Enigma Otiliei, George Călinescu - roman realist-obiectiv(POVESTIRE)

Romanul Enigma Otiliei nu are fir epic, fiind structurat pe două planuri care se întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan priveşte destinul tânărului Felix Sima, care, înainte de a:şi face o carieră strălucită de medic, parcurge criza erotică iminentă la vârsta adolescenţei. Celălalt plan ilustrează istoria unei moşteniri, în jurul căreia romancierul construieşte imaginea societăţii burgheze din Bucureşti, de la începutul secolului al XX-lea, aflate în plină degradare morală sub forţa distrugătoare a banului. Pentru mentalitatea epocii privind avantajele moştenirii, este ilustrativă replica lui Stănică Raţiu: „Dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aş fi milionar [...]. Am unchi şi mătuşi foarte bogate, cât păr în cap. Însă toţi au copii şi nepoţi, încât până să-mi vie rândul, mai bine mă lipsesc. [...] Unul se zbate de mic, învaţă, îşi umple plămânul de oftică, şi altuia îi pică moştenirea de-a gata”.

George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre personaje, emite aprecieri asupra lor prin naraţiunea la persoana a III-a, conturând adevărate caractere, „într-o unitate canonică”. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese detaşarea acestuia faţă de evenimente şi personaje. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al caselor, străzilor, locurilor concrete şi unul imaginar închis, prin care se conturează trăirile interioare ale personajelor.

Romanul începe cu precizarea timpului şi a spaţiului desfăşurării acţiunii, realizată prin tehnica detaliului, care constituie incipitul romanului. „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece”, Felix Sima, un tânăr de vreo optsprezece ani, absolvent al Liceului Internat, soseşte de la Iaşi, pe strada Antim din Bucureşti, acasă la Costache Giurgiuveanu. Fiul doctorului Iosif Sima rămăsese orfan şi venise la Bucureşti ca să urmeze facultatea de medicină, fiind lăsat în grija tutorelui său, Giurgiuveanu. Călinescu face un portret detaliat tânărului eu faţa juvenilă, cu obrazul de culoare măslinie, îmbrăcat într-o uniformă neagră .”strânsă bine pe talie”, având „un aer bărbătesc şi elegant”.

Naratorul descrie în manieră balzaciană (amănunțit)strada Antim, care avea „un aspect bizar” din cauza caselor cu aproximativ aceeaşi înălţime, construite într-un amestec ridicol de stiluri arhitecturale, detalii ce au rol caracterizator pentru locuitorii din această zonă a Capitalei, semnificând faptul că ei au cam aceeaşi condiţie socială, modestă, aceeaşi educaţie superficială şi cultură mediocră. Casa lui Costache Giurgiuveanu sugerează avariţia proprietarului, întrucât pereţii erau „grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul şi cu mâna”, scara scârţâia, giurgiuvelele erau din lemn „umflat şi descleiat de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie”.

Costache Giurgiuveanu, un bătrânel „subţire şi puţin încovoiat”, privea clipind mărunt din ochi la tânărul proaspăt sosit şi, cu „un glas neaşteptat de răguşit”, şopteşte repede: „Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”. Felix este condus, apoi, de Otilia „într-o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des şi înţepător de tutun”, în care se aflau, la o masă rotundă, aproape toate personajele romanului, jucând table şi cărţi: Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu, Leonida Pascalopol, Aglae, Aurica şi Simion Tulea. Astfel, cititorul face cunoştinţă cu fiecare erou în parte, prin ochii lui Felix, de aceea el are statutul de personaj-martor în roman. Tânărul înregistrează detaliat înfăţişarea fiecăruia dintre cei prezenţi, descriind fizionomia, coafura, îmbrăcămintea, gesturile şi comportamentul lor, cu sugestive trimiteri caracteriale.

Atunci când Felix merge la familia Tulea este descris aspectul casei, preocupările şi obiceiurile locatarilor, utilizând aceeaşi tehnică a detaliului, prin care se sugerează şi trăsăturile caracteriale. Tânărul află despre tatăl familiei, Simion Tulea, că broda perne pe etamină şi picta, ca şi Titi, tablouri ce reproduceau cărţi poştale ilustrate, iar un ochi atent şi-ar fi dat seama că „nici un tablou nu era original”, de unde reies lipsa de creativitate şi fantezie, stereotipia gândirii celor doi bărbaţi. Felix se oferă să-l mediteze pe Titi pentru corigenta la limba latină, întrucât la cei 22 de ani nu terminase încă liceul, dar acesta nu admite nici un fel de pregătire, ci vrea numai traducerea, pe care o scrie cuvânt cu cuvânt deasupra textului.

