comparați între doua fragmente din Letopisețe

Comparație

La fel (între cele 42 de „istorii mai alese”,)în,,O samă de cuvinte” legenda XLI (41)este despre Nicolae Milescu Spătarul și el cu destinul senzaţional al unui mare boier. Legenda îşi pune amprenta şi ne oferă, prin viziunea autorului-narator, un personaj cu un traseu existenţial nelinear. Neculce îşi plimbă eroul între agonie şi extaz - lucru posibil, căci legenda este exploatată de cronicar în ce are ea mai spectaculos :  „mândru şi bogat”, „pre învăţat şi cărturar, şi ştie multe limbi”, fapt pentru care „lui Ştefăniţă-vodă îi era pre drag, ţi-l ţine pre bine, şi tot la masă îl pune, şi să giuca în cărţi cu dânsul, şi la sfaturi, că era atunce grammatic” (scrib la cancelarie, secretar).Cronicarul îi prezintă și lui o latură negativă: sătul de atâta bine, marele boier a trimis nişte scrisori „viclene” lui Constantin-vodâ cel Bătrân Basarab din Ţara Leşească pentru a-l scoate „pe Ştefăniţă-vodă din domnie”,un act atipic de trădare.

Constantin-vodă i-a trimis scrisorile lui Ştefăniţă-vodă, care s-a mâniat îngrozitor şi a poruncit călăului să-i taie nasul trădătorului, de unde şi porecla de Niculai Cărnul. Cu nasul tăiat şi cu sângele pe obraz, spătarul a plecat în Ţara Nemţească, unde a fost tratat de doctori pricepuţi, că abia se mai cunoştea „nasul că-i tăiat”.Spătarul , de ruşine, nu s-a mai întors în Moldova, ci a plecat în Rusia, unde i-a dat învăţătură fiului ţarului, adică celui care va deveni Petru cel Mare. Arta narativa a cronicarului consta si in maiestria cu care stie sa trezeasca interesul cititorului fata de cele relatate. El prezinta viata zbuciumata, palpitanta a boierului pribeag, alternand perioadele de marire cu cele de dizgrație,iar portretul, pe care Ion Neculce i-l face este rezlizat in tușe groase.

  Două personaje diferite-un boier  din personaj istoric, spătarul Milescu devine personaj de roman și -un domn, fără a oferi încredere, se dovedește plin de omenie și recunoștință .

(Plecând într-o misiune şi ţarul murind între timp, Milescu a fost trimis în surghiun la Sibir, iar când pe tronul Rusiei a venit Petru împărat, l-a adus înapoi la curte, unde „l-au luat iară în dragoste şi în milă şi l-au pus iar sfetnic”. Milescu s-a însurat cu o rusoaică, au avut împreună „ficiori şi nepoţi”, iar când a murit, „mare cinste i-au făcut împăratul la moartea lui şi mare părere de rău au avut după dânsul”.)

Capitolul XIX  din ,,Letopiseț”cuprinde "Domnia lui Dumitrasco-voevoda, in anul 7219", nimeni altul decat carturarul Dimitrie Cantemir, care vine in tara cu ganduri mari, reinviind peste veac pilda marilor voievozi. Astfel, indata ce soseste in Iasi, el va "boieri" boierimea,o atitudine demnă de un vodă adevărat cu respect față de cei ce-l slujesc,dar  boierilor le era cam frica de el, pentru ca il stiau din tinerete, pe cand era beizadea la Antioh-Voda, fratele sau, ea fiind "manios, zlobiv la betie, si-si iesisa numele de omu rau."-caracterizare negativă față de purtarea lui de acum.,când  este binevoitor, are usa deschisa pentru toti. Noul domn, "omu invatat", "lacomie nu ave mare": a micsorat darile, a scos pe tara "2 civerturi, banii steagului" si "au mai scadzut pe tara la un civertu, cate 3000 de galbeni", ba mai mult, a scazut la jumatate dajdiile mazililor (domn sau boier scos din functie), a scutit boierii de desetina (a zecea parte din produse.

Prezentat în antiteză:la tinerețe-nesăbuit,om rău,apare cu trecerea anilor bun,blând,ca un adevărat,,om învățat”,personajul este privit cu simpatie de cronicar.

caracterizarea lui Mirel din ,,Romanul lui Mirel”de Anton Holban

1. Mijloace de caracterizare directă:

–     de către autor;

–     de către alte personaje;

–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);

2. Mijloace de caracterizare indirectă:

–     din limbaj;

–     din fapte;

–     din comportament;

–     gesturi;

–     din relaţia cu alte personaje.

Întrebările Mamei, mai cu seamă, nu mai conteneau. Mirel se întorcea dintr-o călătorie lungă în Orient, făcută împreună cu mai mulți tovarăși, și avea ce povesti. Întotdeauna îi plăcuseră călătoriile și nu lua seama la frica Ortansei, care tremura de grijă. Plecase odată, demult, până la un oraș vecin, și dispariția lui înspăimântase pe toată lumea. Apoi, cu toată cearta, pornise din nou. De atunci se obișnuiseră cu el. Rămânea doar Ortansa să tremure, în urmă. Acum se dusese departe de tot, fără să-i pese de noua împotrivire pe care primejdia depărtării o ridicase și mai puternică. Găsise tovarăși mai mari, excursia fusese organizată de aproape și nu putuse lipsi tocmai el. Povestea acum, la întâmplare, după întrebările deslușite din învălmășeala vorbelor. Mama cerea deslușiri despre mormântul lui Cristos, tușa Lina despre piramide.

„Ierusalimul, niște popi care se ceartă, apoi tratații la ovrei, la englezi, la patriarhi și la muftii, cu rahat și cafea neagră. Și piramidele: trei mormane scurte și groase de bolovani, la capătul unei mahalale a Cairului. Impresie detestabilă. Alături, Sfinxul cârn. ”

Tololoi era curios dacă femeile din Palestina erau blânde pe cât sunt de frumoase. Și, priceput în toate, făcu câteva considerații asupra rasei. Mirel ar fi voit să inventeze o aventură, pe nisipurile Tel-Avivului, cu vreo arabă nostalgică. Tinerețea lui și prezența familiei nu-l sfiau. Siguranța cu care vorbea Tololoi despre femeile de acolo îl făcu însă, cu toată părerea de rău, să-l dezaprobe cu vioiciune: „Nu-i adevărat, numai niște slute”. Își dete iute seama că putea, totuși, să nu renunțe la prima lui intenție de a se face erou de roman. „În schimb Egiptul”… Se opri, tăcând cu înțelesuri, ca să impresioneze și mai mult. Știa că n-au să-l lase la începutul istorisirii. Într-adevăr, tușa Lina adăugă imediat: „Egiptul?”

