiectivă a naratorului implicat afectiv în evenimentele prezentate.

 Naratorul joacă şi rolul unui personaj, iar faptele nu sunt prezentate cronologic, ci într-o ordine personală dictată de propria conştiinţă. Naratorul comunică la persoana I şi se concentrează asupra propriului univers sufletesc, iar, din acest motiv, lumea prezentată se înfăţişează cititorului dintr-un singur unghi. Această perspectivă e specifică prozei psihologice şi memorialistice.

Perspectiva obiectivă, presupune un narator ce ştie mai multe decât personajele şi redă evenimentele fără să se implice. El este un narator omniscient. Acest gen de perspectivă este specifică prozei realiste din secolul al-XIX-lea.

Dintr-o perspectivă obiectivă sunt tonuri şi nuanţe de albastru; dintr-o perspectivă subiectivă devine frumos,urât,interesant,profund.

  Dacă aș scrie un roman,aș alege perspectiva obiectivă,pentru că  mi-aș propune să reflect lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând in același timp iluzia unei lumi adevărate.
 In planul conținutului, romanul meu ar respecta principiul realist care solicită prezentarea vieții in multitudinea ipostazelor sale. Prezentarea veridică a oamenilor si evenimentelor, ar trebui făcută încă din incipit. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării și îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice și sociale ale lumii prezentate. În acelaȘi timp, descrierea ilustrează condiția socială a unor personaje și anticipează rolul acestora în desfășurarea narativă.

În planul conținutului, romanul trebuie să respecte principiul realist care solicită prezentarea vieții în multitudinea ipostazelor sale. Personajele vor fi construite, de asemenea, în spirit realist, susținând firul epic al romanului. Personajul principal va fi exponențial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică va fi pusă sub semnul unor trăsături dominante.În romanul realist ar apărea un tip anume de personaj, purtător de cuvânt al naratorului, ceea ce-i conferă acestuia un grad mai mare de obiectivitate: personajul alter-ego.

În  roman voi urmări o desfășurare logică și cronologică. Totuși, ca narator voi  adăuga procedeul anticipării, prin care se va prefigura evoluția unui personaj prin replici, gesturi, situații care anunță evenimentele ulterioare.

Stilul anticalofil presupune exprimarea concisă si exactă a ideilor, trăirilor, concepțiilor .

 ,,Stilul frumos” este ,,opus artei  ca scrisul caligrafic în stiință": Un scriitor e un om care se exprimă in scris cu o sinceritate a tot ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viața, lui și celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Termenul este utilizat de autorul ,,Patului lui Procust” în sens defavorabil, drept trăsătură a scrisului căutat, „caligrafic”, de o frumuseţe exterioară, dar fără substanţă, cu virtuţi formale şi care se opune expresiei directe, autentice. După el, stilul, frumosul, muzicalitatea nu ar fi decât prejudecăţi şi superstiţii literare.  Scriitorul ,,Patului lui Procust”  recomandă să povestească „la întâmplare”„fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. Educată în spiritul esteticii realismului clasic, doamna T. se simte contrariată în momentul când aude că stilul frumos este opus artei, dar autorul îi sugerează, drept unică şi esenţială recomandare, principiul sincerităţii şi al indiferenţei faţă de convenţiile literare, cu preocuparea doar pentru exactitate. Pentru Camil Petrescu, sinceritatea nu înseamnă însă declaraţia publică a greșelilor şi a defectelor, ci introspecţie, în măsura în care viaţă interioară îi interesează pe alţii. Conform concepţiei scriitorului, orice fapt, orice observaţie strecurate în adevăr sunt în măsură să releve o personalitate sau o atmosferă. Camil Petrescu îşi motivează alegerea printr-un principiu al naturaleţei şi al autenticităţii discursului.

Camil Petrescu preferă stilul anticalofil, adică exprimarea concisă și exactă a ideilor, trăirilor, concepțiilor.El folosește un limbaj elevat, fără prea multe expresii populare: Arta n-are de-a face cu ortografia, scrisul corect,acesta poate fi atributul profesorilor de limba română. Marii creatori fac greșeli de ortografie.De exemplu,Eminescu a scris mai putin ortografic decât oricare dintre poeții care l-au urmat și l-au imitat…greșelile sunt  îndreptate, când lucrarea este tiparită, de editorii lui critici. Un scriitor e un om care exprimă în scris cu sinceritate ceea ce a simțit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viață lui și celor pe care I-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsuflețite. Și totul fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie.

Alfel, se impune tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus deformărilor chinuitoare, cărora nu le rezistă.

,,Nu există decât o singură lume,aceea a reprezentărilor”

Camil Petrescu vine cu o literatura citadina; ca si Proust reda totul la persoana I, creeaza o realitate in functie de cunoasterea intuitiva, in functie de fluxul amintirilor involuntare. 

În infernul frontului, personajul principal al cărţii, Ştefan Gheorghidiu, conştientizează că există în acelaşi timp, pe lumea asta, şi locuri unde se trăieşte normal. Aflat într-un orăşel, după rănire, eroul notează:

 „Nu există decât o singură lume, aceea a reprezentărilor. Nu putem avea în simţuri, şi deci în minte, decât ora şi locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenţionale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simplă firmă provizorie. Nu poţi fi în două locuri deodată. Eu ştiam, când suportam bombardamentul de la Săsăuş, că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou şi de masă. Dar nu puteam realiza niciun moment al ei. Acum, dimpotrivă, sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spaţiu şi mai ales în afară de noţiunea timpului. Îmi zic: poate că la ora asta Oprişan suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice emoţie, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei reprezentări, de irovocabilul întâmplării reale“.

Scriitorul ne asigura ca scrie doar ce a trait cu adevarat – autenticitate. Romanul lui propune o experienta a vietii, care inseamna totusi altceva decat o experiență-aventură. Scriitorul pune problema timpului. Timpul nu se mai desfăşoară normal, ci se suprapune, cu cât intrăm în roman există un timp al povestirii şi un timp povestit. Debutăm în plin război, la începutul acestui război, ca după aceea să se facă o incursiune în existenţa lui Ştefan Gheorghidiu, deci suntem într-un spaţiu al autenticităţii şi scriitorul declară că nu va scrie decât ceea ce atrăit el cu adevărat. De aceea este şi scris la persoana I şi de aceea şi timpul pe care îl evocă scriitorul este timpul prezent. Aşa cum se vede după titlu şi având în vedere critica în momentul apariţiei cărţii s-a spus că este vorba despre două romane: un roman al geloziei şi un roman al războiului. De fapt, este vorba de un singur roman, în sensul că personajul principal, Ştefan Gheorghidiu, este cel care face legătura dintre cele două romane. Mai există un artificiu de construcţie şi anume discuţia de la popota ofiţerilor.

Pentru el, actul creației este un act de cunoaștere, de introspecție, nu de invenție.

Literatura unei epoci trebuie să se sincronizeze cu filozofia timpului, proza tradițională nefiind în consonanță cu realitatea și descoperirile epocii.

Concepe literatura ca un mijloc de cunoaștere, chiar a cunoașterii absolute care nu se realizează decât prin introspecție nu putem cunoaște nimic absolut decât răsfrângându-ne în noi înșine.

Scriitorul cere romanului substanțialitate și autenticitate. Substanțialitatea se realizează prin esențe concrete, iar autenticitatea reprezintă realitatea filtrată prin propria conștiință. Singura realitate pe care o pot povesti… este realitatea conștiinței mele, …conținutul meu psihologic, susținută de scrisori, documente, jurnale. Din mine însumi, eu nu pot ieși, mărturisea Camil Petrescu.

El reproșează faptul că prozatorul are darul ubicuității, este omniscient, el știe ce fac și ce gândesc toate personajele sale în același timp.

