pag.18

Polimorfismul creștinismului românesc

 =proprietatea unor substanțe, ființe, obiecte de a avea mai multe forme; metamorfoză.

Polimorfismul creștinismului românesc sau sincretismul, se referă la amestecul de elemente pre-creștine,vechi, păgâne, cu unele practici creștine, manifestate la începutul răspândirii creștinismului, contribuind la crearea unui cretinism cu specific românesc.

Ideea centrală a acestei lucrări o reprezintă ideea înlocuirii în mentalul colectiv a imaginii lui Zamolxe cu cea alui Isus,iar argumentele aduse în sprijinul acesteia oferă o posibilă explicație asupra creștinării românilor diferită de cea oficială a bisericii,care accepta teza creștinării de către Apostolul Andrei.

   Argumentele care susțin această idee sunt:misionarismul Apostolului Andrei și existența superstițiilor,cultelor și ritualurilor precreștine.

=Ideea de continuitate a populației daco-romane este arătată prin argumente:

   -prin retragerea administrației romane dacii n-au mai revenit la vechile credințe,ci au asimilat creștinismul,înlocuind mental figura lui Zamolxe cu cea a lui Isus.

   -creștinismul este de factură latină păstrând din vechile credințe,ritualuri,înlocuind zeitățile vechi cu figuri creștine:Iisus.

   -adaptarea unor sărbători vechi,a unor practici ritualice,a unor figuri di religia populară la noul calendar creștin.

=Nu e o certitudine că legea creștină a devenit sigură ,directă,deși a fost preluată pe cale orală, nu constituie singurul criteriu în societatea laică sau în lumea în sens larg.Astfel,în Evul Mediu  dreptul canonic și morala creștină au influențat,au supus viața oamenilor.Cu trecerea anilor criteriile de rectitudine,dreptate,convingere a credinței au devenit diverse și au inclus legi bazate pe principii democratice, drepturile omului, raționalitate, etică seculară și alte credințele religioase, alături de cea creștină.

 Deci, polimorfismul este înțeles ca un proces de asimilare culturală și religioasă prin care creștinismul a devenit specific românesc, păstrând urme ale moștenirii religioase anterioare. 

 

 

pag.25

Psalmul 46 –

Dosoftei-impresionează prin lirismul subiectiv de împlinire sufletească și fericire:,,pronumele,,ne;ni;noi”.Este conceput ca un cântec de slăvire a lui Dumnezeu.Autorul percepe relația cu divinitatea ca fiind părintească,de îcredere,cerându-i tatălui tot ce-și dorește.Versurile simple au caracter popular și religios.Rimul versuriloe este trohaic,măsura de 6 silabe dau muzicalitate versurilor.Figurile de stil:epitete,,,,sfântul nume”,comparația:,,că nu-i ca dânsul altul”,inversiunile:sfântul său nume,spusu-ne-au”;imaginile artistice:,,S-aud glasuri multe de bucurie mare”exprimă sentimente de venerație,bucurie sufletească. Iar adresare directă,,să cânte”arată apropierea de Dumnezeu.

Arhaismele:,,vărvuri”,vadză,dzâcătur”;regionalismele:,,,,suit,giuruită”susțin conferă o notă de originalitate.

Psalmul 101 este rugăciunea unui om către Dumnezeu care-i cere ajutorul cu dorința de a-i asculta suferințele.Este un strigăt de ajutor,pentru alinarea durerilor fizice și sufletești.Își compară singurătatea cu cea a păsărilor:,,corbul cel de noapte;vrabia rămasă sub o streașină de casă.”

Figurile de stil sunt emoționante,,scaunul de pierzanie”exprimă situația nefericită a unui om suferind;comparațiile ,,zilele ca fumul”arată sensul trecător al vieții.Comparația oasele seci ,,ca scrumul”arată starea omului ce suferă.

Cuinima secată”,epitet al tristeții, omul bolnav: mănâncă,,pâine cu zgură” în,, suspinuri cu jale,lacrimi”, viața și-o petrece departe de lume,,prin pustiuri” unde zilele trec în trisstețe și durere.Vocativul,,Doamne ”este strigătul unei rugăciuni care vine din inimă, dintr-o nevoie apăsătoare de Dumnezeu,este suferința intensă prin care trece credinciosul.

Speranța omului este Dumnezeu care i-ar auzi strigătul deznădăjduit. Psalmul 101 este cea mai potrivită rugăciune pentru credincioșii care își admit păcatele, se roagă din inimă și înfățișează căință, mai ales atunci când se află într-un impas.

 

Eseu—Dimensiunea religioasă a existenței

Se consideră că omul modern nu este diferit prin nimic de strămoșii săi care au trăit în alte societăți, tradiționale. E drept că din punct de vedere structural omul este același în toate timpurile, însă există anumite trăsături care-l fac pe omul contemporan să se diferențieze net de oamenii din alte epoci. Și desigur că cea mai evidentă caracteristică a omului modern e aceea că el a ajuns să-și construiască o societate ruptă cu totul de Dumnezeu, o societate în care, deși credința nu a dispărut cu totul, ea reprezintă doar un fenomen privat, exilat din spațiul public. Arta bisericească reprezintă una dintre formele prin care i se descoperă omului în chip vădit lucrarea lui Dumnezeu în lume și prin care omul se apropie de Creatorul său. Fie că ne referim la pictura din icoanele zugrăvite pe lemn sau pe sticlă, la frescele de pe pereții bisericilor sau la chipurile sfinților de pe obiectele de cult sau veșminte, aceste reprezentări au rolul de a-l face pe om să se apropie mai mult de Dumnezeu și de sfinții Săi, prin rugăciune. Astfel, icoana îndeamnă la o stare de trezire duhovnicească, fiind conștienți că prin închinare noi nu cinstim lemnul sau materia din care este alcătuită icoana, ci pe Mântuitorul Hristos, pe Maica Domnului sau pe sfinți, cinstirea înălțându-se la cel zugrăvit în icoană. Arta religioasă europeană, deși a avut o bază comună – creștinismul, a evoluat în moduri diferite, legate de perioade de timp diferite. Evul Mediu aduce frământări puternice care impun note originale peste antichitatea târzie. Mai precis, începând cu secolul al XI-lea, meșteri și ucenici încep să circule în interiorul Europei și să poarte cu ei, pe lângă cunoștințele asimilate din veacurile anterioare, experiențe noi specifice propriei lor personalități. Astfel de echipe călătoare numite generic „lombarzi” ajung și în provinciile locuite de români. Din acest motiv, avem, de pildă, în pictura bisericească transilvăneană elemente artistice care ne trimit la pictura flamandă, iar în pictura bisericească din Moldova şi Muntenia elemente artistice rusești. În aceeaşi perioadă se conturează noțiunea de originalitate. În atmosfera medievală europeană, originalitatea artistică se manifestă discret.Am ales exemplul tabloului,,Hristos purtând crucea”al pictorului El Greco care este o imagine perfectă a umanității,ochii lui Hristos cu lacrimi exprimă multe emoții.Pictorul a transformat imaginea lui Hristos copleșit și suferind de crucea grea într-una care este calmă și pregătită să-și confrunte destinul. Serenitatea lui Hristos în fața sacrificiului său invită și acum privitorii să accepte propriul său destin în momente de frică și îndoială. 