Olimpia, fata mai mare a Aglaei, trăia în concubinaj cu Stanică Raţiu, un avocat care nu profesa din lipsă de procese şi care nu voia să se cunune cu ea, deoarece Simion promisese că-i va da ca zestre o casă, iar acum bătrânul refuza cu încăpăţânare, susţinând că Olimpia nu este fata lui. După ce a născut un copil, şansele de a rezolva acest conflict se măresc, Stănică ţine un discurs lacrimogen şi patetic, dar ameninţă subtil: „Voi reda bietei Olimpia libertatea ei”. Nimic nu-l înduplecă însă pe Simion, până când Stănică, instinctiv, se preface bolnav de inimă, deoarece bătrânul avea o idee fixă privind aceeaşi suferinţă şi-i aduce în casă tot felul de persoane care să-i admire galeria de tablouri şi pernele brodate.

Alt plan narativ este reprezentat de Pascalopol, care venea zilnic în casa lui Giurgiuveanu, aducând delicatese şi luând-o pe Otilia la plimbare cu trăsura. Felix se îndrăgostise de Otilia şi-i reproşa acesteia familiaritatea excesivă pe care i-o acorda moşierului. Pascalopol, pentru a-i face plăcere Otiliei şi pentru a se face simpatizat de Felix, plănuieşte o vizită a acestora la moşia sa din Bărăgan, situată la vreo cincisprezece kilometri de Ciulniţa, spre Dunăre.

Cu acest prilej, naratorul realizează o descriere romantică a Câmpiei Bărăganului şi a moşiei lui Pascalopol, tot prin ochii lui Felix, care se emoţionează în faţa „pustietăţii scitice”, de parcă istoria ar fi rămas pe loc, „în afara oricărei epoci”. Timpul petrecut împreună face ca iubirea lui Felix pentru Otilia să devină din ce în ce mai puternică, amplificată şi de faptul că cei doi tineri colindaseră ţinuturile într-o totală libertate, că Pascalopol era ocupat cu afacerile, ba chiar plecase pentru câteva zile la Bucureşti, lăsându-i singuri.

Otilia reacţionează cu surprinzătoare maturitate la declaraţiile lui Felix, despre care crede că este prea tânăr şi nerăbdător, îl sfătuieşte să nu se gândească la iubire înainte de a-ţi face o carieră strălucită”, considerând că dragostea singură n-ajunge, este nevoie de multă răbdare şi bunătate. Felix ripostează maliţios, referindu-se la faptul că Pascalopol este „şi bogat”, dar Otilia îi mărturiseşte cu amărăciune că bogăţia nu este atât de importantă într-o relaţie de dragoste: „Papa, să ştii, e foarte bogat, şi-l iubesc mult, însă nu poate să facă fericit pe nimeni. Mama a murit de supărare”.

Întors de la Bucureşti, Pascalopol aduce veşti proaspete, fiind narator-mesager în această secvenţă narativă, întrucât relatează întâmplările petrecute recent în familia Tulea. Stănică se căsătorise oficial cu Olimpia şi se mutaseră, după multe peripeţii, în casa obţinută ca zestre. Indiferenţi acum la eventualele reacţii ale lui Simion, veneau în fiecare zi la familia Tulea, autoinvitându-se la masă. Astfel, copilul de două luni, Relişor, fusese cu desăvârşire uitat şi, lăsat singur în casă, căzuse din pat şi murise. Olimpia primise lovitura cu mare calm „aproape ca o uşurare”, la înmormântare „fu nepăsătoare, plictisită”, dar Stănică plângea în hohote, zgomotos şi ostentativ, stârnind compasiunea femeilor de prin cimitir. Cheltuielile îngropăciunii fuseseră suportate de familia Tulea şi Otilia bănuia că nici Pascalopol nu scăpase de unele plăţi solicitate de Stănică.

