Moara cu noroc--incipit și final

   Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale: „sărăcia”/ „nu bogăţia”; „liniştea colibei”/ „noroc nou”: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”,cuvinte cu rol moralizator.  Cuvintele batrânei au rolul de definitie a unui stil de viață, in lumina căruia acceptarea ,,norocului"constituie o dovadă de înțelepciune; aceasta aduce ,,liniștea colibei", adică ordinea existențială echivalentă cu frumosul și cu binele.

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral :lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare,ea  s-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă.Naraţiunea este plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

Cârciuma vizualizeaza un loc al actiunii, deschis, loc de trecere si intalnire, directiile dreapta si stanga privesc pozitiile lucrurilor in spatiu, dar apar drept indicii ale zonei faste sau nefaste .

Apare astfel, motivul morii parasite, cu “lopetile rupte”si cu “acoperamantul ciuruit”, simboluri ale degradarii si trecerii timpului .In mentalitatea populara, locurile parasite sunt bantuite de spirite demonice, forte oculte .Elementele naturii se constituie in simboluri malefice:,,ramasitele încă nestârpite ale unei altei păduri”, in antiteză cu ,,pădurea de stejari,cioate”, rădăcini ieșite din pământ, un trunchi înalt pe jumatate ars, cu crengile uscate”, embleme ale focului distrugător si pustiului, la care se adaugă motivul ,,corbilor ce se lasa croncănind”.

 La intoarcere, bătrâna nu găsește decât zidurile afumate ale hanului si grămezile de praf și cenușă din care ieșeau oasele celor care fuseseră Ghita și Ana,este o iamgine macabră a unei gropi dezgolite dintr-un cimitir al nimănui,blestemat. Acum, imaginea celor cinci cruci si cuvintele Bătrânei ,,dar așa le-a fost data!" se proiectează simbolic peste întreaga acțiune.
Imaginea finală a femeii care-și ia nepotii și pleacă ,spre a-i salva din spațiul malefic, este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceștia vor avea un alt destin. De aceea apare contrastul dintre natură,,senină și înveselitoare” și finalitatea tragică a întâmplărilor,din han rămăseseră doar ,,zidurile afumate ”. Locurile se purifică prin foc, iar bătrâna încheie moralizator, spunând că așa le-a fost soarta.Această vedere mohorâtă,din care se alesese praful și cenușa,este prezentată prin ochii plini de lacrimi ai bătrânei,înțelegând temerea ei că goana după noroc nu va duce la bine.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. În planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.

Familia Moromete

Familia (definiție)este o formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care uneşte pe soţi (părinţi) şi pe descendenţii acestora (copiii necăsătoriţi); totalitatea persoanelor care se trag dintr-un strămoş comun; neam, descendenţă;în sens  figurat este un grup larg de oameni, de popoare etc. cu interese şi idealuri comune.

   În literatura română,  tema familiei este predilectă în literatura realistă.,iar una dintre  operele  literare narative ce abordează acestă temă este romanul “Moromeţii”scrisă de  Marin Preda. 

 Titlul romanului,,Morometii” așaza tema familiei in centrul romanului, insa evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii este și o scriere a modernozării satului.

Toate manevrele lui Moromete :reacțiile lui derutante, plăcerea disimulării, umorul ascund cele două drame pe care le trăiește personajul: drama paternității- în realitate, el îi iubește pe cei șase copii ai săi, dar își ascunde sentimentele, pentru a-și păstra statutul de tată autoritar,cealaltă dramă este   cea a pământului. Drama paternitatii se grefeaza pe contextual social istoric care aduce schimbarea ordinii cunoscute a lumii. Banul este noua valoare care o inlocueste pe cea traditionala , pamantul , si in acelasi timp impune un nou mod de viata , agresiunea istoriei spulbera iluziile personajului: unitatea famliei , libertatea morala a individului. Risipirea familiei duce la prabusirea morala a tatalui.

   „Tatăl apare în sombolistică nu atât ca părinte egal cu mama, cât ca legiuitor .” (Paul Ricoeur).

În acest sens,scriitorul îl prezintă pe Ilie Moromete ca un tată ce se zbate să-și apere familia de agresiunea istoriei.Ca un adevărat,,pater familias”,el se străduiește să împiedice destrămarea familiei sale,pe care o dorește unită sub autoritatea sa.Astfel Moromete poate fi privit ca un legiuitor(impune legi ,reguli de urmat în familie),fiindcă în felul lui de a privi lumea pare a se afla destinul familiei sale.

Firea autoritară , Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase , greu de ținut in frau , având in vedere și conflictele ce mocneau , fiind gata să explodeze , intre membrii familiei . Marin Preda il prezinta inca de la inceputul  romanului „stand deasupra tuturor” și stăpânind „cu privirea pe fiecare” . Ironia ascuțită adresată copiilor sau Catrinei , cuvintele deseori jignitoare („ca să se mire proștii”) , educația dură în spiritul muncii și hărniciei („mă , se vede că nu sunteți munciți , m! ) se dovedesc ineficiente , deoarece , cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul , nu poate scăpa familia de la destrămare .