Mai târziu alături de picturile contemporane un exemplu este o temă pe care o oglindeşte arta lui Brâncuși care este legată de modul în care trebuie să ne prezentăm înaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Această idee este reflectată edificator în lucrarea „Rugăciune”. Aici el exprimă starea celor care au trecut din această viaţă şi felul în care ei trebuie să se prezinte înaintea Dreptului Judecător. Rugăciunea reprezintă singura poartă de scăpare care ne poate mântui. Brâncuşi dovedeşte că arta modernă nu poate fi separată de credinţă în general, care este în sine permanent modernă, fiind păstrătoarea Adevărului etern.

Alain de Botton, romancier, eseist și jurnalist britanic afirmă că imaginile din arta creștină ne face să ne recunoaștem în experiențele celor pe care-i vedem și mai ales durerea unor chipuri ne impresionează,pentru că suntem ființe asemănătoare celor de tablouri,sculpturi, icoane și ele și noi dorim iertarea.Tot ce exprimă arta creștină bucurie sau durere este că în realitea pe care o trăim suntem la fel cu ceea ce vedem,adică suntem înclinați spre a crede că durerea ne vindecă,ne face mai buni,ne emoționează.

 

 

 

 

 

 

pag.32

Predosloslove-Grigore Ureche

,,Mulţi scriitorii au nevoit de au scris rândul şi povestea ţărâlor, de au lăsat izvod pa urmă, şi bune

şi rele, să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să

să socotească, iar dupre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze. Şi pentru aceia,

unii de la alţi chizmindu şi însemnând şi pre scurtu scriind, adecă şi răposatul Gligorie Ureche ce

au fost vornic mare, cu multa nevoinţă cetind cărţile şi izvoadele şi ale noastre şi cele striine, au

aflat cap şi începătura moşilor, de unde au izvorât în ţară şi s-au înmulţit şi s-au lăţit, ca să nu să

înnece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să sa asemene fierălor şi

dobitoacelor celor mute şi fără minte. Pre aceia urmând şi chizmând, măcar că să află şi de alţii

semnate lucrurile ţărâi Moldovii, apucatu-s-au şi dumnealui de au scris începătura şi adaosul,

mai apoi şi scăderea care să vede că au venit în zilele noastre, după cum au fost întâiu ţării şi

pământului nostru Moldovei. Că cum să tâmplă de sârgu de adaoge povoiul apei şi iarăş de sârgu

scade şi să împuţinează, aşa s-au adaos şi Moldova, carea mai apoi de alte ţări s-au descălecat, de

s-au de sârgu lăţit şi fără zăbavă au îndireptatu.”

=Motivaţia pentru care scrie acest letopiseţ este aceea de a da mărturie despre istoria ţării, care să rămână de învăţătură urmaşilor. Letopisețul este precedat de o „Predoslovie”, în care autorul își expune motivele și justifică scrierea Letopisețului – „ca să nu se înece … anii cei trecuți și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte.“El nu scrie numai pentru a informa, ci și pentru a educa, pentru a oferi un îndreptar de viață:,,să rămâie feciorilor și nepoților, să le fie învățătură.”Istoria este necesară este o datorie patriotică obligatorie pentru orice popor care vrea sa paseasca pe o prima treapta a culturii.

Este interesantă atitudinea sa, care denotă preocupări erudite de cercetător şi istoric. Încearcă să nu se lase influenţat de sentimente, deşi e conştient că ţara sa este aşezată „în calea răotăţilor”, însă poziţia sa caută a fi, oarecum, cea a omului obiectiv, care nu vrea să afle circumstanţe atenuante pentru situaţia în care se găseşte neamul său. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un ,,scriitor de cuvinte deşarte, ci de dreptate”.

=Grigore Ureche, cronicar moldovean, in lucrarea "Letopisetul Tarii Moldovei" scria: "de la Ram ne tragem",însemnând forma arhaică a cuvântului Roma și susținea latinitatea și originea comună a moldovenilor, muntenilor și ardelenilor. 

Învatatura limbii latine i-a înlesnit lui Ureche cunoașterea originii romane a poporului nostru; aduce argumente lexicale în sprijinul romanității, dar recunoaște că în limba noastră s-au,,amestecat" și cuvinte ale vecinilor,,macar că de la râmi ne tragem"Grigore Ureche demonstra latinitatea limbii române,enumerând mai multe exemple din lexicul românesc de origine latină: “carne, găină, muiare, părinte, al nostru” cu echivalentul lor latin, ”... şi altile multe cu acestea din toate limbile, carile nu le putem să le însemnăm toate”, cronicarul conchide edificator: “şi alțile mulţi de limba latinească, că de le-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”. În același capitol este identificată legatura divină între om și Dumnezeu, datorită faptului că toate se petrec după „cumu-i voia domnului.”

 Predoslovia cronicii lui Neculce 

pag.36

=Predoslovia cronicii lui Neculce precizează izvoarele din care s-a inspirit cronicarul.Spre

deosebire de Gr. Ureche şi Miron Costin, care, vorbind despre un trecut mai îndepărtat, se

bazează în mare măsură pe lucrările altor istoriografi români şi străini, Neculce se documentează

şi din tradiţia orală. Cronica lui Neculce este, în cea mai mare parte, o operă personală, bazată pe fapte trăite direct, văzute cu ochi de artist şi înfăţişate cu mijloace literare, fapt care îi dă o deosebită valoare artistică.

  În ’’Predoslovie’’ , Ion Neculce demonstrează că este înzestrat cu simţul unui adevărat istoric, întrucât face o succintă trecere în revistă a scrierilor anterioare, referindu-se totodată şi la izvoarele avute în vedere de acestea. De pildă, despre întemeierea Moldovei, cronicarul relatează că nu există „letopiseţe scrise de pământeni vechi”, Grigore Ureche fiind nevoit să se inspire din documentele altor istorici pentru a consemna acest eveniment. Referindu-se apoi la letopiseţul lui Miron Costin, Neculce menţionează că, neputând fi terminat de acesta, l-a definitivat fiul său, Nicolai Costin, ducând evenimentele până la domnia lui Dabija-vodă. Admiră scrierea lui Miron Costin care nu a observat unele scrieri ale vremii,pentru că au fost neadevărate,fiindcă ,,mai bine știu cei de locu decât cei streini.....istoriile celi vechi mai bine le știu istoricii,că le au scris,iar nu audzite.” Motivaţia pentru care scrie acest letopiseţ este aceea de a da mărturie despre istoria ţării, care să rămână de învăţătură urmaşilor. 