Personajul principal din fragment este un tânăr,Mirel,dornic de a călători,de a vedea lumea.Prin caracterizarea directă autorul își prezintă personajul reîntors dintr-o călătorie din Orient.Privirea în trecut este momentul când prima plecare fusese motiv de spaimă pentru cei din familie.Dorința de a călători este impresionantă,iar el încearcă să se depărteze tot mai mult de casă.Spiritul aventurier este acceptat,deși un personaj din apropierea lui este deosebit de neliniștită.Este prietenos,fiindcă pleacă împreună cu,,tovarăși mai mari”,cu vârste mari,buni organizatori.Nu are o ordine în a povesti,iar întrebările celor din jur nu au o logică,fiecare dorește să afle ce-l interesează.Este conștient că trebuie să impresioneze și-atunci,cu îndrăzneală,improvizează,știind că nu poate fi contrazis;el are siguranța de a stăpâni dialogul.

   Caracterizarea indirectă îl prezintă pe Mirel coerent în exprimare,ironic în descrierea oamenilor și locurilor văzute,iar ca să fie crezut numește locurile,îndeletnicirile oamenilor.Nu se sfiește,este îndrăzneț,are siguranța călătorului ce a văzut locuri și oameni.Naiv,se dorește a fi ,,erou de roman”și se exprimă misterios,cu pauze,dorind să suscite interesul celor din jur.

  Celelalte personaje sunt din familie:femei apropiate:mama ,o femeie credincioasă,dorind să afle despre mormântul sfânt,mătușa curioasă de a afla despre Egipt,iar un bărbat cu nume ciudat-Tololoi este contrazis despre aspectul femeilor din Orient.

   Personajul este conștient că trebuie să-i convingă pe toți din familie de plăcerea călătoriilor făcute și de aceea se exprimă simplu,firesc,deși are tendința de a exageră,dar aceasta este din cauza tinereții lui.

Cap.11=Toate pânzele sus

                  (caracterizarea ,,călugărului,,Spânu”)

,,Călugărul” este personajul sub fața căruia se ascunde Spânul,un pirat periculos Autorul îl caracterizează indirect prin faptele,comportamentul său,gesturile. Anton Lupan,căpitanul corabiei,,Speranța” a hotărât să plece la Atena, dar înainte să ridice ancora, un călugăr,ce părea umil și care dădea impresia că are nevoie de ajutor, l-a rugat pe căpitan să-l ducă și pe el pe insula Skyros.  În timp ce se îndreptau spre Skyros, Mihu,cel mai tânăr marinar de pe corabie, observă că acel călugăr care începuse să se poarte ciudat.Dorind să dea impresia că citește din Biblie ,purta cartea cu sfințenie cu el.Când Mihu a vrut sa citească din acea Biblie, a observat că, de fapt, călugărul citea romanul de aventuri,,Contele de Monte Cristo". Se dovedește a fi ascuns și, după ce călugărul a stat o zi întreagă în cabină, Mihu îi cotrobăie prin lucruri, profitând că a ieșit o clipă din cabină, iar acesta a văzut pe pașaportul lui pe care scria numele lui Pierre Vaillant,prietenul căpitanului,după care plecase corabia. .Băiatul s-a dus imediat la căpitan care, după, ce a ordonat echipajului să se adune în jurul lui, l-a chemat pe călugar pe punte  Anton Lupan descoperă astfel că acel călugăr era Spanu', piratul ,travestit,care se presupune că l-ar fi omorât pe Pierre. Om laș,viclean,călugărul fals a tresărit imediat, dar, încolțit de echipaj, este demascat în fața tuturor. Gherasim este cel care-l  recunoaște --era Spânu, piratul care a prădat corabia prietenului căpitanului. Oamenii au pus imediat mâna pe puști și au constatat că, de fapt, presupusul călugăr nu citea în cabină, ci înfunda puștile cumpărate de Anton Lupan la Istambul. Piratul a fost imediat legat, iar căpitanul a ordonat cârmaciului să se îndrepte către insula lui Spânu. Ajunși aproape de țărm, au văzut o barcă cu cinci oameni îndreptându-se către corabie. Au întrebat dacă un călugăr nu i-a rugat să-l ia până aici,dar echipajul  i-a înconjurat, legat și i-a alăturat Spânului în hambar.

   Când căpitanul Speranței și restul echipajului s-au apropiat de el, ca să-l doboare, Spânu' se dovedește răzbunător și l-a luat pe Mihu drept ostatic.Se petrece ceva neprevăzut:câinele lui Mihu, văzând că stăpânul său e amenințat,sare  pe presupusul călugăr. Puțin mai târziu, echipajul a aflat că Spânu' a stat toată ziua in cabina pentru a le înfunda puștile.Om sângeros,profitând de o clipă de neatenție a cârmaciului, a stricat busola, îndreptându-i către o insulă părăsită, unde îl așteptau oamenii lui .Este un personaj negativ,viclean,laș,prefăcut,dornic de a face rău.

HarapAlb--monolog interior și temperamentul

Oh!Ah!Am mers prin codri întunecoși,am încurcat cărările, încât nu mă mai pricep încotro să apuc si pe unde să merg. Ce-i de făcut?  Tata mi-a spus, sa mă feresc de omul roș, mai ales de cel spân,  fiindcă mi-au mai ieșit până acum înainte  doi spâni, apoi al treilea,  n-am încotro; trebuie să-l iau cu mine, zice că știe locurile pe aici.Uite că-i e sete,să-i dau plosca, dar văd că varsă toată apa din ea.Sunt supărat!Spânul însă îmi spune să nu  mă îngrijesc,că vom da peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața.

