,,Alexandru Lăpușneanu”de Costache Negruzzi

pag.136

1=Grigore Ureche ne povestește despre domnia lui   Tomșa și a lui

Alexandru   Lăpușneanul   în   Moldova.   Relatarea   începe   cu   acțiunile

realizate de către craiul unguresc, care s-a ridicat cu oaste și apropiindu-se

de granița cu Ardealul a împuținat oastea lui Despot Vodă, trimițându-i pe

hatmanul Tomșa și pe vornicul Moțoc, care i-au luat prin surprindere pe

moldoveni ucigându-i.

Alexandru Lăpușneanul a avut două domnii, în prima el a fost trădat

de către boieri, astfel că cea de a doua domnie este umbrită de setea

răzbunării față de aceștia.Ștefan Tomșa s-a sfătuit cu boierii și i-a trimis pe Moțoc, Veveriță,

Spancioc  și  Stroici să-i  spună  lui Alexandru Lăpușneanu  că țara nu-l

dorește. Răspunsul dat de acesta a fost dur,  arătând ambiția, cruzimea și

dorința puternică de răzbunare a acestuia

,,De nu mă vor, eu îi voiu pre ei și de nu mă iubesc, eu îi iubesc pre

dânșii și tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie,,

  El a intrat în țară cu ajutorul turcilor, văzând pericolul Tomșa a

plecat împreună cu sfetnicii săi  vornicul Moțoc, postelnicul Veveriță și cu

spătarul Spancioc în Țara Leșească, la Liov. Astfel a dobândit Alixandru

Vodă Lăpușneanul scaunul la Iași și s-a instaurat pentru a doua oară la

domnia Moldovei. La scurt timp din ordinul lui Lăpușneanu au fost uciși

la Liov, Moțoc, Veveriță și spătarul Spancioc. Răzbunarea față de boierii trădători a culminat cu uciderea celor 47 de boieri pe care i-a chemat la

curte, a închis poarta

,, și ca niște lupi într-o turmă fără de nici un păstor au intrat într-

înșii, de-i snopiia și-i junghiaia nu  numai boierii  ce și  slujitori. Nici

alegea  pre  cei   vinovați,   ci  unul   ca   altul   îi   punea   suptu   sabie   cădea

mulțime dispre zăbrele săriia afără de-și frângiia picioarile. Și au pierit

atuncea 47 de boieri, fără altă curte, ce nu s-au băgat în samă. Și așa

după nedumnezeire îi păriia că ș-au răscumpărat inima ,,.

2=     Imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul este conturată în "Letopiseţul Ţării Moldovei"de Grigore Ureche. Tot din cronica lui Ureche, Negruzzi preia scene, fapte şi replici (de exemplu: motto-ul capitolului I şi al IV-lea), dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Concepţia autorului nu este subordonată concepţiei cronicarilor asupra istoriei. Dintre principalele evenimente consemnate de cronicar, autorul preia următoarele: împrejurările venirii lui Lăpuşneanul la a doua domnie, solia boierilor trimisă de Tomşa pentru a-i împiedica întoarcerea, uciderea celor 47 de boieri la curte, arderea cetăţilor Moldovei, boala, călugărirea şi moartea prin otrăvire a domnitorului. Negruzzi comprimă, omite sau modifică unele fapte istorice (de exemplu: decapitarea lui Motoc la Liov). Scriitorul transformă evenimentele menţionate de cronicar în scene ample/ episoade (de exemplu: uciderea boierilor), cărora le conferă o desfăşurare narativă impusă de evoluţia conflictului.

Pag.137

3=Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie conformă cu realitatea (și aceasta mediată, cum e cazul cronicilor), ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantică. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic și mai puțin ale adevărului istoric. Cercetările recente pun în lumină faptul că Lăpușneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât 47 de boieri și că mai aspră era soția sa. Vinovat de această deformare este însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date istorice, Negruzzi – prin talentul și imaginația sa – a reușit să creeze o ficțiune credibilă. Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche este cel care a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin).

4= Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin). Fictiunea  autorului  a creat personajul pentru a contura mai convingator cruzimea domnitorului, intrucat adevarul istoric atesta faptul ca Mojoc a fost ucis la putin timp de la urcarea pe tron a lui Lapusneanul: "Vazandu Tomsa voda ca impotriva acei puteri nu va putea sta, cu sfetnicii sai, cu Motoc vornicui si Veverita postelnicul si cu Spanciog spatar, au trecut in Tara Lesasca si s-au asezat la Liov [...]". Lapusneanul a trimis "pre sluga sa [...] la Liov de i-au tdiat capul Tomsii si lui Motoc vornicui si lui Spanciog spatariul si lui Veverita postelnicul", ingropandu-i apoi la manastirea Onofrie. (Grigore Ureche, "Letopisetul Tarii Moidovei").

Personajul literar

1= Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal

      Personaje secundare: Doamna Ruxanda ; Boierul Motoc ;

     Personaje episodice: Spancioc şi Stroici ;

     Personajul colectiv, mulţimea revoltată de târgoveţi;

      Personaje episodice:văduva unui boier;mitropolitul Teofan;

2= Alexandru Lăpușneanu – caracterizare(este și o altă caracterizare mai jos)