== «Neculce creează realitatea”scria profesorul Alexandru Piru și este adevărat,pentru că

Ion Neculce este primul dintre cronografii moldoveni care a înţeles că legendele, cîntecele bătrîneşti, întâmplările transmise din generaţie în generaţie, care arată concepţia poporului despre bine şi rău, despre ţară şi duşmanii ei, despre cauza sfîntă a apărătorilor drept – credincioşi ai vetrei strămoşeşti şi despre uneltirile celor păgîni, vicleni şi pofticioşi de pămînturi străine, sînt strîns legate cu istoria, cu ceea ce s-a întîmplat în realitate.

 Cronicarul a fost contemporan cu evenimentele relatate, a fost martor ocular a multora şi chiar părtaş la cele mai însemnate întîmplări.Perioada descrisă de Ion Neculce coincide cu instaurarea în Moldova a aşa numitului regim turco-fanariot.  Caracterul de atuenticitate al scrierii îl arată pe cronicar un scriitor adevărat, care depăşește  preocupările şi intențiile unui istoric. O operă istorică, prin materialul prezentat, nu are valoare literară, nu produce emoţii estetice. Neculce însă avea trecutul de luptă al poporului „în inima sa“, după cum singur mărturiseşte. Opera lui Ion Neculce face trecerea de la literatura istorică la literatura artistică.

       Pornind de la această convingere, Ion Neculce introduce în istoriografia moldovenească un capitol alcătuit din istorii orale, atribuindu-le valoare de mărturii documentare. Povestirile din,,O samă de cuvinte” cunoscute mai bine decît cronica sa,arată că a fost impulsionat de grija istoricului scriitor de a păstra vie, de a nu lăsa uitării memoria istorică a poporului.,,O seamă de cuvinte” cuprind 42 de legende culese din istoria nescrisă a moldovenilor, repovestite în limba moldovenească. Aceste fragmente de istorie orală evocă vremile de domnie a diferiţilor voievozi moldoveni:Ştefan cel Mare, Petru şi Iliaş Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, Ieremia Movilă, Miron Barnovskii, Gheorghe Ştefan, Gheorghe Chica, Ştefăniţă Lupu,completînd anumite informaţii din letopiseţele lui Grigore Ureche şi Miron Costin Acestea sunt valoroase ca mărturii documentare privind geografia politică, situaţia etnică şi demografică din zonele învecinate hotarelor Moldovei. Astfel,povestirile din,, O samă de cuvinte” nu sunt simple fantezii literare, ci legende ţesute în jurul unor fapte istorice.

   În concluzie, Letopiseţul lui Ion Neculce este şi un argument definitiv împotriva celor «oameni neînvăţaţi de n-au citit bine la istorii, că au defăimat pe moldoveni», după cum scria însuşi cronicarul în Predislovie. Neculce a făcut pentru literatură mai mult decât pentru istorie,astfel el este primul scriitor care a servit urmașilor nu numai izvor,dar chiar ca model de istoric literar.

 

 Predoslovia

pag.34

Termenul „predoslovie” înseamnă „cuvântare dintăi”, o introducere care pregătește cititorul pentru restul lucrării.

Miron Costin

Dorința cronicarului ar fi fost, cum spune în,,Predoslovie", să-și înceapă scrierea de la,,descalecatul cel dintâi", dar vremurile aspre,,aceste cumplite vremuri"(expresia,,vremi cumplite" se referă la perioade dificile, grele și marcate de tristețe și suferință, ) îl impiedică să-sș împlinească intențiile.,,Cumplitele vremi”nu i-au îngăduit să-şi împlinească proiectul,iar această mărturisire exprimă frământările unei epoci tumultuoase, punând accent pe dificultăţile şi incertitudinile prin care trecea Moldova. Letopiseţul cuprinde povestirea istoriei Moldovei de la Aron Vodă (1595) la Dabija Vodă (1661). Este un document de epocă, dar şi o frescă narativă despre o istorie crudă, despre moravurile politice, despre tragedia Moldovei. Miron Costin adaugă o dimensiune subiectivă, marcată de suferinţă şi nelinişte. Istoricul nu mai este doar un observator al trecutului, ci şi un martor al prezentului, copleşit de „griji şi suspinuri”, adică de realităţile dure ale domniilor, ale războaielor şi ale asupririlor de tot felul.

  Fraza este amplă şi cu imagini plastice: „biruit-au gândul”, „se sparte gândul”, „iaste inimii durere”, „ţara înlăcrimată”, „cumplite vremi,gându slobode„om de poveste”. Foloseşte cuvinte care azi au dispărut din limbă: „carea ți l-am scris noi,țăriilor megiașe,prea vecinicul sfat.”

Această prefață este de fapt o mărturie dramatică a unui cărturar patriot.

Predoslovie,,De neamul moldovenilor”

   "De neamul moldovenilor..." este precedată de o ,,Predoslovie către cetitoriu" în care autorul își expune motivele care l-au determinat sa scrie lucrarea. Prefața se deschide prin precizarea obiectului cărții, care este ,,începutul țărilor acestora", adică nașterea poporului român. Tot în prima frază, referindu-se la,,neamul" moldovenesc, muntenesc și la românii din Transilvania, autorul sugerează unitatea noastră etnică, indiferent de granițele istorice temporare. Miron Costin subliniază cât de greu i-a fost să se hotărască la scrierea acestei lucrări,deoarece faptele respective erau cuprinse tocmai într-o perioadă atât de puțin cunoscuta despre care avem puține izvoare temeinice . 

   Cronicarul este conștient de dificultatea unei astfel de intreprinderi, de,,osteneala aceasta", de care ,,se sparie gândul", fiindcă de la primul descălecat au trecut,,atâta veci", ,,câteva sute de ani peste mie"și se poate naște intrebarea cum, după atât timp.

Frumusețea artistică a unor asemenea rânduri constă în folosirea expresiilor plastice, pline de sugestie, construite prin perifrază populară: „la cumpănă au stătut sufletul nostru”, „ieste inimii durere”, „biruit-au gândul”, „a scrie ocară vecinică.”Expresii ca acestea sau cuvinte regionale ori arhaice azi:,,osebit, neștene – cineva, a oblici, osârdie, a cerca, izvod” întâlnite în construcții frazeologice savante conduse cu abilitate, înviorează stilul, îl fac mai comunicativ, ușurează degajarea ideii și-l deprind pe cititor cu subtilitățile textului științific.