Reveniţi în Bucureşti, relaţiile dintre Otilia şi familia Tulea devin din ce în ce mai tensionate, tânăra este deseori bârfită şi jignită, Titi îi face avansuri şi atunci când fata reacţionează indignată, Aglae devine sarcastică: „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească de alte lucruri mai rele”. Felix se înscrisese la Facultatea de medicină, deşi Aglae se arăta sceptică în ceea ce priveşte posibilităţile materiale şi intelectuale ale tânărului, sfătuindu-l dispreţuitor: „Ce faci [...] nu-ţi cauţi o slujbă? Ca orfan găseşti mai uşor. Să ai şi dumneata un mic rost în viaţă.” Pe Titi îl prezenta, însă, „student” la belle-arte, unde îl înscrisese, deşi nu terminase încă liceul: „Să-şi cultive talentul în linişte, că grijesc eu de viitorul lui. Nu oricine se naşte cu un asemenea dar”.

De la incidentul cu Otilia, Aglae nu mai venea în casa fratelui său, acutizând conflictul dintre ei, iar Felix n-a mai fost solicitat să-l pregătească pe Titi, în schimb începuse să vină pe neaşteptate Stănică Raţiu, care se strecura tiptil şi apărea brusc în camere şi pe la ferestre. Era îngrijorat de faptul că Pascalopol insista pe lângă Costache s-o înfieze pe Otilia, ca să aibă şi ea un viitor asigurat şi să-i deschidă un cont în bancă, angajându-se că se va ocupa personal de actele necesare, achitând şi taxele respective. Giurgiuveanu amâna însă, la nesfârşit, luarea unei decizii, dar faptul în sine îi îngrijora peste măsură pe Aglae şi pe Stănică, deoarece se temeau să nu piardă moştenirea.

Felix află întâmplător, de la un coleg, că bătrânul avea o casă foarte modernă, însă cu apartamente mici, pe care le închiria „la studenţi, la intelectuali tineri în concubinaj”, scoţând un venit important. În caz de neplata chiriei, moş Costache îi confisca debitorului lucruri de prin casă, de obicei pe cele de valoare, de la cursuri şi tratate de medicină până la seringi. Stănică îi spune că Giurgiuveanu mai are un debit de tutun în centrul oraşului, din care „câştigă grozav”. Tânărul îşi aminteşte că moş Costache se oferise să-i facă rost de cursuri şi de tratate de medicină, pe care le va scădea din cont şi Felix îşi explică acum de unde proveneau acele cărţi.

Cu toate acestea, dragostea lui pentru Otilia este din ce în ce mai puternică şi face o criză de gelozie, în urma căreia tânăra ia decizia să nu-l mai primească pe Pascalopol. Moşierul îşi dă seama de situaţie şi are cu Felix o discuţie sinceră, în care mărturiseşte că nu fusese fericit în căsnicie, că o cunoştea pe Otilia de când era mică şi că, fiind un bărbat dezamăgit nu reuşise nici acum să afle „ce e patern şi ce e viril în dragostea mea. [...] N-aş putea să-ţi spun dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat.” Pascalopol devine patetic, iar Felix - generos - repune în drepturi pe moşier, spre bucuria Otiliei şi a lui moş Costache. Revenirea lui Pascalopol, care-şi reluase vizitele zilnice în casa lui Giurgiuveanu, stârneşte alte comentarii în familia Tulea, Stănică emiţând ideea că Felix „trăieşte cu Otilia şi stoarce bani de la moşier”.

Alt plan narativ şi alt episod se referă la familia Tulea, în care se întâmplă un eveniment ce-i consternează pe toţi. Titi cunoscuse la belle-arte pe un coleg, Sohaţchi, care i-o prezentase pe sora lui, Ana. Invitat în casa familiei Sohaţchi, Titi este atras de fată într-o relaţie amoroasă şi, fiind surprinşi în flagrant de către doi fraţi ai Anei, ofiţeri, îi obligă să se căsătorească. Titi, confuz şi speriat, argumentează ridicol: „trebuie să-ntreb pe mama, dacă vrea mama”, dar se supune pregătirilor de nuntă pe care familia fetei le organizează, toate acestea fără ca Aglae să bănuiască ceva. După petrecere, Titi a fost adus de întreaga familie până în poarta casei, ca să nu o alarmeze pe Aglae. Câteva săptămâni Titi înşeală vigilenţa mamei sale, care avea o încredere oarbă în „cuminţenia” lui, stând ziua cu nevasta şi noaptea dormind acasă.