Narațiunea se face la persoana I, eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.

O altă idee, care va deveni o dominantă a scrierilor lui Camil Petrescu, este relativismul modern, prezentarea din diferite puncte de vedere, perspective, a aceleiași idei.

Timpul este subiectiv (ca la Marcel Proust), iar romanul înseamnă o experiență interioară. Timpul narațiunii este prezent, adecvat curgerii de gânduri, a memoriei involuntare, al cărei flux impune digresiunea, abandonarea compoziției clasice și stilul liber, neconvențional.

Camil Petrescu militează pentru un roman pur citadin, spațiul în care se va desfășura acțiunea fiind cu precădere orașul, iar personajele intelectuali cu preocupări filozofice.

Tipologia umană propusă de Camil Petrescu este și ea novatoare. Personajele lui Camil Petrescu sunt fie pline de prejudecăți, incapabile de afectivitate, fie efervescente, cu o spontaneitate maximă a reacțiilor. El fixează intelectualul lucid, însetat de adevăr și absolut, într-un cadru existențial obiectiv.

O altă dimensiune a noii structuri a romanului românesc o reprezintă anticalofilismul, care se manifestă prin refuzul de a scrie frumos, elocint, evenimentele fiind notate precis, exact, (…) ca într-un proces verbal. Proprietatea termenilor este cea mai de seamă virtute stilistică.

Romanele lui Camil Petrescu sunt romane de observație interioară, de analiză psihologică, în care se analizează sentimentul iubirii, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit.

Camil Petrescu--Ultima noapte.................

CARTEA INTAI.

I. La Piatra Craiului, in munte. Naratorul, Stefan Gheorghidiu arata ca in primavara anului 1926, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat ia parte la fortificarea vaii Prahovei, dupa care este mutat langa masivul Piatra Craiului, in alt regiment, ce se ocupa tot cu fortificarea zonei. Fortificarea facuta prin saparea de transee, ce ar fi putut fi distruse de "zece porci tiganesti, cu boturi puternice", pusi pe ramat, afirma Gheorghidiu, desi "se dadeau asigurari in parlament" ca "suntem bine pregatiti" pentru razboiul care vine.

La popota, camarazii lui Gheorghidiu incep o discutie"iscata de o gazeta adusa de la aprovizionare", de unde ei aflasera despre un barbat din asa zisa societate buna, care si a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de catre judecatorii lui. Prin dialog, fiecare opinie este corelata cu trasaturile fizice si morale ale sustinatorului, lucru care demonstreaza ca autorul stapaneste arta portretistica, ilustrand relativismul ca modalitate estetica moderna.

Stefan cere in timpul dezbaterii capitanului o invoire pentru a pleca la Campulung, dar este refuzat. Drept urmare, iritat de simplismul discutiilor ( capitanul Dimiu, cel care il refuzase considera ca nevasta trebuie sa fie nevasta, iar capitanul Corabu,"tanar si crunt ofiter" ca femeia e libera sa faca ce vrea. Floroiu, un capitan fin, delicat si visator considera ca "dreptul la dragoste e sfant.unei femei trebuie sa-i fie ingaduit sa-si caute fericirea". Gheorghidiu are o interventie exploziva, agresiva , vorbind sincer numai despre trairile si perceptiile proprii:"Cei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt". Discutiile minimalizeaza superioritatea sentimentului de dragoste si+i declanseaza eroului prima experienta a cunoasterii - iubirea, dominata de incertitudini. Sublocotenentului Orisan , care intuia ca Gheorghidiu sufera psihic, i se confeseaza dupa iesirea din popota: "daca maine seara nu-mi da drumul, peste doua zile, dezertez".

II. Diagonalele unui testament fixeaza intriga. Memoria involuntara, declansata de discutia de la popota, aduce in prezent (timpul subiectiv), prin retrospectie si discontinuitatea temporala a feed-backului, experienta erotica, pe care o noteaza in jurnalul de campanie: student fiind, "eram casatorit de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala". Se casatorise cu ea, atras si magulit de admiratia pe care o avea toata lumea, fiindca era atat de patimas iubit, de una dintre cele mai frumoase studente de la litere si Stefan, student la filozofie, era magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru el, pentru ca "eram atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente". Casatoria lor este linistita o vreme, mai ales ca duc o existenta modesta, aproape de saracie, iubirea fiind singura lor avere. Fiind invitati la masa la unchiul Tache, Stefan il infrunta pe batranul avar si pe Nae Gheorghidiu, scena capatand accente balzaciene atat prin descrierea casei("casa veche mare cat o cazarma") cat si prin construirea tipului de avar ursuz si dificil care desi bogat, locuia intr-o singura camera care servea si de sufragerie, birou si dormitor. Tot un personaj balzacian este si Vasilescu-Lumanararu, milionarul analfabet, personaj mai putin conturat in acest roman.

Moartea unchiului Tache ii aduce lui Stefan Gheorghidiu o mostenire substantiala, fapt care surprinde pe toata lumea si schimba radical viata tanarului cuplu, societatea mondena capatand pentru Ela o importanta primordiala. Stefan descopera ca sotia sa este subjugata de probleme pragmatice, amestecandu-se in certurile iscate de testament, in afaceri, desi el ar fi vrut-o "mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare". Nae Gheorghidiu propune membrilor familiei sa cumpere impreuna cu o parte din banii mosteniti, o fabrica metalurgica, idee sustinuta si de Ela, cu o pasiune provenita din "vechiul instinct al femeilor pentru bani". Gheorghidiu este incapabil sa se descurce in paienjenisul afacerilor, isi da seama ca nu face parte din aceasta lume si se intoarce cu sete la studiul filozofiei si la cursurile de la universitate. In lumea celor care stiu sa faca bani, apar o serie de figuri balzaciene, ca Tanase Vasilescu Lumanararul, milionarul analfabet, lucru pe care il ascunde pretextand o vedere slaba.

III. E tot filozofie. Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Anisoara, aparuta nu se stie de unde, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji, dar si de adevarate orizonturi, preocupata numai de moda, de distractii mondene, nocturne sau escapade, lume in care se simtea uimitor de bine. In casa Anisoarei, cunoscusera "un vag avocat, dansator, foarte cautat de femei,"revenit in tara "de prin cabaretele Parisului" din cauza razboiului, domnul G. si Ela pare foarte fericita in preajma lui, ba mai mult, se straduia sa se afle mereu alaturi de el.

Fire reflexiva si pasionala, Stefan Gheorghidiu analizeaza cu luciditate noua comportare a Elei, , acumuland progresiv nelinisti si indoieli interioare, care devin sfasietoare, pe care le exprima prin monolog interior: "nu mai puteam citi nicio carte, parasisem Universitatea". Stefan se chinuie ingrozitor la petrecerile mondene, cantarind fiecare gest, fiecare vorba a Elei: "trageam cu urechea, nervos, sa prind crampeie din convorbirile pe care nevasta-mea le avea cu domnul elegant de alaturi de ea", atitudine care-i face pe ceilalti sa-l considere gelos. El respinge cu fermitate ideea geloziei, considerand-o neconforma cu realitatea:" Nu, n-am fost nicio secunda gelos, desi am suferit atat din cauza iubirii".

Excursia la Odobesti declanseaza criza de gelozie a personajului, care pune sun semnul indoielii fidelitatea sotiei, orice gest provocand in sufletul sau catastrofe chinuitoare. Compania insistenta a domnului g, asezarea elei la masa langa el, gesturile familiare (mananca din farfuria lui) sunt tot atatea prilejuri de observatie atenta si chinuitoare, de framantare interioara, care provoaca eroului suferinta nu numai din orgoliu, deziluzie si neputinta, dar si pentru ca se sileste sa-si ascunda chinurile, se dedubleaza:"Ma chinuiam sa par vesel.si eu ma simteam imbecil si ridicol".