Imaginea lui Lăpușneanu, personaj creat de Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie și desigur nici nu se recomandă din punctul de vedere al cerințelor impuse de o operă beletristică.
Alexandru Lăpușneanu este personajul principal al nuvelei cu același titlu prin calități de excepție și efecte extreme, Negruzzi reușind să întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este așezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca și acțiunile prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Așa cum e înfățișat, trăsătura sa dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorința de putere, de a o cuceri și de a o păstra cu orice preț.
Erou romantic, Lăpușneanu este alcătuit din puternice trăsături de caracter, un personaj excepțional, ce acționează în împrejurări deosebite. Autorul își urmărește personajul, de-a lungul celor patru capitole, din momentul intrării în țară și până în clipa morții. Tot ceea ce se întâmplă în această nuvelă poartă pecetea durității lui Lăpușneanu.
Astfel în capitolul I Lăpușneanu este prezentat de către autor, în detaliul frapant, amănunțit, conducându-ne astfel în mijlocul stării de spirit a personajului. Negruzzi utilizează dialogul ca procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-și propriile sale trăsături prin intermediul gesturilor, al gândurilor. Se observă că Lăpușneanu vorbește în pilde, folosindu-se de exclamații și întrebări retorice, intrând astfel în categoria personajelor romantice.
Negruzzi împinge în prim plan faptele să vorbească, printr-o concizie clasică, într-un dialog viu, de o rară autenticitate. Prin puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observație a gesturilor, a mimicii se dezvăluie toată mișcarea psihologică a viitorului tiran.
Când rememorează întâia domnie a lui Lăpușneanu, autorul folosește o succesiune de interogații retorice, redând astfel furia personajului. Boierii îi cer lui Lăpușneanu să părăsească țara, acesta însă este hotărât să-și recupereze tronul. Din reacția lui Lăpușneanu se conturează două amănunte specifice acestui personaj: cinismul și dorința de răzbunare.
Replicile exprimă atitudini vizibile, starea sufletească a eroilor în timpul vorbirii asigurând caracterul scenic.
Lăpușneanu îi primește pe cei trei boieri protocolar și rezervat, „silindu-se a zâmbi” (expresia feței). Replicile arată siguranța se sine și atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe dușmanii săi să-și dezvăluie ostilitatea și intențiile adevărate: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuirile țării și am venit s-o mântui; știu că țara m-așteaptă cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanșează răspunsul învăluit în viclenie al lui Moțoc și răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o izbucnire de furie și ură abia stăpânită a Lăpușneanului, exprimat în replici scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au rămas memorabile, căpătând valoare de sentință.
Negruzzi însoțește replicile cu observații asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului: „răspunse Lăpușneanul, a căruia ochi scânteiară ca un fulger”. Interogațiile și exclamațiile personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său, succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare, a răspunsurilor Lăpușneanului exprimă ritmul stării sufletești a personajului, vorbirea lui devenind dramatică, trăită la cote înalte ale simțirii omenești. Cu o intuiție psihologică remarcabilă, Negruzzi își lasă personajul să se dezlănțuie într-o furie și o mânie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trăirii prin amănunte fizionomice: „Râdea, mușchii i se suceau în râsul acesta, și ochii lui hojma clipeau”.
Când Moțoc, plin de umilință, îi cere lui Lăpușneanu să-l ia de partea sa, Lăpușneanu dă dovadă de inteligență, capacitate de analiză și pătrundere psihologică. Cu ajutorul unui proverb Lăpușneanu îl caracterizează pe Moțoc: „lupu păru-și schimbă, da năravul ba”.
Printr-o singură linie, Lăpușneanu surprinde liniile caracteristice boierilor: Veveriță, dușman vechi, dar cinstit, Spancioc este tânăr cu multă dragoste de țară, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaște minciunile, iar Moțoc e „învechit în zile rele” și „ciocoi fățarnic”.
Dorința de putere n-ar valora nimic dacă n-ar fi susținută de o serie de alte calități care să-i dea posibilitatea de manifestare și dintre acestea, cea mai importantă este abilitatea în ceea ce privește relațiile umane. Abilitatea de a face promisiuni liniștitoare pentru ceilalți și care, personal, nu-l angajează cu nimic. Tot de această ține și capacitatea de a-și stăpâni impulsurile violente, atunci când are ceva de câștigat de pe urma acestui lucru.
Este expert în manipulare și declară cu cinism acest lucru atunci când, la început, hotărăște să-i cruțe, deocamdată, pe boieri, și pe Moțoc în special: „te voi cruța, căci îmi ești trebuitor, ca să mă mai ușurezi de blăstemurile norodului”.
Lăpușneanu a venit în țară cu anumite intenții care sunt pline de patima răzbunării, acest lucru punând în evidență un personaj diabolic. Lăpușneanu se conturează ca un adevărat personaj tragic. El îndeplinește toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii Grecii.
Alexandru Lăpușneanu în prima sa domnie, a vrut să mulțumească tot poporul. Faptul că acest lucru nu i-a reușit atrage după sine vina personajului. Grecii numesc acest moment, moment numit hybris.
Prin urmare Lăpușneanu a fost alungat de la tron, fapt care a dat naștere poftei de răzbunare. Se marchează prin acest lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci îl numesc pathos.
Procedeele de caracterizare cu care operează autorul în acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directă (prin cuvintele autorului); autorul reține câteva detalii de comportament sau de expresie care au însă o greutate extraordinară în definirea trăirilor personajului: „mușchii i se suceau într-un râs nervos. O astfel de tehnică de portretizare este experimentată de realiști în tehnica detaliului semnificativ sau frapant, precum și procedeul de caracterizare indirectă (prin dialog). Dialogul este de esență dramatică, este lăsat să curgă liber, autorul nu intervine nici cu scurte intervenții scenice astfel încât capitolul are un aspect dramatic, iar personajul are consistența tensionată și complexă a unui personaj viu. Lăpușneanu este tipul domnitorului tiran și crud, cu voință puternică, ambiție și fermitate în organizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, aceasta fiind unica rațiune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul Moldovei: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”.
Dacă în primul capitol portretul lui Lăpușneanu este scos în evidență prin intermediul antitezei dintre boieri și Lăpușneanu în al doilea capitol, caracterizarea lui Lăpușneanu reiese din antiteza conflictuală dintre domnița Ruxanda și el. domnița Ruxanda e plină de înțelepciune, gingășie pe când Lăpușneanu e crud, nemilos și fățarnic. Este de observat în acest capitol momentul în care Lăpușneanu înfuriat de cerința domniței, și anume de a înceta omorurile, pune mâna pe jungher. Este o reacție necontrolată a lui, nepotrivită pentru un domnitor. Prin această acțiune, Lăpușneanu dovedește a fin un om cu o fire colerică, impulsie, obișnuit să judece și să facă dreptate singur, după propriile reguli.
Auzind cererea domniței, Lăpușneanu o mustră „pentru vorbele nebune”, dar promite în final că va înceta cu omorurile, însă nu înainte de a-i da leac de frică. Lăpușneanu în momentul de față, disimulează, dorind să fie calm și se poartă autoritar față de soția sa, dar și cinic pentru că în sine leacul promis o va îngrozi. Este o reacție de-a dreptul maladivă a personajului dând încă o dată dovadă de cruzime, spirit diabolic și spirit de răzbunare. Lăpușneanu ajunge acum să îndeplinească cu adevărat rolul de personaj excepțional în situații excepționale, specific personajelor romantice.
Procedeele pe care autorul le folosește în capitolul doi sunt: caracterizare directă și caracterizare indirectă.
În capitolul trei îl surprinde pe Lăpușneanu intrând în biserică prilej pentru autor să realizeze descrierea costumului eroului. Autorul reușește totodată să creeze și atmosfera de epocă (moment în care de altfel se dovedește că Negruzzi este și un adevărat creator al realismului).
Lăpușneanu, ca un mare actor, își va regiza cu deosebită rigurozitate, urmărind efectele, mișcările, ca pe o scenă, întru totul viabilă. Eroul disimulează din momentul în care intră în biserică, își atribuie un rol prin care vrea să pară un umil păcătos dornic să se spovedească și să se îndrepte spre calea cea dreaptă. Ipocrizia și fățărnicia personajului este nelimitată. El vrea să pară că se căiește pentru greșelile sale astfel ținând un discurs în care se folosește de pilde biblice. Lăpușneanu vrea să pară convingător, faptul că se folosește de pildele biblice este doar pentru a crea în sufletul boierilor un adevărat efect persuasiv (de convingere, de lămurire). Discursul lui Lăpușneanu pune în evidență un personaj cu o inteligență strălucită. Acesta știe să utilizeze cuvintele de o așa manieră încât să-și convingă auditoriul fără însă a părea suspect printr-o excesivă umilință. Le atrage atenția boierilor că au greșit cu toții. Autorul folosește și elemente anticipative pentru a fixa trăsăturile personajului și intențiile acestuia; astfel înțelegem că personajul nostru are intenții malefice, căci moaștele Sf. Ioan cel Nou au tresărit la atingerea lui Lăpușneanu. El își încheie cuvântarea invocându-l pe Isus să le ierte greșelile și cheamă boierii la un ospăț. Lăpușneanu câștigă încrederea boierilor, care vin la ospăț, cu excepția lui Spancioc și Stroici.
Elocința sa ține de abilitate, plăcerea vorbelor memorabile, a construcției discursului, însă s-ar putea susține că e mai curând vorba de histrionism, de atenție la efectul produs asupra spectatorului, decât de eficiența sa ca persuasiune asupra interlocutorului.
Din felul în care este organizat ospățul se poate observa că planul domnitorului e bine gândit. La un semn al lui Lăpușneanu se declanșează măcelul. Sadismul personajului precum și decăderea psihologică sunt
de-a dreptul înfiorătoare: cu cinism privește dintr-un colț măcelul, dându-i o satisfacție totală priveliștea sângeroasă. După care, satisfăcut, il dă pe Moțoc mulțimii.
De caracterul histrionic se leagă probabil și cruzimea sa. Violența, tratarea fără menajamente a dușmanului, era o trăsătură obișnuită în lumea respectivă, însă, în cazul lui Lăpușneanu, ea frizează patologicul. Pentru faptul că el nu se mulțumește cu faptul de a-și învinge dușmanul, ci e hotărât să-l nimicească total. Teroarea devine un spectacol gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare – lichidarea în masă a boierilor și construirea unei piramide din capetele lor.
În momentul în care Lăpușneanu construiește piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru caracterul personajului autorul folosește dialogul, dar și narațiunea. Ca și în primul capitol dialogul dă personajului o consistență sporită (pare o ființă vie). Antiteza dintre Lăpușneanu și Moțoc, ca și aceea dintre Lăpușneanu și Doamna Ruxanda definește personajul prin crearea elementului de contrast.
Bun cunoscător al psihologiei umane, se dovedește atât în atitudinea lui față de Moțoc cât și atunci când profită de mulțimea adunată la porțile curții domnești, știind astfel să scape de unul dintre cei mai amenințători dușmani ai săi, argumentând „Proști, dar mulți […] să omor o mulțime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”.
Capacitatea de manipulare este dusă la desăvârșire, atunci când, în fața mulțimii răzvrătite, el ia hotărârea (comunicată de asemenea cu cinism – „Du-te de mori pentru binele moșiei dumnitale, cum ziceai însuți”) de a-l sacrifica pe Moțoc, scăpând în acest fel de un dușman periculos (și, formal, respectându-și promisiunea) și deturnând un pericol iminent, o mulțime care, scăpată de sub control, ar fi putut deveni imprevizibilă.
Deține arta disimulării, scena din biserică fiind foarte semnificativă în acest sens: îmbrăcat „cu mare pompă domnească” se închină pe la icoane; sărută moașele sfântului, îl ia martor pe Dumnezeu pentru căința de a fi comis crime, citează din Biblie, în timp ce pregătește cel mai sadic omor din toate câte comisese – piramida de capete tăiate ale celor 47 de boieri uciși la ospățul domnesc, la care fuseseră invitați.
Este inteligent, perfid, reușind să păcălească pe boieri, să manevreze pe oricine și să-și ascundă adevăratele planuri de răzbunare, pe care le aplică cu o satisfacție deosebită.
În ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe patul de moarte. Delirând, cere iertare de la Dumnezeu și dorește să fie călugărit. Un personaj obsedat în așa măsură de puterea temporală, de aici și acum, e limpede că nu poate fi prea preocupat de viața de apoi. Doar în pragul morții sale hotărăște, ca un fel de troc, ca în cazul că va scăpa, să abdice și să se călugărească, pentru ca, de îndată ce această amenințare își pierde caracterul iminent, să dispară și căința și să își retracteze promisiunea, redevenind, potențial, violent. Într-un moment de luciditate este prins de o furie nebună și amenință cu moartea fiului său. Degradarea psihologică a personajului atinge un punct maxim în acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat.
Doamna Ruxanda îndemnată de Spancioc și Stroici (care s-au reîntors între timp în țară) precum și de mitropolitul Teofan, îl otrăvește pe Lăpușneanu.
Personajul moare în chinuri groaznice. Moartea personajului marchează un alt moment din tragedia greacă antică și anume thanathosul. Suferința fizică a personajului este dublată și de suferința sufletească, Lăpușneanu este sensibilizat, nu dorește să audă nimic din ce-a făcut. Este clipa adevărului, o clipă de iad. Moartea personajului produce o stare de purificare pe care o exprimă catharsi-ul în tragedia greacă.
Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumită demnitate în fața morții, atunci când, realizând că nu mai are nici o scăpare, că a fost otrăvit și că e la cheremul dușmanilor săi, Stroici și Spancioc, cere să i se dea lovitura de grație, favoare ce i se refuză, fiind lăsat să moară în chinuri.
Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului, motivată de multe fapte cumplite: leacul de frică, linșarea lui Moțoc, amenințarea cu moartea propriei familii, schingiuirea și omorârea cu sânge rece, ba chiar cu satisfacție a boierilor etc. Moartea lui Lăpușneanu este o plată binemeritată pentru cruzimea sa.
Costache Negruzzi a fost inspirat în momentul scrierii de operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al caracterizării indirecte aduce în fața cititorului un personaj malefic sau, la final, un personaj disperat, incapabil să-și accepte judecata dreaptă, și dornic de un final cât mai rapid, fără chinuri.
Scriitori și critici literari au apreciat în diferite epoci și moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lăpușneanu. Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui Lăpușneanul”, iar Ovidiu Densușianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte constată la erou „o înclinație diabolică, sadică, spre teroare, o dorință bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici „sufletul unui bolnav ce-și află alinarea unei suferințe tainice numai la vederea și auzul suferinței altora”.
3= Doamna Ruxanda – caracterizare –
Puse în evidență pe un fundal istoric dramatic, grație unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru Lăpușneanu se evidențiază rând pe rând spre a se confrunta și spre a-și împlini destinul înscris – în fresca istorică – de moto-urile ce deschid tablourile confruntărilor.
Doamna Ruxanda apare inițial în contururi estompate, caracterizată mai curând de opoziția caracteriologică față de Lăpușneanu decât de propriile trăsături. Intervenția, aproape timidă, în fața actelor despotice ale voievodului mărturisește o fire blândă, căreia îi repugnă cruzimea. Șocată de piramida de capete, „leacul de frică” pe care i-l oferă, cu umorul său sumbru Lăpușneanu, Doamna Ruxanda nu intervine – încă – la modul activ în evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem – „O să dai samă, Doamnă!…” o impresionează însă, făcând apel nu atât la sensibilitatea feminină, la firea blândă și miloasă a personajului, ci la statutul său de Doamnă a țării. Neintervenind în fața abuzurilor soțului ei, Ruxanda riscă să își împărtășească, alături de întreaga sa familie, de țara pe care o conduce despotic Lăpușneanu, consecințele funeste ale blestemelor celor oropsiți.
Astfel, se conturează un conflict care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui Lăpușneanu, ci o va face să trăiască, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei.
Demența finală a voievodului o va pune pe Doamna Ruxanda să opteze între datorie și sentimentele sale de soție, datoria de Doamnă și, pe de altă parte, de mamă a unui viitor domn.
Doamna Ruxanda va lua funesta și curajoasa decizie finală, de a-i otrăvi pe Alexandru Lăpușneanu, abia după ce se convinge că viața fiului ei poate fi curmată de accesele de cruzime, ajunse la paroxism, ale voievodului.
Abia acest Lăpușneanu, intoxicat de voința de putere (probabil din momentul în care a renunțat să fie Stolnicul Petre), transformat în fiară, gata să-și ucidă propriul fiu dacă acesta i-ar lua tronul, o poate face pe Doamna Ruxanda să renunțe la datoria de soție; renunțarea ce are loc după ce Lăpușneanu însuși a sfărâmat toate legăturile, firești, de familie, în numele voinței sale despotice.
Vocea datoriei materne precumpănește în aparent fragila Ruxanda, nu însă fără o dramatică dilemă interioară. Alături de aceasta există și opțiunea Doamnei pentru tânărul voievod, ce ar putea să fie fiul său, tânăr voievod care ar putea înlătura funestele urmări ale domniei celui ce a încetat să mai fie domn, devenind doar un ucigaș feroce, însetat de putere.
De remarcat faptul că atribuirea otrăvirii lui Lăpușneanu Doamnei Ruxanda nu apare explicit în cronici. Dimpotrivă, domnia înțeleaptă a celei ce a fost fiica lui Petru Rareș, în timpul minoratului fiului ei, lasă amintirea unei figuri feminine luminoase în cronicile noastre. Drama Doamnei Ruxanda, opțiunea sa finală sunt note de complexitate a personajului recitit și rescris de Costache Negruzzi.
4= Moțoc – caracterizare –
În preajma eroului principal se conturează prezența intrigantului Moțoc; o evoluție sinuoasă parcursă de acesta, de la înfruntarea lui Lăpușneanu la complicitate, turpitudine și lingușire, până la sacrificarea lui, evoluție ce pune în valoare capacitatea autorului de a urmări artistic un personaj contorsionat sufletește. Lăsat singur în scenă, Moțoc se definește prin monoloage întretăiate de strigările poporului și deliberările drastice ale domnului: fricos și mic, dramatic și necontrolat, slab și laș în continuarea lamentărilor sale. După cum se observă, Moțoc se impune mai mult prin modalitățile artistice proprii teatrului decât epicii.
„Învechit în zile rele”, vornicul Moțoc este, în nuvela Alexandru Lăpușneanu, personajul reprezentativ pentru o întreagă categorie, atestată istoric: aceea a unei mereu „zavistnice” boierimi de țară, gata să facă și să desfacă domnii, să comploteze, să trădeze după cum i-o cer interesele. Aflată în conflict cu întregul neam al Mușatinilor, de la Ștefan cel Mare la Petru Rareș, această boierime puternică este obișnuită să aleagă domni pentru a-i ucide atunci când comportamentul acestora nu îi este pe plac.
Personaj real, cu nume atestat în cronicile moldave (ca și Spancioc și Stroici), primește nuanțe machiavelice sub pana lui Negruzzi. Însă ceea ce-l va duce la pieire va fi cupiditatea sa, firea sa hrăpăreață și nemiloasă, care stârnește mânia și „blastemurile norodului”. Pierzania sa se datorează însă, în primul rând, abilității lui Lăpușneanu care, neputând ucide el însuși un personaj atât de puternic, îl transformă în „țap ispășitor” canalizând spre bătrânul vornic furia mulțimii.
Arogant, disprețuitor nu numai față de norodul cel „prost”, dar și față de domnitorii transformați în simple jucării în mâinile sale, Moțoc va cădea victima propriilor sale defecte. Ignoră puterea mulțimii așa cum îl subestimează pe Lăpușneanu. Acesta îl va întrece în rafinamentul intrigii, precum și în lipsa de scrupule și, prin urmare, îl va înlătura slujindu-se de cei „proști da mulți”.
5= În anul 1568, Mitropolitul Teofan l-a călugărit pe Alexandru Lăpuşneanu, punându-i numele de Pahomie şi tot el l-a îngropat în biserica Mănăstirii Slatina. Intervenţia acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. El foloseşte, referindu-se la domnitor, o formulă pentru iertarea morţilor, deşi acesta este încă în viaţă: „Cumplit şi crud este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine.”

