fișa de lectură--O scrisoare pierdută

Fișa de lectură—Opera dramatică

Am început lectura..........................Am terminat lectura......................................

Titlul operei literare:,,O scrisoare pierdută”

Autorul:Ion Luca Caragiale

Opera face parte din volumul,,Teatru”1885

Editura,==revista,,Convorbiri literare”

Date importante din viața și opera scriitorului:

 Ion Luca Caragiale s-a născut pe data de 29 spre 30 ianuarie 1852 în satul Haimanale, astăzi numit Ion Luca Caragiale. In anul 1868 el este înscris la Conservatorul de arta dramatica din București, la clasa de „declamație și mimică” a unchiului sau, Costache Caragiale. In 1870 îl cunoaște pe Mihai Eminescu, sufleur în trupa lui Pascaly.  In 1888 a fost director al Teatrului National din București. In 1904 călătorește în Italia, Franța și Germania.In anul 1905 Caragiale se stabilește la Berlin. n zorii zilei de 9 iunie 1912 Ion Luca Caragiale moare in urma unui atac de cord în locuința sa de la Schoneberg – Berlin.A fost adus în țară și îngropat la Biserica „Sfântul Gheorghe”. La 22 noiembrie 1912 este reînhumat în cimitirul Bellu, alături de Mihai Eminescu și Coșbuc.

Alte opere ale scriitorului:

  Creaţia lui Caragiale cuprinde piese de teatru, Momente şi schiţe, nuvele, majoritatea satirizând lumea Capitalei sau provinciei din perioada sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Piesele sale de teatru sunt memorabile, fiind puse în scenă. Farsa într-un act ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea” a fost publicată la 1 februarie 1880 şi a avut premiera la 16 aprilie 1912, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în patru acte ”O scrisoare pierdută” a fost publicată în 1884 şi a avut premiera la 13 noiembrie 1884, tot la Teatrul Naţional din Bucureşti. Comedia în trei acte ”D-ale carnavalului” a fost publicată la 1 mai 1885 şi a avut premiera la 8 aprilie, acelaşi an. Drama ”Năpasta” a fost publicată în 1890, având premiera în acelaşi an. Între celebrele schiţe scrise de I.L. Caragiale amintim: ”Domnul Goe”, ”Vizită”, ”Bubico”, ”Tren de plăcere”, ”Petiţiune”, ”Căldură mare”, ”Un pedagog de şcoală nouă”, ”Ultima oră”, ”Inspecţiune”, ”High-life”, ”Telegrame”, ”Justiţie”. Caragiale a scris proză de observaţie psihologică şi naturalistă (”O făclie de Paşti”, ”Păcat”, ”Două loturi”, ”În vreme de război”) şi fantastică (”La hanul lui Mânjoală”, ”Kir Ianulea”). 

Genul literar:dramatic

Specia literară:comedie

Opera este structurată în proză:  Piesa este structurata in patru acte, fiecare dintre ele fiind alcatuite din mai multe acte.

Locul desfășurării acțiunii: este capitala unui județ de munte, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat la sfârșitul secolului al XlX-lea.

Timpul desfășurării acțiunii: Acțiunea comediei se desfășoară într-un orășel de munte, capitala de județ situat la cinci poste de București, în 1883, în preajma alegerilor pentru Camera și pentru revizuirea Constituției.

       Personaje:

Nae Cațavencu

Zaharia Trahanache

Zoe Trahanache

Ghiță Pristanda

Cetățeanul turmentat

Agamemnon Dandanache

Tache Farfuridi

Iordache Brânzovenescu

Ștefan Tipătescu

                         Rezumat:

  Stefan Tipătescu,prefectul judetului și prieten ,,intim" cu Zaharia Trahanache,președintele organizației locale a grupării politice guvernamentale îi adresează soției acesteia ,Zoe din neglijență ,pierde scrisoarea ,care este găsită de un cetățean ,,turmentat" Nae Cațavencu ,șeful unei grupări politice independente și propietar al ziarului ,,Răcnetul Carpaților" ajunge prin mijloace necinstite ,în posesia scrisorii spera să fie ales deputat ,Cațavencu îl amenință pe Tipătescu cu publicarea scrisorii.După ce încercă ,prin tot felul de mijloace să intre în posesia copromițătorului document, Tipătescu este convins de Zoe să propună candidatura lui Cațavencu ,pentru a evita astfel un scandal public.                          

La adunarea electorală este însă propus alt candidat trimis de la centru , Agamemnom Dandanache.

Reprezentații celor două grupe politice ajung să se încaiere și în învălmașeală ,Cațavencu își pierde pălăria, în căptușeala cărei era ascunsă ,,scrisoarea pierdută”.

Documentul este gșsit de același cetățean ,,turmentat" care o restituie Zoei Trahanache.Între timp Zaharia Trahanache dorind să-și anihileze adversarul politic, pe Cațavencu, găsește o poliță falsificată de acesta.Riscând să fie făcut răspunzător pentru fals și mai ales ,pierzând orice șansă de a fi ales deputat ,Cațavencu acceptă să conducă manifestația în cinstea celui care a avut mai multă abilitate decât el.La rândul său ,Dandanache ajunsese în postura de candidat tot în urma unui șantaj cu o scrisoare a unei persoane importante.În final ,toți se împacă,interesele personale ,micile pasiuni dispărând ca prin farmec.Dandanache este ales în unanitate și toată lumea se bucură zgomotos de binefacerile unui sistem ,,curat" constituțional.