IV. Asta-i rochia albastra. Intre soti apare o tensiune stanjenitoare, cu scurte perioade de impacare, la petrecerile mondene, G era mai rezervat fata de Ela, dar Gheorghidiu continua sa-l spioneze. Armonia cuplului dispare, apar tot mai de certurile, reprosurile, saptamanile in care nu-si vorbesc. Stefan recurge la tot felul de strategii pentru a o face geloasa pe Ela si a o umili in public. Reediteaza la o petrecere mondena tot ce i-a facut sotia sa la Odobesti, face curte unei femei, danseaza cu ea si intr-o noapte aduce acasa in patul conjugal "o cocota frumusica si nespus de vulgara", gest care duce la despartire. Ela il paraseste. Urmeaza zile grele in viata celor doi, o cauta innebunit, se intalnesc intamplator, iar in cele din urma se impaca si petrec o luna de vis la Constanta.

V. Intre oglinzi paralele. Sosind intr-o noapte pe neasteptate de la Azuga, unde fusese concentrat de doua saptamani, nu-si gaseste sotia acasa, drama se amplifica, iar casa goala i se pare "ca un mormant fara nevasta-mea". Servitoarea nu-i poate da lamuriri, o cauta disperat pe la rude, iar cand Ela soseste acasa pe la opt dimineata, o goneste fara explicatii, "convins ca femeia aceasta nu ma iubise". Ii propune sa divorteze fara prea multe formalitati sau explicatii. Suferinta este puternica, fiind framantat de incertitudini, deoarece gaseste intamplator un bilet de la Anisoara, care purta data noptii respective si prin care -i cerea Elei sa petreaca noaptea la ea, deoarece sotul ii plecase la mosie. Gheorghidiu il considera un plan pentru a-i adormi banuielile, apoi se indoieste de motivul acestei stratageme,. analizand toate posibilitatile

VI. Fiind concentrat in armata ca sublocotenent, isi continua insistentele pe langa capitanul Dimiu pentru a obtine o invoire si dupa discutia de la popota,abia dupa ce intervine si Orisan care a inteles ca Gheorghidiu trece printr-un moment dramatic, obtine invoirea. Aranjeaza ca Ela sa petreaca vara la Campulung, aproape de regimentul sau. Capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste" incheie "cartea intai" a romanului, Stefan consemnand intalnirea cu Ela, care se arata ingrijorata ca ar putea ramane saraca in caz ca el ar muri in razboi si ii cere insistent sa treaca pe numele ei " o parte din lirele englezesti de la Banca Generala". Pentru Gheorghidiu aceasta cerere este un semn al faptului ca Ela doreste sa se protejeze in vederea unui posibil divort.

Observand ca Ela nu este salutata de nimeni pe strada ca persoana cunoscuta, Gheorghidiu simte "un val de recunostinta umilita pentru femeia aceasta care n-avusese macar curiozitatea sa se intereseze de ceilalti oameni".Totul se intuneca definitiv cand il vede in oras pe domnul G, si din acest moment, Stefan nu se mai indoieste ca "venise pentru ea aici, ii era deci sigur amant". Planuieste sa-i omoare pe amandoi, dar se intalneste cu locotenent-colonelul care il sileste sa mearga in aceeasi zi la regiment, nedandu-i astfel posibilitatea sa-ti duca la indeplinire planul de razbunare impotriva celor doi presupusi amanti. Pe drum, cu totul intamplator, Gheorghidiu afla de la acesta ca Gregoriade(G.) a istorisit cum o iubita a sa, venindu-i sotul pe neasteptate acasa si negasind-o, a lasat pe masa o scrisoare din care sa rezulte ca a petrecut noaptea cu o prietena. Colonelul relatase cu haz aventurile acestuia, in timp ce Stefan asculta chinuit de durere, facand eforturi de a masca suferinta si interesul pentru subiectul. In ziua urmatoare, Romania intra in razboi si regimentul lui Gheorghidiu este numit varful avangardei care urmeaza sa intre in lupta.

"Cartea a doua" a romanului incepe cu

Capitolul VII. Intaia noapte de razboi care ilustreaza o imagine de groaza a frontului, cu o armata dezorganizata, ofiteri incompetenti si ostasi cu totul dezorganizati. Gheorghidiu primeste misiunea de a patrunde in Transilvania ocupata, ceea ce face ca drama sa sentimentala sa apara mai putin lipsita de importanta, comparativ cu situatia sa si a soldatilor sai. Intre prezent si trecut apare o distanta interioara datorita gandului apropierii mortii. "Intr-un tablou strain , in golul mintii ii vad pe nevasta-mea si pe amantul ei, dar n-am timp sa ma opresc, sa-i fixez, ca sa privesc. Bucuriile si minciunile lor sunt puerile fata de oamenii acestia, dintre care unii poate vor muri peste zece, cincisprezece minute, altii poimaine, altii saptamana viitoare".

Compania patrunde in Bran, iar Gheorghidiu sfideaza moartea pentru a incuraja oamenii, ramanand in picioare in fata gloantelor, atunci cand ceilalti se culcau speriati la pamant, desi nu se tragea puternic. Este cucerita Magura Branului, iar imaginea razboiului apare lipsita de idealizare. Apare frica omului in fata mortii, razboiul crud si inutil, blamat de cei care il duc si exploatat de cei care il provoaca. Imaginea mortii e permanenta: "Stiu ca voi muri, dar ma intreb daca voi putea indura fizic rana care-mi va sfasia trupul. Un gand staruie ca o intrebare: ce va fi glont?baioneta sau explozie de obuz?" Notatiile din jurnalul de campanie arata o experienta traita in direct, timpul redactarii fiind prezentul.

Revine amintirea dragostei, urmata de indoiala sa"dar m-a iubit?". Stefan primeste o scrisoare de la Ela si sesizeaza bariera care desparte lumea frontului de restul.

VIII. Fata cu obraz verde de la Vulcan. In acest sat, taranii romani se plang armatei de furturile tiganilor. Stefan face o ancheta si o gaseste vinovata pe o tigancusa"de vreo 15-16 ani, mijlocie ca statura, pe care doreste sa o revada in timp de pace.

IX. Intamplari pe apa Oltului. Este un capitol care evidentiaza aspiratia spre autenticitate a romancierului. Are loc fortarea Oltului si moare colonelul ce comanda regimentul( intaia companie trecuse apa noaptea). O taranca, Maria Manciulea este retinuta ca urmare a unei acuze de spionaj din partea unui taran din satul ei" a trecut Oltul in fruntea unui regiment. ca sa-i arate drumul". Gheorghidiu face ancheta,desi nu gaseste dovezi si dupa mai multe incercari esuate, femeia ii ajuta pe soldatii romani la trecerea raului, si invingerea inamicului, act ce devine subiect de presa, fiind distinsa cu "Virtutea militara"de aur.

X. Post inaintat la Cohalm. Razboiul naste numeroase confuzii, creeaza legaturi puternice intre oameni, dezvaluie caractere. Foamea, frigul, oboseala, frica sunt lucruri obisnuite. Gheorghidiu se dovedeste pentru oamenii sai un comandant de nadejde si in scurt timp acestia devin adevarata lui familie. Se imbolnaveste si medicul e hotarat sa-l trimita in tara, dar el nu concepe sa paraseasca frontul pentru o boala de stomac, orgoliul nu-i permite parasirea camarazilor si, ascuns intr-un furgon cu bagaje, se intoarce la regimentul sau.

