Succesul în carieră este condiționat de talent sau nu

   Conceptul de succes este unul foarte vag si destul de greu de contorizat sau identificat in anumite situatii,chiar daca toti cunosc termenul si consideră ca știu ce inseamnă, este dificil sa se atribuie o definitie punctuala succesului.

 Succesul in orice domeniu si activitate este determinat si condiționat de câțiva factori : pasiunea pentru acel domeniu, curaj, incredere in ființa propriei, dedicare si sacrificiu. Succesul poate veni din și din lucruri mărunte si câteva eforturi,dar mai ales  va fi rezultatul tuturor zilelor ocupate si dedicate muncii si dorintei de diferențiere.Eu cred că orice om are un talent; talentul reprezinta o atitudine, o înclinație spre un anumit domeniu, o capacitate deosebita care favorizeaza o activitate creatoare. Valorificarea unui talent presupune un caracter puternic, dorinta de a reuși, efort ,sacrificiu si dezvoltarea acestui talent spre o directivă constructivă. 

Succesul în carieră este un proces de durată, pentru a obține succesul dorit trebuie răbdare şi persuasiune. Sunt oameni care au mai mult succes decât alții. Lăsând la o parte norocul, cred că există doar două explicații: talent și efort. Talentul ține de abilități, aptitudini și expertiză, factori ce determină de ce anume este o persoană capabilă să realizeze. Efortul constă în nivelul de punere în practică al acestor talente. Există cu certitudine persoane care, în același timp, sunt talentate și depun și foarte mult efort, dar în general există o tensiune între cele două caracteristici.

Este posibil ca un om să aibă parte de succes, fără a dispune de talent sau de dorința de a depune un efort suplimentar, dar pentru asta trebuie o doză foarte mare de noroc.

  Din spusele actorului din articol pot înțelege că dacă un om dorește să ajungă cat mai sus in carieră este importantă dorința alături de talent. Odată setarea mentală potrivită, se poate urca pe scara profesională.

 Succesul înseamnă întotdeauna multă muncă. Talentul este ceva opțional.Talentul îl primește omul sau nu, iar asta nu depinde de el. Cert este că, de cele mai multe ori,se poate ști dacă există vreo moștenire încă de la început. Uneori darurile sunt atât de evidente, alteori este nevoie e o ușoară introspecție pentru a le repera. 

Iată un exemplu la fel cu cel din articolul de mai sus: Mozart s-a născut în familie de muzicieni. Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui arhiepiscop din Salzburg și apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. Probabil că micul Mozart a moștenit urechea muzicală a părinților, dar a muncit zi lumină în muzică. A trăit și respirat muzică de la răsăritul soarelui până târziu în noapte. A acumulat zeci de mii de ore de studiu și exercițiu. La vârsta de 5-6 ani începe să compună lucrări, acestea fiind bineînțeles ajustate și scrise cu ajutorul tatălui său, dar cele mai importante le va scrie abia după vârsta de 21 de ani, la o vârstă când deja acumulase 15 ani de exercițiu asiduu în arta compoziției. Nu putem spune acum cât de talentat a fost din naștere – cu siguranță a fost. Dar nu putem scoate din ecuație mediul mai mult decât profesionist în care a trăit și munca incredibilă depusă. Muzica a fost limba maternă, joaca și viața lui. Nu a știut altceva. Iar eforturile au dat roade.

 De aceea cred că Succesul ține de mai mulți factori: Șansă, Talent, Pasiune, Muncă.

