joi, 31 martie 2016

un film--VÂNĂTOARE de OAMENI....

Rezumat (nu mi-a plăcut,dar m-a atras titlul)

În New Orleans, un veteran vagabond pe nume Douglas Binder (Chuck Pfarrer) este ținta unei vânători. I s-a dat o centură care conține 10.000 dolari și i s-a spus că trebuie să ajungă de partea cealaltă a orașului, unde ar putea câștiga banii și viața. El este vânat de organizatorul vânătorii Emil Fouchon (Lance Henriksen), un om de afaceri pe nume Lopaki (Bob Apisa), care a plătit 500.000 dolari pentru posibilitatea de a vâna un om, Pik van Cleaf (Arnold Vosloo), „mâna dreaptă” a lui Fouchon lui și alți mercenari inclusiv Stephan (Sven-Ole Thorsen) și Peterson (Jules Sylvester). Binder nu reușește să ajungă la destinație și este omorât cu două săgeți trase dintr-o arbaletă. Van Cleaf recuperează centura cu bani.
În timp ce-l căuta pe tatăl ei, fiica lui Binder, Natasha (Yancy Butler), este atacată de un grup de bandiți și este salvată de un bărbat fără adăpost, cu abilități excepționale în arte marțiale pe nume Chance Boudreaux (Jean-Claude Van Damme). Chance ezită inițial să se implice în misiunea ei, dar ca urmare a faptului că avea restanțe la sindicatulmarinarilor și nu se putea îmbarca pe nicio navă acceptă sarcina încredințată de Natasha de a-i fi ghid și gardă de corp în timpul căutarii. Între timp, lui Chance fără prietenul fără adăpost a lui Chance pe nume Elijah Roper este următorul ales pentru a participa la cânătoarea organizată de Fouchon și este, de asemenea, ucis.
Natasha descoperă că tatăl ei distribuia fluturași pentru o persoană pe nume Randal (Eliott Keener), care îi furniza în secret lui Fouchon oameni fara adapost, cu o experiență de război și fără legături de familie. Natasha îl întreabă pe Randal despre moartea tatălui său, dar ei sunt descoperiți de către Van Cleaf care trăgea cu urechea. Fouchon și Van Cleaf îl bat pe Randal pentru a-l pedepsi că lea- trimis un om care avea familie. Detectivul Mitchell (Kasi Lemmons) din New Orleans este reticent în a investiga dispariția lui Binder, până când corpul său este descoperit carbonizat în resturile unei clădiri abandonate. Moartea este considerată a fi accidentală, dar Chance cercetează ruinele și găsește plăcuța militară a lui Binder, care era străpunsă de una dintre șsăgețile trase cu arbaleta. Huligani lui Van Cleaf îl atacă brusc pe Chance și îl lasă inconștient pentru a-i alunga pe el și pe Natasha în afara orașului. Când își revine, el îi oferă lui Mitchell plăcuța militară ca o dovadă a faptului că Binder a fost asasinat. Pe măsură ce ancheta se apropie de ei, Van Cleaf și Fouchon decid să-și mute afacerea și încep să elimine martorii. Examinatorul medical care ascunsese probele vânătorilor și Randal sunt ambii executați. Mitchell, Natasha și Chance ajung ceva mai târziu la biroul lui Randall și sunt prinși într-o ambuscadă de către Van Cleaf și mai mulți dintre oamenii lui. În timpul schimbului de focuri, Mitchell este împușcată în piept și ucisă. Chance ucide câțiva mercenari și fuge împreună cu Natasha. Fouchon și Van Cleaf își adună echipa de mercenari și cinci vânători plătiți pentru a continua urmărirea.
Chance o conduce pe Natasha conduce la casa unchiului său, Douvee (Wilford Brimley), în Bayou și-i cere ajutorul pentru a-i învinge pe urmăritori. Chance, Natasha și Douvee atrag echipa de vânători la un depozit vechi cu măști pentru parada de Mardi Gras și-i ucid pe rând pe oamenii lui Fouchon. Van Cleaf este în cele din urmă împușcat mortal de către Chance. În cele din urmă, Fouchon este singurul care rămâne, dar el o ia ca ostatică pe Natasha și-i înfige o săgeată în piept lui Douvee. Chance se luptă cu Fouchon, apoi îi aruncă o grenadă în pantaloni. Vânătorul încearcă să demonteze grenada, dar nu reușește și moare în explozie. Chance, Natasha și Douvee ies din depozit în viață.
Pentru libertate
                        Plângem, da, că prea ne doare!
                        Nu pe noi! Crescuţi în chin
                        Ne-amintim de-un timp cu soare
                        Şi-l cunoaştem cel puţin!
                        Plângem pe copii, sărmanii,
                        Că-ntr-al temniţei mormânt
                        Îşi încep în noapte anii,
                        Neştiind ce-i soare sfânt.
                        Plângem, da, şi strâns ne strângem
                        Lâng-olaltă, câţi suntem,
                        Dar să ştiţi că nu ne plângem
                        Ca nebunii cari se tem.