6= Costache Negruzzi creează primul personaj colectiv constituit pentru prima oară într-o operă literară, după regula de mișcare și de gândire unitară: „Prostimea rămase cu gura căscată […] Începu a se strânge cete-cete […] Toate gesturile se făcură glas […] în toate inimile, fu ca o schinteie electrică”.
Mulțimea răzvrătită își face apariția în această nuvelă aflată la temelia literaturii române moderne, prefigurând, prin intuiția psihologică a prezentării, marile scene de masă din Răscoala lui Liviu Rebreanu.
Ideea maselor frământate de un sentiment tulbure al revoluției este mai târzie, proiecție a pașoptistului Costache Negruzzi asupra unor vremuri străine de asemenea manifestări.
Chiar dacă posibile, cronicile, scrise de „acei bătrâni boiari” nu le consemnează. Intuițiile psihologice ale autorului sunt însă importante aici, în creionarea „personajului colectiv” și a reacțiilor sale față de principalii actanți ai dramei.
Prezența poporului se impune a fi relevată, chiar dacă acesta nu acționează în prim plan. Numai o singură dată, în capitolul al III-lea, partea a doua, masele participă activ, frenetic, la acțiune. În rest, le percepem doar din comentariul lui Negruzzi. Cu o forță realistă remarcabilă, Negruzzi realizează personajul colectiv prin trăsături – gradat relevate: mai întâi mulțimea vine, la palat, din curiozitate, apoi (întrebată ce vrea) se aglutinează în cete, ca în cele din urmă să devină o singură voință, să aibă unitate de idei și acțiuni: „În sfârșit începură a striga:
– Să micșureze dăjdiile! – Să nu ne zăpciască!
– Să nu ne mai împlinească! – Să nu ne mai jăfuiască! […] – Moțoc! – Moțoc! – Ce ne belește și ne pradă! – Moțoc să moară! Capul lui Moțoc vrem!”.
Pătrunzând în psihologia colectivă, scriitorul îi surprinde reacțiile tipice: calm, derută, explozie sau stingerea mișcării. Se observă măiestria artistică a autorului: „Gloata se întărâta din mult în mai mult […] Venise fără să știe pentru ce au venit și ce vrea […] Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Și, mulțumindu-se de astă jertfă, se împrăștii”.
Dacă sentimentul revoltei este inițial tulbure – mulțimea este furioasă, dar nu știe exact împotriva cui și împotriva a ce – mânia sa poate fi ușor canalizată împotrivă lui Moțoc. Abilitatea lui Lăpușneanu constă în această oferire a „țapului ispășitor”, devenind astfel și în ochii mulțimii un domn luminat, cu grija celor mulți.
Alegerea celui sacrificat este, de altfel, una firească: Moțoc, mare boier, este mult mai mult prezent în ochii „țării” decât mai mult sau mai puțin efemerii domnitori ce s-au succedat în scaunul țării după Petru Rareș.
Asemeni unui excelent regizor, Negruzzi prezintă poporul ca personaj într-o secvență antologică: nimic nu poate fi mai înfricoșător decât poporul răsculat. De aceea „gloata” se comportă uniform, acționând în chip unanim, de la simpla formare în cete „la întărâtare” și apoi la explozia „zurbei” în țipete și strigări. Este în toată urmărirea acțiunilor și comportării poporului o gradare reală, izvorâtă dintr-o perfectă cunoaștere a modului de manifestare a oamenilor simpli. „Din nehotărâți ce erau, par acum hotărâți. Sunt într-un cuget, într-o voință; e psihologia mișcărilor populare, șovăitoare la început, dar canalizate apoi într-o singură dorință, neprevăzută” – comenta E. Lovinescu.
Dezlănțuirea și canalizarea furiei colective, liniștirea ei după ce i se oferă ceea ce și-a dorit (sau crede că și-a dorit) îl arăta pe Costache Negruzzi drept unul dintre primii autori cu adevărat moderni din literatura noastră.