XI. Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu. Capitolul ofera imaginea de apocalips a razboiului. Compania lui Gheorghidiu este atacata de artileria germana, fara a putea sa se adaposteasca, deoarece se afla pe teren descoperit:"suntem asa sub cerul vast si pamantul nu vrea sa ne primeasca. Trasnetele vin mereu in noi, dar flacarile nu le vedem, caci inchidem cu inclestare ochii". Aflat in stare de soc, unul dintre soldati, Marin Tuchei repeta neintrerupt aceleasi cuvinte: " - Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu!".Altul este socat pentru ca a vazut cum un obuz i-a retezat capul lui A Mariei, care "fugea asa fara cap, dupa dumneavoastra, domnule locotenent. A mers cam la 4-5 pasi si pe urma a ingenuncheat si a cazut"."Nu imi dau seama daca oamenii mei au obrazurile murdare de pamant sau de funingine. Abia mai inteleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adancul adancurilor parca"."Obuzele care lovesc in mlastina ne acopera din nou obrajii cu noroi, iar cele care cauta muchia malului se apropie si se departeaza. Fiecare explozie ne nauceste batandu-ne mereu tepi de fier, cu ciocanul, in urechi si vuieste groaznic de metalic, ca si cum vagoane de tabla ar cadea de la etaj pe bazalt." "Am avut impresia ca s-au ciocnit doua locomotive, cu un zgomot de iad." Mor 16 oameni din companie.

XII. "Wer kann Rumanien retten?"( cine va putea salva Romania?) intrebare pe care Stefan o gaseste intr-un ziar, iar situatia de pe front devine dificila. Primeste o scrisoare de la Ela, care ii multumeste pentru "ca a fost asa de dragut in chestiunea lirelor"; Ela ii mai spune ca este singura toata ziua, dar el nu crede. Un ofiter german capturat ii spune ca romanii pot pierde razboiul din cauza lipsei de cunostinte militare si a greselilor tactice. Este ranit la mana si nu stie daca de soldati inamici sau de romani care trag din greseala, in timp ce executa ordinul de trecere printr-un foc de baraj al artileriei germane, fara ca sa fie necesara trecerea.

XIII. Comunicat apocrif. Ranit si spitalizat, Stefan se intoarce la Bucuresti si este primit de Ela cu dragalasenie, dar o simte ca o straina. O vede pe Ela imbatranita, pe cale de a-si pierde farmecul si nu il mai atrage. Primeste o scrisoare anonima in care i se dezvaluie ca Ela il insala cu un individ, Gregoriade, pe care o citeste cu indiferenta si-i propune sa se desparta, gandind nepasator: "sunt obosit, mi-e indiferent daca e nevinovata", desi candva "as fi putut ucide pentru femeia asta.as fi fost inchis din cauza ei pentru crima". Isi da seama cu luciditate ca oricand ar fi putut "gasi alta la fel". Ii cere cu seninatate divortul: " - Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?". Parasind fara regrete casa in care a cunoscut fericirea, dar si suferinta, Stefan ii daruieste Elei casa in care au stat, casele de la Constanta, bani, "absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti. de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul".

Prin acest deznodamant, conflictul psihologic ratiune/ pasiune isi afla rezolvarea: iubirea isi pierde rangul de valoare absoluta, sfarsind in oboseala si indiferenta. Al doilea conflict, exterior de ordin moral cu familia, cu societatea, cu lumea, isi va gasi rezolvare in hotararea eroului de a dezerta: intelectualul orgolios adus in starea de animal haituit in invalmaseala unui razboi care nu e al lui si refuzul ofiterului care este responsabil pentru vietile oamenilor lui.

Arta narativa ilustreaza modernitate prin memoria involuntara - sunt selectate episoade semnificative, relevante pentru destinul eroilor. Tehnici moderne: analitica, insertia, alternanta, contrapunctul. Stilul anticalofil - refuzul discursului frumos exprima telul scriitorului de a se exprima exact: clar, concis, intelectualizat.

Prin acest roman, Camil Petrescu impune in literatura romana o noua tipologie. Personajele sale fac parte dintre cei care traiesc in lumea inalta a ideilor pure, sunt intelectuali, inteligenti si hipersensibili, insetati de ideal, de adevar, de trairi absolute, traind sub zodia luciditatii:"cata luciditate atata constiinta, cata constiinta atata pasiune, cata pasiune atata drama". Misterul este un alt element modern.

STEFAN GHEORGHIDIU este o proiectie in orizontul fictiunii a scriitorului insusi, un alter-ego care preia experientele personale ale autorului. Este eul narator si eul-constiinta, protagonistul care se povesteste pe sine, naratorul autodiegetic.

Este personajul principal al romanului, face parte din clasa inadaptatilor superiori intelectual si moral in raport cu o lume mediocra, inculta si pragmatica. Spirit lucid si absolutizant, orgolios si inflexibil, Stefan aplica tiparul sau de idealitate iubirii, realitatii, oamenilor din jur, care nu corespund standardelor sale, de aceea rezultand drame ale incompatibilitatii: intre el si Ela, familie, societatea mondena, realitatea tragica a frontului.

Traind profunda drama a cunoasterii, Gheorghidiu descopera caracterul relativ al sentimentelor umane, aspirand spre o iubire unica, irepetabila: " Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile amandoi si vrem sa pierim la fel amandoi".

Din sete de ideal si luciditate, personajul traieste profund o drama a incertitudinii si a incomunicarii. Liniile de forta ale caracterului sau nu se intersecteaza deloc cu miscatoarea oglinda a unei lumi pragmatice, imorale si mediocre. Tentativa de a recompune lumea ca spatiu a iubirii care da sens si coerenta haosului de instincte umane, esueaza. Drama lui pleaca din neputinta de impune lumii imperfecte modelul valorilor absolute in care crede. Asista neputincios la transformarea celei pe care o iubeste intr-o femeie avida de bani, de lux si de distractii. "Vedeam cum femeia mea se instraina zi de zi, in toate preocuparile si admiratiile ei, de mine". Suflet hipersensibil, Gheorghidiu sufera din cauza schimbarii Elei, osciland intre speranta, tandrete, disperare, dispret si ura. Suferinta lui provine din faptul ca este un inadaptat pe plan social si sentimental, ca se raporteaza la o ierarhie spirituala si nu sociala ca oamenii din jurul sau. Gheorghidiu sufera si drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori. Exigenta sa este absoluta pentru ca viata este o suma de compromisuri care o fac acceptabila.

Drama lui se consuma pe fundalul unei societati mediocre, dominate de instinctul de proprietate si de dorinta de parvenire: batranul avar, Tache si fratele sau, Nae, politicianul intrat in afaceri, milionarul analfabet Vasilescu Lumanararu, mondenul Gregoriade sunt fiare citadine ce manifesta un profund dispret pentru cultura: "Cu filosofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant acela al dumitale si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nicio branza. Eu sunt mai destept decat ei cand e vorba de parale", afirma unchiul Nae. Refuzul eroului de a trai intr-o astfel de lume se exprima prin protestul solitar, gestul de revolta tragica - dezertarea.

Dintre modalitatile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat prin caracterizare indirecta, desprinsa din fapte, ganduri, limbaj, gesturi, atitudini si relatia cu celelalte personaje. La acestea se adauga autocaracterizarea, dar si procedee specifice romanului psihologic modern: autoanaliza lucida, introspectia "nu pot gandi nimic", monologul interior, rememorarea, memoria involuntara, fluxul constiintei.

Construit din aceeasi pasta a "sufletelor tari", a celor care "au vazut idei" din teatrul camilpetrescian, Stefan Gheorghidiu ramane un personaj exemplar pentru categoria inadaptatilor superiori care refuza abdicarea de la ideal.

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI

ROMAN MODERN, SUBIECTIV

Subiectiv=care are loc in constiinta, care considera ca baza a tot ce exista este constiinta individuala; care are caracter personal, intr-o judecata sau actiune tine seama numai de sentimente, de porniri si de trairi;

Subiectivism= orientare filosofica idealista care neaga existenta lumii obiective, reducand realitatea la constiinta.

