NUNTA IN CER –

- Romanul erotic de Mircea ELIADE

 

Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune complexa, de mare intindere,

desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si cu o intriga complicata. Romanul

are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in

care se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje

principale, secundare, episodice )

Romanul "Nunta in cer", aparut in 1938 la Bucuresti, se inscrie in proza erosului si face parte

din literatura interbelica, Mircea Eliade ilustrand, o data in plus, mitul iubirii si motivul

cuplului ca tema unica a acestei scrieri. George Calinescu vorbea despre "gidismul" primelor

romane ale lui Eliade, in sensul ca tinerii eroi se inalta deasupra inhibitiei erotice, se revolta

impotriva normelor morale impuse de societate, indragostitii lui Mircea Eliade traiesc

experiente-limita, stabilesc relatii profund umane in zona erotica, sunt expansivi si descatusati

de prejudecati.

Mitul Androginului

Romanul erotic "Nunta in cer" de Mircea Eliade ilustreaza mitul Androginului (sau al

HermafrodituluI), celebru in Grecia antica si simbolizeaza ideea unitatii primordiale a fapturii

omenesti. Cuvantul "androgin" vine de la grecescul "aner, andros", care inseamna "barbat" st

de la grecescul "gyne", insemnand "femeie", sensul intregului cuvant fiind acela de "barbat-

femeie" ca fiinta unica. Androgin, personaj mitologic, era fiul lui Hermes, mesagerul

Olimpului si calauza a spiritelor catre moarte si al Afroditei, zeita frumusetii, a armoniei si a

dragostei care invinge orice piedici. Salmakis, nimfa lacului, s-a indragostit nebuneste de

frumosul Androgin, care o respinge. Cuprinsa de disperare, femeia l-a inlantuit cu bratele si a

refuzat sa se desprinda de trupul iubitului, implorandu-i pe zei sa-i uneasca pentru vecie intr-o

singura fiinta. Zeii se indupleca, dar noua faptura bisexuala era o fiinta perfecta, deoarece

unea forta barbateasca si farmecul feminin intr-o creatura exceptionala, ce rivaliza cu zeii

insisi. Zeus s-a opus alungarii din Olimp a acestei fiinte ideale si a pedepsit-o taind-o in doua

cu fulgerul sau, anulandu-i astfel perfectiunea. De atunci, cele doua jumatati au devenit fiinte

separate, barbatul si femeia, care alearga necontenit prin lume, cautandu-se unul pe celalalt.

Mitul Androginului este o legenda mitologica straveche, care explica, alegoric, atractia erotica

pe care o exercita - reciproc - barbatul si femeia. Dragostea ideala se implineste numai atunci

cand cele doua jumatati care se potrivesc perfect se regasesc, existand, in acest sens si o

sintagma proverbiala, aceea de a-ti afla "sufletul-pereche".

Mircea Eliade ilustreaza in acest roman erosul si mitul tt Androginului pentru a reface

unitatea si plenitudinea fiintei umane prin comuniune erotica, dorind sa reconstituie unitatea

primordiala a spiritului uman.

Semnificatia titlului

Iubirea perfecta inseamna predestinare, regasirea jumatatii-perecne, refacerea fapturii

primordiale unice (mitul AndroginuluI). Omul este dator sa caute marea iubire, sa se

pregateasca pentru ea ca sa fie demn si capabil de a face fata exigentelor pe care i le impune.

Comuniunea erotica este sinonima cu unirea deplina, desavarsita, in care se contopesc

barbatul si femeia. Ca ideal erotic, nunta vesnica este posibila numai in cer, unde sufletele se

impletesc in eternitate: "noi amandoi nu suntem din lumea asta, nu ne putem impotrivi

destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nunta"

Cei doi barbati nu rezista la incandescenta iubirii totale si sel prabusesc din cerul pasiunii,

ispasind fiecare in felul lui pacatul neputintei} Hasnas, resemnat, se recasatoreste in scopul

declarat de a avea urmasi, ian scriitorul Mavrodin refuza perpetuarea pentru a-si apara creatia

artistica.) Romanul este o confesiune lucida, ca o ispasire a nefericirii celui ce a fost] pedepsit

de a ramane singur.

Romanul "Nunta in cer" are un moto biblic din "Corinteni, I; 13,12": "Acum vedem ca prin

oglinda, in ghicitura, atunci insa, fata * catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi

cunoaste pe deplin", exprimand sugestiv ideologia prozei erotice a lui Mircea Eliade.

Romanul are o singura eroina feminina, Ileana, care intalneste doua versiuni erotice,

concretizate prin cei doi barbati ce par a fi in opozitie ideatica, deoarece unul doreste sa obtina

de la ea exact ceea ce respinsese celalalt. Fiecare dintre cei doi eroi isi povesteste experienta

erotica celuilalt, astfel fiecare dintre ei este, pe rand, personaj-narator.

Subiectul romanului este plasat in Bucurestiul de alta data, cadru des intalnit in opera literara

a lui Eliade, intrucat el considera ca "orice loc natal constituie o geografie sacra. Pentru cei

care l-au parasit, orasul copilariei si adolescentei devine totdeauna un oras mitic. Bucurestiul

este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile." (M. Eliade - "incercarea labirintului"-

1978).

Despre Bucurestiul prezent in proza lui Eliade, oras plin de semne misterioase, Eugen Simion

spune ca este un "adevarat centru initiatic", unde cuplurile de indragostiti sunt ipostaze ale

aceluias mit al Omului reintregit, unic si puternic, format din barbatul si femeia contopiti prin

iubire.

Primul personaj-narator este Andrei Mavrodin, care ii destainuie lui Hasnas conceptia sa

initiala despre iubire, cand credea ca "nici un barbat nu s-ar sacrifica pentru un amor", dar

atunci cand se indragosteste, la randul Iui, considera ca "e un destin () care decide, fara stirea

si in absenta noastra, pentru o viata intreaga". O intalnise pe Ileana in casa unui prieten

arhitect, relateaza Mavrodin, "intr-o zi cenusie de iarna, () 8 ianuarie; imi amintesc perfect

data". Ca si Allan, Mavrodin

J este un personaj lucid, dornic de a-si analiza cu minutiozitate starile, trece in revista toate

detaliile acelei dupa-amieze, cand, nimic nu prevestea viitoarea relatie erotica. Atunci cand ii

fusese prezentat, lui Mavrodin nu i s-a parut "prea frumoasa", cu "fruntea inalta si tamplele

usor arcuite", parul de un castaniu stins o faceau sa para "mai severa". Dar "ochii foarte mari

si nelamuriti, gura ei vasta, strivitoare" il impresioneaza puternic, desi intreaga ei infatisare ii

dadea un a*fde Maria sau Lucia, nicidecum nu semana cu numele pe care il avea, acela de

Ileana. Scriitor fiind, Mavrodin isi formase o viziune proprie despre personaje, crease "cutare

femeie" si-i relateaza acum lui Hasnas, cu o multime de detalii, impactul pe care 1-a avut

Ileana asupra lui, analizand gesturi, priviri, atitudini si de o parte si de alta. Desi el se astepta

ca ea sa-1 intrebe despre cartile lui, mai ales despre un roman de mare succes intitulat

"Tineretea Magdalenei", Ileana "nu citise nimic din tot ce publicasem

Personaj analitic, Mavrodin insista asupra detaliilor legate de prima lui intalnire cu Ileana,

deoarece "dragostea si tot ce poarta ea cu sine -suferinta, jertfa, rodire - mi se pare a fi inca

lucrul cel mai putin inteles si prea vag cunoscut", neputand determina exact momentul in care

se lasase prins de farmecul femeii, "vraja aceea fara inceput si fara timp", amintindu-si numai

,, de dansul acela nesfarsit". Setea personajului de a-si analiza trairile, de a identifica exact

momentul ivirii sentimentului de dragoste este definita convingator de el insusi, ca fiind o

boala "de a sti, de a intelege, de a identifica ceasul acela fara seaman al inecului". intre cei doi

ia nastere o iubire profunda, careia nu i se pot impotrivi: "noi amandoi nu suntem din lumea

asta, nu ne putem impotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o altfel de nunta".

Ileana ii marturiseste ca abia se vindecase de "o mare, unica dragoste", ca nu va mai putea

iubi, "mi-ar fi foarte greu sa mai iubesc vreodata, daca nu de-a dreptul imposibil" si in zadar

incearca Mavrodin sa afle amanunte, nu a reusit sa stie niciodata nimic despre marea ei

pasiune, "nici cine a fost iubitul ei, daca mai traieste, daca 1-a mai intalnit (). r>Iu izbuteam

insa sa aflu nimic. Zambea trista, umilita, sau imi cauta mana si mi-o saruta, sau incepea sa

rada, lasandu-ma sa banuiesc ca mi-a surprins mica mea stratagema. Am inteles tarziu ca de la

ea nu voi putea afla niciodata nimic." Singurul lucru pe care Andrei il descopera in trecutul ei

este faptul ca Ileana traise patru ani la Berlin, timp in care nu venise niciodata in tara.

Plecand pentru cateva zile in Moldova, in vizita la niste vechi prieteni, Mavrodin isi da seama

ca nu poate sta departe de Ileana, vorbeste numai despre ea, iar "noaptea aceea, petrecuta

departe de ea, a fost chinuitoare". Se surprinde indragostit si-si da seama ca "tot ce citisem in

carti si tot ce auzeam in povestiri despre nerabdarea frenetica pe care o au unii indragostiti in

calatorie, cand se apropie de gara iubitei, poate fi totusi reala". Se duce direct la ea acasa si

gaseste o femeie "obosita, ravasita, cu ochii absenti, rataciti (). Absenta mea o naruise".

Iubirea lor este reciproca, profunda, vulcanica: "Setea trupurilor noastre a fost greu de stins

atunci. () De mai multe ori am nadajduit ca la capatul rapirii aceleia vom intalni, impreuna

moartea. N-am stiut ca poate fi atat de ispititoare moartea, atat de cald - voluptate fara spasm,

beatitudine, fara strigare."*! Lucid si analitic, Mavrodin identifica in aceasta iubire totala

revelatia unirii, pe care o defineste ca pe o proprie regasire: "te regasesti pe tine in clipa cand

te pierzi". Redescoperirea sinelui prin iubire este euforica si nevoia lor de singuratate, de

izolare de restul lumii devine din ce in ce mai puternica ("asa cum se intampla intotdeauna

intr-o mare pasiune, m-am izolat cu desavarsire de lume"), iar pe la jumatatea lui februarie se

muta impreuna, acasa la Mavrodin.

Febra creatiei pune stapanire pe scriitorul din el si Mavrodin incepe o noua carte. Ea-1 simte

instrainat, "iar ai fugit de langa mine", dar nu-l intreaba niciodata despre subiectul romanului,

ii pregateste cafeaua, dar ■ nu-l mai simtea aproape, "parca ar fi incercat in nestire, sa

regaseasca mangaierea mea, sa se minta".