Speriat de moarte, Titi se destăinuie Otiliei şi lui Felix, care comunică Aglaei evenimentul. Surprinsă peste măsură, Aglae mai întâi a plâns mângâindu-şi băiatul ca şi când ar fi trecut prin cine ştie ce nenorocire, apoi o acuză pe fată de escrocherie. Stănică îl supune unui interogatoriu sever, dar Titi nu poate spune decât că „am vrut amândoi” şi refuză să divorţeze. Primul care face o vizită în casa soţiei lui Titi este Stănică Raţiu, căruia Ana îi face o impresie excelentă. Ca urmare, Ana vine, la rândul ei, la familia Tulea şi „e plină de tact”; sărută mâna Aglaei, pe aceea a lui Simion şi pe Aurica, pe amândoi obrajii, complimentând-o: „N-am ştiut că Titi are o soră aşa de tânără şi frumoasă!”. Proaspăta noră este supusă unui adevărat tir de întrebări din partea soacrei, la care răspunde simplu, făcând tuturor „impresia că e foarte sinceră”.

Aglae îşi intră în drepturile de soacră şi se năpusteşte asupra norei cu o listă lungă de instrucţiuni, conform cărora Ana trebuia să aibă grijă: ce cămaşă să îmbrace Titi noaptea, să-şi pună scufia, să poarte flanele şi să ţină minte că-i plac prăjiturile cu frişcă. Leneş din fire, Titi refuză să meargă cu soţia la plimbare, să se distreze şi femeia începe să iasă cu Stănică. Titi devenise tăcut şi stătea bosumflat toată ziua, aşa că Aglae „îi ordonă să divorţeze”. Stănică îl convinge, cu greu, să semneze o declaraţie că se desparte de bună voie. Pascalopol insistă pe lângă Costache s-o înfieze pe Otilia şi Stănică spionează oricemişcare, iar Aglae ameninţă: „Cât trăiesc eu, niciodată. Doar mai sunt legi în ţara asta, mai sunt tribunale. Îl dau pe mâna parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ameţit stricata asta. Cine ştie ce-o fi între ei”.

Otilia pleacă, brusc, cu Pascalopol la Paris, fără să ştie nimeni, de aceea Felix este deznădăjduit şi nedumerit, aşteaptă în fiecare zi o scrisoare sau o veste de la ei, dar în zadar. Aglae face o criză de nervi şi Aurica, vânătă de invidie, consideră că Otilia este o stricată: „să pleci fără ruşine cu un bărbat în străinătate?”. Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o curtezană întreţinută de un general bătrân. Fata rămăsese de mică orfană de mamă, iar cea vitregă o pervertise la viaţa luxoasă: „Nu sunt frivolă din naştere, nici stricată, am fost numai pervertită”. Între Felix şi Georgeta se înfiripă o relaţie amoroasă, se întâlnesc şi la restaurantul lui moş Costache în mod întâmplător şi tânărul îl cunoaşte şi pe generalul protector, care-i încurajează.

În acest timp, în familia Tulea, Simion „slăbea văzând cu ochii”, deşi mânca încontinuu ca să facă muşchi, pe care-i arăta cu mândrie la toată lumea, fiind ridicol, deoarece era numai piele şi os. Felix îşi dă seama că bătrânul nu mai e în toate minţile, pentru că îşi scotea afară rufăria şi se plângea că duşmanii vor să-i omoare hainele. Se credea Iisus, „purtătorul cuvântului dumnezeiesc” şi spunea că tocmai a înviat: „Ieri am înviat”. Aglae se plictisise să-l tot îngrijească, Aurica făcea turnee pe Calea Victoriei în căutare de bărbaţi, iar pe Olimpia nu o interesa boala tatălui. Prin intervenţia unui doctor, Simion este internat la un sanatoriu de boli nervoase, unde este definitiv abandonat de întreaga familie.

Stănică vrea să-l însoare pe Titi cu Georgeta, dar Felix o previne pe fată şi căsătoria nu are loc. Weissmann, coleg de facultate cu Felix, cunoaşte şi el familia Tulea şi este uimit de răutatea Aglaei, pe care o consideră „baba absolută, fără cusur în rău”. Pe neaşteptate, Otilia şi Pascalopol se întorc de la Paris şi Felix îi reproşează că l-a trădat, dar ea neagă faptul că este logodită cu moşierul şi că s-ar căsători cu el. Într-un elan de dragoste pentru Otilia, Costache Giurgiuveanu declară că o să-i construiască Otiliei o casă şi începe să adune cărămizi şi alte materiale de la demolări, stricând grădina în care depozita tot ce aduna ca un fanatic.