In perioada interbelica, Eugen Lovinescu initiaza curentul literar numit modernism, al carui program traseaza noi directii pentru dezvoltarea literaturii romane, printre care: trecerea de la tema rurala la cea urbana, citadina, de la personajele taranesti la cele intelectuale, la crearea romanului de analiza psihologica.

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care prin opera lui fundamenteaza principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii romane cu literatura europeana prin aducerea unor noi principii estetice ca autenticitatea, substantialitatea, relativismul, si prin crearea personajului intelectual lucid si analitic, in opozitie cu ideile samanatoriste ale epocii care promovau "o duzina de eroi plangareti".

In contextul literaturii interbelice, proza lui Camil Petrescu reprezinta izbanda subiectivismului, a reflectie asupra evenimentului. Aceasta apreciere de "Prim autor remarcabil" de proza subiectiva asa cum afirma Eugen Simion, se datoreaza continutului bogat in idei percutante ale eseistului, personajului, conceput ca o proiectie auctoriala - un alter ego al lui Camil Petrescu si structurii care pare sa emita fluxul constiintei.

Aceste aspecte vor reiesi din urmatoarele argumente:

textul e conceput ca un roman-confesiune, este narat la persoana I, prezinta din perspectiva unica o poveste de dragoste si de razboi;

in al doilea rand, relatarea la pers. I imprima subiectivitate maxima si ilustreaza convingerea romancierului: "Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu. Asta-i singura realitate pe care o pot

povesti..Din mine insumi nu pot iesi.orice as face, eu nu pot descrie decat propriile mele senzatii, propriile mele imagini";

onestitatea fata de discursul narativ, autorul afirma ca: "eu nu pot vorbi onest decat la persoana I."; are ca urmari impunerea unui continut epic specific, anume mitul constiintei ca reprezentare subiectiva exemplara.

Astfel subiectul propriu-zis al romanului il constituie lumea interioara a eroului, in care se rasfrang  

distorsionat evenimentele exterioare. Epicul se converteste in analitic, faptul in comentariu, trairea si retrairea in cunoastere caci "introspectia eroului, care este contemplatorul si in acelasi timp obiectul contemplat al propriei sale drame, intareste ideea ca relatia cu ceilalti devine in ultima instanta o relatie cu sine, o cautare a eului, a adevarului etic, filozofic si uman".

Naratorul este substituit prin acest tip de discurs cu analistul starilor de constiinta: " nu putem cunoaste nimic decat rasfrangandu-ne in noi insine." Eul naratorului este centrul unic al trairii absolute. Realitatea inconjuratoare este infatisata exclusiv prin constiinta lui Stefan Gheorghidiu. De aici rezulta un roman subiectiv, relatat la pers. I singular, de un narator personaj principal; perspectiva unica asupra realitatii.

Situarea continutului narativ sub semnul eului vine in sprijinul autenticitatii - dezideratul estetic al romancierului si realizeaza identificarea instantei auctoriale cu perspectiva personajului-narator, ilustrand alt imperativ al scriitorului: "sa nu scriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele, ceea ce gandesc eu.Asta-i singura realitate pe care o pot povesti.". Martor al evenimentelor si interpret al acestora, Stefan Gheorgidiu este un spirit lucid si polemic, o natura problematica exemplara, raspunzand exigentelor eseistului: " eroul de roman presupune un zbucium interior, convingere profunda, un simt al raspunderii dincolo de limite.". Romancierul propune o noua tipologie umana: intelectualul.

- Tema razboiului; razboiul definit de erou ca "sinceritate aproape de pamant si piatra" estompeaza drama iubirii, il ajuta sa se clarifice si ii prilejuieste trairea intensa a unui fenomen care-i reveleaza esenta conditiei umane. Trecand prin razboi, Gheorghidiu se vinde de vanitatea erotica, iluzia pasionalitatii care-i dicta ganduri ca acestea: "Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea." si se simte prizonierul autosugestiei: "Prabusirea mea launtrica era cu atat mai grea, cu cat mi se rupsese totodata si axa sufleteasca".

In roman, timpul impune modalitatea narativa de ordonare a episoadelor in functie de intuitia si afectul personajului, ia forma duratei subiective si ii provoaca eroului tendinta de a reactualiza momente anume pentru a fi atent analizate, pe baza memoriei involuntare. Aceasta se realizeaza cu ajutorul subsolurilor in care autorul intervine cu argumente, solicitand cititorul la o dezbatere pe care Serban Cioculescu o numeste "sistem de oglinzi paralele". Eliberat de cronologie, timpul ofera romanului o libertate absoluta de miscare, prezentul fiind timpul preferat al naratiunii.

Prezentului psihologic ii corespund ca tehnici narative, monologul interior si mai ales jurnalul, tip de literatura caracterizat prin reflexivitate. Protagonistul se afla intr-o cautare orgolioasa a sinelui autentic, ce impune mesajul cartii: adevarul nu se dezvaluie niciodata deplin, dar dupa stingerea iubirii, el nu mai conteaza pentru erou;

Refractar la scrisul frumos, metaforizant, adept al anticalofilismului, Camil Petrescu considera ca relatarea intr-o opera trebuie sa fie precisa si concisa "ca intr-un proces verbal". romancierul ordoneaza gandurile eroului intr-un registru specific al analizei psihologice, pentru a reda dramatismul unei existente aflate sub tirania constiintei absolute: "poteci de moarte am in suflet, stare de veghe cu toate simturile la panda, mi s-a innegrit sufletul".

                                REZUMAT

Romanul a aparut in anul 1930. Despre elaborarea romanului, autorul insusi spune ca: “A fost o ardere continua, mistuitoare, in care randurile se chemau unele pe altele, fara nici un fel de ragaz, sfarsita dupa luni si luni de truda a condeiului, odata cu caderea ultimelor frunze in baltoacele ploilor de toamna, lasandu-l pe autor bolnav in pat pentru multa vreme”.

Criticul G. Calinescu, intelegand cel mai profund noutatea romanului il caracterizeaza drept “… o proza superioara”.

Stari de constiinta legate de razboi si personaje de front, abia schitate in Ciclul mortii, sunt reluate, in dimensiuni mai ample, in romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, in care gasim precizarea ca: “drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste astfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel.” Tinand sa ajunga la maximum de veridicitate si autenticitate, C. Petrescu sondeaza sistematic straturile profunde ale constiintei. Exprimarea adevarului, fie el cat de crud, devine o norma morala fundamentala.

Romanul este alcatuit din doua carti aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia analitica a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant in viata sufleteasca a lui Stefan Gheorghidiu. Nu este o analiza de psihologie generala, ci analiza sentimentului trait de personaj in conditii date, cele ale unei societati cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregatirea intrarii in razboi si de participarea la razboi. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului imprumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal in roman i-a schimbat caracterul de notari zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experiente dramatice, in care eroul a dobandit intelesurile profunde ale vietii si solutiile juste ale chinurilor din constiinta lui stapanita de gelozie.

Cele doua carti se imbina intr-o unitate de compozitie de larga viziune structurala; ele sunt doua parti care se alatura cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudura organica in care problema primei parti se rezolva prin experienta din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal.

Aceasta unitate compozitionala o releva si titlul romanului, care subliniaza ca ultima noapte de dragoste este si intaia noapte de razboi. E noaptea punctului de sudura care unifica consubstantial cele doua parti.

Asadar in structura romanului distingem doua nervuri fundamentale: una sociala si una psihologica si ele apartin celor doua planuri: unul subiectiv care vizeaza descrierea monografica a unei iubiri, in toate fazele ei, de geneza, de stabilizare si de acord al afectului cu spiritul la cote superioare si de declin, si un plan obiectiv care vizeaza fundamentul pe care se desfasoara o lume, un intreg univers in care se consuma experiente. Cele doua planuri se dezvolta paralel si uneori se si interfereaza.