A!uite-o,e fântâna și are și un capac deschis în lături.Să mă uit :e o fântână adâncă fără roată,fără  cumpănă, dar are o scară de coborât până la apă.N-am frică de apă,am trecut eu podul,m-am luptat cu ursul-tata,sunt cu calul năzdrăvan,cred că Spânul este vrednic,  să coboare în fântână,să  umple plosca,să am apă pentru drum.Aha,coboară,deci Spânul e ascultător,să am încredere,să n-am,poate tata știa de alt om roș.Ce-mi zice ăsta de pe scară?Mă cheamă să mă răcoresc.Să mă duc sau nu?Și totuși să mă potrivesc Spânului și să intru în fântână!Ce poate să mi se-ntâmple,doar e o scară!Da!e răcoare!e bine!Ce se-ntâmplă? Spânul face tranc! capacul pe gura fantanii și cu ce glas răutacios îmi strigă să-i spun cine sunt,de unde vin si încotro mă duc,mă amenință că, de nu, în fântână mi se termină viața.Acum da!regret că n-am ascultat vorbele tatălui meu.Voi fi un servitor de-acum înainte,i-am dat  cartea, banii armele  și-mi voi purta numele cu care el,cel rău,m-a botezat:Harap Alb,dar mi-a rămas calul năzdrăvan.

2==Temperamentul Fiului cel mic devenit Harap Alb trece de la emoținal melancolic-- Naiv, lipsit de expriență si excesiv de credul, fiul craiului își schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului. Numele lui are sensul de "rob alb", deoarece "harap" înseamna "negru, rob". Din porecla devine nume, pentru ca apoi să capete valoare de renume.  Cea mai mare culpă a eroului pare să fie necunoașterea oamenilor. Parcurgerea unui drum are și o valoare simbolică, drumul fiind unul al formării unei personalitați care nu se formează decât pe coordonatele necesare ale continuităților, ale însușirilor și ducerii mai departe a unei experiențe umane acumulate. Drumul parcurs de Harap-Alb este acelasi pe care-l străbătuse în tinerețe și craiul. Probele la care îl supune spânul sunt menite a-l deprinde pe prinț cu greutățile vieții, cu faptul că omul trebuie să învingă toate piedicile, pregătindu-l pentru viitor, când va trebui să-și conducă—trece astfel la temperamentul energicul coleric Momentul întâlnirii cu Spânul poate fi și el interpretat ca o modalitate specifică de metamorfozare prin aceea ca unul preia rolul celuilalt. Metamorfozări sunt și cele cinci ființe năzdrăvane care reprezintă întruchipări ale unor nevoi esențiale, cum sunt:  foamea, setea, securitatea fizică, orientarea și adaptabilitatea.

  Priceperea lui Harap-Alb de a-și face prieteni buni vine dintr-o filozofie străveche de viață, aceea că omul nu poate trăi de unul singur,este trecerea la alt temperament—diplomatul flegmatic. Harap-Alb cunoaște dragostea pentru o fată, care vine, din aceeași lume cu el, pregătindu-l pentru căsătorie, unul din reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăția fetei trimit spre ritualurile țărănești ale pețitului, între care însoțirea mirelui de un alai de tineri, trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospățul oferit de gazdă-- sunt tot atâtea încercări la care îl supune viitorul socru și cărora mirele trebuie să le facă față.Un alt fel de temperament—sangvinic--privește ultima probă la care îl supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităților viitoarei soții, care va ști să aibă grijă de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine și la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează viața, trezindu-l din morți cu smicele și apă vie. Aceasta întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine el însuși, fiu de crai, viitorul împărat care-și poate asuma răspunderea închegării unei familii și conducerii unei împărățiii, întrucât experiența căpătată îi conferă statutul de adult pregătit pentru viață.

Considerat una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei secolului al XX-lea, Papa Ioan Paul al II-lea (18 mai 1920, Wadowice, Polonia –2 aprilie 2005, Vatican) a fost puternic impresionat de versurile poetului nostru național nepereche și a decis să arate lumii ce rugăciune frumoasă a fost scrisă de un român. Astfel, în anul 1999, cu puțin timp înainte de vizita sa în România, cel de-al 264-lea papă a recitat, în limba română, în Piaţa san Pietro din Roma, Rugăciunea către Maica Domnului compusă de Mihai Eminescu. Evenimentul a avut loc într-o duminică, cu ocazia binecunoscutei ceremonii Angelus.



Rugăciune

Craiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalța-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie

                       Povestirea ,,Balta-Albă” a fost scrisă în vara anului 1847, când Alecsandri se afla în această staţiune balneară, Naraţiunea Balta-Albă are ca principală modalitate literară de creaţie motivul străinului, în ipostaza unui tânăr pictor francez, care întreprinde un voiaj în Orient, prilej cu care observă şi comentează cele văzute în timpul călătoriei prin Valahia.

   Tema povestirii o constituie imaginea Valahiei din secolul al XIX-lea, realizată prin contradicţia stridentă dintre aspectele primitive şi cele de civilizaţie avansată, viziune năucitoare pentru vizitatorul european.  

Naraţiunea este la persoana I pe parcursul întregii povestiri, începutul fiind relatat, la persoana a III-a, de vocea auctorială (naratorul se confundă cu autorul), în ipostaza unui tânăr valah, iar întâmplările propriu-zise sunt istorisite de naratorul-personaj, adică turistul francez.

Naratorul fixează de la început locul unde francezul îşi istoriseşte povestirea, într-o încăpere din laşi, în care erau adunaţi mai mulţi prieteni ce stăteau „lungiţi pe divanuri, după obiceiul oriental”. Călătoria în Orient este relatată la persoana I de către tânărul pictor francez, care mărturiseşte că se consideră un fel de Cristofor Columb, deoarece descoperise în Europa „o Moldavie şi o Valahie” şi, încântat de „sălbatica frumuseţă a malurilor acestui râu (Dunărea)”, de munţii cu peşteri adânci şi păduri vechi, îl acuză pe profesorul său de geografie că nu-l învăţase despre aceste minunăţii, simţind impulsul, ca, dacă ar fi fost lângă el, să-l arunce în Dunăre.