                        Robi, meniţi prin jocul sorţii,
                        Noi ai chinului suntem,
                        Însă nu, şi nu, ai morţii!
                        Nu cătăm noi adăpost
                        Nici în milă, nici în rugă;
                        Asta cear-o de la voi
                        Cel ursit să fie slugă
                        Dar n-o cereţi de la noi!
                        Vom răbda, privind în faţa
                        Orişicui, şi-a orice chin,
                        Că noi ştim că-i multă viaţă
                        Şi în noi, şi-n cei ce vin.

                        Blestemaţi pieri-vor judii
                        Cari s-abat din drumul drept
                        Ne-aţi adus stricarea legii
                        Şi ne staţi cu mâna-n piept.
                        O, şi-n loc s-aveţi ruşine,
                        Vă mândriţi cu ce-aţi adus:
                        Dar puterea, ştiţi voi bine,
                        Nu vi-a dat-o Cel-de-sus,
                        Nici Eternul Domn! Vi-e dată
                        De-un vremelnic din Infern!
                        Deci vi-e binecuvântată
                        Şi la voi va fi-n etern!

                        Lumile-au văzut mirate
                        Cât de mult iubirăţi voi
                        Şuierul de bici ce bate
                        Fără de milă oameni goi!
                        Dar şi pentru noi rămâne
                        Timp ah, cine poate şti!
                        Şuierul acesta mâine
                        Cânt al lui Tirteu va fi!(poet antic)
                        Iar din lanţul ce-azi ne strânge
                        Pot să iasă spade, şi pot
                        Spadele să vadă sânge,
                        Nu de-al nostru însă tot!

                        Şi sfârşitul tău veni-va
                        Azi ori mâine, ori mai apoi!
                        Şi-o să poţi tu sta-mpotriva
                        Poate-a celor mai vreo doi,
                        Dar mai tari prin răzbunare
                        Şi prin ura lor turbaţi?
                        O să fii destul de tare,
                        Tot potopul să-l abaţi?
                        Eu nu chem această vreme,
                        Dar tiranul braţ al tău
                        Face totul ca s-o cheme,
                        Rău îngrămădind pe rău.

miercuri, 30 martie 2016

a înfruntat frigul.....

FRICA este prezentăăăăă.....


           Cele mai mari temeri îți devin sentințe, fricile îți conturează sfârșitul... 
Cum să nu te sperii de nimic, când ești om, ești slab și EI sunt puternici? 
Ar trebui să nu le lași să te domine, să fii curajos, să le înfrunți, 
Dar cum să faci asta, când ele te întregesc și te controlează ? n-au decât un scop:să te strivească?,iar dacă nu crezi ce vezi,întreabă-ți părinții și mai ales bunicii.Ei îți vor spune cum a fost odată ca niciodată....la fel este și astăzi....a înviat RĂUL  și nimeni nu are curajul să-l alunge! DE FRICĂ!!!!!!!!!!

poezii vechi.....

CÂNT(poezii de poeta OLARIU CARANICA)scrise de ani și totuși actuale.....

Din închisoare peste țarã 
Pornit-a cânt de primãvarã 
E cânt de haos și genuni 
E cântul marilor minuni
E zãmislit din dor și chin 
E cântul marelui destin.

S-alunge norii de pe cer 
Sã-nvie doinele ce pier 
S-aducã-n suflete luminã 
S-alunge jivina străină
Sã fie iarãși soare-n țarã
Si iarãsi mândrã primãvarã !

SI TOTUȘI VA VENI O ZI

Si totuși va veni o zi 
Când tirania va sfârși 
Se vor deschide grele porți 
Si vor ieși și vii și morți
Și țara întreagã va cânta 
Sus inima, sus inima !

Vor rãsuna și munți și vãi 
S-or rãscula voinici flãcãi 
Bãtrâni și mame și copii 
Vor fi cu toții facle vii
Și neamu-ntreg ei vor chema 
La luptã grea, la luptã grea !

Vor alunga de prin palate 
Jivini și liftele spurcate 
Și-or scoate și din vãgãuni 
Strigoii ce le-au fost stãpâni 
Din lanțuri te vor libera
O, țara mea, o, țara mea !

Vei fi mai mândrã ca un soare 
În straiele de sãrbãtoare 
Pãdurile vor înflori,
Câmpiile vor înflori
Și-n suflete va fi luminã
Țara mea divinã, țara mea divinã !

LA VOI GÂNDESC

La voi gândesc, o dragi prieteni 
dintr-o poveste-adevãratã, 
Soldați ai unui crez de aur, 
pentru o țarã minunatã.
Pe toți vã văd cu ochi jãratic 
și dure scânteieri de leu, 
Cu voi în fiecare clipã 
cântare dau lui Dumnezeu.