Agent al destinului lui Ghiţă este Lică Sămădăul, întruchipare a maleficului. Lică Sămădăul este un personaj tot atât de complex ca şi Ghiţă. El este „sămădăul”, adică „porcar şi el, dar om cu stare, aspru şi neîndurător”. Detaliile fizice au rol semnificativ, sugerând un om de mare voinţă, ager, viclean şi plin de răutate, cu temperament energic şi viaţă dinamică. Lică reprezintă omul care-şi face singur legea. El ilustrează o tipologie realistă, socială, dar şi o tipologie general-umană de culoare romantică. Prin chipul său demonic,COLERIC – „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol”, el exercită asupra tuturor o fascinaţie care paralizează voinţa şi aspiraţia spre etic. Puterea lui Lică e covârşitoare. Lică reprezintă forţa în stare să sfideze legile divine şi umane. Puterea lui stă în nepăsarea cu care acţionează pentru a-şi atinge scopurile. Lică e obişnuit să domine oamenii şi aceştia să i se supună. Abil, el înţelege că Ghiţă simte o atracţie deosebită pentru bani şi, uzând de slăbiciunea hangiului, îl transformă pe acesta într-o unealtă a sa. Cinismul personajului atinge apogeul când îi spune hangiului: „Acu nu te mai las să pleci; ai stat până acum din încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică”. Frica e starea pe care Lică încearcă să o impună. Lică dispune de o putere de seducţie demonică. Simultan cu distrugerea lui Ghiţă, încearcă şi seducerea Anei. Tinerei femei îi impune un sentiment de frică şi de dispreţ amestecate cu o anume fascinaţie.

Reprezentând răul,tip SANGUINIC, Lică e imun la suferinţă, şi de aceea crimele sale nu îi trezesc remuşcări.

Deşi indiferent la suferinţele cuplului Ghiţă-Ana, Lică va avea destinul legat de al lor. Cu toate că refuză să o ia pe Ana cu el, rămâne cu imaginea femeii în gând. Schimbă soarta lui Ghiţă, dar acesta, la rândul lui, devine agent al destinului Sămădăului.

Urmărit de Pintea, Lică încearcă să găsească adăpost în biserică, dar simte că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu.

Moartea personajului este violentă ca şi viaţa lui. Şi este un act ultim de putere, căci Lică se sinucide.

Ana reprezinta personajul feminin principal din Moara cu Noroc. Portretul ei fizic depinde de sufletul bărbatului care o iubeste, care sculptează in cuvinte un model clasic al feminității. Evoluția ei se desfașoară pe doua planuri: in familie – mama si sotie iubitoare, deschisa, devotata; – iar in contact cu lumea exterioara, mai ales cu Lica, la inceput tremurătoare,MELANCOLICĂ si apoi răzbunătoare si apoi apriga. Când Ghiță hotaraste plecarea la moară, mama Anei se opune, mai ales că Ana era prea tânară, ațezată, blândă la fire. In evoluția Anei, momentul apariției lui Lica la moara este o cumpănă. Fascinată de prezența lui, Ana rămâne uimită. Femeia intuiețte primejdia si actioneaza cu disperare la transformarile sotului ei. Indurerată si zbuciumată, Ana înregistreză fiecare gest si nuanță din vocea si din tăcerile lui Ghita, dorind sa-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se. In jurul Anei se țese o plasă nevăzută, plasa destinului malefic. E semnificativă scena in care Ghita îl invață pe copil sa calarească pe câinele cel mare. Ana ii priveste cu groază, isi simte copilul in primejdie, dar nu vrea sa-și supere sotul,iar  când acesta renunță la jocul cel cumplit, Ana însăși va așeza copilul pe câine, invingandu-si teama de mama din iubire pentru sot.
Ea este un exemplu de dăruire si devotament. Desele vizite ale lui Lică la moara o fac pe Ana sa aibă gânduri grele care parcă o îmbatrânesc. Evolutia sinuoasă a personajului traversează pe rând ingrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea si sila față de Lica, pe care il refuza la inceput, cand o invita la joc. Dar Ghita stăruie si ea cedează pentru a-i face pe plac sotului.. Lica are asupra ei puterea unei vrăji. Sensibilă, fragilă, vazându-și bărbatul înstrăinându-se de ea, Ana a se intoarce spre păcat cu o forță egală cu cea a purității ei interioare, o forță devastatoare. Disperarea Anei se mistuie in suflet .Cutremurat din străfunduri, sufletul ei se ofilește văzând si intelegând ca sotul ei face afaceri necinstite cu Lica,iar ea incearcă sa afle adevărul.Ghita mijloceste o întalnire a Anei cu Lica si-l duce la moara pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificării unui ideal.