El venise de la Paris la Viena, unde se îmbarcase pe un vapor şi coborâse la Brăila, hotărât să înfrunte pericolele din barbara Valahie, pregătit să se apere de fiare sălbatice sau de cetele de hoţi care l-ar fi atacat. Spirit aventuros, tânărul francez ar fi dorit să trăiască întâmplări periculoase, să se lupte cu canibalii ce ar fi vrut să-l pună în frigare, imaginându-şi Valahia ca pe „un soi de pustiu vânturat de cârduri de feare sălbatice şi de oameni pribeji ca în sânul Africei”.

La consulatul francez din Brăila află că există o „baltă făcătoare de minuni”, numită Balta-Albă, care vindecă oamenii de boli ce păreau incurabile. Încurajat de consulul francez, călătorul se urcă într-o căruţă primitivă, plină cu fân şi trasă de patru cai mici, „numai oasele şi pelea”. Căruţa porneşte vertiginos şi francezul, descriind „în aer o rumbă neaşteptată”, se trezeşte aruncat în colbul drumului, pe când „echipajul” se făcuse nevăzut. După vreo zece minute, poştaşul (surugiu, vizitiu) se întoarce, îşi recuperează călătorul, apoi pocneşte puternic din harapnic (bici) şi caii o iau la goană de parcă aveau pe „dracul într-înşii”.

Căruţa sălta prin hopuri, azvârlindu-l în sus pe francez ca pe o minge, până când roata se izbeşte într-un dâmb de pământ sfărâmându-se şi azvârlindu-l pe bietul om în mijlocul drumului, în timp ce vehiculul zbura mai departe cu numai trei roţi şi trei cai. Disperat, pentru că se afla abandonat „în câmpiile acele pustii” alături de unul dintre caii care-şi scrântise piciorul, călătorul rămâne perplex atunci când îl vede pe căruţaşul întors după el legând roata cu brâul cu care era încins şi-l pofteşte prin gesturi nerăbdătoare să urce din nou în căruţă.

După o călătorie parcursă tot „în fuga mare”, deşi căruţa avea numai „trei roţi şi giumătate” şi doar trei cai, pe la zece seara „echipajul” ajunge într-un sat alcătuit din bordeie acoperite cu stuf şi câini care lătrau asurzitor. Nici vorbă de hotel sau tractir (restaurant de categorie inferioară), aşa cum îşi imaginase el că trebuie să existe într-o staţiune balneară. În schimb, într-o beznă dezolantă şi înconjurat de vreo douăzeci de câini care lătrau ameninţător, „neştiind nici limba, nici obiceiurile locului”, străinul se simte din nou în pragul disperării.

După o oră şi ceva de rătăcire prin acele locuri întunecate, o caleaşca elegantă cu şase cai era să dea peste el, când aude glasuri vorbind franţuzeşte. O fericire nespusă i-a umplut inima, crezând că este într-adevăr norocos să găsească aici nişte compatrioţi. Află cu stupoare că cei din caleaşca erau români, unul dintre ei oferindu-se să-i găsească o gazdă la un gospodar din sat. Când să intre în bordeiul ţăranului, „un urieş îngrozitor”, francezul se ciocneşte cu fruntea de pragul de sus şi cade grămadă în ograda omului. Ameţit de lovitură, se înviorează la vederea patului, şi se aruncă pe el cu voluptate, dar răcneşte înfiorător pentru că îşi sfărâmase „toate ciolanele din trup, căci patul era de lemn, fără aşternut, fără perne, fără nimic!”.

Dimineaţa, un „vuiet înfricoşat” îl trezeşte brusc din somn şi vede cu uimire că treceau vreo treizeci de trăsuri de toate felurile, care se îndreptau „în fuga mare” către „izvorul minunilor” de care auzise vorbindu-se la Brăila. Convins că se afla într-o „ţară sălbatică”, rămâne uluit când vede alergând prin glodurile uliţei „o mulţime de căleşte evropieneşti, pline de figuri evropieneşti şi de toalete evropieneşti”. Străinul crede că totul este o fantasmagorie, căci pe malul bălţii se afla „un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci”, fiind împrăştiate peste tot multe corturi de scânduri sau din rogojini.

Contradicţia pe care o sesizează în jurul său îi provoacă o uluială năucitoare francezului, care vede, lângă o cutie de scânduri, „unde bogatul trăgea ciubuc”, fluturând zdrenţele rupte ale unui cort, unde „săracul se pârlea la soare”, iar alături, un car mare în care stăteau claie peste grămadă o femeie şi trei copii, dedesubt şezând bărbatul şi câinele. Imaginea îi bulversează definitiv puterea de înţelegere: pe de o parte primitivismul aşezării, iar pe de altă parte luxul echipajelor sau oamenii care stăteau lungiţi pe marginea drumului, goi şi mânjiţi „cu glod (nămol) din cap păn-în picioare”.

Francezul este repede primit într-un grup de tineri, care-i înţeleg mirarea şi-i explică faptul că această lume sălbatică are totuşi un grad de civilizaţie deosebită şi că Valahia este „împărăţia contrasturilor celor mai originale”: „aici luxul şi sărăcia, durerea şi veselia, ideile nouă şi ideile vechi, costiumele Evropei şi costiumele româneşti, toate sunt unite la un loc [...] şi produc un efect neînchipuit atât ochilor cât şi mintei”.

Un alt prilej de uimire pentru străinul călător prin Valahia este şi invitaţia la masă făcută de unul dintre noii prieteni, ce stătea în gazdă la un ţăran. Măsuţa rotundă cu trei picioare, rogojinile pe care s-au aşezat să mănânce borş dintr-un singur castron pus în mijloc, bucatele gustoase şi cu totul necunoscute, veselia şi ţiganii lăutari l-au încântat peste măsură pe francez.

Balul desfăşurat la Cazino îi răstoarnă străinului „toate ideile asupra stării sălbatice a Valahiei”, întrucât toţi cei prezenţi aveau toalete şi maniere foarte civilizate, dar mai ales era încântat de frumuseţea tinerelor românce, care vorbeau limba franceză „întocmai ca nişte pariziane”. După terminarea balului, străinul se trezeşte din nou singur într-un câmp pustiu şi gândeşte cu toată convingerea că „Valahia este o ţară plină de minuni!”.

După vreo două ceasuri, pictorul francez pleacă spre Galaţi „într-o brişcă jidovească”, de unde urma să-şi continue călătoria spre Ţarigrad. În douăzeci şi patru de ore, străinul trăise atâtea stări contradictorii provocate de atâtea contraste, încât, în încheierea povestirii, mărturiseşte auditoriului (naratarului) că este încă bulversat şi nu s-a lămurit dacă „Valahia este o parte a lumei civilizate sau de este o provinţie sălbatică!”.