Pe la sfârşitul lui septembrie, Costache cade în curte, printre cărămizi. Dus în casă de către Felix şi Marina, moş Costache, abia respirând, cere agitat „che-che-i-le”. Doctorul adus de Stănică Raţiu consideră că nu fusese un atac cerebral violent, deoarece bolnavul nu-şi pierduse cunoştinţa şi putea să vorbească. Aglae vine urgent cu Aurica, Olimpia şi, bineînţeles, Stănică, să vegheze ca nimeni să nu se atingă de nimic: Trebuie să stăm aici să păzim, n-o să lăsăm în casă un bolnav fără simţire, care nu vede, n-aude, cu străini în casă”. Aduce apoi sarmalele de acasă şi întinseră cu toţii o masă mare, ca un festin, ignorându-l total pe moş Costache: Tu stai liniştit acolo ca un bolnav, să nu-ţi cadă gheaţa de la cap”.

Felix îi mărturiseşte Otiliei că s-a uitat întâmplător în actele lui moş Costache şi a văzut că are un venit anual de zece mii de lei, din care cheltuieşte, spune el cu un umor amar, „cam o mie de lei pe lună şi construiesc o casă cu cărămizile din curte”. Pascalopol aduce un medic, pe Stratulat, care îi recomandă internarea lui Costache într-un sanatoriu, deoarece acasă nu sunt condiţii pentru îngrijire, dar Aglae se opune cu vehemenţă, spre disperarea lui Stănică Raţiu, care ar fi dorit să scotocească prin toate camerele în căutarea banilor.

Costache refuză să facă testament şi-i spune lui Pascalopol că o să-i dea banii strânşi ca să-i depună la bancă pe numele Otiliei. Moşierul îl ajută să scoată de sub saltea „un pachet de jurnal legat cu sfori”, bătrânul dar nu vrea să-i dea acum: „Nu-nu-nu! nu a-acum! [...] Mai am să primesc nişte bani şi vreau să-i ducem odată, poate c-o să merg şi eu. Nu e nici o grabă. Banii ăştia îi ţin aici cu mine, să nu mă fure pungaşii ăştia, tu singur ştii unde sunt. [...] Am să ţi-i dau, mai târziu, să-i mai număr o dată ...” Stănică asculta la uşă şi moş Costache izbucneşte violent: „Ce tot pândeşti dumneata pe la uşi, n-am nevoie de spioni în casă la mine [...] ce, poate crezi că am bani în casă?”. Costache îşi revenise după boală şi, dorind să iasă din casă, o pune pe Otilia să-i facă un săculeţ din pânză de cort, pe care-l coase apoi hi spatele pantalonilor, în care îşi „îndesă pachetele cu hârtii”.

Nu după mult timp, bătrânul face din nou o criză de atac cerebral şi e găsit pe duşumea de Otilia şi de Felix care o trimit imediat pe Marina după doctor. Aceasta se duce mai întâi la Aglae şi „într-o clipă, toată banda venea în marş spre locul întâmplării”. Costache gemea şi icnea, spre dezamăgirea Aglaei, care spera că murise. El intenţionează să-i dea banii moşierului, aşa cum promisese: „Pa-pascalopol, vreau să-ţi dau banii pentru fe-fetiţă”, dar se răzgândeşte, deoarece doctorul îi spune că o să scape şi acuma cu viaţă. Stănică pândea la geamul odăii şi Costache şopteşte înspăimântat, presimţind parcă ce avea să se întâmple: „ochii, ochii!”. Rămas singur cu „pungaşii”, moş Costache este înspăimântat că rudele îl vor jefui chiar înainte de a muri, se asigură că pianul este la locul lui şi este obsedat în continuare de ochii „care mă priveau aseară, pe fereastră”.