=Ideea responsabilității istoricului:

Scrierea istoriei reprezintă pentru Miron Costin o problemă de conștiință,ce implică responsabilitatea morală în fața urmașilor.El formulează ideea responsabilității istoricului care nu trebuie să se abată de la principiile sale:,, A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére; Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la védére felul neamului, din ce izvor şi seminţie sunt; scot la știrea tuturorŭ, carii vorŭ vrea să știe neamul țărilor acestora.”

 

 

,,ȚIGANIADA”de Ion Budai Deleanu

cântul1

pag.43

1=În Țiganiada, invocația este realizată prin chemarea unei muze (Musa elenească) pentru a ajuta poetul să creeze opera, cerându-i sprijinul în descrierea evenimentelor, așa cum o fac poeții greci și latini. Un exemplu concret este chemarea Muzei la începutul poemului, care cerșește ajutorul acesteia pentru a descrie întâmplările.

  Exemple:

--,,Musă ce lui Omir odinioară

Cântași Vatrahomiomahia,^[1]

Cântă și mie, fii bunișoară,

-- „O! tu, hârtie mult răbdătoare, / Care pe spate-ţi, cu voie bună, / Toată înţălepţia de supt soare / Şi nebunia porţi împreună, / Poartă ş’aceste stihuri a mele, / Cum ţi le dau, şi bune, şi rele”. 

--Sătano, de nu mi-ai fi părinte

Și de n-aș fi-întii născută ție”

--„Fiică iubită!

Pe-aceasta te cunosc adevărată

--„Bărbați buni!... (vă spun drept...

--Oameni buni! Oare n-ar hi mai bine

(Zicea el) să numim astă țară

Cu nume nou, păcum să cuvine,

--„Fraților! Mie nu mi să pare

Că-aveți voi mințile-așa deschise,

--O, musă! rogu-te de-astă dată

Să-mi dai viers cu vrednice cuvinte

--„Vitează eghipteană rămășiță!

De faraoni viță strălucită,

Din vechi iroi tânără mlădiță!

O, mândră țigănie cernită,

Ascultă, ca să ții bine-aminte

Toate-a mării-mele cuvinte.

2= Invocarea muzei sunt componente specifice epopeii. Şi lauda adusă scrisului într-un text literar e metaficţiune curată.Poetul cere ajutor  pentru a cânta,a scrieîntâmplările țigăniei după ce au fost eliberați de Vlad-vodă.Ajutorul îl dorește,pentru că poetul vrea să povestească despre dorința de stabilitate a țiganilor prin alegerea unui vodă și prin felul de a fi liberi de orice oprimare. Vlad Vodă îi slobozește pe țigani din robie și îi convinge să i se alăture în luptă împotriva turcilor, scop în care îi înarmează pe bărbați și caută să îi organizeze militar.

  Tema operei este călătoria alegorică pe care o face neamul țigănesc in căutarea unei forme statale,este perpetua căutare a țiganilor, Aceasta reflectă, de fapt, dorința de autodeterminare a românilor ardeleni, care, deși aspiră la manifestarea propriei limbi ,a tradițiilor neamului.

.............................................................................................................................................................. 

2=,,Tiganiada’’ s-a infaptuit sub specia barocului, autorul avand ca model epopeile clasice, epopeile homerice, acestea nefiind transformate in imitatie prin recompunerea in varianta. 

Titlul operei („Țiganiada”) face trimitere la „Iliada” lui Homer, o faimoasă epopee ce înfățișează, în contextul Războiului Troian, fapte de vitejie incredibile, ale căror autori sunt personaje eroice, figuri memorabile pătrunse în conștiința colectivă. Astfel, titlul este ales de către autor în mod ironic, sugerând opoziția dintre eroii Iliadei și țigani, ca imagine a lipsei disciplinei, a trândăviei și a superficialității. Acesta este menit să fie nu portretul țiganilor, ci cel al românilor ardeleni, care se aseamănă cu personajele epopeei. „Vezi, zice, łiganiada e povestea Ńiganilor, aşa cum Homer a dat numele epopeii sale, Iliada, de la Ilion, adică Troia, după cum Virgiliu şi-a numit Eneida după Eneas, regele Troiei, care după ce şi-a pierdut cetatea şi fiul a căutat alte locuri pentru neamul său”.

"Țiganiada": Este o parodie a genului, tratând tema ratării unei întemeieri prin intermediul unui popor dezbinat, iar ca subtext are tendințe satirice, antifeudale și anticlericale.

Epopeile clasice: Au un ton serios, sublim, care impune respect și admirație pentru eroi și faptele lor.

"Țiganiada": Are un ton umoristic și satiric, "poema eroi-comic" fiind un gen care subminează canonul epopeic prin contrastul dintre subiectul grandios și rezolvarea sa comică sau tragic-comică. Comicul provine din impresia de Iliada bufa intoarsa pe tiganie. Parpangel, care e un Achile tuciuriu, cel mai viteaz din toti, nu ia parte deocamdata la bataie, cu gandul fiind numai "la Romica draga". Moartea lui Corcodel e infatisata - dupa tipic - printr-o comparatie homerica:
Iar Corcodel cazand, ca s-un munte Suna, cand naroit sa pravale Si de-aproape cutremura vale. Ca Achile lui Hector, Parpangel vorbeste mortului Corcodel cu sfidare razboinica:
,,Corcodele, Aceasta-i pa tine o dreapta osanda Pentru-atate nedreptati si rele! Rau ti-ai aruncat cu bobii foarte Cand insuti tu nu stiusi de a ta soarte!”

O asemănare cu Ulise din,,Iliada”: Parpanghel, plecat în căutarea logodnicei sale, este purtat de duhuri prin tot felul de ținuturi fermecate și pline de năluciri,Ulise este purtat prin insule până la revenirea alături de Penelopa.

De un mare efect comic este aparitia pe scena razboiului a femeilor, între ele, mama lui Corcodel face figura de Hecuba si de Andromaca totodată.

3=Goleman e derivat din gol, goliciune, goleți.  Goleman, cu trecere în șatră și orator experimentat, începe să zică țigănimei un cuvânt de îmbărbătare înainte de plecare la război, zugrăvind în culori atrăgătoare viitorul lor de bunăstare care va fi atunci când vor fi împroprietăriți și vor putea și ei să se țină numai de ospețe, așa cum de obicei înainte de războaie țăranului i se promitea pământ, dară Satana vrea să discrediteze această fază persuasivă a discursului platonic. Ţiganii se sfătuiau despre ţara pe care Vlad-vodă urma să le-o dea, după ce la toate poruncile sale ei vor da ascultare.Alături de bătrânul Drăghici, Goleman este încrezător și spune că pământul trebuie împărţit şi ţara are nevoie de un nume.   