              Momentele subiectului:

 Expozițiunea operei îi prezintă pe Pristanda, polițaiul orașului și pe Ștefan Tipătescu- prefectul județului, citind un articol din ziarul “Răcnetul Carpaților”în care este acuzat guvernul că a lăsat județul în “ghiarele unui vampir”.Acțiunea piesei este localizată de autor: “în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”.Asistăm la o înfruntare dintre partidele politice. Pristanda nu pierde ocazia de a arăta prefectului cât de dificilă e misiunea de polițist,numai că Tipatescu știe foarte bine micile învârteli pe care le face acesta și I le reproșează cu simpatie. Oricât încearcă acesta să se dezvinovățească, e silit în cele din urmă să recunoască pentru sine “că a tras frumușel condeiul”.

          Intriga operei o constituie pierderea din neglijență a scrisorii de amor pe care prefectul I-o trimisese lui Zoe Trahanache. Acesta va fi motivul care va declanșa o adevarată tensiune în tabăra politică a partidului de guvernământ. Pristanda îi relatează prefectului cum seara trecută, pe când se afla în misiune, în casa lui Nae Cațavencu, adversarul politic, se adunaseră membrii partidului independent, în frunte cu “dăscalimea orașului”,Ionescu,Popescu, popa Pripici,”toată gașca-n păr”.Aici îl aude pe Cațavencu spunându-le celorlalți că se află în posesia unui document foarte important și că ar fi scos “o scrisorică din portofel”, dar n-a reușit să afle despre ce scrisoare este vorba, fiindcă popa Pripici aruncase chibritul aprins pe fereastră, drept în ochii lui. Acesta a căzut peste un trecător și larma celui lovit I-a făcut pe cei din casă să se adune la fereastră, iar apoi să închidă geamul. Pristanda a trebuit să fugă, pentru a nu fi recunoscut.

          Desfășurarea acțiunii va înregistra urmările acestui fapt și se declanșează o dată cu scena a IIIa (actul I) până la actul al III-lea. Ea surprinde scena dintre Trahanache și Tipătescu – “Venerabilul”, furios, îi aduce prefectului la constiință faptul că fusese martorul unei veritabile plastografii: o scrisorică de amor pe care “canalia” de Cațavencu i-o arătase ca aparținând prefectului, iar cea căreia îi era adresată era tocmai soția lui. Comicul de situație este savuros, deoarece Trahanache este cel care îl consolează pe Tipătescu, asigurându-l că este o plastografie ordinară: “să zici și tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”. Furia lui Tipătescu îl face pe “nenea” Zaharia să cugete că trebuie “să ai puțintică diplomație” în vremurile acestea. Zoe trăiește cu intensitate evenimentul, deoarece onoarea ei este în joc. Ea mărturisește că a pierdut scrisoarea în seara când se întâlnise cu Tipătescu, pe când pleca de la el. Îi spune prefectului că fusese și ea chemată de Cațavencu la redacție și că s-a văzut silită să-i promită acestuia funcția de deputat.

          Pentru cei doi membri marcanți ai partidului de guvernământ, Farfuridi și Brânzovenescu, apare ca o trădare de care ei nu au cunoștință, faptul ca “neica Zaharia” și “coana Zoițica” sunt văzuți intrând în redacția ziarului “Răcnetul Carpaților”. De aceea se pronunță anonim: “Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi”.Întâmplările se succed cu rapiditate. Își face apariția Cetățeanul turmentat care mărturisește că a găsit o scrisoare al cărei adresant este Zoe Trahanache, dar i-a fost luată de Nae Cațavencu. Tensiunea sporește, Zoe încearcă fără succes să recupereze scrisoarea cu ajutorul lui Pristanda, dar nu reușește. În acest timp, Zaharia Trahanache descoperă un fals în actele fundației aflată sub patronajul lui Cațavencu. Prin acesta, el își însușise ilegal banii societății. Farfuridi și Brânzovenescu se hotărăsc să trimită o depeșă la “Comitetul Central, la minister, la gazete”, prin care să informeze despre prefectul trădător. Numai c n-au curajul s-o semneze și atunci se hotărăsc “să o iscalească” și “s-o dea anonimă”. Tipătescu reușește să zădărnicească expedierea acestei depeșe. Tensiunea continuă să crească,mai ales că “Răcnetul Carpaților” anunță că în nr. de a doua zi va reproduce “o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate către o damă de mare influență”. Tipătescu îi ordonă lui Ghiță Pristanda să-l aresteze pe Cațavencu, iar Zoe îl eliberează și îl asigură de sprijinul său: “eu te aleg, eu și cu bărbatul meu, și mie să-mi dai scrisoarea.. Astfel, Tipătescu se vede nevoit să coincidă:”ești candidatul Zoii, ești candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare și al meu”.

          Ghiță aduce o telegramă “f-f urgentă” în care se anunța numele celui care va trebui să fie ales (candidatul e impus de la Centru): Agamemnon Dandanache.