      Comicul povestirii este construit prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ceea ce protagonistul nădăjduieşte să găsească în Valahia şi ceea ce există în realitate: „sperarea de a mânca un biftec la tractir şi mai ales dulcea sperare de a mă odihni o noapte întreagă pe un pat elastic”, dar nu există restaurant în sat, iar patul era din lemn, fără saltea, fără aşternut; în loc de sălbatici sau canibali întâlneşte un surugiu ciudat şi morocănos dar şi tineri cu maniere şi toalete elegante care vorbesc limba franceză impecabil; nu există hotel, dar sunt două „marchande de mode”; iar faptul că femeile şi bărbaţii se scăldau la un loc în baltă nu ştie dacă ţine de primitivism sau de cea mai avansată civilizaţie.

                                 TREN de PLĂCERE(povestire)

Schiţa satirică Tren de plăcere, scrisă în august 1900, este o naraţiune la persoana a III-a, naratorul omniscient relatând întâmplările într-un interval de timp scurt - pe durata unei călătorii cu trenul şi un spaţiu de desfăşurare restrâns. Fiind o operă epică, autorul îmbină, în principal, două moduri de expunere, naraţiunea şi dialogul, care au rolul de a evidenţia întâmplările povestite cronologic.

Tema schiței este familia surprinsă în momentele de repaus,care se transformă într-o agitație ridicolă.

Motivul literar este:familia ; un motiv important, anunţat chiar de titlu, este motivul trenului. Personajele principale, Georgeştii, îşi dezvăluie lipsa de caracter în tren. Mai întâi, pentru că ei îşi cumpără bilet la clasa I, iar coanei Anica, mama doamnei Georgescu,  la clasa III, tratând-o ca pe slugă. Apoi, pentru că nu-i iau  bilet copilului  şi mint că are doar patru ani, ba îşi permit chiar să-l repeadă, cu obrăznicie, pe conductor. Copilul însuşi îşi dezvăluie lipsa de educaţie (ca şi Goe, tot în tren), suindu-se cu picioarele pe „bancheta de catifea”.

De altfel, copilul răsfăţat şi prost crescut este un alt motiv care apare în schiţele lui Caragiale

 Titlul sugerează o călătorie de plăcere,recreativă, cu încărcătură emoţională, efectuată cu trenul,o excursie de agrement pe care familia Georgescu o întreprinde la Sinaia, pe care ironia o transformă într-o pierdere stupidă de vreme, într-o agitaţie ridicolă.

Incipitul schiţei Tren de plăcere este reprezentat de intriga subiectului: „S-a hotărât, care va să zică...”, exprimând încă de la început decizia soţilor Miţa şi Mialache Georgescu să meargă într-o excursie la Sinaia cu „trenul de plăcere”, care urmează să plece sâmbătă din Gara de Nord, la orele trei fără cinci după amiaza. Ionel şi „gramama”, soacra lui Mialache, vor merge şi ei în această călătorie „de plăcere”.

În expoziţiune se prezintă pregătirile care se fac în vederea plecării. După ce cucoanele s-au hotărât asupra toaletelor pe care le vor purta, consideră că cel mai potrivit pentru „puiul” lor este „uniforma de vânători’„ asemănătoare cu cea a prinţului Carol. Întors de la serviciu, Mialache se enervează că soacra sa, cocoana Anica, nu plecase încă spre gară şi că o să piardă trenul, aşa că aceasta se grăbeşte „să caute tramvaiul”. Familia Georgescu, având şi „un coşuleţ elegant cu provizii”, se urcă într-o birjă şi ajung în Gara de Nord mai devreme cu aproape o oră iar Mialache speră că va cumpăra numai trei bilele de tren, însă „gramama” soseşte gâfâind în ultimul moment. El îi dă bani pentru „un bilet de dus şi-ntors clasa III”, iar familia se urcă la clasa I. Conductorul controlează biletele şi, aruncând o privire către „ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea”, întreabă, politicos, dacă „mititelul” este al lor. Reacţia doamnei Georgescu este bizară şi, aparent, neîntemeiată. Ea devine agresivă, se răsteşte la conductor spunându-i că băiatul „n-a-mplinit patru ani” şi că nu are nevoie să-i înveţe el legea. Adevărul era că „puiul” avea „cinci anişori împliniţi” şi ar fi trebuit să-i cumpere şi lui bilet. Soţii Georgescu socotesc cei cincizeci de bani pe care-i dăduseră bătrânei: treizeci pentru tramvai şi douăzeci de bani ca „să cumpere două legături de vişine” în gară la Comarnic, pe care „le şi mănâncă pe jumătate [...] cu sâmburi cu tot”.