REZUMAT:

EPOPEEA este alcătuită din 12 cânturi. Acţiunea se petrece în Muntenia secolului al XV-lea, pe vremea lui Vlad Ţepeş. Pregătindu-se de lupta cu otomanii, domnul îi strânge la un loc pe ţigani, alcătuind o oaste înarmată şi hrănită de domn. Defilează pe cete prin faţa lui vodă, apoi merg la Bărbăteşti şi Inimoasa, unde instalează tabăra. Se ceartă mereu pe drum. Satana, care îi sprijinea pe otomani, o fură pe Romica, logodnica lui Parpangel. Acesta o caută şi o găseşte în palatul din pădurea nălucită. Sfântul Spiridon face un semn şi palatul şi Romica dispar. Parpangel rătăceşte nemângâiat prin codru, bea apă dintr-un izvor cu apă vie, capătă puteri nebănuite, îmbracă armura viteazului Argineanu şi face prăpăd în rândurile păgânilor. În bătălia lui Ţepeş cu otomanii intervin sfinţi şi draci. În final, lupta este câştigată de Vlad Ţepeş. Până la urmă Parpangel se căsătoreşte cu Romica. La nuntă îşi povesteşte călătoria în Iad şi Rai. Ţiganii vor să îşi întemeieze un stat al lor, dar se ceartă asupra formei de guvernământ şi cine să fie conducătorul, se încaieră şi în final se împrăştie. La rândul lui, Vlad Ţepeş este înlăturat din domnie de boieri. Armata lui alege un nou conducător, Romândor, căruia îi cer să-i ducă „ori la slobozie sau la moarte“. Textul este însoţit de ample însemnări în subsol, semnate de Mândrilă, Părintele Filologos, Cocon Erudiţianul, Cocon Simpliţian, Popa Nătăroi, Vintilă, Androfilos, prin care Ion Budai-Deleanu accentuează critica şi satira.

Cântecul IX (din manual)

După ce Vlad învinse oastea păgână,boierii cei fără de credinţă care cu turcii avuseră

mestecare se strânseră la un sfat ca să hotărască ce să facă în împrejurările acestea.Atunci

Dănescul intră în vorbă şi începe a spune că prin războaie lungi ţara se prăpădeşte şi chiar

dacă o să câştige odată,sultanul până la primăvara cu mai mare oaste asupra noastră se va

întoarce.Dar nici nu termină cu bine ceea ce avuse de spus căci deodată intră în cameră

solia şi către boieri grăi,spunând că sultanul la trimis aici pentru a le da această

scrisoare.Sultanul scrise că vrea pace şi dacă se vor întoarce la dânsul de robie şi de

moarte el îi va scăpa,dar cu o singură condiţie să pună pe Dănescul,adică fratele lui

Vlad,la domnie.Îndată ce solia fusese primită,la toată boierimea ea ajunse cu porunca să

nu mai primească de la dânsul ordine domneşti.(Poetul sfârşind povestirea pentru boieri

adunaţi se întoarce la povestea ţiganilor).Ţiganii după ce s-au întors cu tot felul de

mâncare şi vite ce luase din tabăra turcească,se apucară numai decât să se ospăteze

întruna,iar Parpangel să se cunune,fără popă,cu Romica,că acum toate erau gata pentru

nuntă ce avea să fie.Însă a doua zi,până să răsară soarele,fierbea curechiul cu slănină

râncedă şi alte bucate,iar când soarele răsări de tot,mesele toate întinse erau.Toţi oamenii

stăteau şi beau de jos,dar numai Dârloiu care era nun mare stătea şi bea din picioare,până

când apare Mitrofon,poetul cel de frunte,şi le dedică mirilor o cântare de nuntă.Primul

cântec este despre un vânător ce îşi cauta prada până când o tânără copilă îi iese în cale

şi-l sfătuieşte cu privire la vânat,acesta rugându-se să-i spună locul cu pricina,fecioara îl

dezvăluie din milă.Feciorul de îndată plecă spre vânat şi făcând cum îi spuse copila

prinde “sobolul” viu.De frică să nu-i facă vreun rău,fata i se dăruieşte de nevastă,iar

feciorul fericit începuse să strige:Dulce clipită,zi fericită,/Fire-ai lungită,trei ori atâtă!

….”.Dar nici bine nu se termină povestea că începu şi cea de-a doua dar mult mai scurtă

decât precedenta.În această povestioară o fată care ducându-se în pădure după fragi roşii

se rătăcise şi începu să plângă,dar în faţa ei ieşi un tănăr vânător care o linişti de indată şi

îi arătă drumul cel bun.Dar îndrăgostindu-se de la prima vedere aceştia doi şi-au jurat

iubire şi au rămas împreună pe veci.Căntănd Viorel,fetele toate de ruşine faţa şi-au

ascuns-o şi râdeau prin spatele altor femei,iar bunul Parpangel stătea la masă cu cei din

frunte şi le povestea de întâmplări crunte.Acesta povestea din trecut când era împreună cu

calul său şi bătea văile în lung şi în lat.Deodată când alerga furios cu murgul său,acesta

vede o mulţime de turci în faţă,şi rămâne încremenit trăgând calul de frâu

bărbăteşte.Calul fiind speriat şi bulversat sare direct în stolul păgân,iar Parangel este

nevoit să se lupte vitejeşte,până la urmă reuşind să-i alunge pe asupritori.Soarta face ca

acesta să cadă de pe cal în mijlocul unei bălti unde lesină rapid.Sufletul lui Parpangel este

luat de către un duh şi dus,prin peşteri,groape,lacuri urât mirositoare până în iad.Acolo

soarele nu lumina ci doar focul acoperea tot,împreună cu fumul şi scânteile ,râurile de

lavă pârjoleau tot,iar draci erau în pielea goală peste tot unşi cu smoală neagră.Parpangel

începe să povestească despre pedepsele pe care le îndurau cei de acolo:tâlharii şi ucigaşii

erau traşi în ţeapă,turnând aur şi argint fierbinte peste ei,dar şi despre cârciumele ce era

acolo,despre bunătaţile pe care dracii le mâncau:jar,smoală,şi raşină aprinsă.Pe când se

gândea el la ce i-ar putea să-i facă dracii,deodată acelaşi duh îl apucă şi zboară cu el până