          Punctul culminant este încărcat de tensiune. Acțiunea se petrece în sala cea mare a primăriei, unde urmează să se anunțe numele noului ales. Discursurile celor doi reprezentanți ai partidelor politice ( Farfuridi și Cațavencu) sunt sforăitoare, pline de nonsens , ținute în aplauzele susținătorilor și huiduielile opozanților. Când Trahanache anunță numele alesului, cele două tabere se încaieră. Cațavencu își pierde pălăria pe care, același Cetățean turmentat, o găsește și o dată cu ea descoperă și scrisoarea din captușeală.

          Sosește alesul de la centru care va recunoaște că deține o armă sigură prin care și-a putut impune alegerea: o scrisorică de amor de la nevasta unui prieten “persoană însemnată” , pe care o păstrează, fiindcă, “mai trebuie ș-altă dată”.Cetățeanul turmentat revine aducând scrisoarea “adresantului”. Cațavencu se vede deposedat de singura arma de șantaj și se pleacă umil în fața Zoei.

          Deznodământul readuce toate personajele în scenă. Are loc festivitatea organizată în cinstea alegerilor care l-au proclamat unanim pe Agamiță Dandanache. Această festivitate este condusă chiar de Cațavencu, pe care-l vedem sărutându-și adversarii, care,brusc, au devenit “prieteni” și pentru fericirea cărora închină. Piesa se încheie, cortina cade peste atmosfera generală de veselie: muzica răsună, toată lumea se sărută, Cațavencu se îmbrățișează cu Dandanache, iar Zoe și Tipătescu privesc fericiți petrecerea. Un adevărat happy-end pune stăpânire pe sufletele atât de zbuciumate până acum.

             Moduri de expunere:

  Comedia,, O scrisoare pierdută” este împărțită în patru acte. Textul este conceput ca o succesiune dinamică de replici, iar principalul mod de expunere este dialogul. Intervențiile autorului, adică indicațiile scenice sau didascaliile, sunt prezente de obicei la începutul comediei, al unui act, sau sunt intercalate replicilor. Ele se referă la cadrul acțiunii, statutul personajelor, mimica și gestica acestora etc, și utilizează ca moduri de expunere descrierea și narațiunea.

                     Caracterizarea personajului principal//a unui personaj preferat:

  Ştefan Tipătescu: tipul junelui amorez, este prefectul judeţului pe care îl administrează ca pe propria sa moşie, având o mentalitate de stăpân absolut: "moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii" (Pristanda). Prefectul este orgolios, abuziv, încalcă legea, dacă "o cer interesele partidului" şi admite, amuzat, matrapazlâcurile poliţaiului: "ai tras frumuşel condeiul". Tipătescu este impulsiv, nestăpânit, aşa cum de altfel îl caracterizează unul dintre personaje, "venerabilul" Ţrahanache: "E iute! n-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect." Infatuat şi orgolios, Tipătescu reacţionează cu superioritate şi este dispreţuitor cu Farfuridi, care îl acuză de trădare.
Tipătescu este lipsit de abilităţi politice, singura cale de a parveni fiind amorul, de care ştie să profite cu fler şi diplomaţie, obţinând postul de prefect şi protecţia venerabilului Ţrahanache. Tipătescu venise în judeţ cu opt ani în urmă, la o jumătate de an după ce Zaharia se însurase a doua oară, luând-o de soţie pe Zoe, care a devenit chiar de atunci amanta lui Fănică: "De opt ani trăim împreună ca fraţii şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău" (Trahanache). Fănică este component al triunghiului conjugal, flerul său de amorez reieşind şi din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-l convinge pe Tipătescu sa-l aleagă pe Caţavencu: "în sfârşit, dacă vrei tu... fie! [...] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia... prin Urmare şi al meu! Poimâine eşti deputat!...".
Comicul de nume, Tipătescu, trimite la cuvântul "tip", care sernnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.

                Unul dintre personajele principale este Nae Caţavencu (al cărui statut social reiese chiar din tabla de personaje: „avocat, director proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident al Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economica Română”. Statutul moral al personajului se defineşte chiar prin tipologia pe care o reprezintă: tipul demagogului, al politicianului lipsit de etică; Caţavencu fură, şantajează, manipulează, minte fără scrupule şi fără mustrări de conştiinţa. Caracterizarea directă a personajului  se realizează atât prin vorbele celorlalţi :„mişel”, „nebun”, „canalie”, cât, mai ales, prin autocaracterizare: „Vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi... dintre fruntaşii politici”. Caracterizarea indirectă se face, în primul rând, pe baza replicilor, limbajul lui denotând incultura şi demagogie. De exemplu, el crede că a fi capitalist înseamnă să locuieşti în capitală şi e convins că „industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Ilustrativă este scena discursului din actul al III-lea, în care Caţavencu vorbeşte mult, joacă teatru, dar nu spune, în schimb, nimic. Încadrarea în tipologie este susţinută şi prin faptele personajului, acestea dovedindu-şi imoralitatea şi făţărnicia. El fură bani din fondurile asociaţiei, îl îmbată pe cetăţeanul turmentat şi îi ia scrisoarea , doreşte să obţină o funcţie politică în urma unui șantaj, iar, în final, îşi schimbă radical comportamentul, acceptând să organizeze festivităţile date în cinstea lui Dandanache. Relaţia dintre Caţavencu şi Zoe Trahanache denotă caracterul ambivalent al avocatului. Dacă la început, când are scrisoarea, afişează o atitudine superioară şi o umileşte pe Zoe prin șantaj, în final, pierzând biletul compromitator, se arată sleit, cade în genunchi şi îşi cere iertare.