  Desfăşurarea acţiunii care ocupă cea mai mare întindere în schiţă, ilustrând sejurul petrecut de familia Georgescu în frumoasa staţiune montană. Ajunşi la Sinaia, familia Georgescu ia o birjă „şi merg drept la parc”, unde cântă muzica militară, urmând să se ducă la hotel Regal, „ca să se asigure de o odaie cu două paturi. Gramama pleacă pe jos, spre hotelul Mazăre, ducând cu ea şi coşuleţul cu merinde. Aşadar, familia Georgescu este foarte organizată şi ştie „pas cu pas şi minută cu minută” ce are de făcut. Seara, d. Georgescu îşi lasă soţia pe o bancă în parc, unde „e toiul promenadei de lume bună” şi pleacă împreună cu „puiul” la gramama, pentru că-i era foame. Causticul narator exclamă „Fatalitate!”, deoarece la Mazăre nu erau locuri şi gramama fusese trimisă la hotel Manolescu. Aici află că, din lipsă de odăi, „fatalitate!”, fusese îndrumată spre hotel Voinea. După ce-i cumpără o franzelă şi-i dă să bea apă copilului, cei doi se abat prin parc, ca s-o anunţe pe madam Georgescu, dar „Fatalitate!”, ea nu este de găsit. Tatăl îl lasă pe Ionel să se odihnească pe o bancă şi pleacă în căutarea soţiei dar, negăsind-o, se întoarce „să ia pe puiul”, însă, „Fatalitate!”, nici copilul nu mai este acolo unde îl lăsase. Un domn îi spune că băieţelul plecase „cu o damă” care-i zicea „puiule” şi el „mamiţico”. D. Georgescu porneşte din nou spre Mazăre, unde află, „fatalitate!”, că acesta o trimisese pe madam Georgescu la Manolescu, care, la rândul său, a îndrumat-o către Voinea ca s-o găsească pe gramama. Dar, „Fatalitate!”, la Voinea „nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramama, nici coşul”. Se duce înapoi în parc şi aici, „Fatalitate”, nu găseşte pe nimeni. În această secvenţă epică, naratorul reia acelaşi motiv literar, „fatalitate”, care devine laitmotivul acestei situaţii şi a cărei semnificaţie, strecurată subtil şi ironic de naratorul omniscient, este agitaţia ridicolă şi fără rost a personajului care venise la munte pentru relaxare şi odihnă, în schimb el aleargă bezmetic şi dezorientat de la un hotel la altul. În acest episod se manifestă genial comicul de situaţie, care este, de altfel, şi principala formulă de construire a acestei schiţei. Flămând şi epuizat după o alergătură de cinci ceasuri, d. Georgescu se aşează pe o bancă în parc, prilej pentru narator de a surprinde, printr-un monolog interior, gândurile negre ale personajului, care consideră că cea care a provocat toată această încurcătură este cocoana Anica, „dumneei face toate încurcăturile”. Se învinovăţeşte apoi pe sine, că a luat-o în excursie, „trebuia s-o lase la Bucureşti”. Stând pe o bancă, bărbatul este copleşit de „fatalitatea” agitaţiei zadarnice, „înjură în gând” şi nici nu observă că „muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat mergând fiecare cătră culcuşul său”. În cele din urmă, tot cocoana Anica îl găseşte, târziu în noapte, pe banca din parcul pustiu. Cu nervii întinşi la maximum, Mialache se dezlănţuie, amândoi ţipă şi se jignesc reciproc („Mialache! eşti nebun? [...] Cucoană! eşti nebună?”) până când, în sfârşit, se dumireşte că soţia sa îl aştepta „la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotenent Mişu de la itidenţă”. D. Georgescu „înjură bombănind” şi din nou se enervează atunci când află de la „o servitoare somnoroasă” că plecaseră cu toţii „la Sfânta Ana”. Sfârşit de oboseală, Mialache refuză să plece după ei şi se aşează „să supeze” cu soacra sa. În timpul mesei, el povesteşte în detaliu despre toate drumurile pe care le făcuse în căutarea lor, iar cocoana Anica relatează, încântată, întâlnirea cu madam Vasilescu şi cu locotenentul Mişu care „e mucalit al dracului «şi cântă teribel!»” (comic de situaţie).La  miezul nopţii fiecare dintre ei merge la culcare. În dimineaţa următoare, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot puternic „de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu”. Ceata, alcătuită din şapte-opt persoane, se-ntorcea „de la Urlătoare” şi nicidecum de la Sf. Ana, ceea ce-l face pe Mialache să se felicite că nu pornise după ei.

   Finalul schiţei ilustrează extazul doamnei Georgescu, al cărei suflet este „încărcat de fermecătoare amintiri” şi ale cărei gânduri zboară la menuetul pe care-l cânta d. Mişu: „- Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski..., mă-nnebunesc!”.

Comicul de limbaj se manifestă cu genialitate şi în schiţa Tren de plăcere, fiind unul dintre mijloacele indirecte de caracterizare a personajelor:

deformarea cuvintelor, mai ales a neologismelor, denotă lipsă de instrucţie, incultură - „teribel!” (teribil), „itidenţă” (intendenţă - serviciu de aprovizionare a unităţilor militare), „antreluţă” (antreu, vestibul), „bulivar” (bulevard), „Pederaski” (Paderewski - pianist şi compozitor polonez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea);

amestecul ridicol al cuvintelor de jargon cu limbajul de mahala atestă originea lor socială: „Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski..., mă-nnebunesc!”.

Principala  sursa  a comicului  o constituie  contrastul dintre  aparenta  si  esenta  ca  expresie  a  ciocnirii dintre ceea ce cred eroii lui I.L.Caragiale ca sunt  si ceea ce sunt cu adevarat.

                Comicul este  sustinut  si de  modul  in care  I.L.Caragiale  vede  lumea  , un fel  de  carnaval  continuu  in care  fiecare  poarta o  masca.

– rezumat –

Familia Georgescu decide să plece la Sinaia într-o sâmbătă, cu trenul de plăcere. Doamna Georgescu, fiul ei de cinci anişori şi mama ei, cucoana Anica (gramama), îşi pregătesc toaletele. Soseşte dl Georgescu cu o birjă. Îşi urcă soţia, fiul şi un coş cu provizii în trăsură şi pleacă spre gară, lăsând-o pe soacră să se ducă singură cu tramvaiul.
La gară, familia Georgescu se îngrijorează că nu mai soseşte cucoana Anica. Aceasta ajunge în sfârşit. Dl Georgescu îi dă bani să-şi cumpere bilet la clasa a III-a, iar el cumpără pentru el şi soţie bilete la clasa I. Copilului nu-i cumpără bilet, şi-l mint pe conductor, în tren, când acesta vine în control, că micuţul nu are nici patru ani.
Ajung la Sinaia. Cei trei se duc direct în parcul oraşului, iar soacra, încărcată cu coşul cu merinde, se duce la hotelul lui Mazăre, din apropierea gării, să-şi caute cameră. Se întunecă şi aceasta nu mai vine.
Pentru că micuţului i se face foame, dl Georgescu pleacă împreună cu el să o caute pe gramama. La Mazăre nu o găseşte, pentru că nu fuseseră camere libere şi o trimiseseră la hotelul lui Manolescu. O caută şi aici, dar nu o găsesc. Pentru că nu găsise cameră, plecase la hotelul lui Voinea. Tatăl şi fiul, rupt de foame, pleacă într-acolo. Pe drum, se abat prin parc, unde o lăsaseră pe dna Georgescu, dar aceasta dispăruse, la rândul ei. Tatăl îşi lasă fiul câteva clipe pe o bancă şi merge să se uite după soţie prin parc. Când se întoarce, nu-şi mai găseşte copilul. Află de la un trecător, că-l luase o doamnă, care, după semnalmente, pare a fi dna Georgescu şi că plecaseră după gramama, la hotelul lui Mazăre.
Dl Georgescu reface, din ce în ce mai obosit şi exasperat, traseul Mazăre – Manolescu – Voinea, dar mereu este cu un pas în urma alor săi. Întâlneşte, în cele din urmă, un cunoscut, care-l informează că familia sa îl aşteaptă în parc. În parc, însă, nimeni. Apare, într-un târziu, cucoana Anica şi-i spune că au găsit cazare la vila Măndica, unde l-au culcat deja pe cel mic, iar soţia, cu un grup de prieteni, îl aşteaptă la Oppler. Dl Georgescu şi soacra sa pleacă spre Oppler, unde nu găsesc pe nimeni. Se duc la Măndica, dar nici acolo nu-şi găseşte nevasta. Află că plecase cu o companie veselă de doamne şi domni la Sfânta Ana.
Pentru că e deja miezul nopţii, dl Georgescu, rupt de foame şi de oboseală, decide să nu mai plece nicăieri. Scoate coşul cu mâncare şi se ospătează împreună cu cucoana Anica, după care se culcă. Dimineaţa, pe la ora cinci, apare şi grupul petrecăreţilor.
În urma acestei excursii la Sinaia, dna Georgescu a rămas cu amintiri foarte plăcute, pe care şi le aminteşte cu nostalgie la întoarcerea în Bucureşti.