   Familia lui Moromete este imaginea unei familii de tip patriarhal, care şi-a păstrat structura, nu însă şi mentalitatea. Adunaţi ,,în tindă’’, în jurul unei mese mici, ,,pe nişte scăunele cât palma’’, fiecare membru al familiei îşi are locul său, care reflectă poziţia şi rolul pe care îl joacă în această structură. Achim, Paraschiv şi Nilă, fiii cei mari ai lui Moromete, din prima căsătorie, stau aproape de uşă, gata oricând de plecare, semn al înstrăinării şi al răzvrătirii împotriva autorităţii paterne. Tita, Ilinca şi Niculae stau de cealaltă parte, aproape de Catrina, feriţi de privirea aspră a tatălui, căruia îi revine locul cel mai bun. ,, Moromete stătea deasupra tuturor’’, stăpânind ,, cu privirea pe fiecare’’. Atmosfera este tensionată, cei trei băieţi fiind învrăjbiţi împotriva mamei vitrege de către Guica, sora lui Moromete. Acestui conflict i se adaugă conflictul dintre Moromete şi Niculae, care nu este lăsat la şcoală, sau cel dintre băieţii şi surorile vitrege, cărora li se strângea zestrea pentru măritiş (prin munca lor ). Toate acestea se subordonează unui conflict ale cărui resorturi sunt mult mai adânci: conflictul dintre două mentalităţi diferite – cea tradiţională, ţărănească, reprezentată de Moromete, şi cea nouă, capitalistă, reprezentată de fiii săi. Cina dezvăluie o stare de criză latentă, Moromete ignorând mult timp noua realitate sufletească a membrilor familiei. El crede că păstrarea intactă a laturilor de pământ este singura garanţie a unităţii familiei şi a libertăţii individuale, a independenţei.

   Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întai dezacordul dintre tata si cei trei fii ai săi din prima casatorie: Nilă, Paraschiv și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege lumea. Fii cei mari își disprețuiesc tatăl fiindcă nu știe să  transforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul lor Tudor Bălosu, care se adaptează mai ușor noilor relații capitaliste.

     Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete, vânduse în timpul secetei un pogon din lotul ei, promițându-i, in schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care își urau mama vitregă, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din aceasta cauză, femeia simte ,,cum i se strecoară in inimă nepăsarea și sila de bărbat și copii”, găsindu-și inițial refugiul în biserică.      

    Al treilea conflict este cel dintre Moromete și sora lui, Guica, care și-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se mai căsătoreasca pentru a doua oară. În felul acesta, ea s-ar fi stabilit în casa lui Moromete , ca să se ocupe de gospodarie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la batrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorește și că își construiește o casă departe de gospodaria ei, îi aprinde ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Guica are o influență negativă asupra nepoților și va contribui la grăbirea prăbușirii familiei.

     Un alt conflict secundar este acela dintre Ilie Moromete și fiul cel mic, Niculae. Copilul își dorește să meargă la școală, in timp ce tatăl, care trebuia să plătească taxele îl ironizează: ,, alta treaba n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem” sau susține că invațătura nu îi aduce niciun beneficiu. Pentru a-și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie.

   Ipostaze: Eroul e portretizat in mișcare și se conturează prin suma detaliilor acumulate pe parcurs. E suficient să stea pe stănoagă sau să iasă la drum, pornind undeva spre mijlocul satului, și spectacolul începe: Obiectele si oamenii nu-l lasă indiferent. In fata lor, sensibilitatea lui vibreaza si el sesizeaza intr-o existenta, oricat de cenusie, elementul inedit, mai ales cel comic. Ipostaza inițială de „pater familias” se clatină când înțelege că feciorii cei mari au o altă scară de valori decât el. 

    Moromete este surprins retras pe piatra de hotar a lotului său de pământ, judecând cu asprime lumea şi timpul. „Se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse”, „trăise lăsându-şi liberă mintea sa să se desfete”, dar timpul a ascuns o capcană, iar lumea „trăind în orbire şi nepăsare îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.” De sentimentul vinovăţiei îi este frică, sentiment pe care îl trăieşte şi în momentul premierii lui Niculae sau în momentul înstrăinării unui lot de pământ. Concluzia la care ajunge este că „dacă totuşi greşise undeva, dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea şi armonia lumii”, nu seninătatea lui era de vină, ci lumea. Treptat, Moromete se vede lipsit în confruntarea cu noile realităţi, nu doar de independenţa materială, ci şi de cea spitituală, pe care-şi clădise liniştea. Intră „într-o lungă stare depresivă”, după ce e nevoit să vândă o parte din pământ, „căci lupta pentru apărarea vechilor bucurii se sfârşea.”