                    Titlul operei:

  Titlul are o semnificaţie explicită desemnând „obiectul buclucaş”, generator de conflict. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează de fapt prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât „o” indică banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

                   Vocabular:

Greșelile de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor, fie din lipsa de cultură:

-pronunție greșită: "famelie", "renumeratie", "plebicist", "andrisant", "bampir";

- etimologie greșită: "capitaliști" pentru locuitorii capitalei; "scrofulos" pentru scrupulos;

- lipsa de proprietate de termenilor :"liber-schimbist", însemnând cel care promovează libertatea comerțului, neamestecul statului în treburile întreprinzătorului capitalist, are pentru Cațavencu sensul de flexibil în concepții;
-- încălcarea regulilor gramaticale și a logicii:

-- polisemia - "ne-am răcit împreună"

--- contradicția în termeni: "După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru realizat!"

-- asociații incompatibile ca sens: "Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvarșire"; "la douasprezece trecute fix";

- nonsensul: "Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici pe colo și anume prin părțile esențiale. Am zis!"

- truismele (adevăruri evidente): "Un popor care nu merge înainte, stă pe loc. ba mai dă și-napoi"; "O soțietate fără prințipuri, va sa zică că nu le are";

- construcții prolixe (confuze, incoerente), anacolutul: "în sănătate^ alegătorilor cari au probat patriotism și mi-au acordat asta cum să zic de! zi-i pe nume de! a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, și eu ca rumanul imparțial, care va să zică cum am zițe în sfârșit să trăiască!"

   

                     Citate preferate: 

  Nae Cațavencu: Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvarșire.

 Trahanache: Ești tare, stimabile, la machiaverlacuri…

 Cațavencu (foarte amețit, împleticindu-se-n limbă, dar tot îngrășându-și silabele): Fraților! (toți se-ntorc și-l ascultă.) După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional! 

Basm modern

   Basmul actual s-a modernizat, tendinţa evoluţiei basmului de astăzi este spre ficţiune, spre povestea ştiinţifico-fantastică. Tendinţa literară actuală spre ştiinţifico-fantastic cuprinde scrieri ce  duce spre locuri neimaginate, prevestesc viitorul prin diverse elemente fantastice.

 Copiii și nu numai ei sunt mult mai atraşi de poveştile SF care prevestesc viitorul tehnologiei şi al lumii decât de revizuirea trecutului. Narațiunea este strâns legată de spațiu și timp. Desemnarea locurilor de acțiune, numele persoanelor și entităților care produc acțiune și desemnarea acțiunilor .

,,Micul Prinț” , numit și ,,Le Petit Prince” este un basm modern francez despre un aviator al cărui avion intră în deșertul Sahara. Îl întâlnește pe un mic prinț care descrie planeta și aventurile sale căutând dragoste. Este o poveste clasică și fermecătoare care încântă : despre maturitate, prietenie și perseverență.

  Textul scoate la lumină metehnele lumii noastre: mereu în grabă, în grabă după tot felul de lucruri mici (fără să vedem deseori lucrurile cu adevărat importante,preocupați de propriile orgolii sau căutând răspunsul la alţii şi nu la noi. Dar aflăm tainice înţelesuri, ca într-un joc de copii, că ‘’tot ce e complicat e simplu’’ de fapt, ’’cuvintele sunt sursă de neînţelegere’’, îmblânzirea unui animal înseamnă ,de fapt ,să creezi legături, stelele înseamnă pentru fiecare altceva, ,,doar copiii ştiu ce caută’’, ’’trebuie să ceri fiecăruia ce poate’’, florile sunt ’,,tot ce poate fi mai frumos’’, dar sunt efemere. Aflăm cu simplitate lucruri mari, din întrebări sincere şi directe, din întâmplările din viaţa unui copil (chiar dacă acesta a aterizat cu un stol de gâşte de pe asteroidul B612).

                O schemă narativă poate avea mai multe puncte,eu am ales doar câteva:

 -Plecarea de acasă:

 Pe planeta sa ,Micul Prinț își îndeplinea cu răspundere îndatorile sale, fiind un bun gospodar, care avea mare grijă de echilibrul acesteia.

Poate și-ar fi trăit liniștit viața acolo, neștiut de pământeni, dacă pe planeta lui nu ar fi răsărit o minunată floare. Ea a trezit în Micul Prinț nu numai sentimente de încântare, admirație și de bucurie, dar și unele sentimente de confuzie ori chiar de derută totală. Punând preț prea mare pe unele dintre vorbele florii, neștiind cum să privească dincolo de ele, ajunsese nefericit. Astfel, interacțiunea cu floarea i-a oferit șansa de a se întâlni cu propriile sale limite în ceea ce privește stabilirea de relații ori cunoașterea ființelor care au voință proprie.