Caracterizarea doamnei Georgescu, din "Tren de plăcere", de I. L. Caragiale

Madam Georgescu este unul dintre personajele schiţei Tren de plăcere, de I. L. Caragiale. Împreună cu soţul, Mihalache, fiul, Ionel şi mama, cucoana Anica, pleacă să se recreeze la Sinaia, la sfârşit de săptămână. Acolo, membrii familiei se rătăcesc unii de alţii, şi-şi petrec ziua căutându-se reciproc.

După comportament, Georgeştii sunt nişte parveniţi. Ajunşi destul de înstăriţi, ei păstrează încă reflexele căpătate în mahalaua de unde s-au ridicat. Aspirând la înalta societate prin aspectul exterior, îşi trădează lipsa de civilizaţie prin vorbe şi comportament.

Astfel, doamna îşi pregăteşte cu grijă toaleta, neapărat în ton cu moda de la Paris: bluza vert-mousse, jupa fraise écrasée, pălăria asortată, umbreluţa roşie, mănuşile albe,  demibotinele de lac cu cataramă, ciorapii de mătase vărgaţi. Asta n-o împiedică să se comporte ca o ţaţă în tren, zborşindu-se la conductorul care se interesase firesc de vârsta băieţelului:

-         Da! Dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata regula.

Evident, doamna Miţa minte: Ionel avea deja cinci ani şi ar fi trebuit să posede bilet.  Dar Georgeştii sunt calici şi, dacă pot să ciupă ceva, nu se dau în lături, în ciuda aerelor de lume bună.

Caracterul de nimic al celor doi soţi reiese şi din felul cum se comportă cu cucoana Anica. În timp ce ei se deplasează la gară cu o trăsură elegantă, pe bătrână o trimit cu tramvaiul. În tren, ei stau la clasa I, iar cucoana Anica, la clasa a III-a, cu bagajele. La Sinaia, ei se pregătesc să se cazeze la hotelul Regal, din centrul oraşului, în timp ce pe gramamà (aşa-i spune Ionel, de la grand-maman), o trimit (încărcată cu bagaje) la un hotel ieftin de lângă gară.

Caragiale o individualizează pe doamna Georgescu în raport cu soţul ei, presărând ici-acolo aluzii foarte subtile că dumneaei ar fi preferat să-şi petreacă timpul, nu cu soţul şi familia ei, ci cu locotenentul Mişu, acesta fiind motivul pentru care nu poate fi găsită cu niciun chip. ( De fapt, la Sinaia, ea dispare pentru cititor,  doar se vorbeşte despre ea. ) Noaptea, în timp ce dl Georgescu doarme, obosit după îndelungile preumblări prin Sinaia în căutarea consoartei sale, aceasta se distrează în compania unui grup de prieteni, - din care face parte şi locotenentul -  până la cinci dimineaţa. 

Ajunsă înapoi la Bucureşti, madam Georgescu se destăinuie mamei sale, spunându-i  ce mult i-a plăcut la Sinaia, cât de fermecată  a fost de plimbarea sub lună, cu trăsurile la pas, acompaniată, pe de o parte, de susurul apei de munte şi, pe de alta, de cântecul lăutarilor şi al  dlui locotenent Mişu:

-Ah! Mamiţo! Menuetul lui Pederaski…mă-nnebunesc!

Amestecul grotesc de lună, susur de ape, trăsuri cu lăutari şi menuet cântat din gură, precum şi pocirea ( trivial – sexuală ) a numelui compozitorului Paderewsky pun în evidenţă cât se poate de elocvent vulgaritatea şi incultura mahalagioaicei cu pretenţii de doamnă, numită sugestiv Miţa Georgeasca.

Mihalache Georgescu din schiţa Tren de plăcere, de I.L. Caragiale, este capul familiei bucureştene care, în componenţa Mihalache (soţ), Miţa (soţie), Ionel („puiul... în etate de cinci anişori împliniţi”) şi cocoana Anica („mamiţa mamiţichii puiului”), descind într-o sâmbătă seara cu trenul de plăcere în staţiunea Sinaia, la promenadă. De la început se reţine iritarea lui Mihalache faţă de cocoana Anica percepută premonitoriu de ginere ca spiritul malefic ce trebuie îndepărtat din preajma familiei: atât drumul până la gară, cât şi cel către Sinaia sunt făcute de gramama cu alte mijloace de locomoţie; aşijderea, în staţiune, ea este cazată în alt loc decât ceilalţi.