Retragerea în sine e o formă de autoanulare morală, concretizată în refuzul de a mai comunica cu lumea. Această criză îl înstrăinează de ipostaza sa anterioară, pe care o priveşte cu detaşare, dintr-o conştientizare superioară a dramei.  Deşi Moromete ţine  la unitatea familiei, aceasta se va destrăma din cauza imposibilităţii de  comunicare dintre  membrii săi (tatăl reprezintă mentalitatea tradiţională, în  timp ce  fiii săi mai mari sunt atraşi de mirajul oraşului, iar fiul cel mic,   Niculae, este dornic de a studia.), dar şi pentru că timpul era  nerăbdător cu  oamenii. Dacă la începutul romanului lumea era aşezată,  în final lucrurile se  precipită, ameninţând liniştea acesteia. În  volumul al doilea, Ilie Moromete  intră într-un con de umbră. Moromete  face ultima încercare nereuşită de a îşi  aduce fiii acasă. Părăsit la  bătrâneţe de Catrina, el rămâne doar cu fata cea  mică, autoritatea lui  scade, oamenii nu îl mai respectă ca altădată. În ciuda   transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu acceptă ideea  că  rostul său în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie “să  dispară”. Ultima  replică a lui Moromete – crezul său de viaţă,  libertatea morală, - “D-le… eu  întotdeauna am dus o viaţă  independentă.”

  Moromete este naratorul unei lumi ciudate care a pierit. Întrebările retorice accentuează zbuciumul sufletesc al personajului. Moromete reacționează, recunoaște conflictele,el nu încearcă să se învinovățească, ci crede că este nevinovat. Drama familială izvorată din contradicțiile dintre  o constiință patriarhală și aspirațiile divergente ale fiilor.

Ilie Moromete este un „pater familias”, un întârziat în lumea contemporană. Sfârşitul lui Moromete este sfârşitul unei mentalităţi de origine arhaică. Ele conservă o lume şi imaginează una în care să poată trăi. Detronat cu brutalitate de timpul care devine nerăbdător, el devine „un rege fără ţară”. - Eroul îşi înţelege finalmente drama, ceea ce face din el un personaj superior. Aflat la granița dintre două lumi, Moromete se validează ca ultimul reprezentant al țăranului care judecă lumea prin prisma strămoșilor săi, încercând să-i conserve valorile: cinstea,demnitatea.

              DORINȚA și FLOARE  ALBASTRĂ

Alături depoeziile,, Lacul, Floare albastră şi Sara pe deal”, poezia ,,Dorinţa”proiectează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, într-un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în care dorințele unui cuplu nu se realizează.

  În poezia,, Dorinţa”, eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului, proiectată într-un viitor neprecizat, sub forma lirismului subiectiv; în poezia,,Floare albastră” aspiraţia spre iubirea ideală posibilă este proiectată în viitor ca o imposibilitate a  împlinirii cuplului, idee îmbogăţită aici de poet cu accente filozofice profunde, privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. 

,,Dorința” exprimă  chemarea  iubitei, în mijlocul naturii:„Vino”, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică pentru împlinirea sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive romantice: codrul şi izvorul: „Vino-n codru la izvorul”.Natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de iubire. Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării, în care să se manifeste dragostea, redat prin metafora: „prispa cea de brazde crengi plecate o ascund”. Dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor este accentuată, sugerată de repetiţia „Vom fi singuri-singurei.

   În ,,Floare albastră” iubita îl vede pe cel drag într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele ... Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” - măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata mare”.De aceea ea îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite!”Fata ar dori ca iubitul să aparţină lumii ei obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. 

  ,,Dorința”îndrăgostiților ilustrează posibila întâlnire şi gesturile tandre, ca un joc al iubirii.( Verbele la conjunctiv - „să alergi”, să-mi-cazi”, „să-ţi desprind”, „să-l ridic” - sau la indicativ viitor - „şede-vei”, „vom fi”, „or să-ţi cadă” sunt în antiteză cu timpul prezent din prima strofă. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a iubirii.) Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe mângâietoare, de gingăşie: „Şi în braţele-mi întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi, / Să-ţi desprind din creştet vălul, / Să-l ridic de pe obraz. // Pe genunchii mei şede-vei”.       Portretul iubitei,,DORITE”este redat prin epitete cromatice „fruntea albă” şi „părul galben”, iar jocul dragostei sugerează posibila fericire printr-un epitet , „dulce”, alăturat sărutului: „Lăsând pradă gurii mele / Ale tale buze dulci...”. Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se integrează total ritmurilor naturii. În cealată poezie iubita este „mititică și printr-o uşoară ironie iubitul recunoaște neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, este atitudinea exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. 

   ,,Dorinţa” este puternică pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: „Vom visa un vis ferice”. Natura umanizată, deoarece participă la trăirea sentimentului de dragoste, creând un fundal muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: „îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratice izvoare, / Blânda batere de vânt”.