O intrebare stranie si neasteptata il suprinde pe Andrei, atunci cand Ileana il intreaba brusc

daca nu si-ar dori un copil. Structura lui de artist , respinge viata casnica, intrucat el considera

ca "artistul era blestemat sa > ramana singur, fara urmasi". Ileana ii explica nevoia de a avea

un fiu de la el, intrucat ea este "o simpla femeie". Nedumerirea lui diseca starile si

argumentele pentru care ea simte ca ii trebuie inca o fiinta umana ce ar putea interveni in

iubirea lor, despartind astfel perechea "desavarsita, creati unul pentru altul, meniti sa crestem

si sa murim impreuna. () Noi nu suntem o pereche din aceasta lume (). Destinul nostru nu se

implineste aici pe pamant. Noi ne-am cunoscut numai in dragoste. Dragostea e raiul nostru,

dragostea fara fruct."

Vacanta de Pasti au petrecut-o intr-un sat de munte si tristetea Ilenei este din ce in ce mai

evidenta, marturisindu-i la un moment dat: "Mi-e frica sa nu mor singura". Devine tot mai

nelinistita si are accese de disperare stranie, nelinisti si atitudini inexplicabile. intorsi la

Bucuresti, o zareste intamplator stand de vorba aprins cu "un tanar brun, inalt", pe care i-1

prezinta drept fratele sau. Mavrodin devine suspicios, "se prabusisera deodata toate

certitudinele si viata mea intreaga o simtii, in acea clipa, fara sens" si banuieste ca il insala, ca

se preface si ca povestea cu fratele "e destul de prost ticluita". Rusinandu-se de banuielile

sale, Mavrodin o acuza ca pastreaza asupra vietii ei o taina care poate da nastere la tot felul de

interpretari, cu speranta ca poate acum ea i-o va dezvalui. Ileana rezista insa tentatiei de

marturisire totala si-i spune numai ca fratele acesta este fiul mamei ei din a doua casatorie, ca

este un detracat si ca se vad foarte rar: "Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Eu n-

am nici un fel de trecut, nu mi-aduc aminte de nimic". Spirit framantat, nelinistit, Andrei

Mavrodin se chinuie cu intrebari insuportabile: "Asta inseamna ca viata ei dinainte a fost

cumplita, ca dragostea ei a fost dementa. De ce nu intalnesc nici un martor al trecutului ei?

Unde a trait, de n-a lasat nici un fel de urma?".

Fire dilematica, dominat de incertitudini, Mavrodin considera ca "in dragoste nici o

certitudine nu e definitiva, ca lucrul acela elementar - sentimentul ca esti iubit - trebuie

necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa totul in nebunie si

dezgust".

Dupa luni de zile, timp in care cei doi indragostiti traisera "intr-un extaz continuu" si simteau

ca unirea lor "e un miracol pe care numai cateva perechi l-au trait desavarsit in lume", fiind

intr-o vacanta in Italia, Mavrodin afla ca ea mai fusese la Venetia si o simte tulburata si

nelinistita, incapabila sa arate vreun interes pentru prezentul concret, de aceea hotaraste sa

paraseasca acele locuri pentru ca s-o scuteasca de chinul amintirilor ce continua sa ramana

pentru el o taina de nedezlegat.

intorsi la Bucuresti, Andrei continua sa scrie la romanul inceput, care insa nu prinde

consistenta, desi Ileana il incurajeaza acum, ii creeaza conditii de creatie, il sprijina in izolarea

necesara concentrarii, iar ea incepe sa invete limba italiana. Prietenii, cu care se intalneau

sporadic si intamplator se mira ca nu i-a mai aparut nici o carte, Ileana insasi are mustrari de

constiinta ca el n-a mai publicat nimic de cand sunt impreuna .

Mavrodin ii relateaza in continuare lui Hasnas incercarile lui disperate de a afla unde plecase

Ileana, ii descrie insomniile si deznadejdea de care suferise ingrozitor dupa ce fusese parasit

de femeia iubita, marturisindu-i ca toata iarna dusese "o viata de larva". Apoi se gandeste ca

daca termina cartea inceputa demult, poate ca Ileana o sa dea un semn de viata. Cartea a

aparut in luna mai starnind uimirea tuturor, era cu totul diferita de celelalte opere, nu parea

scrisa de Mavrodin, dar Ileana nu a aparut, nu a trimis nici o veste. Acum nu-1 mai interesa in

nici un fel nici povestea de iubire pe care o traise Ileana cu alt barbat inainte de a-l intalni pe

el, fiind convins ca femeia "nu va mai putea iubi vreodata" si indoin-du-se ca el insusi s-ar

mai putea indragosti de altcineva.

Andrei Mavrodin se hotaraste sa scrie povestea de iubire intr-un nou roman, pe care-1

intitulase "Nunta in cer", dar care pacatuia fata de adevar prin "neputinta oricarui artist de a se

marturisi omeneste, total, crestineste Ai sa citesti cartea asta si ai sa vezi cat de mult se

departeaza de tot ce ti-am povestit acum. Poate e mai frumoasa, dar atat", incheie el

marturisirea pe care o expusese in fata lui Barbu Hasnas.

Impresionat de experienta de iubire a lui Mavrodin, Barbu Hasnas simte nevoia sa-i

destainuiasca acestuia propria poveste de dragoste intamplata mai demult, cu "vreo opt-noua

ani" inainte, intrucat poate ca o sa-1 inspire intr-un viitor roman. Ceea ce-1 uimeste pe Hasnas

este faptul ca i se pare ca iubirea lui "seamana cu tot ce ti se povesteste despre dragoste. Dar

poate ca de data aceasta seamana intr-adevar".

Ca personaj-narator, Hasnas isi incepe povestea din vremea in care era un tanar student de 24

de ani si urma studii de inginerie in Franta, pentru care un unchi ii trimitea lunar o bursa

modesta, care-i ajungea "exact cat sa-mi duc zilele". Fiind pasionat de cariera de ofiter,

tanarul Hasnas se Inroleaza voluntar impreuna cu alti sutdenti romani din Franta, Intrucat

izbucnise primul razboi mondial. Urmeaza cateva luni o scoala militara si se intoarce pe front

sublocotenent, fiind decorat de doua ori pentru merite deosebite in lupta: "Ma obisnuisem cu

razboiul, ma obisnuisem foarte repede si cu gandul mortii. De altfel, nu ma legau prea multe

lucruri de viata. Eram orfan, nu aveam frati si singurul meu prieten, un coleg de la scoala,

murise in primul an de razboi. Eram fericit ca pot lupta ca ofiter in armata franceza". Dupa

intrarea Romaniei in razboi, Hasnas se intoarce in tara, fiind emotionat la gandul ca ar putea

muri pe pamantul strabun.

in anul 1917, tanarul ofiter se afla intr-un tren foarte aglomerat, care se pusese brusc in

miscare si o fetita de vreo 15 ani striga disperata, deoarece matusa ei ramasese pe peronul

garii. Hasnas o ajuta pe Lena sa coboare in gara de destinatie, o da in grija unui prieten care

lucra acolo. Peste o saptamana, afla de la acesta ca fetita fusese luata de un ofiter, care

spusese ca e varul ei.

intre timp, Hasnas isi mosteneste unchiul si devine un om bogat. La cei 30 de ani ai sai avea

avere, o bogata experienta de viata, nu se indragostise niciodata, ba mai mult, cu femeile era

"poate un cinic", avand o relatie amoroasa cu sotia unui deputat. Era prin 1924, cand

"eleganta si desfranarea Bucurestiului atinsesera culmi nemaipomenite". intr-o noapte,

prietena lui ii prezinta "o pasare rara", pe Lena, "ultima fecioara din secolul XIX!". Hasnas o

recunoaste pe fetita din tren si, intreband-o ce s-a intamplat dupa ce o lasase in gara, aceasta ii

spune ca a doua zi sosise si matusa ei, negand ca ar fi luat-o un var imbracat in uniforma de

ofiter, care, dupa ce ii pusese bagajele in trasura incepuse sa o sarute.

Tanara este cu totul deosebita fata de celelalte femei, "atat de sobra si atat de serioasa cum

arata" si nu parea "deloc la locul ei in aceasta casa, la aceasta ora mai ales". intreband-o pe

gazda cine este această tânără.

Hasnas afla ca este "un foarte mare mister" si nimeni din cei prezenti nu pare sa stie nimic

altceva despre ea. Hasnas o intalneste peste cateva zile pe Lena tot in casa prietenei sale,

Clody, iar peste alte 10 zile o zareste, surprins, in yagonul-restaurant al trenului care mergea

la Milano. Coboara

impreuna la Venetia, se plimba prin piata San Marco discutand despre experienta amoroasa a

barbatului, iar el ii marturiseste ca "n-am iubit niciodata", desi cunoscuse "destule femei",

ceea ce face ca Lena sa-1 compare cu Don Juan.

Hasnas ii evoca interlocutorului scena petrecuta la hotel in aceeasi seara. Lena parea total

absenta, "imi dadeam foarte bine seama ca nu

intelege ce se intampla cu ea, dar ii va fi peste putinta sa se apere, sa se trezeasca macar" si

Hasnas constata uimit ca "fusese, intr-adevar, fecioara; nici o mangaiere nu-i tulburase

oboseala sa inghetata". Femeia il privea mirata, "cu ochii ei mari arsi si nelamuriti". Daca la

inceput atitudinea lui fusese obisnuita, orgolioasa si nepasatoare fata de tanara pe care o

sedusese ("Era o fata tanara, frumoasa, inteligenta, care ma iubea si pe care o avusesem. Cam

atat. Nu ma gandeam la nimic altceva, nu banuiam altceva."), in ziua urmatoare Lena, cu ochii

stralucitori si cu fata

imbujorata, ii acorda - in gluma - cinci zile ca sa se indragosteasca de ea. Peste cateva zile,

marturiseste Hasnas, el era total schimbat, incurcat si timid, simtea cum "o nelamurita fericire

incepea sa ma cuprinda" si se surprinde declarand: "Cred ca m-am indragostit cu adevarat".

Aflandu-se la Nisa, un cunoscut il felicita pentru frumusetea logodnicei sale, el neaga cu

fermitate ("Nu suntem logoditi!"), apoi gandul acesta nu-i da pace si seara, la masa o intreaba

brusc: "Nu e asa ca vrei sa fii sotia mea?". Peste o luna s-au casatorit la Paris, avand ca

martori un cerc restrans de prieteni. intorsi la Bucuresti, scenele de gelozie se dezlantuie intre

cei doi, vechile relatii ale lui Hasnas declanseaza intre ei conflicte care le ameninta iubirea.

Desi era constient ca Lena ii era necesara "ca aerul, ca apa, ca lumina", Hasnas este uneori

exasperat, "indignat de casatoria aceasta, care ma apasa, sufocandu-ma", alteori este

melancolic, "dragostea aceasta nu ma facea intotdeauna fericit", simtind iubirea ca pe o boala

("Lena imi era necesara, asa cum sunt necesare anumite medicamente la un anumit fel de

boale.").