NUVELA

Evenimentele marite sunt expuse intr-o ordine cronologica iar cele patru parti corespund momentului subiectului. Primul capitol precedat de motto-ul “daca voi nu ma vreti eu va vreu” echivaleaza cu expozitiunea si cuprinde dorinta lui Alexandru Lapusneanu de a recastiga tronul Moldovei cu orice pret. El primeste solia celor patru boieri Motoc, Spancioc, Stroici si Veverita. Acestia incearca sa-l convinga sa renunte la tronul Moldovei in favoarea lui Stefan Tonisa. Raportul de superioritate va trece de partea lui Alexandru Lapusneanu care va conduce intregul dialog..Intriga- el dovedeste inteligenta, ironie dar si abilitatea politica, gesturile sale si fizionomia anticipeaza scenele de cruzime de mai tarziu “radea;muschii i se suceau in rasul acesta si ochii lui cosma clipeau”. In timp ce Spancioc si Stroici isi pastreaza demnitatea si nu se lasa convinsi de Alexandru Lapusneanu, Motoc isi ofera serviciile.El reprezinta tipul boierului intrigant, lingusitor, crezand ca aparenta sa umilita il va determina pe Lapusneanu odata ajuns la tron sa-i ofere protectie. Totusi viitorul domnitor intuieste viclenia lui Motoc si la randul sau se disimuleaza, el ii promite ca nu-l va ucide pe Motoc tocmai pentru a-l scapa de “blastamurile norodului”. Se contureaza inca de acum planul lui Lapusneanu de a se folosi de Motoc in asa fel incat poporul sa-l considere numai pe acesta vinovat.