Vã simt în fiecare fibrã 
întinsã coardã peste hãu 
Vã simt toiag în clipe grele 
de deznãdejdi și de duh rãu. 
Vã simt în încleștarea surdã 
atâtor oarbe neputinți
Ce strãjuie la bolta neagrã 
a marilor ieșiri din minți.

Suntem cu toții ferecați 
cu grele lacãte de fier. 
Dar sufletu-i de necuprins, 
imaculat, cleștar de cer 
Din el va rãsãri lumina
și mântuirea va veni
Când ceru-ntreg se va deschide 

și sfânta împãrãteascã zi.

luni, 14 martie 2016

Dacă aș fi o pasăre......




Daca aș fi o pasăre....aș zbura...nu m-aș opri nici când picuri grei ar cădea pe aripile mele,nici când fulgere m-ar urmări,sau când vântul m-ar împinge,nici când soarele m-ar arde,sau când norii grei m-ar acoperi.Aș zbura de dimineață până seara în înaltul cerului, iar noaptea aș coborî încet,savurând tăcerea. Nu mi-aș urma suratele,nici părintii, nici copiii, aș fi liberă și singură. Și singuratea mea îmi va umple dorul și dorința de a face altceva. Aș vizita în fiecare zi alt loc, aș admira bogățiile naturii și aș contempla minunățiile realizate de oameni.
Dacă într-o zi cineva m-ar închide într-o colivie, aș suferi. Nu m-aș mai hrăni și inima mi s-ar rupe în bucățele. Agonia m-ar omorî încet, încet și într-un final n-ar mai rămâne nimic.
Dar, daca m-aș naște într-o colivie și, după ani de zile, poarta mi-ar fi deschisă, aș rămâne pe loc.Mi-ar fi frică să fac un pas fără ajutor.Aș avea nevoie de un imbold. Emoțiile m-ar copleși, chiar dacă neîncrezatoare aș aspira la cunoașterea necunoscutului....Și uite că am fost aruncată în libertate. Din primul moment, în care am gustat gustul libertății, viața mea a început.Până în acel moment n-am trăit,am avut impresia că trăiesc. Și am devenit o pasăre care zboară tot mai sus,mai cade,se ridică,se mai lovește, se împiedică dar într-un final își ia zborul. O pasăre pe care n-o mai leagă nimeni, pe care o găsești dar n-o mai aduci înapoi în colivie. Uneori are tentative...vine stă puțin,revine la starea primordială și apoi zboară iarăși. Cu o viteză nemaintâlnită, cu o dorință arzătoare de a scăpa. In colivie se îmbolnăvește..... moare......

duminică, 13 martie 2016

un roman: INSTALAREA FRICII

Nu numai de viaţă: mi-e frică de tot. A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi. Să nu-ţi fie frică, dacă n-ai de ce să te temi. Să nu-ţi fie frică, dacă n-ai de ce să te temi,pentru că frica este lipsa credinţei în Dumnezeu.
Un ROMAN care trebuie citit  ACUM!!!!!!!!!!!(indiferent de vârstă sau de câte clase aveți):                           INSTALAREA FRICII de Rui Zink
       Cineva bate la ușă. Și insistă.
O tânără mamă în capot își ascunde băiatul în baie. Bănuiește că sunt ei, dar speră să nu fie așa. Bătăile în ușă insistă. Ea ezită – să le deschidă? Să pretindă că nu e nimeni acasă? Oricum se vor întoarce. Și le deschide. Am venit să instalăm frica,știm ce facem...suntem tehnicieni!!! Doi străini, unul ferchezuit și locvace ca un corporatist de succes, plin de zâmbete lucioase, celălalt, îndesat și ursuz ca un pitic de grădină.(putea fi două femei:una înaltă cu fața nemișcată,cealaltă mai scundă...sau un bărbat cu privirea în gol și o femeie înaltă...sau...sau....)
N-ar fi fost nimic deosebit, dacă ei nu erau instalatorii fricii. Noua paradigmă a statului, obiectivul patriotic ultim, prin care suntem forțați să acceptăm, să fim în siguranță. Și cum să fii în deplină și nețărmuită siguranță, dacă nu prin frica naturală?
Femeia, cu inima strânsă, se gândește la copilul pe care l-a închis în baie. Speră să nu-l descopere. Speră să facă liniște. Slujbașul bondoc cu moacă de tractorist la pensie se duce țintă în sufragerie, unde își așază sculele să se apuce de treabă. De instalat aparatul pentru frică. Între timp, străinul cu față de corporatist își începe pledoaria.
!!!De ce statul a dat lege ca în fiecare casă să existe un aparat al fricii? Pentru că frica se preocupă, pentru că nu poți să trăiești în arbitrarietate. Frica e salvatoare, e răbdătoare cu evoluția. Frica stă la pândă, leneșă și lascivă, frica știe ce e mai bun pentru tine. Frica e un pariu sigur și e atentă. Frica nu uită, frica tace. Frica respiră. Frica trebuie instalată.
Nu, nu există motiv să-ți fie frică de frică. Frica e totul. Frica te apără de pandemii, frica te ține în viață. Cum ar fi o lume fără frică? Crizele economice, halucinante și lacome, te înghit pe nemestecate. N-ai bani, n-ai resurse, n-ai nimic. Cum să nu-ți fie frică? Cum să nu-ți fie frică de vecinul tău? Dacă e un geniu homicid, un pedofil care păstrează bucăți din copiii pe care-i taie în formol? Orice e posibil. Scenariile cele mai prăpăstioase și mai sufocante sunt mult prea aproape de tine să nu-ți fie frică de posibilitatea lor. Copiilor trebuie să le fie frică. Trebuie să învețe că frica e tămăduitoare, că ea îi călăuzește pe copiii din basme prin Pădurea vrăjită în care, la orice pas, îi pândește un pericol. Oamenii mari trebuie să înțeleagă și să accepte oroarea economiei. Piața. Piețele atât de sensibile, instabile, capricioase ca niște nimfe tolănite la soare. Orice se poate întâmpla cu piețele. Deci de ce să nu-ți fie frică? Mai mult chiar, de ce să nu simți paranoia? Și cei doi instalatori ai fricii își ling buzele, hulpavi, sexuali, flămânzi, în așteptarea prăzii.