Femeia se schimbase si ea dupa casatorie, renuntase la multe preocupari care-i placusera

inainte, ca arta, muzica, dar nu putea deveni mondena, nu-i placeau vizitele, nu se putea

acomoda cu snobismul societatii bucurestene. Dupa vreo sase luni de la stabilirea lor in

Bucuresti, Hasnas ii destainuie unui prieten ca se simte nefericit, desi este convins ca "Lena

ma iubeste tot atat de mult pe cat o iubesc si eu", ca pentru el este prima oara cand iubeste cu

adevarat, ca intre ei "toate merg admirabil". La sugestia prietenului, "despartiti-va, atunci",

Hasnas isi recunoaste neputinta: "Nu pot. Ar fi mai cumplit sa traiesc fara ea. Acum, dupa ce-

am cunoscut-o, dupa ce ne-am indragostit unul de altul, nu mai e nimic de facut: trebuie sa

traim impreuna Pana la sfarsitul vietii". El constientizeaza ca dragostea lor este definitiva, ca

orice s-ar intampla nu se mai pot desparti, ca sunt legati unul de altul "pana la moarte, in

sensul concret al cuvantului", ca atata timp cat traieste ea, "fie ca esti sau nu esti indragostit,

fie ca vrea sau nu mai vrea iubita, te simti al ei, legat de ea, ursit ei". Atmosfera casniciei se

destinde apoi, relatia lor se relaxeaza, Hasnas se impacase "cu noua mea conditie, totul mi se

parea nu numai firesc, dar si necesar".

Dupa aniversarea celui de al treilea an de casatorie, cateva intamplari minore strica din nou

echilibrul casatoriei, ce parea instalat definitiv. Lena pierde piatra de la inel si acest lucru o

afecteaza peste masura. Hasnas este impresionat de voiosia zgomotoasa a unor tineri, ceea ce

il deprima, dandu-si seama ca se simte "trecut", ca s-a schimbat ceva in el: "simteam ca

trecuse ceva, un anumit timp, sau poate chiar cea mai frumoasa parte din tineretea mea. in

orice caz, pierdusem ceva fara sa bag de seama. Anumite lucruri nu le mai puteam face. Ce fel

de lucruri? Numi dadeam seama, nu puteam preciza nimic. Dar sentimentul acesta era ca imi

sunt interzise anumite lucruri. Si inca expresia aceasta: "interzise", e foarte vaga. Pentru ca,

uneori, mai poti avea sperante ca ai putea razbate si peste un lucru interzis; printr-o nebunie

oarecare sau printr-un mare noroc, sfarami hotarele lucrului interzis. Dar eu nu simteam asta.

Simteam ca anumite lucruri, pe care nu izbuteam sa le identific, au murit pentru mine; ca

orice as face, oricat m-ar ajuta norocul si viata, nu le voi mai putea intalni". Si brusc, se

surprinde spunandu-i Lenei: "Ma gandeam ca ar fi timpul sa avem un copil", simtindu-se

deodata coplesit de "setea obscura de a te naste din nou, nevoia unei compensatii in altcineva

decat tovarasa de iubire si de viata".

Analizandu-si starea de deznadejde de care era dominat, Hasnas regreta ca a lasat "sa treaca

atata timp, pe care nimeni nu mi-1 mai putea inapoia", gandindu-se cu disperarea neputintei la

faptul ca, daca ar fi avut un copil din primul an de casatorie, "acum as fi fost altfel, () as fi

simtit ca am pentru cine trai". Timpul s-a scurs ireversibil si el este apasat de "sentimentul

ireparabilului", mai ales ca-si da seama ca gandurile sotiei sale "nu se potriveau cu ale mele".

in seara aceea Lena nu a coborat la masa pretextand ca nu se simte bine, iar Hasnas a plecat la

club sa se distreze, lipsind - pentru prima data de la casatorie - o noapte intreaga de acasa.

intre cei doi soti se instalase o atmosfera tensionata, o gravitate rece. Lena pleaca de acasa si

spre miezul noptii Hasnas primeste de la ea o scrisoare, prin care ii spunea ca in noaptea aceea

va dormi la matusa ei, ca a doua zi il va vizita un avocat, ca ii multumeste pentru fericirea pe

care i-a daruit-o in acesti trei ani: "Era o scrisoare de adio, pe care, sunt sigur, o incepuse de

mai multe ori, ca sa nu para prea patetica si, in acelasi timp, sa ramana destul de prietenoasa".

Hasnas s-a dus imediat dupa ea si a gasit-o "foarte obosita, cu figura aspra, opaca", sperand

intr-o impacare. Ea ramane, insa, inflexibila, el se incranceneaza si hotaraste brusc: "Ne

despartim! Era si timpul, de altfel". Are impresia ca decizia Iui se bazeaza pe principii morale

solide, ca despartirea se produsese numai pentru ca ea nu voia "sa aiba copii", iar pentru el

"lucrul acesta e o datorie sacra".

Suferinta lui este de neinchipuit si timpul nu-i amelioreaza disperarea, dimpotriva, "dorul meu

de Lena crescuse iarasi ca in cele dintai luni ale dragostei noastre". Orgoliul il impiedica sa

mai faca o incercare de impacare cu sotia sa, desi aflase de la un prieten care o intalnise ca "si

ea sufera cumplit si ca ajunsese de nerecunoscut". Aflat la Paris, Hasnas afla ca murise

matusa Lenei, ii trimite o telegrama de condoleante si ea ii multumeste "printr-o simpla carte

de vizita, cu numele ei de fata", semn ca divortul se terminase.

Abia acum Hasnas intelege cu durere ca Lena nu-i mai apartine si simte ca "viata mea a ratat

intr-un lamentabil naufragiu", coplesit definitiv de "sentimentul propriului tau naufragiu".

intors la Bucuresti dupa cateva luni, Hasnas este dornic sa afle amanunte despre viata Lenei,

dar nimeni nu mai stia nimic despre ea, se izolase complet. intr-o dimineata el se duce s-o

vada, o gaseste emotionata si trista, dar constata cu amaraciune ca nimic nu mai putea construi

intre ei o punte de legatura.

Confesiunea lui Hasnas are Ioc dupa opt ani de la intamplarile relatate, asadar in timp

subiectiv, declansate fiind de memorie involuntara afectiva, desi "memoria pasionala nu e o

calitate barbateasca": "E drept, mi-aduceam mereu aminte ca am iubit, ca singura femeie pe

care o iubisem cu adevarat a fost Lena. Amanuntul acesta nu I-am putut niciodata uita: ca am

cunoscut dragostea si ca toate aventurile in care ma implicam nu erau decat episoade

trecatoare".

Gidismul despre care vorbeste critica literara este evident, timpul avand aici doua valente: una

obiectiva - aceea in care s-au manifestat sentimentele de iubire in mod direct - si una

subiectiva - aceea care evoca aceste sentimente: "nu mai era o amintire a dragostei, intocmai

dupa cum pot spune ca imi amintesc, ca ma numesc Barbu Hasnas". Acum el este recasatorit,

are "doi baieti frumosi, care isi petrec vara impreuna cu mama lor in Elvetia". Considera si

acum, dupa atatia ani ca nu te intalnesti cu o asemenea dragoste decat o singura data in viata",

ca intensitatea unei astfel de iubiri "apartine intr-un anumit sens miracolului, de aceea si

apare, poate, atat de intamplator ()" si ca este "in putinta noastra sa realizam acest miracol"

desi "ne dam seama prea tarziu de el, ne dam intotdeauna seama prea tarziu".

Andrei Mavrodin si Barbu Hasnas venisera la cabana ca sa mearga la vanatoare si-i

marturisesc gazdei, care se arata uimit ca-i gasise treji, ca au stat de vorba toata noaptea si au

povestit "fiecare dragostele din tinerete". Mergand "tacuti si ganditori", Mavrodin intreaba

deodata cu glasul sugrumat de emotie: "Crezi ca Ileana mai traieste?" si amandoi simt ca nu.

in romanul "Nunta in cer" se manifesta ideea timpului subiectiv, ca influenta a lui Andre"

Gide, modalitate prin care naratorul relateaza fapte si intamplari petrecute candva, aduse in

prezent prin memorie involuntara sau afectiva si prezentate intr-o viziune subiectiva,

sentimentele, trairile fiind evocate dintr-un alt unghi de perceptie.

Ideea iubirii profunde este privita prin prisma celor doi eroi care-si rememoreaza, prin

confesiune, starile si sentimentele de dragoste asa cum le apar dupa o perioada mai scurta sau

mai lunga de timp. Interesant este faptul ca cele doua versiuni succesive ale idilei ar parea ca

stau in opozitie, deoarece fiecare dintre cei doi barbati pe care ii iubise femeia dorise sa obtina

de la ea exact ce respinsese celalalt. Barbu Hasnas voise copii, dintr-un instinct al perpetuarii,

inscriindu-se astfel in banalul realului cotidian, iar Andrei Mavrodin, scriitorul, avand

aspiratii spirituale, refuza femeii dorinta ei, simpla si umana de a avea copii. Totusi, cele doua

conceptii opuse ale eroilor se intalnesc in aceeasi iubire posesiva si patimasa fata de femeia de

care - fiecare dintre ei - se indragostise pe viata. De fiecare data, femeia gaseste forta

interioara de impotrivire, caci, de fiecare data, ea este cea care desface legatura, disparand

definitiv din viata lor si inchizandu-se enigmatic in sine.

Critica literara vorbeste despre manifestarea, in acest roman, a egolatriei (manie de a se

preocupa exagerat de propria persoana, supraestimare a valorii personale, egotism - n.n.)

masculine in doua versiuni succesive, acest fapt sugerand mania fiecaruia dintre.cei doi

barbati de a se preocupa exagerat de propria persoana, supraestimarea Trasaturile generale ale

prozei lui Vasile Voiculescu s-ar putea restrange in cateva idei:

- inspirarea din credinte populare, legate de domeniul acvatic;

- apa - ca motiv esential, simbolizand substanta primordiala germinativa a vietii;

- motivul femeii-peste, cu diferite simboluri in mitologia universala: nimfa in mitologia greco-

latina sau stima in mitologia autohtona; ca si ielele, stima canta vrajindu-i pe pescari, pe

corabieri, care, fascinati de muzica si de stralucirea ei, pornesc s-o caute si se ineaca;

- practici magice stravechi (magia neagra);

- totemul, ca stramos al tuturor vietuitoarelor din lume, este - in proza lui Voiculescu - pestele.

Totemul (ododemuL) reprezenta, in vremuri stravechi, un animal, o planta miraculoasa ori un

obiect sacru, considerate drept stramosi sau protectori ai unei colectivitati umane. Totemul a

constituit si o forma incipienta de manifestare a religiei.

"Arta nu are o patrie, fiind o patrie ea insasi" este sintetizarea crezului artistic, marturisit de

scriitorul Vasile Voiculescu, care se poate aseza ca emblema a triumfului sau literar.

 

text argumentativ simulare BAC-martie : dacă o o farsă poate avea sau nu consecințe grave

 

text argumentativ simulare BAC-martie : dacă o o farsă poate avea sau nu consecințe grave

 

  Farsa se caracterizează prin acțiuni fizice exagerate și repetate, exagerare a caracterelor sau situațiilor comice, absurde sau surprinzătoare. Personajele și dialogurile pot avea, din aceste motive, consecințe neașteptate.

