Ce este iubirea?
Iubirea este un sentiment care ne face viata
mai frumoasa, mai interesanta, practic ne face sa uitam tot ce se intampla in
jurul nostru si ne face sa ne indreptam atentia catre un singur lucru, mai bine
spus “Iubirea e ca un val, te face sa nu mai fii stapan pe tine, ai un alt
stapan, nu mai esti tu. ”
Înca de la începutul romanului, Allan vorbeste de o
repulsie fata de Maitreyi, mai târziu o vede totusi "mult mai
frumoasa",se paru acum miraculoasă.În primele luni pare sa nici nu o
observe, dar totusi îi trezeste mereu curiozitatea. Parintii fetei îi
încurajeaza totusi sa petreaca timp împreuna si astfel Allan ajunge sa-i dea
ore de franceza Maitreyiei, iar ea lui ore de bengaleza. Visatoare si
distrata, Maitreyi rar e atenta. Curând fata devine un mister pentru
erou: o descopera când infantila, când matura. Treptat Allan descopera în
persoana Maitreyiei o adevarata fascinatie, afla de la inginerul Sen
despre retinerea fetei fata de barbati. Formata în spiritul credintelor
stravechi ale Indiei - mai bine spus putându-le intacte în abisurile sufletului
sau - ea îsi astepta de mult "trimisul din cer", dar nu îndraznea sa
creada ca acela ar putea fi Allan. Sentimentul abia înfiripat asteapta o
confirmare din transcendent. Maitreyi interogheaza absolutul prin
intermediul hazardului cartilor,
,pe care le aleg cu titluri sugestive. Din moment, fata
se abandoneaza în vârtejul ametitor al dragostei, tragându-l dupa ea în adâncul
sentimentelor pe nedumeritul si uluitul Allan. Dragostea celor doi trebuie sa
fie tainuita. Pentru Maitreyi, absolutul iubirii, daruirea totala vor
coincide cu suferinta si sacrificiul de sine. Pentru englez, dragostea lor
nu trebuie sa fie o simpla aventura exotica sau un simplu capriciu, ci o
ascensiune traita intens. Iubirea are în consecinta un caracter
profund initiatic. Maitreyi va fi calauza si totodata roaba lui
Allan. În superbul act de la Lacuri, al logodnei - de fapt punctul culminant al
drumului lor ascensional - Maitreyi în fata Zeitei Pamânt, careia i
se promite rodul acestei uniri, îi daruieste lui Allan întregul sau suflet,
urmând ca apoi noaptea sa-i cedeze si trupul. Totul e un ritual mirific, în
aceasta clipa a trairii ilimitate, masculinul si femininul s-au adunat la un
loc, formând un tot indestructibil în iubire. Ea îl ridica pe Allan de la
stadiul de om la nivelul cosmic al zeului. Ultima, dar si cea mai grea
încercare la care e supusa iubirea lor este despartirea violenta, ca urmare a
descoperirii iubirii lor de catre parintii fetei. Drama pe care o traiesc cei
doi tineri, dovedeste iubirea pura ce îi lega, dar care era împotriva normelor
castei.
Eroii lui
Shakespeare sunt doi adolescenti care apartin unor familii bogate aflate in
dusmanie, Montague si Capulet. Romeo si Julieta se intilnesc printr-un joc al
hazardului si se indragostesc, uitand cu totul de ura care le desparte
familiile. Dar iubirea lor este, totusi, afectata de ura dintre parinti, fiind
obligati sa-si ascunda nu numai dragostea, ci si casatoria prin care se leaga
in taina cu ajutorul parintelui Lorenzo, confesorul si ocrotitorul lor. Jocul
celor doi este doar în aparenţa sacru: ei interpreteaza niste roluri, fiind la
un bal mascat. Daca, la început, el îsi exprima direct sentimentele, jucand
doar un joc sentimental, cu întrebari si raspunsuri („Dar pelerini sau sfinţi,
n-au buze, gura ?”, „Da, pelerine, pentru rugaciune”), în noaptea balului, îsi
dezvaluie simţamintele („Stapana mea! Iubita mea”). Tanarul o alatura pe
Julieta elementelor cosmice („Rasare ziua – Julieta-i soare! / Te-nalţa soare
dalb! Rapune luna”). Fata îi împartaseste dragostea, dar constientizeaza faptul
ca nu pot fi împreuna („Romeo! / De ce si pentru ce esti tu Romeo ? /
Reneaga-ţi tatal! Leapada-al tau nume!”). O suita de intimplari si coincidente,
legate si de spaima ca iubirea lor ar putea fi descoperita, ajunge sa ii
separe. Alte coincidente, confuzii, neconcordante, prin care destinul se
amesteca in dragostea lor, duc, in cele din urma, la sinuciderea celor doi
indragostiti. Sinuciderea nu este numai un semn al disperarii indragostitilor,
ci si expresia refuzului lor de a nu mai fi impreuna, o marturie suprema
a iubirii. Nu mai putin, sinuciderea tinerilor devine si o mustrare,
neformulta, la adresa lumii lor si a prejudecatilor ei. Unirea lor în faţa
Domnului nu are loc pe plan terestru, unde sentimentele lor sunt respinse si nu
sunt înţelese de societate, dar se desavarseste pe plan cosmic, prin moarte.
Este o mustrare postuma, pe care familiile acestora o inteleg si care, la
inmormantarea tinerilor, face ca vechea ura dintre Montague si Capulet sa
inceteze, fara ca aceasta sa poata risipi si suferinta adusa de moartea
copiilor.