Bătrânii, căpușele care sug progresul și vlaga societății. Și ei trebuie să simtă frică. Trebuie eliminați. Bătrânul trebuie să se teamă de tânăr. Tânărul de bătrân. Trebuie să se mănânce între ei cu poftă. E o lume în care devorezi sau ești devorat. Frica e necesară. E sănătoasă.
Femeia însă e nedumerită și neputincioasă. Rămâne mută ca o stâncă. Ce-ar putea să zică? Ce mai rămâne de zis în dialogul ăsta care ia forme tot mai brutale, mai scabroase, mai machiavelice? Femeia tace și așteaptă să termină odată și să plece. Femeia e copleșită de prezența celor două entități atât de volubile. Întreg spectacolul, discursului personajului prezentabil, pe care autorul îl numește bunul vorbitor, pentru că este singurul articulat dintre cei doi, devine grotesc. Tensiunea dintre paginile cărții este tot mai carnală, mai nemijlocită.
Întreg tabloul cărții, pagină după pagină, pare un episod cataleptic. Al întregii lumi, al tău. Totul amorțește într-o rigiditate definitivă, pe când cei doi călăi te privesc în ochi, spunându-ți adevăruri laconice, veninoase. Adevăruri cu o singură față, cea convenabilă, cea care le servește scopului – cel al instalării fricii până în viscerele tale. Frica este aievea și ei sunt propovăduitorii Binelui Suprem al Lumii – acceptarea și abandonarea în frică. Dogmele pe care le debitează ajung gradual de intensitatea unei liturghii, ținute însă de țârcovnicii Bisericii Fricii. Secerați de valul extatic al sectanților care trăiesc teofanii, cei doi își arogă până la urmă statutul de zeități ai fricii ultime – frica de a fi o victimă.

Finalul este neașteptat. În același ton al ferocității, al stării prime de animal pe care încearcă să o inducă cei doi, femeia are un răspuns surprinzător de simetric (sau nu?). În toată muțenia și mirarea ei pe durata emfazei celor doi, ea ripostează. Iar victima devine călău într-o ironie superbă și nemiloasă. Cruzimea – legitimă, până la urmă – a mamei aparent ingenue, plăpânde, rătăcite și neajutorate, este paradoxul cel mai tulburător al acestei cărți. Instalatorii fricii, atotputernici în fața femeii neajutorate, vor sfârși prin a fi devorați de victimă.
            – Buna ziua, dragă doamnă, spune cel în costum, cu aerul sau fals. Am venit să
instalăm frica. Doamnă, progresul nu așteaptă. E spre binele țării,noi suntem tehnicieni.”
 Instalarea fricii nu face scenarii ale unui viitor posibil în care lumea s-ar putea să fie condusă de frică și prin frică, ci prezintă situații reale ale lumii contemporane, amenințări prezente, nu viitoare, cu care ne confruntăm deja, dar pe care preferăm să le ignorăm ca să putem trăi în continuare, fără să ne simțim sufocați de teamă pentru ziua de mâine. Oricare dintre aceste scenarii posibile poate fi un nou butoi de pulbere sau poate sta la baza unei noi nevroze contemporane:toți vorbesc cu mâna la gură,să nu li se citească vorbele,vorbesc în baie cu robinetele deschise,vorbesc codat,telefoanele sunt schimbate ca șervețelele și mai ales fiecare privește pe fiecare cu bănuială:e cumva de ăia????
Frica  ia  forme impunătoare. Frica e înțeleaptă. Frica știe ce e mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar și atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubește.
Ceea ce vrea Zink să transmită prin intermediul acestui roman este o poveste a fricii: de la origini și până la consecințe, omul tinde să se lase convins de imposibilitatea de a anihila frica, dar, totodată, îi este relevat motivul pentru care, fără ea, societatea nu ar putea funcționa. Totul se rezumă la un joc de interese și o luptă de supraviețuire, în care oamenii devin marionete ale marilor instituții, organizații servicii, lăsându-se încătușați de temerile care ajung să îi controleze. Ca într-un regim dictatorial etern, omului modern îi sunt impuse temerile, printr-un sistem de propagandă voalat, care îl fac să creadă ca „așa e mai bine” și că „asta este singura șansă”.