   În opinia mea există unele farse,păcăleli amuzante, dar inofensive care includ acțiuni surpriză între prieteni, familie sau colegi. Scopul acestora este  distracția, umorul și crearea unor momente memorabile,dar au fost situații când totul a fost grav,neplăcut.

  În primul rând,cred că farsa sau  păcăleala poate indica, dorința de a evada din rutina zilnică.Aceste glume practice, adesea inofensive pot lua o întorsătură neașteptată și ironică și-atunci,sigur,pot fi urmări grave ,supărări,regrete,finalități nefericite,

E ca și cum ai ajuns într-un moment de curiozitate și dorești să vezi ceva altfel decât ce este firesc.Deseori organizată pentru divertisment,o farsă devine o reprezentație teatrală în care cei ce pun la cale păcăleală fac regie,devin actori ce se prefac naivi.

  Un exemplu elocvent este oferit de textul-suport(Mircea Micu,,Manuscrisul furat”) ce prezintă curiozitatea unor prieteni ai lui Marin Preda de a afla ce conține,,misterioasa geantă neagră”purtată cu grijă de acesta.Cu seriozitate cei doi amici ai lui Preda profită că acesta își caută cheia camerei,îi ascund servieta și fac un plan de a simula găsirea ei.Apariția servietei îl face pe scriitor recunoscător celor doi și bănuitor pentru un,,pompier”nedumerit.

    În al doilea rând, consider că sunt situații în care gluma depășește limita, cauzând spaimă sau neplăceri și raportându-mă la experiența personală am avut ocazia să asist la o farsă făcută de colegii dintr-o clasă alăturată care au părăsit sala de clasă,profesorul venit a fost intrigat și a reclamat situația directorului.Când cei doi au intrat în clasă,toți elevii așteptau respectuoși în picioare,i-au salutat și apoi și-au deschis,preocupați, caietele.Nimeni n-a fost sancționat,dar la sfârșitul anului profesorul a primit un plic cu o rugăminte:,,vă rugăm să ne iertați!”

  Așadar,este important ca farsele să nu cauzeze daune reale sau teamă, rămânând în zona de umor,iar singura modalitate de a ne apăra de farse este o precauție sporită. 

 

 

BAC—subiect de rezervă

SUBIECTUL I (50 de puncte)

Citeşte următorul fragment:

,,Am ajuns cu trenul într-o seară de toamnă. E o mică localitate minieră, unde lumea e obișnuită cu vizitatori străini. Casă arătoasă, iar în față un rând de dalii înalte, roșii, violete și galbene care, la lumina becului electric, arătau feeric. Soțul, funcționar public; ea, absolventă de liceu și un băiețaș de cinci ani și jumătate, care avea să fie prietenul meu. Mă cunoșteau din casa învățătoarei și știau că sunt unchiul lor din Bucovina. M-au primit prietenos ca pe o rudă despre care nu știau mare lucru [...]. La puțin timp după sosirea mea, stăpâna casei a căzut bolnavă și avea să zacă o lună și jumătate, îngrijită de medicul circumscripției locale. M-am oferit să duc eu gospodăria, aducându-mi aminte că, la mama acasă, deși copil încă, făcusem lucrul acesta cu îndemânare. Când părinții plecau la muncă, lăsau totul în seama mea, îngrijeam un frate și surorile mai mici, vedeam de orătănii* spre bucuria mamei [...]. Întâia grijă era să pregătesc hrana porcilor, fierbând cartofii, dozând cantitatea de urluială*, răcind fiertura, fiindcă nu te jucai cu foamea furibundă a indivizilor acestora, care altfel și-ar fi ars gâtlejul. Apoi aruncam grăunțele la păsări, căci, dacă n-o făceam la timp, năvăleau peste mine în bucătărie. Fierbeam laptele și pregăteam cafeaua. Laptele e cel mai hoț aliment; te pândește cum nu ești atent, sare din oală spumegând și s-aruncă în foc ca un călugăr budist. Se scula băiețașul [...]. Eram o atracție pentru el, fiindcă aveam o barbă căruntă și o lulea grozavă, cum nu mai avea nimeni în sat. Îl puneam în rânduială și luam împreună micul-dejun. Tata pleca prea de dimineață. Era foarte dificil la masă. Ca mulți copii de vârsta lui, nu voia să mănânce. Atunci a trebuit să mâncăm în joacă. Toate numele politice le cunoștea și toate personagiile din cărțile ce i se citiseră. Îl luam pe genunchi și-i spuneam: Acum mâncăm pe Roosevelt, acum mâncăm pe Churchill [...]. Îi mânca pe toți cu unt și marmeladă de măceșe pe pâine și cafea cu lapte. De unde mai înainte aceste delicii erau fade, că nu merita să pună gurița pe ele, acum, condimentate cu celebrități, aveau un gust extraordinar, spre hazul părinților. [...] După asta, cu hârtie și creion, mergeam la bolnavă, stabileam meniul zilei și scriam amănunțit cum se prepară fiecare mâncare. Cum multe le știam, n-am greșit mai niciodată. Am descoperit că vocația mea adevărată era aceea de bucătar. [...] Bineînțeles, asistentul meu în noua meserie, care îmi plăcea, și colaboratorul meu la bucătărie era băiețașul, nelipsit de lângă mine. La masă, ne simțeam obligați ca noi să mâncăm mai cu poftă bunătățile pregătite de amândoi. Mai avea și alte cusururi băiețașul. În vecinătate, nu era niciun copil de seama lui cu care să se joace. Și cum duduia de energie și cum n-avea ce face cu ea, o ștergea de-acasă și colinda prin tot satul, fără să spună când și unde a plecat. Deștept foc și umblăreț, toată lumea îl cunoștea. Părinții nu înțelegeau acest vagabondaj. Tatăl n-avea timp să se ocupe de el, deși amândoi îl adorau. Pe maică-sa, dispariția lui în necunoscut o băga în groază. Doamne ferește, cine știe ce putea să i se întâmple.”

         (Nichifor Crainic, Pribeag în țara mea. Sub mască. Memorii. 23 august 1944 – 24 mai 1947)

*orătănii – păsări de curte

*urluială – boabe de cereale măcinate și întrebuințate ca hrană pentru animale

A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerinţe cu privire la textul dat.

1. Indică sensul din text al cuvântului arătoasă și al secvenței băga în groază. 6 puncte

                                                                   frumoasă:                        înspăimânta

2. Menționează vocația pe care și-o descoperă Nichifor Crainic în timpul șederii la familia care îl găzduiește, utilizând informaţiile din textul dat. 6 puncte 

                             vocația de bucătar

3. Precizează reacția părinților la schimbarea comportamentului copilului la micul-dejun, justificându-ți răspunsul cu o secvență semnificativă din text. 6 puncte

                             se amuză ,, Spre hazul părinților”

4. Explică un motiv pentru care băiatul obișnuiește să plece de acasă. 6 puncte

                                lipsa partenerilor de joacă

5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o trăsătură morală a lui Nichifor Crainic, aşa cum reiese din textul dat.

                                 altruism, hărnicie

B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă experiențele din copilărie influențează sau nu comportamentul unei persoane, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul Pribeag în țara mea. Sub mască. Memorii. 23 august 1944 – 24 mai 1947 de Nichifor Crainic, cât și la experiența personală sau culturală. 20 de pct

 În opinia mea cred că experiențele din copilărie ne marchează viața de adult, fie că suntem sau nu conștienți de acest lucru. Cu cât realizăm mai bine influența pe care o are copilăria asupra vieții noastre, cu atât vom reuși să trecem mai ușor peste anumite blocaje interioare.

 În primul rând,am citit cum că specialiştii consideră că succesul unui copil poate fi perceput chiar de la grădiniță, observând maniera sa de socializare și reacționare la diverși stimuli. Deci, cu siguranță, există o legătură între ce am trăit în copilărie și adulții care devenim.

Într-o măsură mai mică sau mai mare, toți suntem influențați de felul în care s-a desfăşurat perioada copilăriei. Cert e faptul că, dacă am trecut printr-o experiență negativă, nu înseamnă că aceasta trebuie să ne marcheze pentru tot restul vieții. Majoritatea adulților au puterea de a accepta, a ierta și de a trece peste o copilărie mai puțin fericită. Dar, evident, nu toată lumea reuşeşte să o facă fără ajutor de specialitate. 

 În al doilea rând,relațiile pe care le ai, stilul de viață, alimentația și mentalitatea de adult sunt influențate, conștient sau inconștient, de experiențele noastre din copilărie. În timp ce experiențele din copilărie joacă un rol important, este important să se recunoască și rolul factorilor genetici și de mediu. Acestea interacționează pentru a influența dezvoltarea și comportamentul unei persoane.Astfel,autorul din textul 1 a folosit experiențele sale din copilărie când,, părinții plecau la muncă, lăsau totul în seama mea, îngrijeam un frate și surorile mai mici, vedeam de orătănii spre bucuria mamei”,experiență care i-a fost folositoare mai târziu și a fost de folos unei femei bolnave și copilului acesteia.

 În concluzie,deşi avem o copilărie diferită, putem spune cu certitudine că experiențele din acea perioadă ne influențează direct personalitatea și comportamentul. Dacă în copilăria sa persoana nu a avut un mediu stabil, unde să se simtă în siguranță cu cei din jurul său, la maturitate îi va fi greu să aibă încredere în oameni și să construiască relații sănătoase.

SUBIECTUL al II-lea (10 puncte)

 Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea poetică și mijloacele artistice.

,,Copilărie crudă, tot raiul tău uitat:

Un car purtând recolta grădinilor în el,

Re’nvii deplină iarăși, ca-n arcul de oțel

Al unui orologiu stârnind, când sferturi bat,

Un timp ce nu-l încape cadranul său rotat.

Imagini migratoare, în stol foșnind aripi,

Întoarse dintr-al undei fior în ochiul clar,

Cum steaua roabă pietrei se mântuie-n amnar,

Fiți doar secunda primă ce, ștearsă de pe chip,

 Egal se contopește în ceasul de nisip.”

                                                     (Miron Radu Paraschivescu, Copilărie)

Poezia,,Copilărie”scrisă de Miron Radu Paraschivescu este un text liric în care se exprimă, în mod direct, sentimente de nostalgie generate de trecerea timpului copilăriei cu,, raiul tău uitat.”

Tema poeziei este trecerea timpului așa cum reiese din prezența elementelor din câmpul lexical al timpului,, un timp ce nu-l încape; secunda primă;orologiu;sferturi; ceasul de nisip.”

Discursul liric este unul adresat:,, copilărie crudă ;raiul tău”; eul liric transmițând dorința de a reînvia anii copilăriei,un rai cu imagini ,,migratoare”,trecătoare,nestatornice, natura efemeră a vieții.