Codrul participă afectiv la trăirea sentimentului de dragoste,iar florile de tei dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care îl proiectează într-un viitor optimist: „Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-rânduri”.

Jocul dragostei, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile erotice, chemările iubirii optimiste au chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] // Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”.Este momentul când iubita îşi face un scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii(prin epitete cromatice): „Voi fi roşie ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”.

Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare, ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.El este  uimit de frumuseţea şi perfecţiunea fetei: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar exclamația:„Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.

  Iubirea absolută, perfectă nu poate fi realizată: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-albastră... / Totuşi este trist în lume!”

                             Tipuri temperamentale : Ghiță,Ana,Lică—Moara cu noroc

   Ghiţă este un personaj complex, analizat atât în contradicţiile propriei structuri interioare, cât şi în relaţie cu cei apropiaţi şi cu evenimentele unei lumi debusolate. El face parte din triunghiul de personaje care domină nuvela, împreună cu Ana, soţia sa, şi cu Lică Sămădăul. Cel care poartă numele desacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât antieroul care se lasă învins de balaurul răului. Scenariul arhetipal pe care îl reeditează traseul său existenţial nu este decât o altă „ispitire şi cădere în păcat”. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o involuţie lineară, o degradare continuă, ci o traiectorie sinuoasă, generată de criza morală.

 Eroul lui Slavici este un personaj complex, dilematic, care evoluează de la tipicitate – cârciumar dornic de avere – la  individualitate. Procesul devenirii lui Ghiţă este surprins prin mijloacele moderne ale analizei psihologice, prin monologul interior şi dialogul polemic. Devenirea sa tragică se adânceşte prin „căderea” dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre cel imoral.

 Pentru el, Lică întruchipează răul necunoscut şi imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea. Se simte asediat şi e gata să riposteze. Rivalul ştie însă cum să îl dezarmeze. Treptat, Ghiţă începe să se obişnuiască cu răul, ale cărui geneză obscură şi acţiune consecventă le atribuie destinului. Din momentul întâlnirii cu Lică, viaţa cârciumarului începe să se schimbe.

 Iniţialcu un temperament melancolic face pregătiri ca pentru a rezista unui asediu. Întreaga fiinţă îi este cuprinsă de tensiune,devine coleric, energia şi-o mobilizează în acest scop. Manifestările sale exterioare – devine ursuz, se enervează din orice, râde speriindu-i pe cei din jur, o neglijează pe Ana – sunt întrupări ale interiorului. O vreme se amăgeşte că va scăpa de Lică, dar acesta ştie să exploateze dorinţa de câştig. Ghiţă trăieşte o puternică dramă interioară. Puterea sa, acea putere a omului cinstit pe de-a-ntregul, se năruie progresiv. Minciuna îl face pe Ghiţă complicele lui Lică şi-i erodează încrederea în sine. Soluţia de a pleca de la han este evitată, Ghiţă fiind atras de puterea banului. Acceptând să devină complicele lui Lică, Ghiţă se lasă, pentru scurt timp, condus de voinţa acestuia. Personajul înţelege însă că singurul mod de a învinge răul este divulgarea fărădelegilor lui Lică, dar până aici trece prin faza autojustificării. Între rău, reprezentat de Lică, şi lege, reprezentată de jandarmul Pintea, Ghiţă se situează până la urmă de partea legii. Sacrificiul este suprem. Pentru a-l atrage pe Lică, Ghiţă îşi lasă soţia pradă acestuia. Gestul extrem al personajului stârneşte admiraţia jandarmului Pintea. Nimic nu e mai important ca ispăşirea pedepsei, ca răscumpărarea vinei. De aceea, ura pentru Lică nu este decât element secundar. Primează cedarea lui Ghiţă, abdicarea în faţa răului şi a minciunii. Moartea devine pentru Ghiţă singura alternativă. Acţiunea exte­rioară înseamnă uciderea soţiei sale, urmată de propria-i moarte,este trecerea spre SANGUINIC și-atunci Ghiţă o omoară pe Ana şi este omorât imediat de Răuţ, omul lui Lică. Destinul său este exemplar pentru cel ce încalcă legea morală.

   Ana reprezintă personajul feminin principal din,, Moara cu Noroc”; portretul ei fizic depinde de sufletul bărbatului care o iubește, care sculptează în cuvinte un model clasic al feminității. Evoluția ei se desfășoară pe două planuri: în familie – mamă și soție iubitoare, deschisă, devotata – iar în contact cu lumea exterioară, mai ales cu Lică, la început tremurătoare,melancolică ,apoi răzbunătoare și apoi aprigă. Când Ghiță hotărăște plecarea la moară, mama Anei se opune, mai ales că Ana era prea tânără, așezată, blândă la fire.