în rai.Ajuns la poarta Sfântului Petru,acesta primeşte nişte scrisori de la Sf.Mihai,pe care

le citeşte,după care deschizându-i porţile pentru a intra,Parpangel vede toată grădina

raiului în splendoarea sa.Acolo vedeai zile senine cu cer limpede şi fără nori,frunze şi

flori,tot felul de păsărele ciudate şi peste tot primăvara domnea.Pe jos în loc de pietricele

se găseau pietre scumpe şi mărgele,râurile erau pline cu lapte dulce,țărmurile erau din

caş,brânză şi din slănină erau munții,stâncile din zahăr,stafide şi smochine,de pe ramurile

copacilor spânzurau covrigi,turte şi colaci,gardurile erau împlietite cu cârnăciori

fripţi,plăcintele calde atârnau ca streşine,iar în loc de stâlpi erau caltaboşi.Mergând el aşa

şi uimindu-se deodată vede doi moşnegi cu bărbile cărunte care de fapt erau tatăl şi

bunicul lui.Parpangel când vede pe acesta începe să plângă,dar revenindu-şi în fire este

dus de către tatăl său la o fântână şi îl pune să se uite printr-un inel dar nici nu işi ia bine

rămas bun căci duhul îl ia şi îl duce înapoi pe pământ unde se trezeşte în pat,astfel

Parpangel terminând interesanta sa istorisire.

pag.45+46

1=imaginea iadului: peșteri afunde, groape, vârtoape-întunecoase, lacuri puturoase, , Râuri dă foc, spuză fierbinte, dracii-în pielea goală, neagră smoală, sânge, spânzurați pă rând; tronuri înfocate cătran,

2=Autorul descrie un iad construit dupa modelul comunității pamântene. In locul de ispășire se afla, lânga foc nestins, numeroase spânzuratori si cazane cu smoala, cârciumi („supt neste setri nalte“) unde dracii manânca si beau pacura, smoala, rasina aprinsa si piatra pucioasa topita, iar de mâncat, manânca jar si spuza. In dughenele iadului se afla de vânzare obrazare viclene, otravuri, farmece, ape stricatoare de piele si, in genere, marfe desarte… Negutatorii draci dau chiar marfa pe credit fatarnicilor si fariseilor.

3= Toate păcatele de moarte au pedepse pe măsură:Vânzătorii şi hainii după bani ce vând sânge nevinovat stau spânzurați de coaste ca berbecii, iar dracii călăi le varsă în gura arsă aur şi argint topit chiar atunci. Tiranii crunți lipsiți de milă sunt legați pe tronuri înroşite-n foc şi sunt puşi să bea sânge fierbinte din potire de aur, iar din mațele lor spintecate fac dracii cârnați şi alte mâncăruri pentru drăcuşorii lor. Aşijderea cu domnii şi boierii care-i jupuiesc pe bieții țărani, dracii măcelari îi iau la ei fără să dea vreun ban şi-i hrănesc cu catran, iar în loc de apă îi adapă cu fiere amară. Pe muierea care l-a otrăvit pe bărbat pentru ibovnicul iubit, dracii o duc călare unde este vâlvătaia mai mare, Celor care-i defaimă pe alții şi le strică numele prin clevetiri, diavolii le despică limbile cu nişte cârje de aramă şi-i poartă ca pe nişte urşi după ei prin țară, făcându-i să joace ca la circ. Judecătorul ce-a luat mită pentru judecata nedreaptă acolo e slugă pentru o,, pită” şi nu mai primeşte pentru lucrul lui altă răsplată.

4=Descrierea iadului este simbolică și satirică, prin intermediul căreia autorul critică societatea contemporană,este locul de răzbunare pentru toate nedreptăţile îndurate în viaţa reală.În viața pământeană tiranii stau pe tronuri în palate, boierii hrăpăreți umilesc oamenii,judecătorii iau mită, martorii sunt mincinoși.

Pag.46

1=raiul:grădină,zile senine,ceriu limpede,vântucele drăgălașe,primăvară mângăioasă,soare,floripietre scumpe și mărgele,rodii,alămâi,lapte dulce,mămăligă moale,păraie de unt,șipot de rachie,baltă de vin.....

2== Acolo sunt numai zile senine şi cer fără nori, vânticele drăgălaşe, line, suflând dulce printre frunze şi flori, tot felul de păsări ciudate, cântând minunat în versuri. Acolo Dumnezeu face să nu fie vară zăpuşitoare, nici iarnă geroasă, nici toamnă rece, ci tot primăvară mângâietoare, cu soare care încălzeşte şi desfată, dar nu arde niciodată.

3= vegetația= Câmpurile sunt acoperite cu flori nevăzute pe pământ şi cu tot felul de roade, iar pe cărări sunt pietre scumpe şi mărgele. În loc de arbori şi copaci, cresc rodii, portocali şi lămâi şi tot felul de alți pomi cu rodul plăcut la gust, vii cu struguri, iar în loc de nisip şi țărână iei în mână grăunțe de aur. În vale, râu de lapte dulce, pâraie de unt, țărmurile-s de mămăligă moale, de pogăci, de pâine şi mălaie.Totul pentru măncare și băutură.Se poate vedea un şipot de rachie,must într-un izvor, o baltă cu vin.Dealurile şi coastele toate sunt din caş, din brânză, din slănină, munții şi stâncile sunt din zahăr, din stafide, smochine, pe ramurile de copaci spânzură covrigi, turte, cozonaci.

4=Gradația,,căuș(lingură mică),păhar(pahar,cupă),urcior(vas de lut)...zăcând”(a fi aşezat, situat  undeva, a se afla)exprimă o invitație la alegerea unui obiect pentru băutură după dorința celui însetat.

5= În această secvență a epopeei, Parpangel se transformă din personaj în

narator, însă un narator necredibil, deoarece el nu se mai bucură de

credibilitate în fața cititorilor. Acesta nu mai poate fi crezut din cauza

poveștii pe care o spune, o poveste care depășește limitele realului,

încadrându-se în imaginar; tărâmul pe care pășește Parpangel face parte

dintr-o lume total necunoscută, care induce cititorul într-o oarecare

ambiguitate, deși este conștient de imposibilitatea cunoașterii iadului și

raiului.

Vocea naratorială a acestua se identifică cu persoana a III-a singular. Naratorul care stie tot despre personaje si intamplarile prin care acestea vor trece se numeste narator omniscient si omniprezent (sau narator creditabil). Naratorul necreditabil este acel narator care din diverse motive deformează lumea prezentă astfel incat el nu mai poate fi crezut.Parpangel este un astfel de narator necreditabil. Acest erou este actor al intamplarii povestite si totodata si narator. Vocea naratoriala se identifica cu cea a personajului si prezentarea se face la persoana I.