Sentimentele care se degajă din text sunt de regret, melancolie, eul liric aflându-se în ipostaza  nostalgicului,ce rememorează,,imagini migratoare, în stol foșnind aripi”, timpul cunoaşterii, al imaginaţiei,libertății,dar este un timp ce trece fără a se întoarce.

Textul poetic este dominat de expresivitate, aceasta realizându-se prin intermediul figurilor de stil și a imaginilor artistice. Astfel, prin intermediul epitetului:,,copilărie crudă;cadranul rotat;ochiul clar”;metafore:,,steaua roabă pietrei se mântuie-n amnar ”se face trimitere la timpul minunat al copilăriei care se dorește revenit,, ca-n arcul de oțel”, simbol al echilibrului,al unui  timp ce nu mai poate fi cuprins în momentul unei rotiri continue.Imaginile copilăriei sunt trecătoare,fără a mai reveni precum mișcarea,, ceasul de nisip”,clepsidra,curgerea implacabilă a timpului.

Întregul mesaj poetic, cu ajutorul mijloacelor artistice, are capacitatea de a exprima încărcătură afectivă a dorinței de răsturnare a timpului.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

 Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități de construcție a unui personaj într-un roman interbelic studiat.

Personaje :Camil Petrescu :„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”; MIhail Sadoveanu: „Baltagul”; George Călinescu :„Enigma Otiliei”

Romanul ,,Baltagul'”este un ,,adevarat poem al naturii si al sufletului omului o ,,Mioriță”de dimensiuni mari-G. Călinescu. Romanul ilustreaza lumea arhaica a satului romanesc, sufletul taranului moldovean ca pastrator al traditiilor stramosesti si al specificului national , cu un mod propriu de a simti, de a gandi si de a reactiona in fata problemelor cruciale ale vietii.

Romanul ramane o scriere memorabila nu numai continutul si multitudinea semnificatiilor sale, ci si prin personalele lui, intre care un loc aparte il ocupa Vitoria Lipan, Nechifor Lipan si Gheorghita, fiul lor.

Eroina principala, Vitoria Lipan este cea care da sensul intregului roman, care devine romanul unui suflet de munteanca ce nu se da in laturi de la greutati. Ea este figura reprezentativa de erou popular, deoarece intruneste calitatile fundamentale ale omului de la tara, in care se inscrie cultul pentru adevar si dreptate.

Portretul fizic, sumar, reiese din caracterizarea directa. Vitoria Lipan cucereste prin frumusetea si farmecul ei fizic, fiindca la cei aproape patruzeci de ani ai sai ,,ochii ei caprii in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului'”erau inca frumosi. Scriitorul se opreste asupra trasaturilor care sugereaza zbuciumul ei interior: ,,privirea ei era dusa departe, semn al gandurilor in care era adancita si care o copleseau .” Femeia avea o frumusete neobisnuita in privire: ,,ochii ei luceau ce intr-o usoara ceata in dosul genelor lungi si rasfrante in carligase.” Infatisarea Vitoriei ilustreaza ingrijorarea pentru tacerea sotului si prefigureaza zbuciumul sufletesc ce o va stapani si o va macina pana ce-i va descoperi si-i va pedepsi pa ucigasi.

Femeia este foarte nelinistita si se autoizoleaza de lumea din jur: ,,in singuratatea ei, femeia cerca sa ajunga la el”. Prin caracterizarea indirecta, M. Sadoveanu ne dezvaluie starile sufletesti si trasaturile de caracter ale eroinei, care reies din faptele, gesturile si vorbele ei.

Vitoria Lipan este o gospodina harnica si priceputa , avand grijile unei gospodarii ,,cu multe acareturi” si conducand-o ,,cu strasnicie”,mai ales ca sotul este adeseori plecat. Astfel, ea stie ce produse mai are de vanzare, se tocmeste cu iscusinta de negustor cu cei care vin sa cumpere sau mergea ea insasi la campie, unde vindea produse.

Ordonata si meticuloasa, cu un deosebit simt practic, inainte de plecare pe drumurile cautarii lui Nechifor, ea oranduieste totul cu o abilitate si cu o exactitate remarcabile. Intreprinzatoare si prevazatoare, vinde produsele si duce peste noapte banii la preot, pentru a nu fi pradata. Constienta de pericolele care ii pandesc pe drum, ii face lui Gheorghita un baltag, pe care il sfinteste preotul, iar pentru sine ia pusca s-o foloseasca la nevoie..

Vitoria este o femeie credincioasa, respecta obiceiurile stramosesti: inainte de a pleca, se consulta cu preotul, merge la manastire, unde se roaga pentru sotul ei, tine post 12 vineri, se spovedeste si se impartaseste sau face daruri bisericii. In drumul ei intalneste o cumetrie si o nunta si de fiecare data respecta traditia: face daruri copilului nou- născut, ureaza cele de cuviinta mirilor, asa cum indeplineste toate cele crestinesti pentru inmormantarea si pomenirea sotului.

Pe de alta parte,este superstitioasa,caci ea crede in vise si in semnele vremii, pe care stie sa le interpreteze, crede in descantece si vraji. De aceea, nu uita sa mearga la baba Maranda, vrajitoarea, pentru a afla despre sotul ei. Visul in care acesta apare intors cu spatele, trecand peste o apa neagra si cantecul cocosului slobozit o singura data cu pliscul intors catre poarta, o obsedeaza si ii dau certitudinea ca barbatul ei nu se mai intoarce, pentru ca a fost ucis.

Mama a doi copii, Minodora si Gheorghita, vegheaza cu grija si dragoste asupra formarii lor pentru viata. In relatia cu ei se dovedeste toleranta cu baiatul pentru ca il vede sfios si nesigur. Ea il apara si-l ocroteste, stiind ca el este singurul ei sprijin. Cu multa rabdare si grija , ea il pregateste nu numai pentru drumul pana la Dorna, ci si pentru viata, dezvaluindu-i responsabilitatile ca barbat.

Cu Minodora este mai aspra, mai neinduratoare pentru ca vrea sa o educe in spiritul traditiei, pornind de la imbracaminte, preocupari, comportament .

Eroina impresioneaza prin luciditate si stapanire de sine, calitate pe care si-o manifesta in diverse imprejurari: reuseste sa-l convinga pe Gheorghita de necesitatea plecarii spunandu-i ca',,jucariile au stat. De acu sa te arati barbat. Eu n-am alt sprijin si am nevoie de bratul tau.” Culege cu abilitate informatii de la cei din jur, pe care ii trage de limba, caci dovedeste o mare pricepere in descifrarea sufletului oamenilor. Uneori, cuvintele ei sunt adevarate maxime:,,Eu te citesc pe tine, macar ca nu stiu carte. Cine nu cearca nu izbuteste.” Uneori este ironica:,,Sa nu uiti sa mananci, ca sa nu-ti slabeasca puterile'”ii spune lui Mitrea, argat nu prea vrednic. Celui care nu ii da relatii ii spune:,, Se vede ca pe aici nu e loc de popas.”

Femeia dovedeste tenacitate , darzenie si vointa de neinfrant , deoarece nu renunta si-si va realiza dorinta de a descoperi adevarul despre sotul sau. Astfel, spiritul justitiar invinge.

Axa fundamentala a sufletului femeii o constituie insa dragostea si credinta fata de sot, Nechifor, centrul universului ei:',,Asa ii fusese drag in tinereta, asa ii era drag si acum.” Iubirea ei statornica o face sa se ingrijoreze pentru intarzierea acestuia Din dragoste pentru sot izvoraste si setea de viata a muntencei, sete care devine coplesitoare odata cu venirea primaverii. Ea comunica, parca, pe căi nestiute cu elementele naturii, care o indruma pe calea cea buna. Buna cunoscatoare a mersului lumii in care traieste , stie drumurile turmelor, locurile de popas, tot ritualul vietii oierilor dictat de rotatia anotimpurilor si simte ca intarzierea prelungita a lui Lipan nu este justificata.

Munteanca ii uimeste pe toti prin insusirile ei deosebite si de aceea si celelalte personaje ii evidentiaza calitatile:,,Mama asta este fermecatoare, cunoaste gandul omului.”Vitoria Lipan este un personaj complex. G. Călinescu o considera un ,,Hamlet feminin”, iar Perpessicius ca ,,un aspru caracter, de o vointa aproape salbatica, aproape neomeneasca.”

De remarcat este diversitatea procedeelor de caracterizare: directa , prin descriere, prin parerile celorlalte personaje sau indirecta, prin faptele, atitudinea personajului, prin relatia sa cu celelalte personaje. De asemenea, trasaturile morale reies din felul de a vorbi, din modul de a se imbraca. Sadoveanu pune personajul in anumite situatii limita, il incadreaza intr-un mediu social sau il raporteaza la natura inconjuratoare.

Nu impresioneaza la Sadoveanu doar bogatia lexicala, ci si farmecul unic al frazei, frumusetea rara a inlantuirii secventelor povestirii. Autorul fructifica toate posibilitatile de comunicare ale cuvintelor care, puse in anumite contexte, isi sporesc sensurile:Vitoria i se adreseaza lui Gheorghita ,,lepadandu-i o porunca”,pârâul Tarcaului,,fulgera de vale.”Cand face aluzie la baltag, furia lui Bogza este redata prin multe verbe ('da', 'vorbi').

Sadoveanu foloseste cu abilitate stilurile direct si cel indirect liber, pune personajele in situatii diverse, facandu-le sa vorbeasca, sa gandeasca, sa ia atitudine, sa exprime pareri, conceptii. Personajele devin astfel viabile, miscandu-se firesc intr-un univers al lor, care este lumea satului de munte. Atmosfera patriarhala, culoarea locala sunt realizate cu ajutorul unor arhaisme sau regionalisme:,,șindriliță, boci, oleacă,costei.”

Vitori Lipan ramane un personaj memorabil in literatura romana prin calitatile sale exceptionale,prin simbolurile pe care le poarta.

 

BAC--text argumentativ: Înfățișarea unei persoane poate influența sau nu succesul acesteia

 

Succesul reprezintă o stare de împlinire obținută prin atingerea unor obiective semnificative, oferind satisfacție interioară și contribuții pozitive. În opinia mea, înfățișarea unei persoane nu poate influența succesul acesteia, fiind un element mai puțin relevant față de abilități și valori.

   În primul rând, caracterul, carisma și abilitățile de comunicare surclasează aspectul fizic în ceea ce privește obținerea succesului. Concret, pentru persoanele care interacționează cu publicul, modul în care livrează mesajul și conexiunea pe care o creează cu audiența sunt mult mai apreciate decât înfățișarea. Un exemplu valoros se relevă în textul-suport, care îl prezintă pe Vasile Pârvan, un profesor ilustru, „și un foarte bun vorbitor, și un excepțional om de știință”. În pofida faptului că se autocaracterizează drept „un om cu înfățișare modestă, mic de stat”, Vasile Pârvan câștigă aprecierea publicului prin erudiție și talent oratoric, dar și prin autenticitate. Discursul său este marcat de umor și autoironie, pe care le utilizează drept mod de conexiune cu publicul, pentru a proiecta naturalețe. În acest spirit, spune despre numele său că înseamnă „mic, biet… fără o înfățișare arătoasă”, iar umorul și carisma sunt răsplătite de public printr-un „ropot de aplauze pornite din suflet”. Astfel, autenticitatea și naturalețea unui orator sunt cele care asigură succesul, nu înfățișarea.