Văzând că propria planetă îi oferă resurse limitate pentru a învăța aceste lucruri, Micul Prinț, ca un adevărat Făt Frumos, părăsește confortul pe care îl avea acasă și în obișnuințele lui și pleacă în lume ca să învețe.

-Iscodirea:

Pe drumul către Pământ a vizitat diverse planete cu oameni singuri și a fost chiar în pericol de a fi reținut pe unele dintre ele. Și-a păstrat libertatea în ciuda faptului că un împărat înțelept dorea să îl facă ministru al justiției cu o primă responsabilitate interesantă, aceea de a se judeca pe sine însuși. Nu voi să rămână nici pentru funcția de ambasador.

Pe următoarea planetă a părăsit-o pentru a nu intra în jocul încântării de sine pe care i-l propunea vanitosul. Un om care obișnuia să bea prea mult de pe a treia planetă, care l-a întristat pe Micul Prinț, deoarece l-a văzut prins în capcana autoreproșurilor, a plăcerilor și a bucuriilor mărunte de unul singur.

Pe planeta a patra un om de afaceri se pretindea stăpânul a toate stelele. Lucrurile simple și la îndemână i s-au părut mai interesante și mai importante Micului Prinț, astfel că plecă și de aici cu concluzia că oamenii mari sunt destul de ciudați.

Pe planeta a cincea a întâlnit un om care era prins de reguli și angajamente, care aprindea și stingea un felinar în fiecare minut, din cauza rotației tot mai rapide a planetei mici pe care era. În ciuda faptului că părea cel mai puțin adaptat, micului prinț îi plăcu cel mai mult deoarece dintre toți pe care îi întâlnise era singurul care se îngrijea de altceva decât de sine însuși.

Pe a șasea planetă trăia un savant care scria multe cărți. Părea să le știe pe toate, dar nu știa nici ce era pe planeta sa. El dorea să îl facă exploratorul său, deoarece părea demn de încredere. 

-Remedierea:

Prințul a avut primul regret că a părăsit floarea sa, când a aflat faptul că lucrurile efemere, precum frumusețea florilor, nu sunt considerate demne de a fi trecute în cărțile de știință. Dar a primit aici și numele planetei pe care ar putea învăța ceea ce dorea să știe – Pământul.

Pe Pământ profesorul de la care a învățat despre relații și despre legăturile dintre cei care se iubesc a fost o vulpe. Secretul lor nu poate fi dezvăluit în câteva cuvinte. Trebuie experimentate și abordate cu înțelepciune. De la ea a învățat să privească oamenii cu ochii inimii, adică cu întreaga ființă, să recunoască și să se bucure de unicitatea florii sale deși sunt mii pe lume asemănătoare cu ea.

-Salvarea:

N-am fi aflat povestea lui dacă în scurta sa prezență pe Pământ nu ar fi întâlnit un aviator naufragiat în deșert, care nu a uitat ce înseamnă să fii copil și care nu se simția nici el prea bine între adulții de tipul celor pe care i-a văzut Micul Prinț. Aviatorul a fost și martorul plecării spre casă a micului prinț, care a fost nevoit să-și lase trupul aici, fiind prea greu pentru a fi transportat așa departe. Cerul a devenit astfel mai frumos pentru aviator ,deoarece de pe o planetă necunoscută râsul drăgălaș al Micului Prinț pare să se audă când privește stelele.

   Personajele din basmul modern, fiecare cu frumusețea, poveţele sau învăţămintele lui: monarhul absolut care poate comanda un apus de soare (dacă condiţiile sunt favorabile) şi ştie că ,,Cel mai greu este să te judeci pe tine decât pe alţii’’, înfumuratul care are nevoie de aplauze şi de admiratori (vrea să fie primul, chiar dacă este singurul!), afaceristul care nu mai pridideşte să numere stelele, chiar dacă nu îi aduc niciun folos (şi nu poate să piardă timpul, să stea la baliverne, că doar este ‘’om serios‘’), lampagiul care bea ca să uite că bea, geograful care crede în exploratori, şarpele singuratic atoateştiutor (‘,,Poți fi singur şi printre oameni’’) şi prietenii – pilotul și vulpea.

  Toată lumea este într-o permanentă goană şi într-o acută lipsă de timp: fiecare este preocupat de propria-i persoană, are un viciu sau dă pe afară de atâta aroganţă; şi nimeni nu găseşte un răgaz (cu excepţia pilotului prăbuşit în Sahara) pentru un mic gest, să acorde un moment de atenţie ca să deseneze o oaie copilului cu părul auriu. 

   Dacă atunci când terminăm de citit un basm vechi,cartea parcă se închide singură,acum,citind acest basm modern, răsar întrebări esențiale pentru Micul Prinț,dar și pentru oricare dintre noi:

                     De ce este important să faci prieteni?

                     Este perseverența o calitate bună? De ce sau de ce nu?

                     Sunt oamenii capabili să vadă ce este invizibil cu inima lor? De ce sau de ce nu?

Simbolurile din basmul,,Harap Alb”

Mare iniţiat ,dar şi iniţiator ,Craiul îşi supune fiii la o probă fundamentală:proba curajului,probă esenţială în procesul de iniţiere.