Soţii Georgescu, în special domnul, se vor nişte oameni înstăriţi şi mondeni, dar se vădesc a fi zgârciţi şi meschini. În timp ce ei pleacă la gară cu o trăsură luxoasă pe care, printr-o metonimie, Caragiale o numeşte “muscal cu cauciuc”, trăsura având roţile cauciucate şi fiind condusă de un vizitiu rus, “gramamà” este consiliată să ia tramvaiul şi să-şi cumpere bilet la “clasa III”. Ginerele i se adresează grosolan: “Cucoană! încă n-ai plecat? să ştii c-ai pierdut trenul!” În subconştientul lui, Mihalache nu o doreşte pe cocoana Anica în excursie: “Mai sunt douăzeci de minute... (...) şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă...” Nu e numai zgârcit, dar el realizează obscur că soacră-sa îl lucrează. Mai târziu, la Sinaia, când va fi epuizat în urma lucrăturii, el are o revelaţie: “Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gând... . Singurul care nu se bucură în niciun fel de călătorie este domnul Georgescu; ceea ce-l împiedică s-o facă sunt chiar defectele din dotare: egoismul, zgârcenia şi prostia. Aceasta din urmă, mai ales, este atât de proeminentă încât face din el victimă sigură din start: deşi egoist, Mihalache nu pentru el merge la Sinaia; el pare că se deplasează acolo anume pentru a oferi un paravan onorabil întâlnirii amoroase dintre “Madam Georgescu” şi locotenentul Mişu care este “al dracului de mucalit” şi “cântă teribel” şi are cu ce-o vrăji pe Miţa. Şi ne apropiem acum de tema secundară a schiţei: triunghiul conjugal.

Domnul Georgescu este egoist, zgârcit, prost şi încornorat.

Zgârcit, “Mialache” nu vrea să închirieze pentru “gramamà” şi  “pui” cameră la Hotelul Regal, unde voiau să tragă el şi Miţa. Pe “gramamà” o înghesuie la “otel Mazăre”, lângă gară. O idee proastă, fiindcă atunci, din cauza zgârceniei, el pierde controlul situaţiei şi devine uşor de lucrat. Pe madam Georgescu o lasă “pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamà.”

Pe Miţa nu o va mai găsi pe bancă: aceasta va pleca la hotelul Oppler “cu Vasileasca şi cu fratele Vasileschii, locotenent Mişu de la itidenţă”, cum îl va lămuri mai târziu coana Anica.

În mod deloc întâmplător, vor dispărea şi puiul, şi gra-mamà, scopul fiind să-l obosească pe Mialache, purtându-l din hotel în hotel, încât el să nu mai vrea să meargă la Schitul Sfânta Ana, unde, la înălţime, la cota 1400, se planificase punctul culminant al plăcerii, noaptea la care visaseră Miţa şi Mişu. Tot pentru Mialache fusese pregătit şi coşul cu merinde –“ salam, opt ouă proaspete, un pui fiert, două jimble, sare, piper” – ca un fel de premiu de consolare în urma unei călătorii care, pentru el, nu fusese “de plăcere”.

FATALITATE

Procedeul de care uzează Caragiale pentru a sugera intenţia diabolică de a-l obosi pe Mihalache pentru a-l face să renunţe la excursia la schit este repetiţia; o repetiţie care, cu fiecare frază, acumulează ironie, devenind, spre final, explozivă. Domnul Georgescu este purtat pe la hotelurile Mazăre, Manolescu, Voinea, Oppler. Dar “Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupâneasă la otel Manolescu, devale.”

“La Manolescu, iar fatalitate! N-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupâneasă la otel Voinea, în Izvor.” (s.n.) Ironia este întărită de prezenţa adverbului “iar”.

 Domnul Georgescu se întoarce să-l ia pe Ionel, abandonat pe o bancă în parc, dar “fatalitate! Puiul lipseşte.” Află că îl luase “o damă” căreia puiul îi zicea “mamiţico”. Cei doi se îndreptaseră spre hotel Mazăre. Domnul Georgescu reface, fără succes, traseul Mazăre-Manolescu şi când, într-un târziu, “foarte obosit şi asudat”, ajunge la Voinea – “Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici coşul.” Exasperarea este sugerată de o nouă repetiţie: “nici..., nici”, enumerarea încheindu-se cu evocarea coşului cu merinde la care domnul Georgescu se gândeşte deja, ca la un premiu de consolare, fiindcă este tot mai convins că a pierdut-o pe Miţa...

De la exasperare se trece la epuizare: “Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile stinse.” Starea de epuizare este sugerată de ultima frază eliptică de predicat şi închisă de participiul “stinse”.

De la Oppler, domnul Mialache este îndrumat de soacră-sa “la Vasileasca acasă”. În acest punct al naraţiunii, coana Anica prezintă lucrurile într-o lumină cât se poate de liniştitoare, tocmai pentru a stinge fatalitatea şi, mai ştii, bănuielile din mintea ginerelui. Aflăm astfel că Măndica Vasilescu, surioara lui Mişu, oferise “un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă...”

Este de sesizat și faptul că numele celor trei personaje care formează triunghiul conjugal încep cu M. Mița se împarte la doi - Mișu și Mihalache. Acesta din urmă va dormi singur în camera locotenentului, în timp ce soția sa va petrece cu Mișu la Cascada Urlătoarea. Mița și Mișu sunt prenume: prenumele celor doi protagoniști ai relației intime extraconjugale, în timp ce Mihalache, numele celui care, fără voie, asigură paravanul acestei relații, este nume de familie. La adăpostul numelui de Mihalache "trenul de plăcere" îi unește pe Mița și pe Mișu. 

Intinerariul domnului Georgescu este: el o pierde pe cucoana Anica, o lasă pe soția sa pe o bancă în parc și merge cu Ionel să o caute pe mam-mare. Ajung la Mazăre, apoi la Manolescu și la Izvor unde nu o găsește, se întoarce la doamna Georgescu, dar nu o găsește, îl lasă pe copil pe bancă. Băiatul dispare după două minute. Mai târziu află că a plecat cu mama sa. Domnul se întoarce la Mazăre, la Manolescu, la Izvor și la Voinea, unde nu îi găsește pe cei doi. Află apoi că ei îl așteptau în parc, unde nu îi găsește. Apoi apare cucoana Anica și îi spune că cei doi au plecat la Vasileasca. Ajunși acolo, îl găsesc pe Ionel, dar nu pe mama sa, care apare dimineața, după ce a fost plecată la o plimbare cu niște cunoștințe.