Otilia îl îngrijeşte pe bătrân cu devotament şi fără nici un pic de repulsie, spre admiraţia lui Felix. Stănică insistă pe lângă Otilia să mai iasă din casă şi să se plimbe puţin, cu gândul de a rămâne singur cu moş Costache. După plecarea Otiliei, Stănică intră în camera bolnavului, se apropie de pat şi începe să pipăie salteaua, „apoi vârî brusc mâna sub ea şi trase pachetul cu bani”. Bătrânul holbează ochii şi, cu o sforţare supraomenească, se dă jos din pat şi strigă cu un urlet „gutural, plângător: Banii, ba-banii, pu-pungaşule!” apoi se prăbuşeşte pe podea. Stănică „vârî bine pachetul sub cămaşă, spre pântece”, apoi intră calm în curtea soacră-si, dând impresia că atunci venea din oraş, că se întâlnise cu Otilia, care ruga pe Aurica să se ducă să stea puţin cu bătrânul.

Stănică o însoţeşte pe Aurica la casa lui Giurgiuveanu şi-l găsesc pe bătrân mort. Imediat, Aglae „veni cu toată banda”, tocmai când se întorcea şi Otilia. Stănică se scuză, spunând că merge acasă ca să-şi revină din şocul suferit, spre mulţumirea Aglaei, căreia „i se părea că prea scotoceşte multe pe cont propriu”. Încep cu toţii să caute febril prin sertare, prin garderob, prin sobă, dar, negăsind nimic decât acte, se reped asupra bătrânului, care avea în buzunarul pantalonilor numai „capete de creioane, chibrituri şi un degetar”. Sub saltea era un săculeţ cu câteva monede de argint şi hârtii mototolite, în total „vreo câteva mii de lei”. Dezamăgiţi, lasă mortul „pe canapeaua lui” şi pleacă acasă ca să comenteze evenimentul. Otilia împreună cu Marina fac toate cele de cuviinţă pentru mort.

Stănică se întoarce revigorat şi vesel, prefăcându-se preocupat de un eventual testament pe care l-ar fi făcut bătrânul în folosul Otiliei. Pe Costache îl înmormântează cu muzică militară, stârnind invidia vecinilor: „Bogaţii şi când mor au noroc”. Otilia intenţiona să-şi ducă pianul, pe care-l avea de la mama ei, la o prietenă, dar Aurica începe să plângă, deoarece „o fată fără pian, în ziua de azi, nu se poate mărita”, deşi ea habar n-avea să cânte. Ca urmare, Otilia renunţă la pian, oferindu-i-l Auricăi.

Stanică Raţiu nu spusese nimic Olimpiei de banii luaţi de la moş Costache şi-i ţinea, ca şi acesta, sub cămaşă, direct pe piele. Venind noaptea târziu acasă, îi ţine Olimpiei, care dormea dusă, un discurs patetic, plin de elocinţă, ca un avocat pledant, despre importanţa familiei, copilul neviabil şi amorul steril. Aşadar, el era hotărât ca să se despartă de ea, apoi pleacă trântind uşa. Olimpia, somnoroasă şi neînţelegând nimic, „căscă leneşă şi adormi adânc”, crezând că „bate câmpii ca de obicei”. După câteva zile de absenţă, Stănică trimise Olimpiei o scrisoare prin care îi cerea „despărţirea legală”.

După moartea lui Costache, Otilia era tristă şi-i explică lui Felix, cu amărăciune şi cu o profundă maturitate, că el este prea tânăr pentru ea, că o femeie trăieşte cu adevărat „vreo zece ani cel mult” din care ea mai are doar „cinci, şase ani”, după care apar cearcăne la ochi şi zbârcituri pe obraz şi devine, ca Aurica, imposibil de suportat Fata îi dă exemplu pe Pascalopol care, deşi de aceeaşi vârstă cu Aglae, „este elegant şi cu suflet tânăr”, pe când femeia „e o babă”.

Noaptea, Otilia vine la Felix în cameră şi i se oferă, dar acesta nu vrea să profite de fată şi adorm îmbrăţişaţi şi fericiţi, ca doi fraţi. Dimineaţa, Felix află cu stupoare că Otilia plecase la Paris cu Pascalopol, iar peste două săptămâni primeşte o carte poştală ilustrată de la ea, cu următoarele rânduri: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.

