,,Nu există decât o singură lume,aceea a reprezentărilor”
Camil Petrescu vine cu o literatura citadina; ca si
Proust reda totul la persoana I, creeaza o realitate in functie de cunoasterea
intuitiva, in functie de fluxul amintirilor involuntare.
În infernul frontului, personajul principal al cărţii,
Ştefan Gheorghidiu, conştientizează că există în acelaşi timp, pe lumea asta,
şi locuri unde se trăieşte normal. Aflat într-un orăşel, după rănire, eroul
notează:
„Nu există decât o singură lume, aceea a
reprezentărilor. Nu putem avea în simţuri, şi deci în minte, decât ora şi locul
nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenţionale, care nu corespund
la nimic, sunt cel mult o simplă firmă provizorie. Nu poţi fi în două locuri
deodată. Eu ştiam, când suportam bombardamentul de la Săsăuş, că, teoretic, e
posibil ca altă lume, undeva departe, să petreacă, să iubească, să aibă ore de
birou şi de masă. Dar nu puteam realiza niciun moment al ei. Acum, dimpotrivă,
sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract,
nelocalizat în spaţiu şi mai ales în afară de noţiunea timpului. Îmi zic: poate
că la ora asta Oprişan suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar
este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice emoţie, de durata
oricărui sentiment, de culoarea oricărei reprezentări, de irovocabilul
întâmplării reale“.
Scriitorul ne asigura ca scrie doar ce a trait cu
adevarat – autenticitate. Romanul lui propune o experienta a vietii, care
inseamna totusi altceva decat o experiență-aventură. Scriitorul pune problema
timpului. Timpul nu se mai desfăşoară normal, ci se suprapune, cu cât intrăm în
roman există un timp al povestirii şi un timp povestit. Debutăm în plin război,
la începutul acestui război, ca după aceea să se facă o incursiune în existenţa
lui Ştefan Gheorghidiu, deci suntem într-un spaţiu al autenticităţii şi
scriitorul declară că nu va scrie decât ceea ce atrăit el cu adevărat. De aceea
este şi scris la persoana I şi de aceea şi timpul pe care îl evocă scriitorul
este timpul prezent. Aşa cum se vede după titlu şi având în vedere critica în
momentul apariţiei cărţii s-a spus că este vorba despre două romane: un roman
al geloziei şi un roman al războiului. De fapt, este vorba de un singur roman,
în sensul că personajul principal, Ştefan Gheorghidiu, este cel care face
legătura dintre cele două romane. Mai există un artificiu de construcţie şi
anume discuţia de la popota ofiţerilor.
Pentru el, actul creației este un act de cunoaștere,
de introspecție, nu de invenție.
Literatura unei epoci trebuie să se sincronizeze cu
filozofia timpului, proza tradițională nefiind în consonanță cu realitatea și
descoperirile epocii.
Concepe literatura ca un mijloc de cunoaștere, chiar
a cunoașterii absolute care nu se realizează decât prin introspecție nu
putem cunoaște nimic absolut decât răsfrângându-ne în noi înșine.
Scriitorul cere
romanului substanțialitate și autenticitate. Substanțialitatea
se realizează prin esențe concrete, iar autenticitatea
reprezintă realitatea filtrată prin propria conștiință. Singura
realitate pe care o pot povesti… este realitatea conștiinței mele, …conținutul
meu psihologic, susținută de scrisori, documente, jurnale. Din mine
însumi, eu nu pot ieși, mărturisea Camil Petrescu.
El reproșează faptul că prozatorul are darul
ubicuității, este omniscient, el știe ce fac și ce gândesc toate
personajele sale în același timp.
Narațiunea se face la persoana I, eu nu pot
descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I.
O altă idee, care va deveni o dominantă a scrierilor lui
Camil Petrescu, este relativismul modern, prezentarea din diferite
puncte de vedere, perspective, a aceleiași idei.
Timpul este subiectiv (ca la Marcel
Proust), iar romanul înseamnă o experiență interioară. Timpul narațiunii
este prezent, adecvat curgerii de gânduri, a memoriei involuntare, al
cărei flux impune digresiunea, abandonarea compoziției
clasice și stilul liber, neconvențional.
Camil Petrescu militează pentru un roman
pur citadin, spațiul în care se va desfășura acțiunea fiind cu
precădere orașul, iar personajele intelectuali cu preocupări filozofice.
Tipologia umană propusă de Camil Petrescu este și ea
novatoare. Personajele lui Camil Petrescu sunt fie pline de prejudecăți,
incapabile de afectivitate, fie efervescente, cu o spontaneitate maximă a reacțiilor.
El fixează intelectualul lucid, însetat de adevăr și absolut, într-un cadru
existențial obiectiv.
O altă dimensiune a noii structuri a romanului românesc o
reprezintă anticalofilismul, care se manifestă prin refuzul de a
scrie frumos, elocint, evenimentele fiind notate precis, exact, (…) ca
într-un proces verbal. Proprietatea termenilor este cea mai de seamă virtute
stilistică.
Romanele lui Camil Petrescu sunt romane de observație
interioară, de analiză psihologică, în care se analizează sentimentul
iubirii, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit.