 În evoluția Anei, momentul apariției lui Lică la moară este o cumpănă. Fascinată de prezența lui, Ana rămâne uimită. Femeia intuiește primejdia și acționează cu disperare la transformările soțului ei. Îndurerată și zbuciumată, Ana înregistrează fiecare gest și nuanță din vocea și din tăcerile lui Ghiță, dorind să-i fie de folos acestuia. Dar el o respinge, izolându-se.

În jurul Anei se țese o plasă nevăzută, plasa destinului malefic.

E semnificativă scena în care Ghiță îl învață pe copil sa călărească pe câinele cel mare. Ana îi privește cu groază, își simte copilul în primejdie, dar nu vrea să-și supere sotul,iar  când acesta renunță la jocul cel cumplit, Ana însăși așază copilul pe câine, învingându-și teama de mamă- din iubire pentru soț.
Ea este un exemplu de dăruire și devotament.

 Desele vizite ale lui Lică la moară o fac pe Ana să aibă gânduri grele care parcă o îmbătrânesc. Evoluția sinuoasă a personajului traversează pe rând îngrijorarea, nedumerirea, spaima, revolta, înfruntarea și sila față de Lică, pe care îl refuza la început, când o invită la joc. Dar Ghiță stăruie și ea cedează, pentru a-i face pe plac soțului. Lică are asupra ei puterea unei vrăji. Sensibilă, fragilă, văzându-și bărbatul înstrăinându-se de ea, Ana a se întoarce spre păcat cu o forță egală cu cea a purității ei interioare, o forță devastatoare. Disperarea Anei se mistuie în suflet .Cutremurat din străfunduri, sufletul ei se ofilește, văzând și înțelegând că soțul ei face afaceri necinstite cu Lică,iar ea încearcă să afle adevărul.

Ghiță mijlocește o întâlnire a Anei cu Lică și-l duce la moară pe jandarmul Pintea. Sacrificarea Anei are dramatismul sacrificării unui ideal.

Apropiera de Lică se face atât datorită atracției malefice a acestuia, cât și datorită dorinței de răzbunare a soției înșelate în încrederea ei nestrămutată în soț. Ana îl părăsește în disperarea iubirii convertite în ură.

 E greu de stabilit cat e de vinovată sau nevinovată. Ea însăși nu înțelege bine care e păcatul ei. Uciderea Anei de către Ghiță devine o pedeapsă a divinității, pentru că Ana a încălcat legea creștinească a cununiei poate din prea mare și prea profundă iubire pentru un soț care n-a mai fost capabil să asculte freamătul sufletului ei.

  Lică Sămădăul, întruchipare a maleficului  este un personaj tot atât de complex ca şi Ghiţă. El este „sămădăul”, adică „porcar, dar om cu stare, aspru şi neîndurător”.

 Detaliile fizice au rol semnificativ, sugerând un om de mare voinţă, ager, viclean şi plin de răutate, cu temperament energic şi viaţă dinamică. Lică reprezintă omul care-şi face singur legea. El ilustrează o tipologie realistă, socială, dar şi o tipologie general-umană de culoare romantică. Prin chipul său demonic,coleric: – „Tu nu eşti om, Lică, ci deavol”-, el exercită asupra tuturor o fascinaţie care paralizează voinţa şi aspiraţia spre etic.

 Puterea lui Lică e covârşitoare. Lică reprezintă forţa în stare să sfideze legile divine şi umane. Puterea lui stă în nepăsarea cu care acţionează, pentru a-şi atinge scopurile. Lică e obişnuit să domine oamenii şi aceştia să i se supună. Abil, el înţelege că Ghiţă simte o atracţie deosebită pentru bani şi, uzând de slăbiciunea hangiului, îl transformă pe acesta într-o unealtă a sa.

 Cinismul personajului atinge apogeul când îi spune hangiului: „Acu nu te mai las să pleci; ai stat până acum din încăpăţânare; trebuie să stai de aici înainte de frică”. Frica e starea pe care Lică încearcă să o impună. Lică dispune de o putere de seducţie demonică. Simultan cu distrugerea lui Ghiţă, încearcă şi seducerea Anei. Tinerei femei îi impune un sentiment de frică şi de dispreţ amestecate cu o anume fascinaţie.

Reprezentând răul,tip sanguinic, Lică e imun la suferinţă, şi de aceea crimele sale nu îi trezesc remuşcări.

Deşi indiferent la suferinţele cuplului Ghiţă-Ana, Lică va avea destinul legat de al lor. Cu toate că refuză să o ia pe Ana cu el, rămâne cu imaginea femeii în gând. Schimbă soarta lui Ghiţă, dar acesta, la rândul lui, devine agent al destinului Sămădăului.

Urmărit de Pintea, Lică încearcă să găsească adăpost în biserică, dar simte că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu.

Moartea personajului este violentă ca şi viaţa lui. Şi este un act ultim de putere,fiindcă Lică se sinucide.