Apropiera de Lica se face atât datorita atractiei malefice a acestuia, cat si datorita dorinței de răzbunare a soției inșelate in increderea ei nestrămutată in soț. Ana îl părăsește in disperarea iubirii convertite in ură. E greu de stabilit cat e de vinovată sau nevinovată. Ea însăși nu ințelege bine care e păcatul ei. Uciderea Anei de către Ghita devine o pedeapsă a divinității, pentru că Ana a încălcat legea creștinească a cununiei poate din prea mare și prea profundă iubire pentru un soț care n-a mai fost capabil să asculte freamătul sufletului ei.

Ghiţă este un personaj complex, analizat atât în contradicţiile propriei structuri interioare, cât şi în relaţie cu cei apropiaţi şi cu evenimentele unei lumi debusolate. El face parte din triunghiul de personaje care domină nuvela, împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul care se lasă învins de balaurul răului. Scenariul arhetipal pe care îl reeditează traseul său existenţial nu este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o traiectorie sinuoasă, generată de criza morală.

 Eroul lui Slavici este, aşadar, un personaj complex, dilematic, care evoluează de la tipicitate – cârciumar dornic de avere – la  individualitate. Procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic. Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral. Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut şi imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea. Se simte asediat şi e gata să riposteze. Rivalul ştie însă cum să îl dezarmeze. Treptat, Ghiţă începe să se obişnuiască cu răul, ale cărui geneză obscură şi acţiune consecventă le atribuie destinului. Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe. Iniţial un temperament MELANCOLIC face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune,devine COLERIC, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – devine ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig. Ghiţă trăieşte o puternică dramă interioară. Puterea sa, acea putere a omului cinstit pe de-a-ntregul, se năruie progresiv. Minciuna îl face pe Ghiţă complicele lui Lică şi-i erodează încrederea în sine. Soluţia de a pleca de la han este evitată, Ghiţă fiind atras de puterea banului. Acceptând să devină complicele lui Lică, Ghiţă se lasă, pentru scurt timp, condus de voinţa acestuia. Personajul înţelege însă că singurul mod de a învinge răul este divulgarea fărădelegilor lui Lică, dar până aici trece prin faza autojustificării. Între rău, reprezentat de Lică, şi lege, reprezentată de jandarmul Pintea, Ghiţă se situează până la urmă de partea legii. Sacrificiul este suprem. Pentru a-l atrage pe Lică, Ghiţă îşi lasă soţia pradă acestuia. Gestul extrem al personajului stârneşte admiraţia jandarmului Pintea. Nimic nu e mai important ca ispăşirea pedepsei, ca răscumpărarea vinei. De aceea, ura pentru Lică nu este decât element secundar. Primează cedarea lui Ghiţă, abdicarea în faţa răului şi a minciunii. Moartea devine pentru Ghiţă singura alternativă. Acţiunea exte­rioară înseamnă uciderea soţiei sale, urmată de propria-i moarte,este trecerea spre SANGUINIC și-atunci Ghiţă o omoară pe Ana şi este omorât imediat de Răuţ, omul lui Lică. Destinul său este exemplar pentru cel ce încalcă legea morală.

Te felicit pentru Bobotează
și-ți doresc curat
toate gândurile și aspirațiile

să ți se-mplinească:
                    sănătate, fericire și dragoste!
Fie ca îngerii să te păzească!
Tu păzește-ți visul bun
Noi mergem la Taina Botezului,

pentru ca Domnul să aprindă Lumina....

                       Aceasta este o sărbătoare a dăruirii!!!!!!!

                         Rolul sincerității în exprimarea sentimentelor

Sinceritatea este o deschidere a inimii.... ea se găsește la foarte puțini oameni și din acest motiv aceea pe care o vedem de obicei nu este decât o dibace ascundere, spre a atrage încrederea celorlalți.