6= Insistența poetului in ceea ce privește abundența alimentară din Rai poate fi este pusă pe seama mizeriei generale a celor fara țară; poate fi înțeleasă tradiția deja creată că raiul este asociat cu un loc al fericirilor simple, cu o petrecere veșnica.Astfel, Raiul este asociat unui ospăț etern, exprimând dorința simplă a omului de a se salva de zbaterea permanentă pentru supraviețuire,iar pământenii ce vor ajunge în acest Rai vor fi încântați și lipsiți de griji. Știind că țiganilor nu le place să lucreze, le place doar să stea, să mănânce și să se ospăteze, Parpangel descrie raiul ca fiind un tărâm plin de bogății, cu o abundență de bucate și băuturi, care mai de care mai gustoase

Pag.47

Evaluare:

4=

a=Țiganiada=cuvânt derivat=țigan=cuvânt de bază+sufixul de origine greacă,,iadă”

b=Particularități:

      -fonetice:dă,pă păraie,mălaie,tocmeală,mânci,

      -regionale:pogaci(turtă),colea,mursă(lapte),

c=,,Mănânci cât vrei și bei făr osteneală”....

d= Raiul e grădina desfătării, clădită între cer şi pământ, necunoscută trupului pământesc, nebănuită de minte omenească, unde sufletele drepților se împart după vrednicia lor. Parpangel descrie raiul ca fiind un tărâm plin de bogăţii, cu o abundenţă de bucate şi băuturi, iar ceea ce îl atrage este ,,balta de vin”din care poate bea,,oricând”,având la îndemână obiecte de diferite mărimi.

e=Intenția comică în descrierea Raiului din visul lui Parpangel, nu putea fi decât printr-o imagine a desfătărilor gastronomice, de care țiganii nu au prea avut parte pe pământ,de aceea apare exagerarea existenței izvorului de rachiu,a bălții de vin care pot mulțumește ,,cheful dă băut.”

5=eseu:

      ,,Țiganiada”este o scriere de factură iluministă

Mesajul iluminist al epopeei,,Țiganiada”constă în discutarea următoarelor idei: – susţine lupta pentru drepturile omului (în discursul lui Janalău). – combate intoleranţa religioasă de pe poziţii materialiste. – critică instituţiile şi moravurile feudale (ca în defilarea ţiganilor). – susţine egalitatea în drepturi, în virtutea dreptului natural (în discursul lui Janalău). – neagă dreptul divin feudal (prin discursul lui Goleman). – propune discutarea formelor de guvernământ iluministe: republica sau monarhia luminată (în discursul lui Slobozan),-este prezentat prototipul domnului, luminat în figura lui Vlad Ţepeş. – se enunţă o concepţie materialistă, exprimată în descrierea raiului ţigănesc. – se susţine lupta pentru libertate naţională ca afirmare a conceptului iluminist – „poporul suveran“.

În Tiganiada apar o serie de idei iluministe precum descrierea iadului (observam caracterul antifeudal si anticlerical), descrierea disputei din final legată de forma de guvernământ care sfarseste printr-o încăierare, fara a se ajunge la vreo concluzie.

Titlul operei („Țiganiada”) face trimitere la „Iliada” lui Homer, o faimoasă epopee ce înfățișează, în contextul Războiului Troian, fapte de vitejie incredibile, ale căror autori sunt personaje eroice, figuri memorabile pătrunse în conștiința colectivă. Astfel, titlul este ales de către autor în mod ironic, sugerând opoziția dintre eroii Iliadei și țigani, ca imagine a lipsei disciplinei, a trândăviei și a superficialității. Acesta este menit să fie nu portretul țiganilor, ci cel al românilor ardeleni, care se aseamănă cu personajele epopeei. „Vezi, zice, łiganiada e povestea Ńiganilor, aşa cum Homer a dat numele epopeii sale, Iliada, de la Ilion, adică Troia, după cum Virgiliu şi-a numit Eneida după Eneas, regele Troiei, care după ce şi-a pierdut cetatea şi fiul a căutat alte locuri pentru neamul său”.

Țiganida este o aspră satiră prin libertatea gîndirii, la adresa feudalismului și a instituțiilor lui.
Scriitorul apelează la ironie şi umor pentru a spulbera o societate cu moravuri degradante. Vlad Ţepeş, conducătorul patriot, demn, cinstit, viteaz, idealul domnitorului pentru toţi românii, devine treptat un antierou din cauza asocierii cu ţiganii, oameni incapabili de fapte eroice. Prin căpeteniile ţiganilor, autorul înfierează slăbiciunile tuturor oamenilor, lenea, pasivitatea, laşitatea, supunerea oarbă, dezbinarea, vrajba, acestea fiind adevărate capcane în drumul către ideal. De fapt, prin intermediul ţiganilor, Budai-Deleanu îi mustră pe toţi românii complexaţi de poziţia marginală, de acceptare inferiorităţii şi de incapacitatea de sacrificiu în numele idealului. Se poate considera epopeea o proiecţie a destinului poporului român, dar şi a condiţiei omului în general. Drumul ţiganilor are valoare simbolică şi, de aceea, Ţiganiada este considerată şi o meditaţie despre condiţia omului care aspiră la un ideal, iar „lumea pe dos”, antieroii, situaţiile groteşti trimit la absurdul existenţei umane. Țiganiada este una dintre cele mai de seamă dezbateri despre situaţia politică a românilor, la adăpostul situaţiilor care stârnesc râsul, autorul înfierează abuzul celor puternici şi îndeamnă la acţiune contra monarhiei despotice, împotriva tarelor aristocraţiei, ale clerului şi a nedreptăţilor sociale.

Ion Budai-Deleanu sintetizează artistic ideile iluministe şi creeează o operă în care demască şi ironizează necruţător toate defectele regimului de exploatare feudală, fixând trăsăturile umane într-o viziune caricaturizantă, demonstrând totodată şi virtuţile poetice ale limbii române.

Ţiganii, personajul colectiv al poemului, manifestă un caracter patriotic accentuat, solicitînd de la monarhul iluminat – Vlad Ţepeş egalitate în drepturi şi îşi formulează,,idealul”de naţie liberă:,, ,,Noi ţiganii să avem ţărişoară,Unde să him numai noi dă noi !”