Partea a doua intitulata “Ai sa dai  sama Doamna!” se identifica desfășurarea acșiunii si reprezinta advertismentul adresat Doamnei Ruxanda de catre vaduvele boierilor ucisi de Alexandru Lapusneanu. Intre Doamna Ruxanda si sotul ei este o reala opozitie reiesand inca o data latura romantica a textului. In timp ce Alexandru Lapusneanu este un adevarat tiran gasind o satisfactie personala in sangele pe care-l varsa. Doamna Ruxanda este un personaj eminamente pozitiv, principalele ei trasaturi sunt blandetea, bunatatea, milostenia, puritatea. Ceea ce face din ea un personaj angelic, ea nu reuseste sa-si convinga sotul sa renunte la crima ba dimpotriva acesta se simte provocat promitandu-i ca ii va da “un leac de frica”.

In capitolul al treilea precedat de motto-ul “Capul lui Motoc vrem…” actiunea atinge punctul culminant prin doua scene macabre: macelarirea celor 47 de boieri si linsarea lui Motoc catre multimea razvratita.

La inceputul aceste parti, Lapusneanu este un excelent actor reusind sa ii convinga pe boieri sa participe la ospatul dat de el in cinstea lor. Discursul pe care-l tine boierilor in fata bisericii de ziua Sf. Ion are rolul de a-i determina pe acestia sa creada ca Lapusneanu i-a iertat pentru tradarile din trecut. Inainte de a le tine acest discurs domnitorul se inchina pios la icoane, saruta moastele Sf Ion, dorind sa para ca intr-adevar varsarile de sange de pana atunci totusi naratorul omniscient de cateva indicii la nivelul discursului care anticipeaza evenimentele ulterioare. Astfel atunci cand saruta moastele Sf Ion, rala acesteia “ar fi tresarit”.

Pentru a castiga increderea boierilor care inca se temeau de ei da citate biblice dovedindu-si activitatea de a se disimula. Singurii care nu cred in schimbarea intentiei domnitorului sunt boierii Spancioc si Stroici  care vor reaparea si la sfarsitul textului.

La ospatul domnitorului vor veni 47 de boieri insotiti de slugile lor. O data intrati in curtea domneasca, ei observa ca portile se inchid in urma lor si nimeni nu mai pote iesi. Desi se simt prinsi ca intr-o capcana, inca nu intuiesc tragedia ce ii asteapta. Scena uciderii lor e cea mai dramatica din tot textul. Dupa ce se ospateaza cu mancare si vin, Lapusneanu ordona lefeciilor sai, omorarea celor 47 de boieri. Domnitorul e in aceasta situatie regizorul si spectatorul masacrului boierilor. El contempland razand scena, ceea ce dovedeste patalogicul acestui personaj. Motoc la randul sau, dorind sa faca pe plac domnitorului, incearca si el sa rada, insa adevarata traire o deconspira naratorul omniscient care ii preia gandurile:”Simtea parul zbarlindu-se pe cap si dintii sai clantanind”. Motoc va fi si el sacrificat, dar Lapusneanu isi respecta promisiunea data la inceput. Intr-adevar Motoc nu va muri lovit de sabia domnitorului, ci va fi dat pe mana multimii razvratite. Taranii il vor linsa razbunandu-se pe el pentru toate faradelegile indurerate de fapt din partea domnitorului astfel, Alexandru Lapusneanu rauseste sa para in fata narodului un domnitor bun, indreptand ura acestuia spre Motoc.

In capitolul al patrulea intitulat “De ma voi scula, spre multi am sa popesc si eu” e prezentat deznodamantul nuvelei. Replica domnitorului ce apare ca motto se refera la amenintarea acestuia adresata boierilor care indraznisera sa-l calugareasca incercand sa-i indeplineasca dorinta. In timpul delirilor, Lapusneanu doreste sa devina popa, insa intr-un moment de luciditate vrea sa se razbune pe mitropolitul Teofan, pe doamna Ruxanda  si chiar si pe copilul ei. Datorita dragostei materne, doamna Ruxanda se lasa convinsa de mitropolitul Terofan si boierii Spancioc si Stroici sa devina complice la otravirea sotului ei. Cei care vor grabi moartea in chinurile a lui Lapusneanu sunt Spancioc si Stroici care toarna pe buzele domnitorului ultimelor picaturi de otrava.

Personajele  sunt   construite   după   normele   esteticii   romantice,   întruchipând   personaje

excepţionale, construite în antiteză, caracterizate în mod direct sau indirect. Acestea, în funcţie de

rolu ocupat în acţiune, sunt puternic individualizate sau portretizate succint. 

Alexandru Lăpuşneanu 

este personajul   principal   al   nuvelei,   romantic,   excepţional,   întruchipând   tipul   domnitorului  

tiran,crud,aspecte ce reies din uşurinţa cu care ucidea, culminând cu masacrul celor 47 de boieri. Este

construit pe o serie de contraste, prezentând atât calităţi, cât şi defecte, îşi iubeşte patria, ştie să

obțină iubirea poporului   când  răspunde   doleanţelor,   onoarea   ocupând   un  loc   fruntaş.   Fire  

ambiţioasă,  hotărâtă,doreşte să preia conducerea ţinuturilor Moldovei, el neputând concepe să

trăiască fără putere,,Eu nu sunt călugăr. Sunt domn! Sunt Alexandru-vodă”. Ameninţă la tot pasul,

fiind impulsiv şi îşi recunoaşte singur condiţia   “m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora.”. Lăpuşneanul este singurul

personaj “rotund” din nuvelă, conturat din lumini și umbre, fiind de asemenea un foarte bun

cunoscător al psihologiei umane şi reuşind să domine în relaţiile cu celelalte personaje prin forţa sa.

Doamna Ruxanda este un personaj secundar, romantic, construit în antiteză (demonic-angelic) cu

Lăpuşneanul, fiind caracterizată de blândeţe şi un caracter slab, contrar soţului său. Diferenţele dintre

cele două personaje sunt vizibile chiar şi în adresarea pe care o au unul faţă de celălalt “Domnul

meu”-“Muiere nenorocită”. Femeia- fiică, soție și mamă de domn, nu acţionează în niciun moment al

nuvelei   din   voinţă   proprie,   sugerând   obedienţa   caracteristică,   fiind   influenţată   şi   atunci  

când   îşi otrăveşte soţul.