                                             Moara cu noroc—incipit și final

 Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, adică persoana înţeleaptă. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi timp o avertizare asupra forţelor conflictuale: „sărăcia”- „nu bogăţia”; „liniştea colibei”- „noroc nou”: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”-cuvinte cu rol moralizator.  ,ce au rolul de definiție a unui stil de viață, în lumina căruia acceptarea ,,norocului"constituie o dovadă de înțelepciune; aceasta aduce ,,liniștea colibei", adică ordinea existențială echivalentă cu frumosul și cu binele.

Din perspectiva acestui incipit, nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral :lupta dintre bine şi rău, dintre virtute şi depravare. Intenţia construcţiei unei nuvele tragice este evidentă de la început. Soacra se teme de schimbare,ea  s-a născut într-un mediu, într-o anumită stare socială şi nu i se pare firesc să le părăsească. Se îndoieşte de adecvarea Anei la statutul de cârciumăriţă.Naraţiunea este plasată în „rama” cugetărilor bătrânei, „voce” care îşi întemeiază existenţa pe valori autentice şi pe credinţa în soartă.

  Cârciuma vizualizează un loc al acțiunii, deschis, loc de trecere și întâlnire, direcțiile dreapta și stânga privesc pozițiile lucrurilor in spatiu, dar apar drept indicii ale zonei faste sau nefaste .

Apare astfel, motivul morii părăsite, cu ,,lopețile rupte”și cu ,,acoperământul ciuruit”- simboluri ale degradării și trecerii timpului .În mentalitatea populară, locurile părăsite sunt bântuite de spirite demonice, forțe oculte .Elementele naturii se constituie în simboluri malefice:,,rămășitele încă nestârpite ale unei altei păduri”, în antiteză cu ,,pădurea de stejari,cioate”, rădăcini ieșite din pământ, un trunchi înalt pe jumătate ars, cu crengile uscate”- embleme ale focului distrugător și pustiului, la care se adaugă motivul ,,corbilor ce se lasă croncănind”.

 La întoarcere, bătrâna nu găsește decât zidurile afumate ale hanului și grămezile de praf și cenușă din care ieșeau oasele celor care fuseseră Ghiță și Ana,este o imagine macabră a unei gropi dezgolite dintr-un cimitir al nimănui,blestemat. Acum, imaginea celor cinci cruci și cuvintele Bătrânei ,,dar așa le-a fost data!" se proiectează simbolic peste întreaga acțiune.
Imaginea finală a femeii care-și ia nepoții și pleacă ,spre a-i salva din spațiul malefic, este încurajatoare: s-ar putea crede că, într-o lume care respectă norma morală, aceștia vor avea un alt destin. De aceea apare contrastul dintre natură,,senină și înveselitoare” și finalitatea tragică a întâmplărilor,din han rămăseseră doar ,,zidurile afumate ”. Locurile se purifică prin foc, iar bătrâna încheie moralizator, spunând că așa le-a fost soarta.Această vedere mohorâtă,din care se alesese praful și cenușa,este prezentată prin ochii plini de lacrimi ai bătrânei,înțelegând temerea ei că goana după noroc nu va duce la bine.

Conexând incipitul cu finalul, se poate vorbi, în planul structurii narative, despre un echilibru desăvârşit al părţilor, despre logica unei construcţii clasice. În planul semnificaţiilor, incipitul şi finalul transmit ideea că nimeni nu se poate sustrage sorţii.

Succesul în carieră este condiționat de talent sau nu?

   Conceptul de succes este unul foarte vag și destul de greu de contorizat sau identificat in anumite situații,chiar dacă toți cunosc termenul și consideră ca știu ce înseamnă, este dificil sa se atribuie o definiție punctuala succesului.

 Succesul în orice domeniu și activitate este determinat și condiționat de câțiva factori : pasiunea pentru acel domeniu, curaj, încredere în ființa propriei, dedicare și sacrificiu. Succesul poate veni din și din lucruri mărunte și câteva eforturi,dar mai ales  va fi rezultatul tuturor zilelor ocupate si dedicate muncii si dorinței de diferențiere.Eu cred că orice om are un talent; talentul reprezinta o atitudine, o înclinație spre un anumit domeniu, o capacitate deosebita care favorizează o activitate creatoare. Valorificarea unui talent presupune un caracter puternic, dorința de a reuși, efort ,sacrificiu și dezvoltarea acestui talent spre o directivă constructivă. 

Succesul în carieră este un proces de durată, pentru a obține succesul dorit trebuie răbdare şi persuasiune. Sunt oameni care au mai mult succes decât alții. Lăsând la o parte norocul, cred că există doar două explicații: talent și efort. Talentul ține de abilități, aptitudini și expertiză, factori ce determină de ce anume este o persoană capabilă să realizeze. Efortul constă în nivelul de punere în practică al acestor talente. Există cu certitudine persoane care, în același timp, sunt talentate și depun și foarte mult efort, dar în general există o tensiune între cele două caracteristici.