Finalul

Finalul romanului consemnează destinele personajelor. Otilia se căsătorise cu Pascalopol, apoi divorţase şi devenise „nevasta unui conte, aşa ceva”. Felix ajunsese profesor universitar, medic de prestigiu şi autor de tratate de medicină, se căsătorise „într-un chip [...] strălucit” şi frecventa un cerc de persoane influente. Stănică Raţiu se însurase cu Georgeta, care, deşi nu-i născuse nici ea vreun fiu, avea protectori importanţi. El era proprietarul unui bloc de locuinţe şi patrona „tripouri şi cercuri de morfinomani”.

Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, care nu mai semăna aproape deloc cu cel de altădată, era „bătrân de tot, uscat la faţă, dar tot elegant”. Moşierul îi arată lui Felix o fotografie din care privea „o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră”. Felix n-o recunoaşte pe Otilia în acea fotografie, făcută - se pare - la Buenos Aires şi, cu toate că femeia era frumoasă, „nu era fata nebunatică” pe care o ştia el. Pascalopol mărturiseşte că se despărţise de Otilia, deoarece era prea bătrân şi vedea că ea se plictiseşte, aşa că i-a redat libertatea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”, finalul romanului rămânând deschis în privinţa destinului Otiliei.

Într-o duminică dimineaţa, Felix se duce pe strada Antim. Casa lui moş Costache era înnegrită de vreme şi părea nelocuită, cu poarta legată cu lanţ şi curtea năpădită de scaieţi. El îşi aminteşte de seara când venise pentru prima oară aici, i se pare că vede capul chel al lui moş Costache şi-i răsună limpede în urechi cuvintele de atunci: „Aici nu stă nimeni!”.

  În concluzie, relaţiile dintre membrii familiei Tulea sunt degradate, lipsite de sinceritate şi de legături afectuoase, aşa cum remarcă Felix: „Curioasă familie [...]. Nici unul nu are cea mai mică iubire pentru celălalt, toţi se bârfesc şi se urăsc”

Enigma Otiliei este un roman, fiind o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mal multe planuri narative care se intersectează şi se determină reciproc, având o intrigă complicată. Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine bogată şi profundă a vieţii.

Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere detaliată şi indirect, din propriile atitudini, fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al monologului interiori Elementele realiste ilustrează realităţile societăţii româneşti de la începutul secolului al XX-lea, degradată din pricina forţei mistificatoare a banului.

Elementele romantice se adaugă celor balzaciene, prin câteva trăsături evidente: folosirea antiteze iîn caracterizarea unor personaje (Felix cu Titi, Otilia cu Aurica, moş Costache cu Pascalopol, se opun prin trăsăturile esenţiale: inteligenţă, ambiţie, frumuseţe, delicateţe, farmec, generozitate, în antiteză cu debilitatea mintală, apatia, urâţenia, acreala, răutatea, invidia, avariţia );

descrierea naturiiBărăganului într-un registru fantastic, descrierea casei vechi, părăginite, cu scări care scârţâie, cu giurgiuvele scorojite amintind de casa lui Dionis din nuvela eminesciană; motivul orfanului , evidenţiat în roman prin Felix şi Otilia, supuşi - din această cauză - răutăţilor înveninate ale clanului Tulea.

                Elemente ale clasicismului reies mai ales din: simetria romanului, care începe cu o imagine dezolantă a casei lui Costache Giurgiuveanu şi se termină cu aceeaşi imagine lugubră: "Aici nu stă nimeni"; personajele sunt caractere construite pe o dominantă psihică: Costache Giurgiuveanu - avariţia, Leonida Pascalopol - nobleţea sufletească, Stanică Raţiu - arivismul şi demagogia, Aglae - răutatea şi invidia etc.

                Elementele de modernitate sunt: dezvoltarea personajelor inspre noi tipologii (femeia independenta, intelectualul), limitarea omniscientei naratorului prin introducerea personajului-narator, Felix; amestecul genurilor si speciilor in constructia romanului; trasaturile caricaturale, de farsa tragica, date unor personaje; valorificarea grotescului in conturarea personajelor; folosirea unor tehnici literare noi, precum cea a punctelor diferite de vedere, in conturarea Otiliei (relativizarea perspectivei narrative).

                Romanul "Enigma Otiliei" de George Călinescu întruneşte aşadar spiritul clasic balzacian, cu elemente de factură romantică şi cu trăsături puternice ale romanului modern, realist şi obiectiv , constituindu-se într-o creaţie fundamentală a literaturii române.