Vornicul Moţoc reprezintă tipul trădătorului, laşului, intrigantului ce-şi urmăreşte doar interesele

personale. Îl trădează pe Lăpuşneanul în prima domnie, urmând să-l linguşească ulterior ”asemenea

câinelui care, în loc să muşce, linge mâna celui care-l bate”. În antiteză cu acesta se află personajele

episodice Spancioc şi Stroici, exponenţi ai boierimii tinere , “buni patrioţi”.

Negruzzi este primul care introduce un personaj colectiv într-o operă literară, respectiv poporul,

construit după regula de gândire şi acţionare unitară. Psihologia mulţimii este surpinsă gradat, în mod

realist, fiind prezentată strângerea poporului la curtea domnească şi găsirea unui vinovat pentru toate

nemulţumirile : “Capul lui Moţoc vrem!”. Gloata este uşor de manipulat, fapt realizat chiar de

domnitor în vederea răzbunării pe vornic.

Stilul nuvelei este sobru şi concis, registrele stilistice arhaic şi regional conferind ”culoare” locală

prin utilizarea regionalismelor “vreu”,”pănă” , arhaismelor “spahii”, “vornic”, “armaş” şi neologismelor

cu forme  de  secol  al  XIX-lea  "curtezan", "regent",  "schinteie  electrică", "eho".  Se remarcă  invenţii

stilistice ce aparţin autorului (”Au venit vremea”, ”moşie” cu sensul de ”patrie”).

Viziunea lui Costache Negruzzi despre lume este o pledoarie pentru valorificarea trecutului

autohton, punând accent pe raportul realitate-ficțiune, modificând faptele istorice potrivit esteticii

romantice și ideologiei pașoptiste. Prin introducerea protagonistului, autorul izbuteşte să sublinieze

caracterul moralizator al scrierii sale.

În concluzie, opera “Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică, de factură romantică întrucât

se   concentrează   pe   o   temă   de   inspiraţie   istorică,  Evul   Mediu   românesc,   urmărind   un  

personaj excepţional, ce acţionează în situaţii excepţionale, ghidat de dorinţa arzătoare de răzbunare declanşată de conflictul politic pentru putere.

Motto urile reproduc, într-o formă ușor modificată, cronica lui Ureche și S. Dacălul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-vodă Lăpușneanu.
„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” – cuvintele aparțin lui Lăpușneanu, ca răspuns la îndemnul de a renunța la tronul Moldovei adresat lui de către boierii veniți să-l întâmpine. Se referă la conflictul, anunțat încă din expozițiune, dintre Lăpușneanu și boierii susținători ai lui Ștefan Tomșa. C. Negruzzi se slujește de textul lui Gr. Ureche: „Dacă au mers solii acei de la Tomșa, și au spus lui Alexandru-vodă. Atunci să fi zis Alexandru-vodă: ”. Opoziția dintre cele două pronume „eu” – „voi” anunță conflictul nuvelei. Aceste cuvinte ilustrează hotărârea lui Lăpușneanu de a ocupa tronul împotriva voinței marilor boieri, și prin ele se instituie intriga;
„Ai să dai samă, Doamnă!…” – este replica văduvei unui boier ucis de Lăpușneanu, amenințare adresată Doamnei Ruxanda, soția domnitorului, pentru crimele înfăptuite de el. Reprezintă un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul fanteziei și inventivității scriitorului, creat cu scopul de a pătrunde în adâncime personajul principal. Afirmația văduvei o face și pe Doamna Ruxanda complice la faptele sângeroase ale domnitorului și stârnește intervenția acesteia în a tempera conflictul generator de ură și răzbunare;
„Capul lui Moțoc vrem…” – sunt cuvintele mulțimii de țărani nemulțumiți, veniți la Curte să se plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie, de foame, de viața lor devenită insuportabilă. Mottoul anunță cea mai dramatică parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime, al gradării și echilibrului situațiilor, precum și al ingeniozității artistice cu care Negruzzi a știut să așeze față-n față domnul, boierii și poporul;
„De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…” – sunt cuvintele lui Alexandru Lăpușneanu, aflat pe patul de suferință, ca o amenințare împotriva celor care-l călugăriseră. Amenințarea relevă o pornire demonică pe care numai moartea o poate opri.
Prin viziunea realistă a trecutului istoric, prin relieful uimitor al caracterelor și prin viguroasa sa construcție epico-dramatică, Alexandru Lăpușneanul se situează printre marile realizări ale literaturii pașoptiste.

ESEU argumentativ despre raportul realitate – ficţiune, ilustrat într-un text narativ studiat, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie: „Ficţiunea nu este viaţa trăită, ci altă viaţă, inventată cu materialele oferite de prima şi fără de care viaţa adevărată ar fi mai sordidă şi mai sărăcăcioasă decât este.” ( Mario Vargas Llosa, Scrisori către un tânăr romancier )

Realitatea este punctul de plecare al oricărui demers creator, felul în care este ilustrată în textele narative fiind influenţat de estetica literară, de modalităţile narative adoptate şi de intenţiile autorului cu privire la finalitatea actului creator. În acest sens, operele memorialistice reflectă fidel realitatea unei epoci, în timp ce operele aşa-zis de ficţiune se raportează mai mult sau mai puţin fidel la realitatea cotidiană. În operele narative realiste, convenţia veridicităţii este respectată, întrucât intenţia autorului este să creeze iluzia unui univers cât se poate de realist. Ficţiunea literară implică modificarea datelor din realitatea imediată sau cel puţin selectarea lor, astfel încât să nu fie reţinute decât detaliile care creează un univers coerent, dar nu neapărat realist.

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul, a lui Costache Negruzzi, apare la Iaşi, în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei ), C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche este cel care a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin).

Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare. În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandrei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.). Nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului principal. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”. Episodul este consemnat de Grigore Ureche: „Înţelegându de aceasta, Ştefan Tomşa vodă se sfătui cu boierii săi cei ce vor face şi aflară ca să trimită să margă la Alixandru vodă oameni juraţi de la ţară, să-i spuie că ţara nu-l va, nici-l iubescu şi de acolo să să treacă la împărăţie şi până nu le va veni răspunsul, să nu-l lase pe Alixandru vodă să între în ţară.

Deaca au mersu solii Tomşei şi i-au spus, zic să le fi zis Alixandru vodă:  << De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, şi de nu mă iubescu, eu îi iubescu pre dânşii şi tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie>>”. În nuvelă, scena este un prilej pentru evidenţierea caracterului personajului principal, inclus de la început într-un conflict exterior, cu boierii. Caracterizarea personajului principal, indirect, prin gesturi şi atitudini consemnate de naratorul obiectiv, este semnificativă pentru prefigurarea evoluţiei conflictului: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scântieră ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă îşi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea ţara? Nu mă vreţi voi, cum înţăleg.”

Transferul în ficţiune se realizează firesc. Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „ a căruia ochi scânteiară ca un fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Fiecare dintre cele patru motouri are funcţie rezumativă, anticipând acţiunea prezentată în partea nuvelei pe care o precede. Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei :”Ai să dai sama, doamnă!”

Intervenţia domniţei este timidă şi determină o reacţie violentă a soţului, care „duce mâna la hamger”. Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la biserică la un ospăţ de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului principal. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. Discursul este un „model” de ipocrizie La palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa porţilor ferecate. Oamenii, la început dezorientaţi de întrebarea solului trimis de Lăpuşneanu pentru a afla ce vor, formulează revendicări importante, dar neunitare – „Să ne micşureze dăjdiile!”, „Să nu ne mai zapciască!”, „Să nu mai plătim biruri!” . O voce din mulţime se impune ca voinţă, determinând cristalizarea cererilor într-o singură revendicare: „Capul lui Moţoc vrem!” . Naraţiunea atinge climaxul în acest punct, strigătul mulţimii devenind motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea iniţială: „Îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tău, te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului”. Bun cunoscător al reacţiilor umane, Lăpuşnenu îl sacrifică pe Moţoc pentru a potoli furia „norodului” adunat în faţa palatului. Domnitorul pozează în ipostaza de apărător al intereselor „prostimii, dispreţuită, în realitate, ca şi boierii trădători. „Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele.