   În al doilea rând, în domeniul științific, succesul nu este corelat cu aspectul fizic, întrucât creațiile, descoperirile și studiile sunt separate de imaginea personală a creatorului. În sfera academică, valoarea este transmisă prin idei, opere sau descoperiri fundamentale, care se impun independent de chipul sau trupul persoanei care se află în spatele acestora. Un exemplu elocvent este reliefat de George Emil Palade, biolog, medic și om de știință. Fiind laureat al Premiului Nobel, acesta a cunoscut o formă remarcabilă de succes profesional, care nu a fost influențată de înfățișare, ci de contribuțiile științifice revoluționare în domeniul biologiei celulare. Valoarea și succesul său au fost definite prin descoperirile sale, prin calitatea și originalitatea muncii sale, publicul raportându-se la rezultatele sale remarcabile, nu la apariția fizică. Astfel, succesul nu depinde de imaginea pe care cercetătorul o afișează, ci de schimbările majore pe care le proiectează prin eforturile sale, demonstrând că, în anumite domenii, aspectul fizic devine irelevant în fața activității.

  În concluzie, înfățișarea nu condiționează succesul, fiind surclasată de abilitățile de comunicare, carisma, munca susținută și reușitele notabile ale individului."

HARAP ALB--caracterizare

Epoca Marilor Clasici instituie o direcție autentică și valoroasă literaturii române, dezvăluind patru viziuni unice, prin intermediul celor patru autori canonici vizați: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă.

 Dintre aceștia, Ion Creangă își asumă rolul de creator al basmului, unic în literatură prin simbioza dintre etică și estetică. Operă de referință a epocii, „Povestea lui Harap-Alb” aparține speciei basmului, fiind emblematică pentru viziunea despre lume a prozatorului.

Prezentând confruntarea dintre personajele reale și cele ireale, ce creează un savuros conflict moral, opera și-l alege drept protagonist pe Harap-Alb, eroul atipic de basm. Traseul său inițiatic este cel care oferă operei statutul de bildungsroman."

Statutul social al protagonistului cunoaște modificări esențiale. Inițial, acesta își asumă un statut privilegiat, fiind fiu de crai, mezin într-o familie distinsă. Ulterior, demonstrând naivitate, acesta este păcălit de Spân, acceptă să coboare în fântână și primește statutul de slugă. Intervine schimbarea identității, acesta fiind momentul în care primește numele de Harap-Alb. În final, odată cu moartea și învirea protagonistului, jurământul se destramă. Conform modelului utopic asumat de basm, acesta cunoaște evoluție socială, primind „binecuvântare (…) și împărăția totodată”, completate de împlinirea poveștii de iubire.

Prin focalizare asupra statutului moral și psihologic, se remarcă faptul că personajul învață constant din propriile greșeli și progresează. La începutul bildungsromanului, acesta își asumă statutul de neofit, este neîncrezător în forțele proprii, naiv, timid. Suferă din cauza cuvintelor aspre ale craiului, această stare fiind cea care generează determinarea de a reuși. Deoarece nu distinge adevărul de minciună și nu poate privi dincolo de aparențe, devine victima Spânului, simbol al vicleniei, plasat în antiteză. Odată cu treptele de maturizare parcurse, protagonistul devine inițiat, înțelept, pregătit pe deplin să stăpânească împărăția.

În construcția sa, Harap-Alb ilustrează și o particularitate realistă. Deși specia basmului implică adesea o imagine idealizată a personajului principal, textul studiat face excepție. Harap-Alb se dezvăluie drept erou atipic, fiind construit realist, fără însușiri supranaturale. Portretul său include atât calități, precum bunătatea și perseverența, cât și defecte, precum naivitatea, evidentă în relația cu Spânul.

Trăsătura de caracter definitorie a personajului ales este EMPATIA ,adică bunătatea/naivitatea, evidențiată de cele două scene semnificative selectate: întâlnirea cu Sfânta Duminică și întâlnirea cu Spânul."

O primă scenă definitorie pentru destinul eroului este reprezentată de dialogul dintre fiul de crai și baba „gârbovă de bătrânețe”, care se dovedește a fi, de fapt, Sfânta Duminică. Mezinul „scoate atunci un ban” și o miluiește, dovedindu-și empatia. Bătrâna reprezintă personajul mistagog, maestrul spiritual al eroului, călăuzindu-i pașii prin indicațiile sale. Aceasta anticipează evoluția protagonistului: „Fecior de crai, vedea-te-aș împărat! (…) Puțin mai este, și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pământului așa de iubit, de slăvit și de puternic”. Sfatul babei activează prezența obiectelor magice, elemente specifice basmului: „du-te la tată-tău și cere să-ți dea calul, armele și hainele cu care a fost el mire”. Aceste obiecte vor deveni talismanele mezinului, stabilind legătura dintre generații. Calul se supune și el motivului dublului, inițial apare drept „o răpciugă de cal (…) de-i numărai coastele”, apoi „se și scutură de trei ori”, devenind apoi cel mai frumos „mânzoc”.

O altă scenă cu valoare de simbol este cea a întâlnirii cu Spânul, în spațiul mitic al pădurii labirintice. Rătăcindu-se, eroul îl acceptă pe al „treilea spân”, fiind „boboc în felul său la trebi de aieste”. Empatic, convins de discursul spânului și de nevinovăția acestuia, îl tocmește și îi oferă plosca, fără a intui primejdia. Naivitatea sa indică o doză periculoasă de încredere, dar și o lipsă de experiență, motivată de vârstă: „se bagă-n fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Acest moment este considerat un rău necesar maturizării, un prag esențial al devenirii. Se reliefează conflictul exterior, acea confruntare basmică dintre bine și rău, definitorie pentru scenariul narativ. Se remarcă motivul literar al fântânii, protagonistul fiind păcălit să coboare acolo și să își schimbe identitatea, fiind rebotezat cu numele de Harap-Alb și devenind sclavul Spânului. Jurământul are loc sub „ascuțișul paloșului”, unde schimbul de roluri dintre cele două personaje se stabilește „până când îi muri și iar îi învia”. Scena ilustrează victoria provizorie a răului, dar și onestitatea eroului.

Un prim element semnificativ pentru construcția protagonistului este redat de titlu, ce fixează statutul de personaj eponim. „Povestea” evidențiază motivul literar al călătoriei, dar și maturizarea eroului. Termenul marchează și caracterul de bildungsroman al operei, aceasta prezentând evoluţia personajului principal de ipostaza de neofit la cea de inițiat. Având valoarea unui oximoron, substantivul propriu „Harap-Alb” se compune din „Harap”, însemnând slugă de culoare neagră, și culoarea albă, ce sugerează puritatea și caracterul nobil. Acesta desemnează numele dobândit după încălcarea sfatului părintesc și ilustrează faptul că protagonistul va oscila între bine și rău. Identitatea inițială, cea de fiu de crai, va fi înlocuită de cea de slugă al Spânului, sugerând o involuție socială, dublată, însă, de o evoluție morală. Titlul devine și anticipare a tematicii asumate de text, reliefată prioritar de confruntarea dintre bine și rău, condiția eroului, inițierea, destinul, impactul întâlnirii, iubirea, prietenia, familia. Astfel, se fixează atât călătoria inițiatică a eroului, cât și dubla sa identitate.

Un alt element semnificativ în construcția personajului eponim este reprezentat de conflict, ce declanșează tranziția de la statutul de neofit la cel de inițiat. Conflictul exterior este de tip etic și se stabilește prioritar în relația cu Spânul, fixând lupta dintre bine și rău, fundamentală în specia basmului. Antagonistul este considerat „piatră de poticnire”, însă și „piatră de temelie”, confruntarea cu acesta reprezentând o condiție necesară pentru dobândirea înțelepciunii. Finalul acestui conflict este reprezentat de anularea jurământului prin moartea și învierea simbolică a protagonistului. Conflictul exterior este dublat de cel interior – pe parcursul călătoriei, fiul de crai se confruntă cu presiunea de a se dovedi vrednic de împărăție, fiind nesigur, naiv și ușor de influențat. Lupta interioară se remarcă în ezitările sale, care se rezolvă treptat, odată cu acceptarea probelor și înfruntarea pericolelor, culminând cu încoronarea ca împărat. Astfel, conflictul interior este esențial pentru conturarea temei maturizării și a formării eroului."

 „Povestea lui Harap-Alb” generează un basm al ființei, în care jovialitatea și dinamismul se împletesc, expunând călătoria inițiatică a fiului de crai. Personaj memorabil, Harap-Alb ilustrează eroul atipic de basm, umanizat de calități precum bunătatea și curajul, dar și de defecte, fiind surprins în proces de maturizare.

 

BAC 2025 IUNIE=subiect

SUBIECTUL I (50 de puncte)

 Citește următorul fragment:

,, Era în anul universitar 1926-1927, prin octombrie, la Facultatea de Filozofie și Litere din București. Toți profesorii începuseră să-și inaugureze cursurile și, la unii dintre ei, sălile erau pline până la refuz. Cea mai mare afluență o găseai la cursurile lui N. Iorga, Vasile Pârvan, Mihail Dragomirescu, C.C. Giurescu, Charles Drouhet, Ovid Densusianu și I. Aurel Candrea; la unii, pentru talentul oratoric; la alții, pentru știința pură, iar la cei din a treia categorie, și pentru oratorie, și pentru știință. Profesorul Vasile Pârvan, care preda „Arheologia”, era și un foarte bun vorbitor, și un excepțional om de știință [...]. La deschiderea cursului său, sala „Odobescu” era ticsită nu numai de studenți, ci și de îndrăgostiții de rara măiestrie a profesorului de a prezenta arheologia, cu un neîntrecut farmec poetic. [...] În sală stăpânea rumoarea obișnuită în toate sălile de conferințe în asemenea ocazii. Lumea își împărtășește păreri, face aprecieri, caracterizări și pronosticuri, nu se poate abține să nu vorbească și este firesc să fie așa. Deodată, orice șoaptă încetă brusc și asistența se ridică în picioare, începând să aplaude. La început n-am putut zări pe nimeni. Soarele de toamnă, în crepuscul, străbătea palid și delicat pe ferestrele largi ale sălii de curs, prefirându-și ultimele raze [...]. Părea o aureolă estompată, care totuși îmi luă ochii pentru o clipă numai. Privirea mi se obișnui instantaneu și, în spatele catedrei, zării un omuleț, cu o figură nespus de simpatică, așteptând momentul prielnic să-și înceapă alocuțiunea*. Ochii-i, extrem de vioi, îi străluceau de o neobișnuită inteligență. Și, cu toate că de statură mică, bărbatul de la catedră îți impunea, de la început chiar, prin atitudinea sa hotărâtă, dârză, așa cum pe timpuri probabil, impresionaseră faimoșii conducători de oști: Alexandru Macedon, Ștefan cel Mare și Napoleon, nici ei prea mari de statură. Plecându-și ușor capul, în semn de răspuns la salutul ce-i fusese adresat prin ridicarea în picioare și aplauze, profesorul se adresă asistenței cu voce caldă și pătrunzătoare: — Cei care mă cunosc din anii trecuți s-au obișnuit cu mine; cei noi vor fi surprinși să constate că au în fața dumnealor un om cu înfățișare modestă, mic de stat… un om care-și ilustrează perfect numele: Pârvan… numele vine de la „parvus”, adică mic, biet… fără o înfățișare arătoasă, deci „parvus” – „parvanus” ‒ „pârvan”...! Un ropot de aplauze pornite din suflet răsplăti din plin gluma strălucitului profesor. [...] Toți îl ascultam într-o tăcere desăvârșită, religioasă, într-o admirație deosebită. Eu îi sorbeam cuvintele și aș fi dorit ca alocuțiunea lui, ce mă fermecase ca nicio alta până atunci, să dureze ore întregi, dacă ar fi fost posibil. Căci în fața noastră, a studenților săi extaziați de maestrul lor, nu vorbea un profesor universitar oarecare, ci un bărbat care, până la vârsta de 45 de ani neîmpliniți, urcase cu strălucire toate treptele gloriei științifice și universitare și se afla acum în vârful piramidei, încununarea prodigioasei sale activități istorice fiind faimoasa lucrare Getica – o protoistorie a Daciei.”