In planul subiectiv ca si la Proust, memoria reinvie intamplari trecute, dar la Camil Petrescu constiinta selectioneaza acele fapte care vor contribui la dezvaluirea adevarului. Retrairea explica si sistematizeaza fapte care vor conduce la optiunea finala. Eroul principal, Stefan Gheorghidiu, se aseamana cu eroii lui Stendhal, pentru ca si acesta isi inzestra personajele cu energie, virilitate si loialitate.

In constiinta sa se deruleaza, intr-o rememorare dramatica, viata lui interioara, supusa unei autoanalize, pentru a discerne adevarul iubirii lui. E o iubire pura, ideala si absoluta care este patata de infidelitatea sotiei sale Ela?

Stefan Gheorghidiu se casatorise cu Ela din dragoste, - el student la Filozofie, ea studenta la Litere - o dragoste care aducea in viata lui de student sarac unica bogatie spirituala pe care o nazuia. Dar o mostenire neasteptata, lasata lui de Tache Gheorghidiu, unchiul sau foarte bogat, ii transforma viata. Atrasa in lumea marii burghezii, Ela se adapteaza la morala acesteia. Noua sa conditie sociala o conduce la mondenitate si cochetarie erotica. Dragostea pentru sotul ei cade in conformism conjugal, folosit cu iscusinta ca sa se apere. In psihologia lui Stefan Gheorghidiu explodeaza gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant si-l tortureaza. De la nevoia de dragoste absoluta la gelozia chinuitoare - iata procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.

Analiza psihologica, pe care o urmareste autorul, atinge profunzimi neexplorate si ea poarta amprenta autenticitatii, pentru ca este o introspectie ascutita a personajului.

De fapt, gelozia lui Stefan Gheorghidiu apare ca o alta fata, in fond fireasca, a intensitatii sentimentului sau de dragoste, a setei sale dupa dragostea absoluta.

Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobesti, organizat de Anisoara, care avea mania excursiilor “in banda”. Femeia de lume, Ela, face in asa fel incat sa-l aiba alaturi in masina pe G., “dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte”. Gandurile lui Gheorghidiu devin amare, si sufletul lui incepe sa fiarba inabusit. Excursia astfel devine o tortura pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al sotiei sale lua proportii de cataclism al geloziei in constiinta lui.

Despartirea a devenit iminenta, altfel risca desfiintarea lui ca personalitate. A fost o despartire chinuitoare, cu cautari indelungi, cu momente de nepasari partiale, cu intentii de impacare, cu hotarari intrerupte, cu aruncari orbesti in mocirle instinctuale pentru a se razbuna. Noua lui experienta nu-i scoate din suflet totusi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componenta, din fiinta lui. Impacarea a fost “o betie de dureri amare, transformata in bucurii tari, cum se schimba drojdiile zacatorilor in alcool. Totul, trecutul imi aparea acum clar, mai ales dupa noi explicatii, mai ales dupa fericirea ei, acum nestapanita”.

Dar “fericirea” e scurta: concentrat la Dambovicioara, Gheorghidiu si-aduce sotia la Campulung ca sa-i fie mai aproape. Aici traieste insa “ultima noapte de dragoste” zvarcolindu-se din nou in apele tulburi, ale geloziei. Incepe insa “intaia noapte de razboi”. C. Petrescu a transpus in paginile romanului, razboiul autentic, concret, fara idealizare romantica si fara grotescul naturalist, razboiul crud si inutil, blamat de cei care il duc efectiv, exploatat de cei care il provoaca. Scenele prezentate sunt de un profund realism si ele par a fi notate la fata locului. Starile sufletesti ce preced prima lupta denota o prospetime rascolitoare. Pe front, se intretaie ordine contradictorii, tragicul intalnindu-se cu absurdul; eroismul alterneaza cu panica. Impreuna cu oamenii din plutonul sau, St. Gheorghidiu, in retragerea din Transilvania, trebuie sa asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei dusmane rastoarna planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu inregistreaza situatii dramatice, fiind o ilustrare exceptionala, de inalta realizare artistica, a unei psihologii a groazei si a panicii. Cu aceasta experienta tragica, la care se adauga altele, ulterior, St. Gheorghidiu acumuleaza o cunoastere exacta a razboiului si a realitatii in general, incat constiinta lui se limpezeste de framantarile minore care ii umplusera sufletul de veninul geloziei. Inapoiat acasa dupa zilele de spital, in care si-a vindecat rana dobandita in razboi, St. Gheorghidiu este cuprins de o liniste caracteristica. Un bilet anonim ii dezvaluie ca nevasta-sa il inseala “cu un individ Grigoriade, care e la cenzura, vezi bine”. Cand aceasta vine acasa, ii arata scrisoarea “zambind”. La protestele si explicatiile ei cu “platitudini incalecate”, ii spune cu acelasi zambet binevoitor :”- Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am desparti?”.

A doua zi se muta la hotel si-i lasa “absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret, la carti de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”

Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfasoara drama lui Stefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe doua realitati: mostenirea si razboiul. Apoi mostenirea genereaza conflictul cu o seama de personaje: mai intai cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, il va infrunta pe batranul avar si pe Nae Gheorghidiu, intr-o scema si decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: “casa veche, mare cat o cazarma”. Unchiul Tache este si el un personaj balzacian: ursuz, avar, batran. Locuia intr-o singura camera, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuseste sa-l cunoasca tot datorita mostenirii, este Vasilescu Lumanararu, milionarul analfabet.

O lume de negustori ii infatiseaza lui Gheorghidiu viata ca pe un imens hipodrom, in care toti joaca la intamplare si castiga la intamplare.

Personaj balzacian este si Nae Gheorghidiu, imbogatit prin zestre, ahtiat de a face cat mai multa avere, un Stanica Ratiu ajuns in stadiul de a fi considerat “unul din cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara romaneasca”. Imprejurarile mostenirii i-o dezvaluie pentru prima data pe Ela intr-o alta lumina. Interventia acesteia i-o releveaza vulgara.

Problema razboiului, a intrarii in razboi, apare, in prima parte a cartii, in gura proprietarului, a avocatului, latrator si demagog. Problema razboiului este dezbatuta in tren, la Camera, in ziarele vremii, Discutia din tren, ca si cele de la Camera, reinvie spiritul lui Caragiale atat prin personaje cat si prin atmosfera.

In prima parte a cartii, problema razboiului este dezbatuta astfel, incat sa justifice psihologic numeroasele motive si detalii care vor interveni in “jurnalul de front”, cum a fost considerata cea de-a doua parte.

Subiectul romanului analizeaza deci ascutit tema casniciei nerealizate, devenita calvar pentru cei doi soti care, neputand comunica in mod esential, traiesc intr-un climat de suspiciune, gelozie si minciuna. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolata in povestea, traita aievea, a unui fragment din primul razboi mondial. Tragismul razboiului schimba optica eroului asupra lumii si a sensurilor ei.

Ștefan Gheorghidiu, student la filosofie,  personajul principal al operei ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, este caracterizat direct și indirect în această operă.

Camil Petrescu, adept al teoriei lovinesciene, preferă formula narativ-subiectivă cu narator-personaj și relatarea la persoana I, analizând cu luciditate toate evenimentele și stările interioare prin care trece intelectualul dominat de incertitudini, Ștefan Gheorghidiu, dezvăluind astfel cele două experiențe majore pe care le trăiește.

Ștefan este condamnat trăirii a două realități temporale: una fiind cea a timpului psihologic (subiectivă) reprezentând drama iubirii și alta fiind cea a timpului cronologic (obiectivă) reprezentând trăirile de pe front. Aceste două realități temporale se regăsesc punctate în jurnalul de pe front al lui Ștefan.

