TITU MAIORESCU
Pag.213
IDEI
În domeniul scrierii şi al limbii, Maiorescu se implică în reformarea ortografiei limbii române, prin stabilirea unor norme de scriere (fonetică), valabile, în cea mai mare măsură, şi astăzi, în edificarea şi dezvoltarea limbii literare, în combaterea exceselor latinizante, a abuzului lexical şi stilistic („beţia de cuvinte”), a excesului de neologisme.
În literatură, pune bazele criticii estetice şi, printr-un act critic fundamentat estetic şi axiologic, promovează valoarea autentică la nivelul creaţiei literare. Într-un teritoriu literar haotic, dominat de confuzie, precum era literatura română de la jumătatea secolului al XIX-lea, un spirit lucid precum cel maiorescian se dovedeşte o prezenţă providenţială. Maiorescu defineşte valoarea şi creează un sistem al judecăţii estetice, bazat pe o concepţie clară asupra operei literare. În acest cadru, salută şi încurajează, în temeiul unei judecăţi critice riguroase, talentul autentic şi geniul (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici), sancţionează mediocritatea, denunţă nonvaloarea şi nonliteratura.
În domeniul filosofiei culturii, Maiorescu este teoreticianul „formelor fără fond”, teorie prin care critică graba şi superficialitatea preluării mimetice a unor idei şi instituţii („formele”) pe un teren încă nepregătit, care nu le poate asigura acestora cadrul de manifestare şi de dezvoltare („fondul”). Critica maioresciană a „formelor fără fond” este, în substanţa ei, o pledoarie pentru abordarea raţională a dezvoltării civilizaţiei şi culturii, văzută ca un proces logic şi coerent, construit pe relaţia cauză-efect, care presupune preexistenţa fondului în raport cu forma.
b=comediile;morală;arta;Venera;moralitate;egoism;emoțiuni;
pag.215
2=idee=drumul gresit pe care merge cultura româneasca din timpul epocii sale, situatie în care pare sa se complaca întreaga societate.
Exemplu:,, cu același neadevăr înlăuntru și cu aceeași pretenție în afară, s-au imitat și s-au falsificat toate formele civilizațiunii moderne.”
Argument=,,după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.”
==idee= criticul îşi propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare.
Ex: criticul combate această idee spunând că „tipurile înfăţişate în comediile d-lui Caragiale trebuie să vorbească cum vorbesc, căci numai astfel ne pot menţine iluzia realităţii în care ne transportă.”
Argument: ,,singura moralitate ce se poate cere de la ele este înfățișarea unor tipuri, simțiminte și situații în adevăr omenești, cari prin expunerea lor artistică să ne poată transporta în lumea închipuită de autor și să ne facă, prin deșteptarea unor emoțiuni puternice, în cazul de față a unei veselii, să ne uităm pe noi înșine în interesele personale și să ne înălțăm la o privire curat obiectivă a operei produse.”
3=,,înainte de;în aparență;dar în realitate;va săzică;rămâne numai; „În ce consistă dar moralitatea artei;revenind acum;
eseu—Moralitatea în artă
Titu Maiorescu defineşte arta ca viaţă a spiritului. Raportul dintre artă şi morală a stat mereu în prim-planul atenţiei esteticienilor. Cel puţin atât timp cât creaţia are o finalitate şi viaţa omului un sens. În acest sens, Hegel afirma că arta domoleşte "violenţa sălbatecă a dorinţelor", scopul ei fiind "purificarea pasiunilor, instruirea şi purificarea morală". Maiorescu aprecia că ,,arta a avut întotdeauna o misiune morală, şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte".El este atât de actual în ideile lui, poate şi pentru faptul că problemele societăţii de atunci nu erau cu totul altele decât cele de azi. Viciul radical al culturii de la sfârşitul secolului trecut este, în viziunea cunoscutului critic, neadevărul în aspirări, în politică, în poezie, în gramatică, în toate formele de manifestare a spiritului public. Tinerii români erau, ca şi azi, atraşi de societatea occidentală, dobândind însă, din cultura ei,,din nefericire, numai lustrul dinafară!" Atitudinea faţă de Occident, mobilul care a îndemnat spre vest erau îmbinate cu superficialitatea şi cu dorinţa de a imita aparenţele unei culturi
necunoscute în profunzime. Mobilul adevărat al acestor fapte era de fapt vanitatea de a arăta că suntem egali,,cu orice preţ, chiar cu dispreţul adevărului".
Moralitatea în artă este una dintre cele mai însemnate probleme ale vieţii moderne. Arta se produce într-un cerc mai îngust, dar se reproduce pe o rază imensă şi invadează societatea întreagă. S-ar putea vorbi azi de o adevărată obsesie publică, exercitată în numele artei. Lucrul este de natură să ne îngrijoreze, întrucât forurile acestei uriaşe răspândiri nu sunt conduse de o selecţionare a valorilor, ci de singurul criteriu de a fi cât mai pe gustul publicului mare. Vulgarizarea artei ar putea să fie un mijloc binecuvântat de înnobilare a sufletului popular şi, din nenorocire, nu e decât o trivializare a lui prin nivelul scăzut al operelor puse în circulaţie. Răspândirea trivialităţii îl asaltează pe om pe toate căile, ziua şi noaptea. În ordinea naturală a vieţii, arta este un dar divin. Un dar atât de excepţional, încât e aproape singurul lucru din această lume ce ne aminteşte actul creaţiei cosmice.
Arta este subiectivă: va fi primită sau interpretată de diferiți oameni în diverse moduri. Ceea ce poate fi neetic pentru unul poate fi etic pentru altul. Deoarece arta este subiectivă, este vulnerabilă la judecata etică. Este cel mai vulnerabilă atunci când societatea nu are un context istoric sau o înțelegere a artei pentru a aprecia conținutul sau estetica unei opere. Această lipsă nu face ca judecata etică să fie greșită sau irațională; arată că aprecierea artei sau a stilurilor se schimbă în timp și că arta sau stilurile noi sau diferite pot ajunge să fie apreciate. Gustul negativ general al societății se schimbă, de obicei, cu o expunere mai mare. Cu toate acestea, gustul rămâne subiectiv.
Prin dialog existent între artist și societate, trebuie să existe o oarecare înțelegere reciprocă. Societatea trebuie să înțeleagă că libertatea de exprimare în arte încurajează măreția, în timp ce artiștii trebuie să fie atenți și să fie deschiși față de dispozițiile societății.
Arta are ca scop frumosul (sentimentul) – iar știința ideea sau adevărul – iată niște vechi, încă valabile truisme. Dar dacă arta se îndepărtează programatic de Binele moral statuat de o instanță mai înaltă, misiunea ei morală cade de tot la pământ – sau nici n-a existat vreodată. Se pierde din vedere esența intimă, realitatea ultimă a filosofiei, Cauza Cauzelor, la care se poate ajunge doar prin mijlocirea religiei. O explicație, totuși, există: din moment ce nu mai există între oameni valori absolute, precepte morale clare, arta nu mai are ce să reflecte decât vidul nostru sufletesc.