                                                                                           (Grigore Băjenaru, Părintele „Geticei”)

*alocuțiune = scurtă cuvântare ocazională

A. Scrie pe foaia de examen, în enunțuri, răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.

1. Indică sensul din text al cuvântului prielnic și al secvenței pe timpuri. 6 puncte

2. Menționează o caracteristică a profesorilor la al căror curs de inaugurare sălile erau pline, valorificând textul dat. 6 puncte

3. Precizează momentul zilei în care are loc cursul de inaugurare susținut de Vasile Pârvan, justificându-ți răspunsul cu o secvență din text. 6 puncte

4. Explică un motiv pentru care Vasile Pârvan face referire la originea numelui său. 6 puncte

 5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atmosfera din sala „Odobescu”, de dinaintea începerii cursului susținut de Vasile Pârvan, așa cum reiese din textul dat.

1.⁠ ⁠Sensul din text al cuvântului „prielnic” este oportun/ propice/ adecvat/ favorabil, iar al secvenței „pe timpuri” este pe vremuri/cândva/odinioară etc.

2.⁠ ⁠O caracteristică a profesorilor la al căror curs de inaugurare sălile erau pline o constituie: talentul oratoric al profesorilor/ calitatea științifică a informațiilor oferite de aceștia.

3.⁠ ⁠Momentul zilei în care are loc cursul de inaugurare susținut de Vasile Pârvan este seara, la apus, așa cum reiese din secvența: Soarele de toamnă, în crepuscul, străbătea palid și delicat pe ferestrele largi ale sălii de curs, prefirându-și ultimele raze […].

4.⁠ ⁠Vasile Pârvan face referire la originea numelui său pentru a-i familiariza cu acest aspect pe cei care îl vedeau pentru prima dată. El a considerat necesar ca și studenții noi să cunoască legătura dintre înfățișarea sa modestă și originea numelui Pârvan.

5.⁠ ⁠Atmosfera din sala „Odobescu” de dinaintea începerii cursului era una entuziastă, stăpânită de rumoare, studenții dar și simpli pasionați de cunoștințele de arheologie ale profesorul Vasile Pârvan, așteptau cu nerăbdare venirea acestuia.

B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă înfățișarea unei persoane poate influența sau nu succesul acesteia, raportându-te atât la informațiile din textul

     Aspectul fizic reprezintă înfățișarea exterioară a unei persoane, incluzând trăsăturile faciale, forma corpului, înălțimea, greutatea și alte caracteristici vizibile.

Aspectul fizic a ajuns atât de important în societatea actuală, încât oamenii sunt judecați în funcție de felul în care arată și se îmbracă.

Analiza influenței aspectului fizic asupra succesului profesional relevă o realitate complexă: acest factor se situează undeva între mit și adevăr. Pe de o parte, este incontestabil că aspectul exterior poate influența primele impresii, fiind un element vizibil și ușor de evaluat la începutul unei interacțiuni. În special în etapele de selecție și intervievare, imaginea personală poate avea un impact considerabil atunci când decizia este influențată de percepții rapide.

De altfel, succesul profesional pe termen lung se bazează în mare măsură pe competențe, abilități și rezultate concrete. Diverse calități, printre care se numără inteligența emoțională, aptitudinile de leadership și capacitatea de a colabora eficient cu ceilalți, devin determinante în construcția unei cariere solide. Totodată, dorința de învățare continuă și dezvoltarea personală constantă joacă un rol fundamental.

Așadar, deși aspectul fizic poate influența percepția inițială, adevărata reușită profesională se fundamentează pe valoarea pe care o aduci echipei și organizației, precum și pe abilitatea de a te adapta și de a inova în fața provocărilor. Deși aspectul poate conta pentru prima impresie, s-ar putea ca ceea ce este în interior să fie de fapt ceea ce contează. În general, femeile sunt supuse unei presiuni mai mari în ceea ce privește aspectul lor fizic, fiind adesea judecate mai aspru pe baza înfățișării. Acest dublu standard poate avea consecințe negative asupra încrederii în sine și a oportunităților profesionale pentru femei. Este normal deci să acorzi un anumit interes aspectului tău fizic. Însă cînd devii atît de preocupat în această privinţă încît te izolezi de ceilalţi sau îţi pierzi respectul de sine, acest lucru nu mai este normal. Cu toate acestea, accentul exagerat pus pe aspectul fizic poate avea și consecințe negative asupra vieții sociale: poate duce la judecăți superficiale și relații lipsite de profunzime; creează presiune și anxietate socială, în special în rândul tinerilor; poate conduce la discriminare și excludere a celor care nu se încadrează în standardele de frumusețe; afectează stima de sine și încrederea în sine a persoanelor nemulțumite de aspectul lor.
Deși aspectul fizic poate influența percepția inițială la locul de muncă, adevăratul succes profesional se conturează prin competențe, determinare și capacitatea de a aduce valoare mediului în care activezi. Imaginea poate deschide uși, dar numai performanța și profesionalismul le mențin deschise.

În loc să te lași preocupat excesiv de modul în care arăți, mai bine direcționează-ți energia către dezvoltarea personală și profesională. Investește în învățare continuă, cultivă flexibilitatea și adaptabilitatea, și fii pregătit să faci față noilor provocări cu încredere și curaj.

 Fragmentul selectat arată clar că aspectul fizic nu împiedică nicicum calea spre succes, exemplu concludent fiind Vasile Pârvan care era foarte admirat de studenții săi.

La final, ceea ce îți definește cariera sunt calitățile personale, cunoștințele dobândite și, desigur, angajamentul constant față de excelență.   

Subiectul al II-lea

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului în fragmentul de mai jos.

ACTUL I TABLOUL I

Încăpere strâmtă, săracă, dar curată, în casa curelarului Ion Sorcovă. În mijloc, ușă deschisă: se văd poarta și strada, iar dincolo de stradă, maidan de gunoi, tăiat în două de linia ferată. În dreapta ușii, fereastră cu perdele albe și mușcate roșii. În stânga ușii, un dulap de lemn. În colț, pat de scânduri [...]. E în amurg și ultimele raze ale soarelui împurpurează perdelele albe. [...]

SCENA II SORCOVĂ, NASTASIA, VULPAȘIN

VULPAȘIN (s-a oprit în prag, sfielnic, se descoperă; e în cămașă, cu mânecile sumese și palmele murdare, așa cum a ieșit din atelier; dând cu ochii de Nastasia, tresare și coboară privirea): Bună seara! (Nu știe ce să facă cu pălăria.)

NASTASIA (s-a întunecat, nemulțumire).

SORCOVĂ: Noroc, Vulpașine! VULPAȘIN (încearcă surâs și se apropie de Nastasia cu mâna întinsă): Îmi pare bine că te văd! NASTASIA (îi întoarce spatele și iese, trântind ușa).

                                                                                       (G.M. Zamfirescu, Domnișoara Nastasia)

Indicațiile parantetice sunt singurele intervenții ale autorului în textul dramatic, cu rolul de a orienta jocul actorilor și de a propune organizarea scenică în cadrul spectacolului de teatru.

 Notațiile externe prezintă decorul unui act, pentru a crea atmosfera acțiunii, indicii de timp și de spațiu: evenimentele se petrec în amurg, cu jocuri de lumini dinspre fundalul scenei - „e în amurg și ultimele raze ale soarelui împurpurează perdelele albe”.

 Descrierea încăperii completează cadrul prin detalii sugestive pentru statutul personajelor; astfel, camera este „strâmtă, săracă, dar curată”. De asemenea, casa îi aparție curelarului Ion Sorcovă."

Altă informație vizează aspectele din fundal: ușa deschisă oferă o perspectivă asupra străzii, a maidanului, a căii ferate.

Interiorul locuinței include perdele albe și mușcate roșii, un dulap din lemn și patul din scânduri, elemente care completează imaginea casei lui Ion Sorcovă. Indicațiile interne se concentrează asupra gesticii, a atitudinii personajelor: Vulpașin se evidențiază prin timiditate, prin respectul manifestat în momentul în care se descoperă. Nastasia, pe de altă parte, își exprimă gestual nemulțumirea, pentru că întoarce spatele și iese trântind ușa.

Astfel, indicațiile autorului completează mesajul operei dramatice, fiind concepute pentru "

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte)

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți =relația dintre două personaje într-un text narativ studiat, aparținând lui Ion Creangă sau lui Ioan Slavici.

                                                                                                            =caracterizare de personaj dintr-o operă de Ion Creangă sau Ioan Slavici:

 

  Povestea lui Harap‑Alb este cel mai reprezentativ basm al lui Ion Creangă, publicat la 1 aug. 1877 în revista Convorbiri literare şi reprodus de către M. Eminescu în ziarul Timpul.

Harap Alb este personajul principal, un fel de Făt‑Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos, dar rămâne mereu în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător ca un flăcău din Humuleşti. El devine un erou exemplar nu prin însuşirile miraculoase, ca în basmele populare, ci prin autenticitatea lui umană, fiind adesea cuprins de frică şi nesiguranţă, având deci slăbiciuni omeneşti.