Tipologic vorbind, Ștefan, reprezintă intelectualul dominat de ideea de absolut. Student la filosofie el are preocupări exclusiv intelectuale, nefiind preocupat de aspectele materiale ale existenței.

Se îndrăgostește de una dintre cele mai frumoase fete de la universitate și trăiește o frumoasă poveste de dragoste alături de aceasta, căsătorindu-se în cele din urmă. Personajul principal percepe iubirea ca un sentiment unic, absolut, capabil să-i izoleze pe cei doi de restul lumii. În concepția sa exprimată categoric în timpul unei discuții la popota ofițerilor: ”cel ce iubește are drept de viață și de moarte asupra celuilalt”. Astfel, prin memorie involuntară se declanșează amintirea propriei povești de dragoste pe care o și consemnează în jurnalul său de pe front: ”Eram însurat de doi ani și jumătate cu o fată de la universitate și bănuiam că mă înșela”. Însetat de incertitudini și adevăr, Ștefan devine un personaj reflexiv ce analizează în amănunt stările interioare.

Prima experiență de cunoaștere este trăită sub semnul incertitudinii, a unui zbucium permanent în căutarea absolutului. Acest zbucium este datorat moștenirii pe care Ștefan o primește de la unchiul său Tache Gheorghiudiu, transformând-o pe Ela într-o pătimașă a tentațiilor mondene devenind astfel din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri și escapade, fapt ce intră în totală contradicție cu idealul lui Ștefan asupra feminității. În urma plimbărilor, Ștefan dă dovadă de numeroase crize de gelozie manifestate prin incertitudinile asupra sentimentului de iubire din partea Elei, punând astfel sub semnul întrebării fidelitatea acesteia. Faptele, gesturile, privirile și cuvintele Elei se reflectă în conștiința personajului care trăia drama iubirii. Toate gesturile mici și nesemnificative căpătau dimensiuni catastrofale în mintea acestuia, astfel monologul interior fiind singura modalitate de caracterizare ce ilustrează zbuciumul său interior.

Incertitudinile iubirii devin o adevărată tortură psihică ce are ca și consecință despărțirea dintre Ela și Ștefan Gheorghidiu. Drama îi este accentuată din cauza despărțirii, văzând în Ela idealul de iubire și de feminitate  către care aspirase cu toată ființa lui. Această amplificare a suferinței provocată de hipersensibilitate și orgoliu îl fac să tindă către nevoia sa de absolut.

O altă experiență de viață, fundamentală în planul cunoașterii existențiale, este războiul. O experiență trăită direct care constituie etapa finală a dramei sale psihice și intelectuale. Imaginea războiului nu reprezenta nimic înălțător pentru acesta, războiul fiind tragic și absurd, plin de spaimă, disperare și moarte. Momentele sunt expuse cu precizie cronologică a jurnalului de front. Spiritul polemic al personajului-narator evidențiază discuțiile demagogice din Parlament, inconștiența și cinismul politicienilor, falsul patriotism și iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta țării. Imaginea războiului nu este deloc eroică pentru Ștefan, el văzând în război doar aspectul lui distructiv, părăsirea oricăror valori morale  și reducerea ființei la nivelul instinctualității. Cunoscând și înțelegând gravitatea situației, Ștefan este profund impresionat de drama colectivă și devine mai puternic, fiind capabil să se retragă în lumea lui, o lume a cărților, renunțând definitiv la Ela.

Orgolios, Ștefan nu tolerează jignirile/umilințele și știe să dea replicile chiar dacă sunt tăioase atunci când se ivește ocazia.

Romanul dezvăluie frământările personajului al cărui ideal nu a putut fi atins, dar care găsește tăria să-și canalizeze forța și interesul către cariera sa.

Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu face concesii sentimentului. „Cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Ela nu este o individualitate distinctă, o personalitate transparentă, deoarece este în permanentă dependenţă de bărbatul ei.

Iubirea lor se născuse din orgoliul lui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la Litere şi el, student la filozofie, era „măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, pentru că eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei care este descrisă în mod direct de personajul-narator: „ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar”. Ela, profund îndrăgostită de Ştefan, este capabilă de sacrificiu şi de devotament numai pentru a sta mai mult timp cu iubitul. Deşi „avea oroare de matematici”, îl însoţea pe Ştefan la cursurile din care ea nu înţelegea nimic, „numai ca să fim împreună [...] şi asculta, o oră pe săptămână, serioasă şi cuminte ca un căţeluş, principiile generale ale calculului diferenţial”.

Trăsăturile morale ale eroinei moderne transpar numai indirect, prin răsfrângerea lor în afara conştiinţei bărbatului iubit, aflat în căutarea certitudinii dacă această femeie întruchipează iubirea ideală. De altfel, relatarea poveştii de dragoste consemnată de Ştefan în jurnalul de front începe cu această incertitudine a lui: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o-colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală”.

Căsătoria soţilor Gheorghidiu este liniştită la început, mai ales că duc o viaţă modestă, aproape de sărăcie, bucuriile lor fiind „excursia la Moşi şi ştrengăria de a ne da în căluşei, de a mânca floricele şi a bea un ţap de bere”, iubirea fiind singura lor avere. Moştenirea neaşteptată pe care unchiul Tache o lasă lui Ştefan Gheorghidiu surprinde pe toată lumea şi schimbă radical căsnicia cuplului, viaţa mondenă căpătând pentru Ela importanţă primordială.

Ştefan descoperă că soţia sa este subjugată de problemele pragmatice şi că în procesul care urmează între rude din cauza testamentului ambiguu, ea ţine cu îndârjire ca soţul său să nu renunţe la niciun procent din moştenire. Ştefan este uimit de această atitudine a soţiei sale, pe care ar fi vrut-o „mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată”. Ştefan este dezgustat de comportamentul delicatei Ela, care, spre surprinderea lui, este capabilă să lovească „aprig cu coatele”.

Ela îl îndeamnă pe Ştefan să intre în afaceri, însă acesta eşuează şi se reîntoarce, cu sete nepotolită, spre studiul filozofiei, spre cursurile de la Universitate şi discuţiile despre metafizică pe care le are cu Ela. Reluarea vechilor deprinderi ale soţului, o fac pe Ela să exclame cu ciudă: „Uf... şi filozofia asta!”, iar noile ei preocupări se îndreaptă spre lux şi cumpărături, înnoieşte mobilele şi încearcă să-i schimbe şi lui Ştefan hainele şi accesoriile, să-l facă să-i placă eleganţa. Dar toate acestea sunt pentru Gheorghidiu probleme minore, care nu-l sustrag de la existenţa sa spirituală consacrată studiului filozofiei.

Sub influenţa mondenă a Anişoarei, verişoară cu Ştefan şi măritată cu un moşier bogat, Ela învaţă să fie interesată de modă, de distracţii nocturne sau escapade, „era fericită şi surâdea ca o şcolăriţă, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretenţioase”. Despre vechii prieteni nici nu mai putea fi vorba, ei nu erau suficient de bine îmbrăcaţi şi nici nu ar fi avut posibilităţi materiale ca să facă faţă noilor localuri pe care le frecventau acum soţii Gheorghidiu şi pentru abandonarea cărora Ela găseşte motivaţie: „aceste despărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor”.

Ela, stânjenită de ţinuta neîngrijită a soţului, îl convinge să-şi comande cămăşi şi costume noi, diferenţa dintre el şi snobii care frecventau aceleaşi cercuri fiind evidentă. Ştefan simte „cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de mine”, cei doi nu mai discută probleme filozofice, nu mai petrec mult timp împreună şi Elei nu-i mai este suficientă iubirea lor. Ştefan se chinuie îngrozitor, pentru că este conştient că nu poate trăi fără ea, de aceea „viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă”.