Este posibil ca un om să aibă parte de succes, fără a dispune de talent sau de dorința de a depune un efort suplimentar, dar pentru asta trebuie o doză foarte mare de noroc.

  Din spusele actorului din articol pot înțelege că dacă un om dorește să ajungă cat mai sus in carieră este importantă dorința alături de talent. Odată setarea mentală potrivită, se poate urca pe scara profesională.

 Succesul înseamnă întotdeauna multă muncă. Talentul este ceva opțional.Talentul îl primește omul sau nu, iar asta nu depinde de el. Cert este că, de cele mai multe ori,se poate ști dacă există vreo moștenire încă de la început. Uneori darurile sunt atât de evidente, alteori este nevoie e o ușoară introspecție pentru a le repera. 

Iată un exemplu la fel cu cel din articolul de mai sus: Mozart s-a născut în familie de muzicieni. Tatăl lui, Leopold Mozart, era un talentat violonist în orchestra de la curtea principelui arhiepiscop din Salzburg și apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice. Probabil că micul Mozart a moștenit urechea muzicală a părinților, dar a muncit zi lumină în muzică. A trăit și respirat muzică de la răsăritul soarelui până târziu în noapte. A acumulat zeci de mii de ore de studiu și exercițiu. La vârsta de 5-6 ani începe să compună lucrări, acestea fiind bineînțeles ajustate și scrise cu ajutorul tatălui său, dar cele mai importante le va scrie abia după vârsta de 21 de ani, la o vârstă când deja acumulase 15 ani de exercițiu asiduu în arta compoziției. Nu putem spune acum cât de talentat a fost din naștere – cu siguranță a fost. Dar nu putem scoate din ecuație mediul mai mult decât profesionist în care a trăit și munca incredibilă depusă. Muzica a fost limba maternă, joaca și viața lui. Nu a știut altceva. Iar eforturile au dat roade.

 De aceea cred că Succesul ține de mai mulți factori: Șansă, Talent, Pasiune, Muncă.

Comparaţie între modul cum petreceau clasele sociale în „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon şi „Repausul dominical”, de I.L. Caragiale

În operele lor literare, atât Nicolae Filimon, cât  şi I.L. Caragiale prezintă aspecte din realitatea socială a secolului al XIX-lea. „Ciocoii vechi şi noi” surprind evenimente cuprinse între anii 1814 şi 1830, iar „Repausul dominical”, un moment de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Capitolul XV al romanului lui Filimon şi schiţa lui Caragiale au aceeaşi temă: modul cum petrec românii.

Textul lui Filimon are două părţi: în prima parte ni se prezintă modul cum petrec oamenii din „clasa de mijloc”, iar în partea a doua, cum petrec „boierii şi oamenii cu averi mari”, în anul 1817.

Oamenii din „clasa de mijloc”, adică negustorii, cojocarii, bogasierii, ibrişimgiii, se adunau vara la „grădinile Breslea, Barbălată, Cişmigiu şi Giafer”. Întindeau masa, beau şi mâncau, apoi învârteau hora cu toţii, şi tinerii, şi bătrânii. După ce oboseau, se aşezau iar la mâncare şi băutură, pigmentând petrecerea cu tot felul de glume: turnau, de exemplu, vin în işlicele bărbaţilor şi în condurii femeilor şi îşi dădeau unii altora să bea. În tot acest timp, lăutarii nu conteneau muzica, din viori şi din gură. Alături de adulţi, se distrau şi copiii, în felul lor. Mâncau „ciurechi, simiţi cu brânză, alune prăjite şi floricele de porumb”, beau „şerbet roşu” şi „bragă”, iar apoi treceau la joacă. Băieţi „azvârleau cu mingea şi cu arşicele”, iar fetele „se jucau d-a ascunselea sau d-a baba-oarba”, prindeau fluturi ori culegeau flori.  

Boierii ţineau să se deosebească de popor. În general, ei se întâlneau să petreacă acasă la vreunul dintre ei şi doar rareori ieşeau la grădină, preferând „grădina lui Scufa, via Brâncoveanului din Dealul Spirii şi grădina lui Belu, de la Văcăreşti”. Pentru a ilustra modul cum petreceau boierii, Nicolae Filimon imaginează o secvenţă petrecută în casa unuia dintre personajele principale ale romanului, postelnicul Andronache Tuzluc. Totul se petrece într-o seară de 30 noiembrie, cu crivăţ şi zăpadă. Ne este descris mai întâi interiorul casei. Sunt apoi prezentaţi invitaţii, care apar pe rând: hatmanul Costache Cărăbuş,  spătarul Dimache Pingelescu, cămăraşul Stamate Birlic, clucerul Ioniţă Măturică, paharnicul Dimitrache Mână-lungă şi baronul rus Nichita Calicevschi. Ultimul apare însăşi beizadeaua Costache Caragea, întovărăşit de „treti-logofăt Iordache Zlatonit”. Musafirii se aşază pe cele două paturi. Li se aduc mai întâi dulceţuri, „vutcă de izmă”, migdale curăţite şi năut prăjit. Urmează apoi cafeaua de Arabia şi tutunul din ciubuc. În tot acest timp, boierii discută politică. Trec apoi într-o cameră special pregătită, unde încing jocul de cărţi, pe bani. Baronul rus îi învaţă un nou joc, stos, cu care reuşeşte să le ia banii tuturor. Se întorc apoi în camera de mâncare, unde îi aşteaptă „bucatele cele delicate ale grecului” şi „vinurile cele mai alese ale ţării”. Filimon nu insistă asupra felurilor de mâncare, se mărgineşte să pomenească doar de „friptură şi poame” şi „vinul cel tămâios de Cernăteşti”. Evident, petrecerea este acompaniată de „cele mai frumoase şi mai patetice cântice de masă” ale lăutarilor. Boierii sfârşesc prin a prinde „la limbă” şi a deveni „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”.