Lăpuşneanu se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului este însă evidentă. El foloseşte, referindu-se la domnitor, o formulă pentru iertarea morţilor, deşi acesta este încă în viaţă: „Cumplit şi crud este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte şi pre tine.”

Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” – rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării ) : „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.

Intenţiile autorului se realizează integral. Atmosfera creată în nuvela lui C. Negruzzi concurează realitatea cronicilor.

PERSONAJUL PRINCIPAL: ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

        Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, este un personaj

romantic, excepţional, care acţionează în situaţii excepţionale, cum ar fi scena uciderii

boierilor, a pedespsirii lui Moţoc şi a morţii domnitorului. Întruchipează tipul domnitorului

tiran şi crud, care conduce ţara într-un mod absolutist, fără a ţine cont de părerile boierilor.

Personajul este construit din contraste şi în antiteză cu celelalte personaje, are o psihologie

complexă, cu calităţi şi defecte puternice.

        Destinul personajului este urmărit cu ajutorul celor patru replici plasate în fruntea

capitolelor şi având rol de moto. Alexandru Lăpuşneanul doreşte să impună autoritatea

domnească prin orice mijloace. Afirmaţia din ultimul capitol „Eu nu sunt călugăr, sunt

domn!” reflectă faptul că îşi înfruntă destinul chiar şi atunci când este pus în faţa limitelor

omeneşti, cum ar fi boala sau moartea. Personajul nu evoluează pe parcursul nuvelei, trăsăturile sale principale fiind prezentate

încă de la început: este hotărât, crud, inteligent, prefăcut, bun cunoscător al psihologiei

umane, abil politic. Este caracterizat direct, de către narator, de către celelalte personaje şi

chiar de el însuşi, şi indirectprin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte

personaje.

        Naratorul realizează în mod directportretul fizic al domnitorului prin descrierea

vestimentaţiei specifice vremii: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de

catifea stacoşie, avea cabaniţa turcească.” De asemenea, înregistrează gesturile şi mimica

personajului prin notaţii scurte: „Spun că în minitul acela el era foarte galben la faţă şi că

racla sfântului ar fi tresărit”, „Răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece.” Caracterizarea

realizată de alte personaje este succintă: mitropolitul Teofan spune despre

domnitor:  „Crud şi cumplit este omul acesta”, în timp ce Spancioc îl numeşte tiran: „sângele

cel pângărit al unui tiran ca tine.”

        Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază cruzimea (trăsătura

esenţială a personajului), dar şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor

        Hotărârea de a avea puterea domnească reiese încă de la începutul nuvelei, din

episodul în care primeşte solia boierilor. La încercarea acestora de a-l face să renunţe la

tronul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanul răspunde astfel: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă

vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu

vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi

va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”Hotărârea este pusă în practică prin guvernarea cu

ajutorul terorii, deoarece domnitorul reuşeşte să contracareze posibilele încercări de revoltă a

boierilor, activitate care culminează cu uciderea celor 47 de boieri. Nu îşi va pierde această

hotărâre şi tărie decaracter nici în clipa morţii, când revine asupra deciziei de a se călugări

şi ameninţă pe cei din jur: „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi

eu!”

        Voinţei neabătute i se asociază şi alte trăsături. Abilitatea în ceea ce priveşte relaţiile

umane,diplomaţia, cunoaşterea psihologiei umane, sunt calităţi ale conducătorului, dar în

acest caz sunt folosite pentru consolidarea puterii absolute, nu pentru o cârmuire corectă a

ţării. Cunoscând oamenii, le face promisiuni care îi liniştesc, dar care ascund de fapt un plan

de răzbunare. Promisiunea pe care i-o face lui Moţoc: „îţi făgăduiesc că sabia mea nu se va

mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de blăstemurile

norodului” îl linişteşte pe boierul intrigant, care se crede util domnitorului şi care crede că a

reuşit să reintre în graţiile acestuia. Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud

deoarece îl predă pe Moţoc mulţimii care îl sfâşie: „Du-te de mori pentru binele moşiei

dumitale, cum ziceai însuşi când îmi spuneai că nu mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte ţara pentru slijba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea lui Anton

Sechele, şi mai pe urmă lăsându-mă şi trecând de partea Tomşii.”Sacrificându-l pe boier, se

răzbună pentru trădarea acestuia şi manipulează mulţimea revoltată, de a cărui putere este

conştient: „Proşti, dar mulţi.” În acest episod dă dovadă de stăpânire de sine şi de sânge

rece

        O altă promisiune pe care o respectă este oferirea unui „leac de frică” doamnei

Ruxanda, care îl rugase să nu mai verse sânge nevinovat. Alcătuirea piramidei din capetele

boierilor şi oferirea acesteia drept lecţie pentru soţie, pune în

evidenţă sadismul domnitorului. El se stăpâneşte în momentul în care Ruxanda încearcă să-l

convingă să renunţe la crime şi are impresia că doreşte să se amestece în conducerea ţării, dar

nu iartă atitudinea ei şi se răzbună prin acest „leac de frică”: „- Muiere nesocotită! strigă

Lăpuşneanul sărind drept în picioare, şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din

cingătoarea sa; dar îndată stăpânindu-se se plecă, şi rădicând de Ruxanda de jos [...]. – Îţi

făgăduiesc că de poimâine nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-Vodă; şi mâne îţi voi da un

leac de frică.”

        Deţine arta disimulării şi regizează cu inteligenţă invitaţia la ospăţul de împăcare cu

boierii, care este de fapt o cursă. Inteligent, alege ca loc al discursului său biserica, pentru a

le sugera boierilor că s-a căit şi că doreşte o mai bună înţelegere cu aceştia: „Boieri

dumneavostră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta este una

din cele zece porunci: Să iubeşti pe aproapele tău ca însuşi pre tine, şi să ne iertăm unii pe

alţii, pentru că suntem muritori, rugându-ne Domnului nostru Isus Hristos – îşi face cruce –

să ne ierte nouă greşalele, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.” De asemenea, are o

inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze boierii sau poporul şi să-şi pună în aplicare

planurile.

        Cruzimea este o însuşire obişnuită în această perioadă istorică dominată de lupta pentru

putere (tot de cruzime dau dovadă şi Spancioc şi Stroici care asistă la moartea domnitorului),

dar în cazul lui Lăpuşneanul este exagerată, are manifestări excepţionale, de unde şi

încadrarea personajului în tipologia romantică. Domnitorul asistă râzând la măcelul

boierilor: „Cât pentru Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mână şi se trăsesă lângă o fereastră

deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde ca să

placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.” După uciderea

celor 47 de boieri îi promite doamnei Ruxanda că nu va mai ucide, dar născoceşte

schingiuri „ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”. În final dă dovadă

din nou de cruzime când ameninţă să-şi ucidă propriul fiu pe care îl crede un uzurpator al

puterii sale. Uciderea lui prin otrăvire este singura cale de a-l opri să mai facă rău, dar în

acelaşi timp este o pedeapsă pentru cruzimea sa. Replicile personajului sunt memorabile, două dintre ele fiind transformate de autor în

moto-uri ale capitolelor I şi IV. Răspunsul dat boierilor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau

[...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia

voastră.”, a devenit o emblemă a personajului care se autodefineşte prin voinţa de neînfrânt.