-Toți trebuie să facem sacrificii.
-Unii o fac, dedicându-se trup și suflet.
-Alții luând hotărâri care cer curaj politic.
-Nimeni nu vrea să moară.
-E egoismul uman tipic.
-Nimeni nu vrea să îi fie foame.
-Nimeni nu vrea să facă sacrificii.
-Dar cineva trebuie să moară.
-Cuiva trebuie să îi fie foame.
-Pur și simplu, prăjitura nu ajunge pentru toți.
Sfârșitul romanului este cathartic(purificator) pentru femeie, personajul fără nume care reprezintă întreaga specie umană în lupta împotriva sistemelor de opresiune,împotriva serviciilor secrete. Rolurile sunt inversate, iar încercarea de a readuce omenirea la timpuri ancestrale eșuează-în roman(în realitate,trăim continuu în frică,întrebându-ne: mâine ce se va mai întâmpla,ce legi,ce ordonanțe noi ne vor conduce viața?)
   Există momente când o persoană simte înainte de a simți. O rămășiță din vremuri primitive, când animalul- om trebuia să fie vigilent în fiecare clipă, vremuri, când frica era omniprezentă, omnipotentă și nu trebuia instalată artificial, fiindcă era întotdeauna acolo: în întunericul nopții, în răgetele fiarelor, în meteoriți, în multitudinea amenințărilor. Vremurile când numerele încă mai erau calibrate, când oamenii  încă nu erau stăpâni pe celelalte specii,vremuri când natura încă avea forța de lege.
                   Acum ne este frică? DA!!!!!!!!!!!de cine?DE TOȚI și TOATE!!!!!!!!!!!!


sâmbătă, 12 martie 2016

poți să alegi....

George este întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus…
George este tipul de om pe care ţi-ar plăcea să-l urăşti: e întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus.
Dacă cineva îl întreabă cum îi merge, el răspunde:
„Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine!”
E un optimist! Dacă un coleg are o zi rea, George reuşeşte întotdeauna să-l facă să vadă partea pozitivă a situaţiei.
Am devenit curios şi într-o zi l-am întrebat:
„Nu înţeleg, nu este cu putinţă să fii optimist în toate zilele, tu cum reuşeşti?”
George îmi răspunde: 
În fiecare zi când mă trezesc, ştiu că am două posibilităţi: Pot să aleg să fiu bine dispus sau pot să aleg să fiu rău dispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Când mi se întâmplă ceva rău, pot să aleg între a fi o victimă sau pot să aleg să învăţ din ce mi s-a întâmplat. Şi eu aleg să învăţ. De fiecare dată când cineva vine la mine, să se lamenteze pentru ceva, pot să aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege să-l ajut să vadă latura pozitivă a vieţii. Şi eu aleg întotdeauna partea bună a vieţii.”
„Dar asta nu este întotdeauna aşa de ușor” i-am spus.
„Ba da, zise George, întreaga viaţă este o problemă de opţiuni. Când îndepărtezi din viaţă tot ceea ce nu contează cu adevărat, totul devine o chestiune de opţiuni. Depinde de tine să alegi cum să reacţionezi la diverse situaţii, tu trebuie să decizi cum să-i laşi pe alţii să-ţi influenţeze atitudinea faţă de viaţă. Tu alegi să fii bine sau rău dispus. Până la sfârşit tu eşti acela care decizi cum să-ţi trăieşti viaţa”.
După această discuţie am pierdut legătura cu George, fiindcă mi-am schimbat locul de muncă, dar adesea, când mă regăseam gândindu-mă la cuvintele lui, atunci optam pentru ceva bun în viaţă, în loc să reacţionez la evenimentele neplăcute.
Apoi am aflat că George a avut un accident groaznic la locul de muncă, a căzut de la 18 metri înălţime şi după o operaţie de 8 ore şi după o îndelungată spitalizare a ieşit având o placă de oţel undeva.....
M-am dus să-l văd şi l-am întrebat dacă se simte tot atât de bine.
„Vrei să vezi cicatricile mele?”
„Dar cum faci să rămâi pozitiv, după ce ţi s-a întâmplat?
„În timp ce cădeam, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fetiţa mea. Apoi, în timp ce zăceam pe pământ, mi-am zis că pot să aleg între a muri şi a trăi. Şi am ales să trăiesc.”
„Dar nu ţi-a fost frică?”
„Atunci când m-au dus la spital şi am văzut expresiile feţelor asistentelor şi ale doctorilor, mi-a fost frică, fiindcă era de parcă se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a întrebat dacă am alergie şi am răspuns: DA! Toţi m-au privit şi atunci am urlat: sunt alergic la gravitaţie! Toţi au izbucnit în râs şi eu le-am spus: acum operaţi-mă ca pe un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!”
George m-a învăţat că în fiecare zi avem posibilitatea de a alege să trăim o viaţă deplină. Şi este inutil să fim mereu îngrijoraţi pentru mâine, fiindcă fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie să trăim, şi mâine ne vom gândi la problemele de mâine.
La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri.
!!!!!!!!!!Este important să luăm partea bună din toate! Pentru că orice situaţie are două părţi.


