pag.25

Psalmul 46 –

Dosoftei-impresionează prin lirismul subiectiv de împlinire sufletească și fericire:,,pronumele,,ne;ni;noi”.Este conceput ca un cântec de slăvire a lui Dumnezeu.Autorul percepe relația cu divinitatea ca fiind părintească,de îcredere,cerându-i tatălui tot ce-și dorește.Versurile simple au caracter popular și religios.Rimul versuriloe este trohaic,măsura de 6 silabe dau muzicalitate versurilor.Figurile de stil:epitete,,,,sfântul nume”,comparația:,,că nu-i ca dânsul altul”,inversiunile:sfântul său nume,spusu-ne-au”;imaginile artistice:,,S-aud glasuri multe de bucurie mare”exprimă sentimente de venerație,bucurie sufletească. Iar adresare directă,,să cânte”arată apropierea de Dumnezeu.

Arhaismele:,,vărvuri”,vadză,dzâcătur”;regionalismele:,,,,suit,giuruită”susțin conferă o notă de originalitate.

Psalmul 101 este rugăciunea unui om către Dumnezeu care-i cere ajutorul cu dorința de a-i asculta suferințele.Este un strigăt de ajutor,pentru alinarea durerilor fizice și sufletești.Își compară singurătatea cu cea a păsărilor:,,corbul cel de noapte;vrabia rămasă sub o streașină de casă.”

Figurile de stil sunt emoționante,,scaunul de pierzanie”exprimă situația nefericită a unui om suferind;comparațiile ,,zilele ca fumul”arată sensul trecător al vieții.Comparația oasele seci ,,ca scrumul”arată starea omului ce suferă.

Cuinima secată”,epitet al tristeții, omul bolnav: mănâncă,,pâine cu zgură” în,, suspinuri cu jale,lacrimi”, viața și-o petrece departe de lume,,prin pustiuri” unde zilele trec în trisstețe și durere.Vocativul,,Doamne ”este strigătul unei rugăciuni care vine din inimă, dintr-o nevoie apăsătoare de Dumnezeu,este suferința intensă prin care trece credinciosul.

Speranța omului este Dumnezeu care i-ar auzi strigătul deznădăjduit. Psalmul 101 este cea mai potrivită rugăciune pentru credincioșii care își admit păcatele, se roagă din inimă și înfățișează căință, mai ales atunci când se află într-un impas.