Ştefan Gheorghidiu disecă şi analizează cu luciditate noua comportare a Elei, mai ales că în casa Anişoarei cunoscuseră „un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei”, care le învăţa pe doamne un dans nou, la modă, tangoul şi care fusese adus de război de prin cabaretele Parisului, făcând parte acum din „banda noastră”. La petrecerile mondene, Ştefan cântăreşte fiecare vorbă, fiecare gest al Elei - „trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea”.

Anişoara, care avea „mania excursiilor «în bandă»”, hotărăşte ca de Sfântul Constantin şi Elena să plece cu toţii pentru trei zile la Odobeşti, cu trei maşini. Ela face eforturi ca să stea în maşină lângă domnul G, „dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni în urmă”, chiar dacă pentru asta trebuise să deranjeze „de două ori pe toată lumea”, comportându-se ca o cochetă şi devenind din ce în ce mai superficială.

Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării de către Ştefan, în sufletul căruia fiecare gest, cuvânt sau privire ale femeii capătă proporţii catastrofale. Aşezarea Elei la masă lângă curtenitorul domn G, gesturile familiare de a mânca din farfuria lui, disperarea care i se citea pe chip atunci când bărbatul stătea de vorbă cu altă femeie sunt numai câteva repere ale comportamentului monden al tinerei soţii.

Ştefan observă mimica şi gesturile Elei atunci când este deznădăjduită că nu se află în atenţia domnului G, constatând uimit că ochii „albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, deseori, buza de jos, moale şi roşie”. Ştefan este deprimat, deoarece fusese convins că Ela îl iubea cu adevărat, că ea ar fi putut să simtă durere sau bucurie numai pentru el, dar observă cu amărăciune că „ochii ei sunt gata să plângă pentru altul”.

Atunci când Ştefan o anunţă că vrea să divorţeze, Ela este candidă, se consideră nevinovată şi jură că nu ştie despre ce vorbeşte el, îi argumentează că toate femeile din „bandă” se comportă la fel ca ea şi bărbaţii lor nu se supără pentru asta. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, nu-şi vorbesc două săptămâni, iar la o altă petrecere Ela se simte umilită şi jignită deoarece Ştefan face curte în mod ostentativ altei femei, motivând că „m-a silit să dansez cu ea”. Ca să se răzbune, ea îl pedepseşte, stând mereu aproape în braţele domnului G.

Ela refuză să plece acasă cu soţul ei, Ştefan se enervează şi ia cu el „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”. Găsindu-i în patul conjugal, Ela este înmărmurită de durere, „nu-i vine să creadă” şi îl părăseşte. Întâlnind-o după o vreme la cursele de cai, Ştefan vede în ochii Elei „o suferinţă peste puterile ei”, după câteva zile s-au împăcat şi au petrecut o lună de vis la Constanţa. Ela consolidează prietenia cu Anişoara, se îmbracă amândouă la fel „ca să-şi sporească frumuseţea, una blondă, alta brună, cum îşi sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecţie”.

Drama se amplifică atunci când, întorcându-se pe neaşteptate acasă după două săptămâni de absenţă, Ştefan nu o găseşte acasă pe Ela, nu are nicio informaţie despre ea şi simte în suflet un pustiu imens, fiind cuprins de o deznădejde crâncenă: „n-aş fi dorit nici celui mai cumplit duşman al meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum sufeream eu”. Veselă şi candidă, Ela soseşte acasă pe la opt dimineaţa, dar nu reuşeşte să rostească nicio explicaţie, deoarece el este foarte nervos şi o izgoneşte, fiind convins că „niciodată femeia aceasta nu mă iubise”.

Ela acceptă să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui, fapt ce se va confirma. După o vreme, răsturnând din greşeală un teanc de cărţi, Ştefan găseşte printre ele un bilet de la Anişoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea, întrucât moşierul plecase la ţară şi îi era urât să rămână singură. Biletul avea data de 15 februarie, adică seara când se întorsese el de la Azuga.

Gheorghidiu interpretează faptul ca pe o ticluire pusă la cale de ele, pentru a-i adormi bănuielile, apoi se îndoieşte de motivul pentru care ar fi recurs Ela la o astfel de stratagemă. Încearcă să afle de la Iorgu, soţul Anişoarei, dacă în februarie fusese într-adevăr plecat la moşie şi Ela dormise la ei, dar nimeni nu mai ţinea minte data exactă, trecuseră patru luni de atunci.

Se împacă din nou şi când Ştefan Gheorghidiu pleacă la Dâmbovicioara, fiind concentrat în armată, ca sublocotenent, aranjează ca Ela să petreacă vara la Câmpulung, aproape de regimentul său, de unde ea îi scrie aproape în fiecare zi. În capitolul intitulat Ultima noapte de dragoste care încheie „cartea întâi” a romanului, Ela îl cheamă „negreşit” la Câmpulung „sâmbătă sau cel mai târziu duminică”. Ea pare schimbată, are o atitudine studiată, o distincţie menită „a face impresie” şi-l surprinde din nou pe Ştefan cu pretenţiile ei pragmatice.

Egoistă şi impertinentă, Ela se arată îngrijorată pentru viitorul ei în cazul în care el ar muri în război, îi aminteşte cu neruşinare că ea l-a iubit şi atunci când era sărac, apoi îi pretinde să treacă pe numele ei „o parte din lirele englezeşti de la Banca Generală”. Ştefan îl vede în Câmpulung pe domnul G, nu se mai îndoieşte că „venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant” şi se hotărăşte să-i omoare pe amândoi. Locotenent-colonelul pe care-l întâlneşte întâmplător îl obligă să se întoarcă la regiment, aşa că nu-şi duce la îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi presupuşi amanţi.

Rănit şi spitalizat, Ştefan Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti, este primit de Ela cu amabilitate şi „o serie întreagă de demonstraţii, care altădată m-ar fi înnebunit de emoţie şi plăcere”, arătându-se excesiv de grijulie. El se simte acasă, lângă Ela, înstrăinat definitiv, gândind nepăsător: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată” şi-i propune să se despartă, deşi cândva „aş fi putut ucide pentru femeia asta [...] aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă”. Îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”, Ela i se pare acum banală, ca o reproducere a unui tablou original, „ceva uscat, fără viaţă”.

Intelectual lucid, interiorizat şi analitic, însetat de absolut, Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea acestei concepţii, sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o numeşte: „femeia mea”, „nevastă-mea”, „fata asta”, „ea”. Aşadar, în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela se transformă treptat dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta.

Gândindu-se la suferinţele care-l chinuiseră din cauza Elei, Gheorghidiu se simte detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost, „acum totul e parcă din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător”. Pentru el, este femeia unică, prelungirea propriului eu, singura în stare să-i înţeleagă aspiraţiile. Drama iubirii lui intră definitiv în umbră, experienţa dramatică a frontului fiind decisivă. El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

Ela este un personaj modern, puternic individualizat în literatura romanescă prin faptul că nu apare ca personalitate distinctă, cititorul fictiv (naratorul) percepând-o prin mijlocirea personajului-narator subiectiv, care nu-i acordă femeii nicio şansă de a se dezvinovăţi. Naratarul nu are acces la opinia Elei privind dragostea lor şi n-are cum să cunoască punctul de vedere al acesteia în ceea ce priveşte intensitatea sentimentelor sau propria loialitate, aspiraţiile şi concepţia femeii.

În Arca lui Noe, criticul Nicolae Manolescu evidenţiază subiectivismul cu care este construită eroina: „Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-şi arama pe faţă, cum se spune, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ştefan. În acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din conştiinţa lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greşi”.

Limbajul artistic al lui Camil Petrescu se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, „ca într-un proces verbal”.