miercuri, 9 martie 2016

un roman ACTUAL====1984

1984===O mie nouă sute optzeci și patru este un roman politic scris de George Orwell, dar cu trecerea anilor, el devine tot mai actual.
Totul începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui dublu sens e lesne de sesizat: Fratele cel Mare te protejează, se interesează mereu -îi pasă- de soarta ta, însă, în același timp, tu nu poți face nimic, fără ca el să știe: te supraveghează clipă de clipă.
În oraș,pe toate blocurile, clădirile instituțiilor, panourile există ecrane, alături de cele ale televiziunilor, care neîncetat transmit și receptează simultan diferite sunete și imagini și toate au rolul de a capta atenția. Dar și în  fiecare încăpere – inclusiv în camerele apartamentelor – există câte un ecran, care poate fi dat mai încet, dar niciodată oprit. Astăzi nu vedem afișe imense pe toate blocurile -mai ales în zilele premergătoare alegerilor- nu-i așa că ecrane există și rulează non- stop în multe case cu  imagini manipulatoare?????
Există trei mari puteri: Oceania, Eurasia și Estasia- sunt mult prea echilibrate ca forță, pentru a se putea pune problema cuceririi vreuneia dintre ele de către celelalte ,chiar dacă s-ar alia două contra uneia singure. În plus, economia fiecăreia este una închisă, astfel încât nici motivația financiară nu mai există. „Principalul scop al războiului modern este acela de a consuma produsul mașinii, fără a ridica nivelul de trai. […] Într-o lume în care fiecare ar fi muncit puține ore pe zi, ar fi posedat o mașină ori chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma cea mai evidentă și poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Până la urmă, o societate ierarhizată, nu este posibilă decât bazată pe sărăcie și ignoranță. […] esența războiului constă în distrugere.
Fratele cel Mare  – Primul capitol începe cu portretul Fratelui cel Mare care „stă cu ochii pe tine” – expresie a cărui sens e lesne de înțeles: Fratele cel Mare te protejează, îi pasă de soarta ta, însă, în același timp, tu nu poți face nimic fără ca el să știe: te supraveghează clipă de clipă. Supravegherea se face nu doar prin mijloace tehnologice, ci și în mod direct, prin membrii unor instituții specializate, are loc supravegherea: patrulele de poliție, zburând în elicoptere la mică înălțime „își bagă nasul prin casele oamenilor”, și, mult mai de temut: Poliția Gândirii. „Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi” . Este mai ușor să concentrezi sentimentele maselor spre o singură persoană (fie ea și imaginară), decât spre un grup destul de numeros. Fratele cel Mare nu fusese văzut niciodată; cu siguranță că nici măcar nu fusese pseudonimul vreunuia dintre liderii inițiali ai revoluției, însă luase naștere odată cu Partidul, și nu va muri niciodată (cel puțin atât cât Partidul va continua să existe).
Emmanuel Goldștein fusese – poate – unul dintre primii membri ai Partidului Interior, a cărui mentalitate era mult prea liberală, și de aceea fusese exclus. La fel de bine este posibil ca el nici să nu fi existat vreodată, și să fie pură invenție a Partidului. Cert este însă că Emmanuel Goldștein era (omolog Fratelui cel Mare) ținta furiei și a sentimentelor de ură ale maselor. Prezentat ca inamicul numărul unu al Oceaniei, el era totodată și o unealtă a Partidului, care, neoficial, și păstrând anumite limite, chiar încuraja erezia (gândirea neortodoxă), căci „Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci pe om să sufere, cum poți fi sigur că ascultă de voința ta și nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili și a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conștiința omului în bucăți, iar bucățile vii le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuți le hotărăști”
Partidul Interior – sub două procente din populația Oceaniei (adică șase milioane de membri) – constituie clasa cea mai înaltă a societății. Cei privilegiați din punct de vedere a condițiilor de viață, dar, în primul rând, cei care dețin puterea. Aderarea în rândurile Partidului Interior, nu se face după criteriul eredității, ci în funcție de rezultatul unui examen care se susține la șaisprezece ani. Nu există discriminări rasiale, și nici favorizați în funcție de regiunea în care s-au născut ori în care trăiesc. Partidul nu are interesul să-și perpetueze sângele, ci să se perpetueze pe sine însuși. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societății rămâne mereu aceeași”.
Partidul Exterior  – „Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior, pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem ușor asemui cu brațele acestuia” . Partidul Exterior constituie aproximativ cincisprezece la sută din populația Oceaniei, reprezentând un fel de clasă de mijloc a societății. Membrii Partidului Exterior – în general funcționari în cadrul vreunuia dintre ministerele Oceaniei – au un nivel de trai mult inferior membrilor Partidului Interior, și ceva mai ridicat decât al prolilor, însă, spre deosebire de aceștia din urmă, ei sunt sub permanentă supraveghere, și veșnic în atenția Poliției Gândirii.