 Podul,locul unde se desfăşoară această probă leagă sfârşitul împărăţiei Craiului de începutul unui spaţiu enigmatic,nesfârşit ,ameninţător,plin de păduri şi drumuri întortocheate ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul. Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează obstacolele şi labirintul. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti.

  Pădurea-labirint , simbol al morţii şi al regenerării, pentru tânăr se va încheia o etapă şi alta va începe . Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul conştient poate pătrunde doar şovăind. Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică.Fiul craiului  nu se dovedeşte capabil să ducă la bun sfârşit călătoria sa iniţiatică, nu poate înlătura obstacolele.Traversarea labirintului devine deci o călătorie iniţiatică,cu cât este mai grea, cu cât obstacolele sunt mai numeroase şi mai grele, cu atât mai mult adeptul se transformă şi, în cursul acestei iniţieri itinerare, dobândeşte un nou sine. Transformarea eului care se operează în centrul labirintului şi care se va afirma fără echivoc la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului asupra materialului şi, în acelaşi timp, al veşnicului asupra efemerului, al inteligenţei asupra instinctului.acolele survenite pe parcursul traversării pădurii, el lăsându-se înşelat de puterea de convingere a Spânului, încălcând sfatul părintesc. Pădurea pe care o traversează Harap-Alb poate fi privită ca un labirint,iar traversarea labirintului devine o călătorie iniţiatică, transformarea eului în centrul labirintului şi care se va afirma la capătul călătoriei de întoarcere, la sfârşitul trecerii de la întuneric la lumină, va însemna victoria spiritualului, al veşnicului, al inteligenţei.

Ursul, simbol al curajului și al puterii.Îmbrăcat în pielea ursului, Craiul își supune și fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdravan. Craiul le verifică într-un fel fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face față unei astfel de probe, pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedește vrednic de a păatrunde tainele necunoscutului ce îi așteaptă dincolo de pod. Aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, constituie prima piedică în drumul lui Harap Alb.Faptul că locul inițierii se găsește pe o insulă nu este de loc întâmplător, insula este cea care reunește simbolurile  vieții și sensurile morții

Harap-Alb stă în casa inițierii cam o zi și o noapte, timp în care Sfânta Duminică

prepară o licoare magică ce îi va aduce ursului, spirit păzitor, duh al rodniciei și simbol al longevității și nemuririi, somnul cel lung. Se realizează o ieșire din universul normal și o trecere prin perdeaua de foc a timpului, adormirea ursului din basm corespunde cu intrarea în hibernare a ursului, simbol al amorțirii naturii și al vegetației pe timpul iernii.

Spânul întruchipează forțele răului -răufăcătorul, un fel de Zmeul-Zmeilor, care seamănă în lume teroare, răutate și violență. Ca personaj real, el întruchipează individul perfid, deprins a obține avantaje și bogăție prin înșelăciune. El este, prin naștere, un om rău și de proastă condiție socială. Spânul se remarcă nu doar prin răutate,ci sprin capacitatea de a-și disimula adevăratul caracter, vorbind frumos, slugarnic și atribuindu-și calități pe care nu le are, precum hărnicia și credința, trecând la violența fizică atunci când simte că îi este acaparat teritoriul cucerit prin înșelăciune. Fiul craiului și  Spânul călătoresc cu bună înțelegere, deoarece Spânul rămâne, în aparență umil și supus,reușind să câștige încrederea fiului de crai. Spânul îl invită pe naivul tânăr să coboare într-o fântână ciudată,fără cumpănă și fără roată,pentru a se răcori;imediat trântește capacul și îl silește pe captiv să accepte inversarea rolurilor.

(în plan simbolic această fântână este o veritabilă cristelniță în care fiul e botezat cu forța.Spânul îl deposedează de identitatea sa crăiască  Intrarea sa în slujba Spânului se face sub jurământ cavaleresc-prinţul jură pe paloş şi îşi va ţine acest jurământ, ca un adevărat cavaler. Spânul îl va învăţa umilinţa, îl va supune la probe decisive, dar mai presus de orice îi pune la încercare cuvântul dat, adică onoarea sa de om. La această încercare Harap-Alb va face faţă, căci el îşi va respecta jurământul făcut, anume de a-l sluji pe Spân până când va muri şi va învia.

Cerbul are privirea ucigătoare ca Meduza. Ajutat, şi acum, de Sfânta Duminică, Harap Alb îi ia capul cerbului, ascunzându-se într-o groapă, spre a nu fi văzut de privirea care ucide. Deşi scena – trimite la mitologie (uciderea Meduzei de către Perseu), semnificaţiile ei ar putea fi mai profunde: ucigând cerbul, Harap Alb omoară o ipostază a Răului etern, instaurând pacea în lume.

Cerbul “este tot bătut cu pietre scumpe” ,are o piatră nestemată în frunte, de străluceşte ca un soare”. Această piatră aminteşte de perla frontală din simbolismul hindus, care le conferă purtătorilor privilegiul eternităţii; de altfel, forţa ei dătătoare de viaţă se vădeşte pe drumul de întoarcere al eroului, când mulţimile se pun în mişcare, atrase de lumina ei. Ucigând cerbul, Harap Alb îi va lua eternitatea, atribut cu care va fi investit spre a-l dărui oamenilor.

Floarea albastră”--ultima strofă

,,Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!”

Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv

Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste având chiar o notă de veselie

. Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei.

 Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplu/ui, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv . Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu. Repetiția “Floare-albastra! floare-albastra” subliniaza faptul ca eroul și-a asumat viziunea fetei și a constatat cu fericirea este vremelnica.

Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt, care surprinde prin inedit. Ultimul vers, "Totusi este trist în lume!", a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui "totuși" sau "totul", întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor complete, care argumentează faptul ca acest "totuși" este specific simțirii eminesciene care, chiar dacă este melancolic și sceptic, în poeziile lui lasă mereu o raza de speranța pentru viitor, prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Nu poate, de asemenea, sa fie atât de categoric, de ferm în afirmația sa pentru întreaga lume și să exprime cu atâta precizie tristețea omenirii, prin adverbul atât de definitiv "totul", având în vedere și faptul ca aspirația spre iubirea absoluta este o trăsătura definitorie numai pentru omul de geniu

Ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată.

Floare albastra" este nu numai o poezie de dragoste, ci si o meditație cu rezonante asupra aspirației către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creații romantice.

Ce este iubirea?(paralelă--Maitreyi--Romeo și Julieta)

Ce este iubirea?

 Iubirea este un sentiment care ne face viata mai frumoasa, mai interesanta, practic ne face sa uitam tot ce se intampla in jurul nostru si ne face sa ne indreptam atentia catre un singur lucru, mai bine spus “Iubirea e ca un val, te face sa nu mai fii stapan pe tine, ai un alt stapan, nu mai esti tu. ” 

Înca de la începutul romanului, Allan vorbeste de o repulsie fata de Maitreyi, mai târziu o vede totusi "mult mai frumoasa",se paru acum miraculoasă.În primele luni pare sa nici nu o observe, dar totusi îi trezeste mereu curiozitatea. Parintii fetei îi încurajeaza totusi sa petreaca timp împreuna si astfel Allan ajunge sa-i dea ore de franceza Maitreyiei, iar ea lui ore de bengaleza. Visatoare si distrata, Maitreyi rar e atenta. Curând fata devine un mister pentru erou: o descopera când infantila, când matura. Treptat Allan descopera în persoana Maitreyiei o adevarata fascinatie, afla de la inginerul Sen despre retinerea fetei fata de barbati. Formata în spiritul credintelor stravechi ale Indiei - mai bine spus putându-le intacte în abisurile sufletului sau - ea îsi astepta de mult "trimisul din cer", dar nu îndraznea sa creada ca acela ar putea fi Allan. Sentimentul abia înfiripat asteapta o confirmare din transcendent. Maitreyi interogheaza absolutul prin intermediul hazardului cartilor,

,pe care le aleg cu titluri sugestive. Din moment, fata se abandoneaza în vârtejul ametitor al dragostei, tragându-l dupa ea în adâncul sentimentelor pe nedumeritul si uluitul Allan. Dragostea celor doi trebuie sa fie tainuita. Pentru Maitreyi, absolutul iubirii, daruirea totala vor coincide cu suferinta si sacrificiul de sine. Pentru englez, dragostea lor nu trebuie sa fie o simpla aventura exotica sau un simplu capriciu, ci o ascensiune traita intens. Iubirea are în consecinta un  caracter profund initiatic. Maitreyi va fi calauza si totodata roaba lui Allan. În superbul act de la Lacuri, al logodnei - de fapt punctul culminant al drumului lor ascensional - Maitreyi în fata Zeitei Pamânt, careia i se promite rodul acestei uniri, îi daruieste lui Allan întregul sau suflet, urmând ca apoi noaptea sa-i cedeze si trupul. Totul e un ritual mirific, în aceasta clipa a trairii ilimitate, masculinul si femininul s-au adunat la un loc, formând un tot indestructibil în iubire. Ea îl ridica pe Allan de la stadiul de om la nivelul cosmic al zeului. Ultima, dar si cea mai grea încercare la care e supusa iubirea lor este despartirea violenta, ca urmare a descoperirii iubirii lor de catre parintii fetei. Drama pe care o traiesc cei doi tineri, dovedeste iubirea pura ce îi lega, dar care era împotriva normelor castei.