Despre felul cum petrec românii la celălalt capăt al secolului al XIX-lea, în preajma anului 1900, aflăm din schiţa lui Caragiale „Repaus dominical”. Acţiunea se petrece joi, 21 mai, zi de sărbătoare, ziua Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. „Nenea Iancu” se plimbă singur pe Calea Victoriei. Deodată îi iese în cale amicul Costică Parigoridi, plictisit de singurătate şi de inactivitatea urbană, specifică unei zile de „repaus dominical”. Cei doi decid să cineze împreună. Racolează pe traseu alţi patru amici şi fac un chef monstru, de cinci ore,  „la Iordache, în Covaci”. Trec apoi pe la „Lăptărie”, unde, de la un pahar la altul, îi prinde dimineaţa. Se reîntorc în centru, în căutarea unui „jvarţ cu cognac fin”. Pe urmă,  în tovărăşia altui amic, descoperit pe o bordură de trotuar, cei doi  - „nenea Iancu” şi Costică – merg să se dreagă cu o ciorbă de burtă „lângă hală”. Se întorc pe urmă la Lăptărie unde îşi petrec toată ziua.

Atât Nicolae Filimon, cât şi I.L. Caragiale îşi propun să ofere o descriere verosimilă a chefului la români. Pentru a-şi atinge scopul, ei recurg la aceeaşi metodă: inserarea de elemente ale realului în ficţiune. De exemplu, numele de locuri din Bucureştiul de altădată (grădini, străzi, localuri) sunt cât se poate de reale. Apoi, la Filimon, apare un personaj cu corespondent în realitate, beizadeaua Costache Caragea, iar Caragiale se plasează pe sine însuşi ca personaj principal în universul ficţional pe care îl creează.

Comparând felul cum petreceau bucureştenii în cele două texte, constatăm că, în ciuda distanţei temporale de aproximativ 80 de ani între momentele prezentate, liniile de forţă ale chefului au rămas aceleaşi: mâncare, băutură, cafea şi tutun. Excesul pare a fi, de asemenea, o trăsătură comună. Atât oamenii din „clasa de mijloc” şi boierii lui Filimon, cât şi persoanele „de condiţie frumoasă în societate” ale lui Caragiale beau peste măsură. Negustorii, cojocarii şi ceilalţi de la iarbă verde beau, inclusiv din işlice şi conduri, până ajung să râdă şi să gesticuleze „ca nebunii”, boierii din casa lui Tuzluc devin „mai zgomotoşi decât nemţii cei beţi”, în timp ce „nenea Iancu” şi cu amicul Costică, victime ale „repausului dominical”, ajung atât de turmentaţi, încât li se împleticeşte limba în gură.

Deosebite sunt însă atitudinile celor doi scriitori faţă de personaje şi manifestările lor. Nicolae Filimon descrie pe un ton relativ neutru petrecerea de la iarbă verde a celor din „clasa de mijloc”. Este însă vizibil critic la adresa boierilor: hatmanul Cărăbuş este „depravat până în măduva oaselor”,ba chiar toţi boierii sunt „foarte dedaţi la jefuire”. Pentru a-şi disimula opţiunea, autorul inventează un personaj, Iordache Zlatonit, care, la adăpostul protecţiei beizadelei Caragea, îşi permite să-i atace verbal, pe rând, pe toţi boierii care-şi aruncau banii la jocul de cărţi  fără să le pese.

La rândul său, Caragiale este ironic, dar nu cu răutate, faţă de „nenea Iancu” şi amicul Costică Parigoridi, care o ţin tot într-un chef, de nu mai puţin de 24 de ore neîntrerupte.

Zugrăvind două epoci diferite, pe tonuri şi cu atitudini diferite, Nicolae Filimon şi I.L. Caragiale au în comun evidenţierea unei trăsături esenţiale a firii românului: bucuria de a chefui în grup, cu mâncare şi băutură din belşug.