Eu cred că un fel de delicatețe morală ne împiedică să exprimăm sentimentele prea profunde și pe care le considerăm firești.Adesea mă întreb: Ce poate fi mai plăcut și mai simplu decât să fii sincer, totdeauna liniștit, împăcat, neavând nici de ce a se teme, nici ce inventa? Adevărata valoare a unui om iese la iveală abia atunci când acesta se poate manifesta sincer şi liber. Hotărârea, dreptatea, exemplul şi sinceritatea alcătuiesc ceea ce se numește caracter- temelia demnităţii personale. Cuvintele sincere nu sunt totdeauna elegante; cuvintele elegante nu sunt totdeauna sincere.

Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu "când nu ascunzi nimic" celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă de la tine să ascunzi.
Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui. Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasa şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una, nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că traieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire, atunci sigur nu eşti nici sincer, esti nebun.
Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabilă", de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi "sinceri".

Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive.
Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare.
De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.

În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: esti iubit, nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubi, nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.
Ceea ce intristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin "libertate" înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica,de a se compromite.

Eşti iubit pentru că prietenii s-au obisnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinte, să-ţi placă, în general, ceea ce la place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gândesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţă sau capriciul lor; iar tu faci la fel.

Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti.

Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi, libertăţii tale: toleranţă.

Topârceanu::. Sinceritatea în artă e o însuşire supremă. În ultima analiză, ea mi se pare chiar condiţia unică a poeziei lirice... Nu oricine însă poate fi sincer în versuri.

 

Moara cu noroc--incipit și final

   Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale: „sărăcia”/ „nu bogăţia”; „liniştea colibei”/ „noroc nou”: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”,cuvinte cu rol moralizator.  Cuvintele batrânei au rolul de definitie a unui stil de viață, in lumina căruia acceptarea ,,norocului"constituie o dovadă de înțelepciune; aceasta aduce ,,liniștea colibei", adică ordinea existențială echivalentă cu frumosul și cu binele.

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral :lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare,ea  s-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă.Naraţiunea este plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

Cârciuma vizualizeaza un loc al actiunii, deschis, loc de trecere si intalnire, directiile dreapta si stanga privesc pozitiile lucrurilor in spatiu, dar apar drept indicii ale zonei faste sau nefaste .

Apare astfel, motivul morii parasite, cu “lopetile rupte”si cu “acoperamantul ciuruit”, simboluri ale degradarii si trecerii timpului .In mentalitatea populara, locurile parasite sunt bantuite de spirite demonice, forte oculte .Elementele naturii se constituie in simboluri malefice:,,ramasitele încă nestârpite ale unei altei păduri”, in antiteză cu ,,pădurea de stejari,cioate”, rădăcini ieșite din pământ, un trunchi înalt pe jumatate ars, cu crengile uscate”, embleme ale focului distrugător si pustiului, la care se adaugă motivul ,,corbilor ce se lasa croncănind”.

 La intoarcere, bătrâna nu găsește decât zidurile afumate ale hanului si grămezile de praf și cenușă din care ieșeau oasele celor care fuseseră Ghita și Ana,este o iamgine macabră a unei gropi dezgolite dintr-un cimitir al nimănui,blestemat. Acum, imaginea celor cinci cruci si cuvintele Bătrânei ,,dar așa le-a fost data!" se proiectează simbolic peste întreaga acțiune.
Imaginea finală a femeii care-și ia nepotii și pleacă ,spre a-i salva din spațiul malefic, este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceștia vor avea un alt destin. De aceea apare contrastul dintre natură,,senină și înveselitoare” și finalitatea tragică a întâmplărilor,din han rămăseseră doar ,,zidurile afumate ”. Locurile se purifică prin foc, iar bătrâna încheie moralizator, spunând că așa le-a fost soarta.Această vedere mohorâtă,din care se alesese praful și cenușa,este prezentată prin ochii plini de lacrimi ai bătrânei,înțelegând temerea ei că goana după noroc nu va duce la bine.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. În planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.