Încă de la începutul naraţiunii, atunci când intră în scenă, după ce‑l vede pe tatăl său abătut şi ruşinat de laşitatea fraţilor mai mari, mezinul acesta se dovedeşte îndrăzneţ şi cere să fie lăsat să plece el, nu din orgoliu, ci de ruşinea fraţilor săi şi din dragoste pentru tată, a cărui onoare vrea să o salveze. Când este respins, plânge de unul singur în grădina casei. Toate acestea sunt calităţi omeneşti care nu o lasă indiferentă pe Sf. Duminică, ce i se arată spre a‑l îndruma, ceea ce ar însemna, în sens simbolic, că celor buni li se va revela totdeauna şi calea izbânzii. Dar nu era de ajuns. Trebuia să mai treacă prin multe încercări, pentru a‑şi dezvălui calităţile prin care va putea să ajungă la ţel. Baba cere pomană şi feciorul îi dă un ban ‑ deci este milos. În schimb, bătrâna îi spune că are să ajungă un mare împărat şi îl învaţă ce are de făcut: să ceară calul şi armele tatălui, din tinereţe. Alegerea calului îi dezvăluie că nu trebuie să se ia după aparenţe. Tot acum îşi dezvăluie impulsivitatea, fiind imediat sancţionat de calul înaripat, care îl repede până în cer tot de atâtea ori câte frâie a dat el în capul calului răpciugos ce venise să mănânce jarul din tavă. Aşadar prima slăbiciune omenească este dezvăluită şi corectată.

Alegerea armelor vechi are sensul asumării unei tradiţii, a unei istorii care‑i oferă o identitate şi un traseu de urmat.

Cu aceste puţine dar semnificative experienţe personale pleacă la drum. La trecerea podului dovedeşte curaj, înfruntând pe tatăl îmbrăcat în piele de urs ‑ podul acesta semnificând ieşirea din lumea familiară, ocrotitoare, fără griji, şi intrarea într‑o altă lume, „neagra străinătate”, nefamiliară, plină de capcane şi de primejdii, un adevărat labirint pe care va trebui să‑l străbată de unul singur, până va găsi ieşirea, salvarea şi izbânda.

Călătoria pe care o face pentru a ajunge împărat este o iniţiere a flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi‑o întemeieze.

Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: „boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte spânului şi se bagă în fântână, fără să‑i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”.

Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul devenind din nepot al împăratului Verde slugă a Spânului, care îi dă şi numele, un nume‑oximoron, care simbolizează o întunecare a fiinţei şi datoria de a se purifica, de a se curăţi de negrul care‑i întunecă lumina, de a se „lămuri”, precum argintul.

Faptele eroului se desfăşoară în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului sunt trecute cu ajutorul personajelor cu puteri supranaturale.

Codrul labirintic în care se rătăceşte simbolizează o lume necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, încălcând sfatul tatălui său. De altfel, majoritatea probelor alcătuiesc o unitate simbolică, contribuind în mod esenţial la maturizarea personajului, la formarea lui ca adult. Lipsit de experienţă, încalcă sfatul părintesc de a se feri mai ales de omul spân. Naratorul îşi caracterizează direct personajul în acest sens: „fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”.

Dominantă rămâne însă caracterizarea indirectă prin faptele, gândurile şi comportamentul său. Devenit sluga spânului, îşi asumă numele de Harap‑Alb, dovedind tot timpul loialitate şi credinţă faţă de jurământul dat, ca un adevărat cavaler şi viitor împărat, fără să se gândească să trădeze, sau să fugă.

Probele la care îl supune Spânul sunt menite a‑l deprinde pe flăcău cu greutăţile vieţii, cu faptul că omul trebuie să evite şi să înfrunte toate piedicile, pregătindu‑l pentru viitor, când va trebui să conducă propria gospodărie, familia ‑ sau împărăţia, şi să ştie să se apere de duşmani, să înveţe să cunoască oamenii.

Ca în orice basm, Harap‑Alb este ajutat de prietenul său cel mai credincios, calul fabulos, şi de sfânta Duminică, simbol al Înţelepciunii.

Spre deosebire de eroul din basmele populare, Harap‑Alb este umanizat, el se teme, se vaietă de soartă, plânge chiar şi se olicăieşte ca o femeie de la ţară, dar cere ajutorul acelora în care are încredere, sau îşi creează prieteni de nădejde, care îl vor ajuta la nevoie, semn că învăţase ceva din experienţa căderii în robia Spânului. De altfel, probele la care este supus sunt propriu‑zis trei: aducerea salatelor din grădina Ursului, a pietrelor din coarnele Cerbului şi a fetei Împăratului Roşu. Primele două probe sunt esenţiale. După îndeplinirea primelor două, Harap‑Alb este un altul, a intrat în posesia tainelor pământului, ale adâncului ‑ simbolizate de salată ‑ şi a tainelor cerului, ale înaltului ‑ simbolizate de pietrele luminoase. Simbolic, Harap‑Alb este acum posesorul virtuţilor războinice, militare ‑ reuşeşte să ia salata îmbrăcat în pielea de urs, ceea ce înseamnă că a fost asimilat ritual cu fiara. Însuşirea pietrelor luminii simbolizează însuşirea virtuţilor spirituale, preoţeşti. De acum încolo iniţierea este completă, dar nu se poate căsători cu verişoara lui. De aceea porneşte într‑o altă călătorie, prilej de noi învăţăminte, dar şi de a dovedi că este un alt om, stăpân pe sine, maturizat. Pe noul drum îşi va dovedi înţelepciunea, spiritul activ, întreprinzător, gospodăresc, hărnicia, altruismul, dragostea faţă de fiinţele cele mai mici ‑ nu întâmplător acestea sunt albine sau furnici, asimilate simbolic comunităţilor umane, lucrătorilor umili şi harnici ‑ sau spiritul prietenos, capacitatea de a preţui pe fiecare după meritul său ‑ întâlnirea cu fiinţele ciudate care îi vor forma suita la curtea împăratului. Nu strică bucuria, nunta furnicilor, descalecă şi face albinelor un stup, ca un adevărat şi bun împărat, care ocroteşte şi apără pe supuşii săi, fără aroganţă şi fără înfumurare.

Ajuns la curtea fetei, este supus la alte încercări, precum: tăria de a înfrunta „iadul” căsătoriei (casa de aramă, roşie, deci ca focul), răbdarea (alegerea macului de nisip), sănătatea trupească (proba băutului şi a mâncatului), vigilenţa (păzirea fetei), alegerea fetei şi aducerea smicelelor şi a apei morţii şi a vieţii, probe pe care le trece cu ajutorul tovarăşilor şi a celor îndatoraţi.

Ca orice personaj de basm, Harap Alb înţelege graiul altor fiinţe, ceea ce în sens simbolic înseamnă că înţelege graiul, legea firii, care se supune şi colaborează.

De acum Harap‑Alb îşi desăvârşeşte personalitatea şi jurământul lui ‑ acela de a sluji Spânului până ce va muri şi va învia ‑ fiind îndeplinit, se eliberează. Moartea finală, asumată în jurământ, nu este decât o moarte iniţiatică, simbolică: moare naivul, neştiutorul, şi renaşte un alt om, cunoscător, înţelept, curajos şi îndrăzneţ, dar prudent, un adevărat împărat. Acum poate să se însoare şi să devină stăpân. A înţeles ce‑i rău şi ce‑i bine, s‑a eliberat de tentaţia răului şi s‑a împlinit, s‑a desăvârşit.

În concluzie, prin tot ceea ce‑l deosebeşte de personajele tipice de basm, prin umanizarea lui, prin trecerea de la naivitate, de la tentaţia răului, la cunoaştere, prin trăirea omenească a suferinţei şi a dramei, Harap Alb este un adevărat erou de bildungsroman, un fel de Nică din Amintiri din copilărie evoluând într‑un context narativ de data aceasta de tip tradiţional, dar întru totul original.

         Ghiţă, cizmarul modest devenit cârciumar la,,Moara cu noroc”(autor Ioan Slavici)din pornirea omenească spre o viaţă mai îndestulată, un om cinstit, cu un sentiment înnăscut al demnităţii umane, trăieşte drama înstrăinării de sine şi de ai lui. Deşi pare un om puternic – are curajul de a‑l înfrunta pe Lică – se dovedeşte în cele din urmă slab, incapabil să‑şi asume până la capăt modesta şi onesta lui condiţie de cizmar, incapabil să renunţe, atunci când îşi dă seama de riscurile pe care le reprezintă Sămădăul, sau să‑şi asume până la capăt statutul de ticălos, pe care este gata să‑l accepte doar în speranţa meschină că, rezistând măcar trei ani, ar putea să‑şi strângă o sumă suficientă pentru deschiderea în târg a unui atelier, cu calfe, asigurându-şi astfel o viaţă îmbelşugată şi liniştită.

Ghiţă capătă patima banului, dar conştientizarea primejdiilor pe care trebuie să le înfrunte pentru a‑i aduna rămânând la moară, îi întunecă sufletul şi firea. Din omul vesel, deschis, comunicativ, devine, contemplându‑şi cu o luciditate tragică drama, taciturn, incomunicabil, morocănos, întunecat, irascibil, mereu gata să izbucnească într‑o criză de mânie. Nici faţă de Ana, cu care înainte era atent şi delicat, nu se mai poate stăpâni. Din soţul tandru, devine rece şi indiferent, frumuseţea şi gingăşia Anei nu mai ajungeau la sufletul lui. Patima banului, decăderea morală şi minciuna, la care trebuie să recurgă mereu în relaţiile cu soţia, îi întunecă iubirea. Crezând că nu trebuie să încarce sufletul Anei cu atâtea negre griji, se închide în sine măcinându‑şi amarul, într‑o lâncezeală a sufletului şi a conştiinţei, cu speranţa tulbure că s‑ar mai putea întâmpla ceva care să‑l salveze de sub tirania lui Lică.

Satisfacţiile pe care i le aduce banul îi pervertesc sufletul, ajungând să‑i spună Anei că‑i stă în cale, ceea ce va să însemne că o simte ca pe o povară în calea deschisă de afacerile cu Lică. Momentele de prăbuşire morală alternează cu momente de luciditate, de renaştere a fondului său moral pozitiv, când se simte pierdut, gata să fugă departe de Sămădău, pentru a salva liniştea şi onoarea lui şi a familiei. Se imaginează în ştreang, dar se revoltă împotriva unui astfel de sfârşit ipotetic, socotind că nu are cine să‑l judece, pentru că toţi cei ce slujesc legea sunt ei înşişi corupţi şi ticăloşiţi şi nu au niciun drept moral asupra lui. Atunci dă vina pe autorităţi că nu sunt în stare să stârpească hoţii şi să stăvilească oameni de felul lui Lică, fără de care el ar fi rămas un om cinstit. Conştient că se afundă tot mai mult în necinste, negăsind un sprijin nici în Ana, de care se înstrăinează definitiv, până la a o împinge în braţele lui Lică, nici în sine, Ghiţă sfârşeşte tragic chiar în momentul în care fondul său sufletesc pozitiv se revoltă. Dar iarăşi greşeşte, acţionând fără să‑i spună nimic Anei, care l‑ar fi putut ajuta să‑l demaşte pe Lică. Moartea lui apare ca o ispăşire, ca o sancţiune morală, dar şi ca o izbăvire a unei drame sufleteşti din care nu găseşte ieşirea, fiind prins ca într‑un labirint. Ghiţă, în ciuda unor semne care îl arătau un om puternic, se dovedeşte în cele din urmă un om slab – „femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti”, spune Ana către Lică, la un moment dat.