Prolii – aproape optzeci și cinci la sută din populația Oceaniei, sunt în mare parte analfabeți și îndeplinesc munci fizice plătite cât se poate de prost. În ciuda numărului lor mare pe care-l alcătuiesc, ei nu reprezintă un pericol pentru partid, căci nici măcar nu sunt conștienți de forța lor; din acest motiv ei nici nu sunt prea strict supravegheați, ori prea aspru pedepsiți atunci când încalcă vreuna din legile (scrise ori nescrise ale) Oceaniei. „Într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoși, și anume dacă progresul tehnologic ar face necesară educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurența militară și comercială a dispărut, nivelul de educație al maselor este, de fapt, în scădere”.
Ministerele  Ministerul Păcii - se ocupă de tot ceea ce are legătură cu războiul. Ministerul Adevărului este responsabil cu falsificarea continuă a trecutului, cu presa, literatura și filmele distribuite membrilor Partidului și proletariatului.   Ministerul Abundenței  raționalizează toate bunurile de larg consum, de la alimente, țigări, alcool, până la șireturi de pantofi și lame de bărbierit.  Ministerul Iubirii – de care tine și Poliția Gândirii ,în atribuțiile căruia, pe lângă cele două minute de ură, intră și torturile fizice și psihice în urma cărora, toți cei arestați mărturisesc crimele -reale și imaginare- unii sunt împușcați sau reținuți, însă, fără excepție, toți sunt vindecați,compromiși.
Nouvorbă – „Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare a concepției despre lume și obiceiurile mentale proprii adepților devotați ai SOCENG-ului, ci, în același timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenția este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată, o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba uitată, o idee neortodoxă – adică o idee divergentă față de principiile SOCENG-ului – să fie literalmente de neconceput, cel puțin în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte.”  Derivată din limba normală,vorbită de toată lumea,acum a  devenit limba oficială în Oceania, Nouvorba se împarte în trei categorii de cuvinte, categorii diferențiate pe baza modului de formare a cuvintelor:
1. Vocabularul A conține cuvintele cele mai uzuale, majoritatea păstrând forma lor inițială din limba engleză(sau....), însă sensul lor este foarte strict delimitat; de exemplu, cuvântul- lovitură- descrie impactul fizic dintre două corpuri, și în nici un caz nu poate fi inclus în expresii de genul „lovitură de stat”, ori „lovitură cu bătaie lungă” – referitor la o idee, atitudine, etc.
2. Vocabularul B se compune din cuvintele cu sens politic, în marea lor majoritate fiind compuse prin alăturarea radicalelor a două cuvinte din vechivorbă cu sens opus ori, cel puțin total diferit; în mai toate cazurile, cuvintele care fac parte din Vocabularul B, au cel puțin două sensuri, care diferă în funcție de atitudinea pe care o ai față de interlocutor: de exemplu, a macavorbi – are sens laudativ atunci când expresia este asociată unei persoane cu gândire ortodoxă, și acuzator în sens contrar, în ambele cazuri desemnând o lungă înșiruire de cuvinte prin care să nu se afirmă absolut nimic. Mai toate cuvintele din această categorie se subordonează conceptului de dublugândit.
3. Vocabularul C este compus exclusiv din expresii tehnice și științifice, fiind – ca număr de cuvinte – mai redus decât celelalte două.
Dublagândire – Cuvântul din Nouavorbă care corespunde cel mai bine conceptului de dublugândit, este negrulalb, și „reprezintă capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc, și de a le îmbrățișa pe amândouă în același timp. Un gânditor al Partidului știe în ce direcție trebuie să-și modifice amintirile; prin însuși acest lucru, el este conștient că joacă feste realității, dar, prin intermediul dublugânditului, el se și asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie și conștient, altminteri nu s-ar desfășura cu precizia necesară, și inconștient, altfel ar atrage după sine un sentiment de falsitate la început, apoi de vinovăție.”
Negrulalb. Similar multor cuvinte din Nouavorbă acest cuvânt deține două semnificații mutual contradictorii. Aplicată unui opozant (de Partid, n.t.), semnifică obișnuința de a susține fără reținere că negrul este alb, în contradicție cu faptele reale. Aplicată unui membru de Partid, semnifică o dorință loială de a spune ca negrul este alb atunci când disciplina de partid o cere. Dar înseamnă de asemenea abilitatea de a crede că negrul este alb și de a uita că cineva a crezut vreodată contrariul. Acest lucru necesită o continuă alterare a trecutului, făcută posibilă de către sistemul gândirii care cuprinde cu adevărat tot ceea ce rămâne, și care este cunoscut în Nouavorbă ca și dublăgândire. Dublagândire este de fapt puterea de a păstra două credințe contrare în mintea cuiva în mod simultan, și amândouă să fie acceptate.
            