     Eroii lui Shakespeare sunt doi adolescenti care apartin unor familii bogate aflate in dusmanie, Montague si Capulet. Romeo si Julieta se intilnesc printr-un joc al hazardului si se indragostesc, uitand cu totul de ura care le desparte familiile. Dar iubirea lor este, totusi, afectata de ura dintre parinti, fiind obligati sa-si ascunda nu numai dragostea, ci si casatoria prin care se leaga in taina cu ajutorul parintelui Lorenzo, confesorul si ocrotitorul lor. Jocul celor doi este doar în aparenţa sacru: ei interpreteaza niste roluri, fiind la un bal mascat. Daca, la început, el îsi exprima direct sentimentele, jucand doar un joc sentimental, cu întrebari si raspunsuri („Dar pelerini sau sfinţi, n-au buze, gura ?”, „Da, pelerine, pentru rugaciune”), în noaptea balului, îsi dezvaluie simţamintele („Stapana mea! Iubita mea”). Tanarul o alatura pe Julieta elementelor cosmice („Rasare ziua – Julieta-i soare! / Te-nalţa soare dalb! Rapune luna”). Fata îi împartaseste dragostea, dar constientizeaza faptul ca nu pot fi împreuna („Romeo! / De ce si pentru ce esti tu Romeo ? / Reneaga-ţi tatal! Leapada-al tau nume!”). O suita de intimplari si coincidente, legate si de spaima ca iubirea lor ar putea fi descoperita, ajunge sa ii separe. Alte coincidente, confuzii, neconcordante, prin care destinul se amesteca in dragostea lor, duc, in cele din urma, la sinuciderea celor doi indragostiti. Sinuciderea nu este numai un semn al disperarii indragostitilor, ci si expresia refuzului lor de a nu mai fi impreuna, o marturie suprema a iubirii. Nu mai putin, sinuciderea tinerilor devine si o mustrare, neformulta, la adresa lumii lor si a prejudecatilor ei. Unirea lor în faţa Domnului nu are loc pe plan terestru, unde sentimentele lor sunt respinse si nu sunt înţelese de societate, dar se desavarseste pe plan cosmic, prin moarte. Este o mustrare postuma, pe care familiile acestora o inteleg si care, la inmormantarea tinerilor, face ca vechea ura dintre Montague si Capulet sa inceteze, fara ca aceasta sa poata risipi si suferinta adusa de moartea copiilor.

      

Androginul

1==LEGENDA==Androginul a fost văzut de-a lungul timpului în foarte multe feluri,uneori o zeitate, alteori o ființă cu doua părți, dar de cele mai multe ori ca o ființă fabuloasă din mitologia greacă. În opera ,,Banchetul" scrisă de Platon, există o explicație a iubirii și formării acesteia. Aici este amintit ,,mitul androginului", povestit de un personaj. După această legendă se spune că la început trăiau pe Pământ ființe androgine,care arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: un bărbat și o femeie, doi bărbați sau doua femei, aveau o putere incredibilă...puteau face aproape tot ce gândeau. Zeii,temându-se de puterea aproape infinită a androginilor, pentru a nu mai reprezenta o posibilă și veritabilă amenințare pentru ei, se hotărăsc să-i despartă. Separați sunt fără putere, nu mai pot face nimic. Multi dintre ei mor de tristețe și dor. Zeii, văzând ca rămân fără supuși, cauta sa dea oamenilor un nou motiv pentru a trai și astfel îl creează pe Eros, cel care avea sa semene iubire intre pământeni. In acest fel oamenii își petreceau viata căutându-și jumătatea, iar cei mai norocoși chiar o găseau,se contopeau și deveneau ființa de odinioară.

 Acest mit se regăsește în operele multor scriitori...în forme și explicații diverse, cu povesti una mai frumoasa ca alta, dar având mereu aceeași idee și anume "sufletele pereche";aș da ca exemplu ,,Luceafărul” al lui Eminescu

2==ESEU==De-a lungul secolelor, oameni de diferite rase și culturi și-au exprimat, prin poezie, muzică, pictură, proză sau sculptură, fascinația de a-și întâlni, într-o bună zi, sufletul pereche,o  căutare eternă. Omul își caută partenerul ideal în orice moment și în orice loc: scrie poeme, pictează,  cântă. Când acest lucru se întâmplă, sufletul omului renaște,urmând să se transforme.Suntem toți copiii unui Creator,avem aceeași origine, fiind uniți de sufletele noastre și separați de trupuri.

      Mitul androginului este prezent, în diferitele sale forme, în toate culturile lumii.

La început, pe Pământ trăiau ființe androgine care arătau ca doi oameni lipiți spate în spate: un bărbat și o femeie. Aceștia aveau puteri nelimitate, putând face absolut tot ceea ce gândeau.

Zeii au început astfel să se teamă de puterea aproape infinită a androginilor și au decis să- i despartă, pentru a nu fi o amenințare.

Separate însă, părțile nu mai pot face nimic,așa că pe Pământ domnește o letargie completă, mai multe mor de dor și tristețe. Zeii, văzând că rămân fără supuși,căutând o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. Astfel îl crează pe Eros, cu scopul de a semăna iubire în lume. De atunci oamenii își petrec viața căutându-și perechea. Cei puțini norocoși care se regăsesc se contopesc formând ființa de odinioară…Acest mit al androginului este foarte important și din cauza simbolisticii sale: cele două părți simbolice componente ale lui sunt două ființe, ce au luat ființă prin unirea dintre Pământ și Lună. Prin unirea principiului masculin și feminin se înfăptuia un miracol, un paradox care făcea posibilă orice fel de creație, aducea după sine înțelepciunea, știința tuturor lucrurilor – pentru că cel ce deține desăvârșirea, devine el însuși desăvârșit,perfect…

Fiindcă orice ins poartă în suflet, cu sau fără voia lui, nostalgia desăvârșirii, se poate spune că actul esențial al dragostei aduce după sine o experiență, deși mai palidă, a androginiei. Bărbatul care se îndrăgostește capătă calități feminine:grație, supunere, devotament, iar femeia care iubește se îmbogățește cu virtuți masculine :spirit de inițiative, dorință de a domina. Numai după asemenea transformări un individ poate experimenta dragostea care reprezintă pierderea de sine, trecerea în celălalt.