Povestea tiganilor plecati in lume ca sa-si caute o tara mai buna exprima un ideal iluminist, anume aspiratia spre fericire, asimilata unei lumi scapate de sub rigorile sociale. De aceea, locul spre care se indreapta tiganii se numeste simbolic Inimoasa, cuprinzand sugestii legate de libertate - traire fericita si fara reguli. Ţiganii se hotărăsc să-şi întemeieze un stat al lor şi încearcă să analizeze asupra formei de guvernămînt feudale iluminate: monarhie, republică, anarhia sau guvernare mixtă. Anarhia, ca formă de guvernare, este criticată din punct de vedere al caracteristicilor, care nu sunt bine delimitate şi reliefează lacunele evidente în sistemul de control şi menţinerea ordinii în stat.

Subiectul epopeii se dezvolta in special pe alegorii satirice. De la tema principala, a libertatii, pana la temele secundare,precum coborarea in lumea de dincolo ori ratacirea prin padurea vrajita, Tiganiada sugereaza un mesaj critic la adresa societatii.Astfel, tema principala se contureaza prin ornarea actiunii principale cu numeroase „istorii" simbolice (povestea lui Arghin, de pilda), cu evenimente fabuloase {Curtea amagitoare, ratacirea prin padurea blestemata) ori cu structuri simbolice precum utopia (viziunea asupra raiului), umorul burlesc-grotesc (batalia tiganilor Tot de factura iluminista este si satira (iadul), introdusa pentru a sublinia carentele sociale, in primul rand. Infernul are un caracter pronuntat justitiar. Este vorba despre un spatiu de jar, cu rauri de foc, in care sunt pedepsiti nemilostivii, lacomii, judecatorii corupti, defaimatorii si tiranii; autorul insista asupra pedepselor ,dar isi indreapta critica spre structurile societatii, in consens cu ideea iluminista ca legile si preceptele sociale distrug natura omeneasca: Rauri da foc incolo si incoace / Merg bobotind ca neste parjoale… . Prin rolul sau de a dizolva raul si pacatele lumii, focul etern si necrutator mistuie, fara sa distruga definitiv sufletele pacatosilor. Este interesant de remarcat aici ca, pentru autor tradarea nu ocupa un loc important, ci este trecuta printre alte greseli, pe cata vreme tirania este zugravita in imagini de satira groteasca: Tiranii crunti si far de omenie /Sed legati pe tronuri infocate […] Iar din matele lor spintecate fac dracii carnati si sangereti. In consens cu visul iluminist ca un despot luminat poate salva societatea, scriitorul pledeaza discret pentru renovarea sistemului social. La antipod, raiul este gradina desfatata, in care curg rauri de lapte si de rachiu, in copaci cresc turte, colaci si covrigi, iar dealurile sunt de cas, branza si slanina. in pulberea drumurilor zac pietre pretioase si margele: Dealurile si coastele toate / Sunt da cas, da branza, da slanina…. Insistenta poetul in ceea ce priveste abundenta alimentara a fost pusa, in multe studii critice, pe seama mizeriei generale a celor fara tara; este insa vorba mai degraba despre traditia deja creata ca raiul sa fie asociat cu un loc al fericirilor simple, cu o petrecere vesnica. in credintele romanesti, ca si in multe legende de circulatie crestina, raiul este asociat unui ospat etern, exprimand fara ocolisuri dorinta simpla a omului de a se salva de zbaterea permanenta pentru supravietuire. Organizati dupa meserii, tiganii inainteaza la inceput ca un convoi de temerari aventurieri si se transforma de-a lungul drumului in razboinici infricosati si lasi, in sfatosi petrecareti (la nunta lui Parpangel si a Romicai), in parlamentari ori eroi cu aspiratii nationale. Aceasta metamorfoza a personajului colectiv capata amploare si prin structura labirintica a operei. in povestea tiganilor intervin cohortele de ingeri, arhanghelii razbunatori si diavolii care incetinesc mersul lumii. La spectacolul general se adauga si comentariile din subsolul paginii care confera subiectului teatralitate. Aceasta evolutie sinuoasa a subiectului tine de tiparele compozitionale specifice iluminismului, curent literar si ideologic ilustrat in literatura romana de opera lui Budai Deleanu. Latura fabuloasa a subiectului se construieste tot in spirit iluminist, prin specularea elementelor de magie. Un bun exemple este atunci cand Parpangel se pierde prin padurea cu naluci si zane, in care copacii glasuiesc, din ramurile frante picura sange, iar el trebuie sa se lupte cu nebunele shime. in acest labirint al alegerilor infinite, eroul trece fara sa stie prin numeroase probe, se pregateste pentru experienta triumfatoare nunta - care va pune capat aventurii.

Ultimele versuri ale epopeii sunt şi ele semnificative pentru dorinţa arzătoare de libertate, pusă în cumpănă cu însăşi viaţa: ,, Du-ne (strigând), măcar în ce parte ,Ori la slobozenie sau la moarte!” Discursul dramatic și avântat al lui Romândor, cu care se încheie Țiganiada, conferă, odată cu figura luminoasă a lui Vlad Țepeș, acestei capodopere un patriotism profund. Totuși comicul întâmplărilor țigănești este de natură a potența patriotismul, a-l întări și autentifica, a-l face firesc și perfect credibil.

  Și totuși se poate spune că ,,Țiganiada” nu este o lucrare iluministă, ci o epopee satirică care critică moravurile și instituțiile societății românești, fără a fi un argument iluminist contra putem spune că este o operă ce folosește umorul și caricatura pentru a expune aceste defecte. Autorul amestecă elemente eroice, comice și fabuloase pentru a satiriza societatea.

  În concluzie,afirm că Ion Budai-Deleanu, creatorul, a fost un reprezentant al Școlii Ardelene, iar opera sa, deși este o epopee satirică, conține numeroase idei iluministe. „Țiganiada” are ca subiecte alegorice idei satirice antifeudale și anticlericale și este considerată o scriere complexă și modernă, specifică iluminismului. 

Dincolo de text:

1=cartea întâi a Bibliei—Facerea-cap.=1—11- nu este doar o istorie, ci şi o sursă de înţelepciune spirituală, o carte inspirată de Însuşi Dumnezeu.

Capitolul 1: Facerea lumii.

Capitolul 2: Sfințirea zilei a șaptea. Așezarea omului în rai. Prima familie.

Capitolul 3: Căderea strămoșilor în păcat. Pedeapsa. Făgăduința lui Mesia.

Capitolul 4: Cain și Abel. Urmașii lor.

Capitolul 5: Neamurile patriarhilor de la Adam până la Noe.

Capitolul 6: Vestirea potopului. Facerea corăbiei.

Capitolul 7: Potopul.

Capitolul 8: Încetarea potopului.

Capitolul 9: Legământul cu Noe. Curcubeul, semnul legământului.

Capitolul 10: Seminția și urmașii lui Noe.

Capitolul 11: Turnul Babel. Amestecarea limbilor. Seminția lui Sem.