În romanul ,,1984” ni se prezintă viața unui om care are nenorocul să trăiască într-o ţară imaginară, Oceania. Cu mari precauţii reuşeste să-şi facă o prietenă, îşi face iluzii că va putea trăi  fericit alături de ea, dar dorinţa de a lupta împotriva dictaturii îl determină să intre, împreună cu iubita sa, într-o organizaţie clandestină. Normal că trădarea funcţionează şi cei doi sunt prinşi, torturaţi şi reeducaţi!?!?!? În lumea lui Winston totul este supravegheat,toți sunt ascultați!?!?!!! E o LUME a  turnătorilor de la cea mai fragedă vârstă, a copiilor care-şi dau părinţii pe mâna autorităţilor. Eroul romanului e nevoit să participe în fiecare zi la cele ,,Două Minute- de- Ură”- un fel de învățământ ideologic de la noi,nu se mai practică,chiar a dispărut....CREDEȚI????? În acea LUME se mănâncă la cantina de la locul de muncă.
Lipsurile materiale de orice fel fac parte integrantă din campania de reeducare a poporului. De aceea Winston rămâne impresionat când prietena sa face rost de nişte “bunătăţi” din cămările partidului. Intenţia lui Winston de a ţine un jurnal “pentru când adevărul va exista, iar ceea ce a fost nu va putea fi prefăcut” , plus întâlnirile cu prietena sa, neautorizate de partid, sunt delictele grave pentru care personajul principal al romanului și partenera lui sunt închişi şi ,,reeducaţi” în Ministerul Iubirii. Când laşi ,,urme” ţinând un jurnal în care critici glorioasa orânduire din care faci parte, singurul lucru normal la care să te aştepţi este să fii prins şi “reeducat”. În urma perioadei petrecute în Ministerul Iubirii,personajul mărturisește OBLIGAT prin această REEDUCARE:
,,că asasinase membri de seamă ai Partidului, difuzase materiale subversive de propagandă, deturnase fonduri publice, vânduse străinilor secrete militare, sabotase pe toate căile. Mărturisi că încă din 1968 fusese spionul plătit al Asiei Orientale. Recunoscu de asemenea că e credincios şi că admiră capitalismul.”
Acum ,,înțelese”că este necesar întotdeauna un  Minister al Iubirii pentru societăţile cu un unpartid unic, pentru că:
Puterea constă în a pricinui durere şi a umili. Când un om nu suferă, cum poţi fi sigur că te ascultă pe tine şi nu-ți face poftele inimii?”
Winston se TRANSFORMASE RADICAL...DEVENISE ALTUL și-l iubea pe MARELE-FRATE!!!!!!!!
Să te învingi definitiv…ERA ÎMPOTRIVA DEMNITĂȚII UMANE..dar era cum îi ceruse Partidul:acum știa ce înseamnă URA....
    Citat:            ,, Idealul Partidului era ceva terifiant şi scânteietor: o ţară de fanatici care marşăluiesc in bloc, umăr la umăr, într-o unitate desăvârşită; care gândesc la fel şi strigă la nesfârşit acelaşi slogan; lucrând, luptând, triumfând fără niciun răgaz, pedepsind pe trădători…” şi
Unui membru de partid i se cere să nu fie tentat de niciun sentiment privat, în afara entuziasmului, care să-l stăpânească mereu. Se presupune că el îşi trăieşte viaţa într-o continuă şi frenetică ură împotriva duşmanilor din afară şi a trădătorilor din interior, într-o exaltare provocată de victoriile repurtate şi într-o absolută umilinţă în faţa forţei şi înțelepciunii Partidului. Insatisfacţia cauzată de o viaţă atât de deşartă e înăbuşită cu multă pricepere prin vibraţia emoţională a Celor-Două-Minute-de-Ură.”