Alături de Lacul, Floare
albastră şi Sara pe deal, poezia ,,Dorinţa”proiectează aspiraţia
unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit,
constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană,
în care cuplul nu se realizează.
În poezia,, Dorinţa”, eul liric
imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste
ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin
intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului
subiecti,iar în poezia,,Floare albastră” aspiraţia spre iubirea ideală posibilă
este proiectată în viitor ca o imposibilitate a împlinirii cuplului, idee
îmbogăţită aici de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea
a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi.
,,Dorința” exprimă chemarea iubitei, în
mijlocul naturii:„Vino”, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică pentru
împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural
rustic, compus din motive romantice: codrul şi izvorul: „Vino-n codru la
izvorul”.Natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului
de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către
elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al
visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de
brazde / Crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este
accentuată sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei.
În ,,Floare albastră” iubita îl vede pe cel
drag într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele /
Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI
meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce
simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia,
tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”.De
aceea ea îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile
metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/
Fericirea ta, iubite!”. Fata ar dori ca iubitul să aparţină lumii ei obişnuite
şi să-şi găsească fericirea alături de ea.
,,Dorința”îndrăgostiților ilustrează posibila întâlnire
şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii.( Verbele la conjunctiv - „să
alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor
- „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din
prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a
iubirii.) Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt
încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să
alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic
de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.
Portretul iubitei,,DORITE”este redat prin
epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei
sugerează posibila fericire printr-un epitet , „dulce”, alăturat
sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este
tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se
integrează total ritmurilor naturii. În cealată poezie iubita este „mititică...
spuse adevărul” și printr-o uşoară ironie iubitul recunoaște neputinţa lui de a
fi fericit cu iubirea banală, este atitudinea exprimată cu superioritatea
omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”.
,,Dorinţa” este puternică pentru împlinirea
iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis
ferice”. Natura umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de
dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea:
„îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.
Codrul participă afectiv la trăirea sentimentului de
dragoste,iar florile de tei dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care
îl proiectează într-un viitor optimist: „Flori de tei deasupra noastră / Or să
cadă rânduri-rânduri”.
Jocul dragostei, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile
erotice, chemările iubirii optimiste au chiar o notă de veselie. Toate acestea,
împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat
ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu
pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe
cale / Dulci ca florile ascunse”.Este momentul când iubita îşi face un scurt
autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii(prin epitete cromatice):
„Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”. Arta iubirii este
descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea
de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.El este
uimit de frumuseţea şi perfecţiunea fetei: „Ca un stâlp eu stam în
lună!”, iar exclamația:„Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl
trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Iubirea absolută, perfectă nu poate fi realizată:
„Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră!
floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”