Ameninţarea din final: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...” redă aluziv dorinţa

de răzbunare a celui căzut.

        Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a se

răzbuna, pune în aplicaţie câte un plan, în funcţie de gravitatea vinii: pe boieri îi măcelăreşte,

e Moţoc îl dă mulţimii, doamnei Ruxanda îi dă „un leac de frică”. Pentru această cruzime

este în final pedepsit de cei care asistă la mortea sa. Spancioc şi Stroici nu vor să îi curme

suferinţa ci dimpotrivă îl lasă să se chinuie: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.”

        Relaţia cu doamna Ruxanda este construită pe principiul romantic al antitezei angelic

– demonic. Diversitatea atitudinilor faţă de soţia lui reflectă falsitatea, disimularea. Se

căsătorise cu ea „ca să atragă inimile norodului în care via încă pomenirea lui Rareş”. Nu o

respectă nici pentru originea ei nobilă, nici pentru că îi este soţie şi mamă a copiilor săi, iar

Ruxanda „ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire

omenească.” Gesturile, mimica şi cuvintele rostite de Lăpuşneanul în capitolul al II-lea, în

scena discuţiei cu doamna Ruxanda, evidenţiazăipocrizia lui în relaţia soţ – soţie. Mai întâi îi

sărută mâna, apoi se posomoreşte, reacţionează impulsiv la rugămintea ei, dar se stăpâneşte

şi îi promite „un leac de frică”. În capitolul următor, după ce se răzbună pe boieri şi pe

Moţoc, nu o iartă pentru îndrăzneala ei şi îşi ţine promisiunea de a  o „vindeca” de frică. Se

bucură cu cruzime de spaima doamnei care leşinase la vederea piramidei de capete,

afirmând: „- Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se

sparie.” În ultimul capitol insistenţele boierilor şi ameninţarea lui Lăpuşneanul că îi va ucide

copilul, o determină să-şi otrăvească soţul.

        Alexandru Lăpuşneanul este un personaj romantic şi prin urmare excepţional datorită

cruzimii sale exagerate, acţiunilor sale spectaculoase, replicilor sale.

Doamna Ruxanda – caracterizare –
Puse în evidență pe un fundal istoric dramatic, grație unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru Lăpușneanu se evidențiază rând pe rând spre a se confrunta și spre a-și împlini destinul înscris – în fresca istorică – de moto-urile ce deschid tablourile confruntărilor.
Doamna Ruxanda apare inițial în contururi estompate, caracterizată mai curând de opoziția caracteriologică față de Lăpușneanu decât de propriile trăsături. Intervenția, aproape timidă, în fața actelor despotice ale voievodului mărturisește o fire blândă, căreia îi repugnă cruzimea. Șocată de piramida de capete, „leacul de frică” pe care i-l oferă, cu umorul său sumbru Lăpușneanu, Doamna Ruxanda nu intervine – încă – la modul activ în evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem – „O să dai samă, Doamnă!…” o impresionează însă, făcând apel nu atât la sensibilitatea feminină, la firea blândă și miloasă a personajului, ci la statutul său de Doamnă a țării. Neintervenind în fața abuzurilor soțului ei, Ruxanda riscă să își împărtășească, alături de întreaga sa familie, de țara pe care o conduce despotic Lăpușneanu, consecințele funeste ale blestemelor celor oropsiți.
Astfel, se conturează un conflict care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui Lăpușneanu, ci o va face să trăiască, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei.
Demența finală a voievodului o va pune pe Doamna Ruxanda să opteze între datorie și sentimentele sale de soție, datoria de Doamnă și, pe de altă parte, de mamă a unui viitor domn.
Doamna Ruxanda va lua funesta și curajoasa decizie finală, de a-i otrăvi pe Alexandru Lăpușneanu, abia după ce se convinge că viața fiului ei poate fi curmată de accesele de cruzime, ajunse la paroxism, ale voievodului.
Abia acest Lăpușneanu, intoxicat de voința de putere (probabil din momentul în care a renunțat să fie Stolnicul Petre), transformat în fiară, gata să-și ucidă propriul fiu dacă acesta i-ar lua tronul, o poate face pe Doamna Ruxanda să renunțe la datoria de soție; renunțarea ce are loc după ce Lăpușneanu însuși a sfărâmat toate legăturile, firești, de familie, în numele voinței sale despotice.
Vocea datoriei materne precumpănește în aparent fragila Ruxanda, nu însă fără o dramatică dilemă interioară. Alături de aceasta există și opțiunea Doamnei pentru tânărul voievod, ce ar putea să fie fiul său, tânăr voievod care ar putea înlătura funestele urmări ale domniei celui ce a încetat să mai fie domn, devenind doar un ucigaș feroce, însetat de putere.
De remarcat faptul că atribuirea otrăvirii lui Lăpușneanu Doamnei Ruxanda nu apare explicit în cronici. Dimpotrivă, domnia înțeleaptă a celei ce a fost fiica lui Petru Rareș, în timpul minoratului fiului ei, lasă amintirea unei figuri feminine luminoase în cronicile noastre. Drama Doamnei Ruxanda, opțiunea sa finală sunt note de complexitate a personajului recitit și rescris de Costache Negruzzi.
Moțoc – caracterizare –
În preajma eroului principal se conturează prezența intrigantului Moțoc; o evoluție sinuoasă parcursă de acesta, de la înfruntarea lui Lăpușneanu la complicitate, turpitudine și lingușire, până la sacrificarea lui, evoluție ce pune în valoare capacitatea autorului de a urmări artistic un personaj contorsionat sufletește. Lăsat singur în scenă, Moțoc se definește prin monoloage întretăiate de strigările poporului și deliberările drastice ale domnului: fricos și mic, dramatic și necontrolat, slab și laș în continuarea lamentărilor sale. După cum se observă, Moțoc se impune mai mult prin modalitățile artistice proprii teatrului decât epicii.
„Învechit în zile rele”, vornicul Moțoc este, în nuvela Alexandru Lăpușneanu, personajul reprezentativ pentru o întreagă categorie, atestată istoric: aceea a unei mereu „zavistnice” boierimi de țară, gata să facă și să desfacă domnii, să comploteze, să trădeze după cum i-o cer interesele. Aflată în conflict cu întregul neam al Mușatinilor, de la Ștefan cel Mare la Petru Rareș, această boierime puternică este obișnuită să aleagă domni pentru a-i ucide atunci când comportamentul acestora nu îi este pe plac.
Personaj real, cu nume atestat în cronicile moldave (ca și Spancioc și Stroici), primește nuanțe machiavelice sub pana lui Negruzzi. Însă ceea ce-l va duce la pieire va fi cupiditatea sa, firea sa hrăpăreață și nemiloasă, care stârnește mânia și „blastemurile norodului”. Pierzania sa se datorează însă, în primul rând, abilității lui Lăpușneanu care, neputând ucide el însuși un personaj atât de puternic, îl transformă în „țap ispășitor” canalizând spre bătrânul vornic furia mulțimii.
Arogant, disprețuitor nu numai față de norodul cel „prost”, dar și față de domnitorii transformați în simple jucării în mâinile sale, Moțoc va cădea victima propriilor sale defecte. Ignoră puterea mulțimii așa cum îl subestimează pe Lăpușneanu. Acesta îl va întrece în rafinamentul intrigii, precum și în lipsa de scrupule și, prin urmare, îl va înlătura slujindu-se de cei „proști da mulți”.
Poporul – caracterizare –

Costache Negruzzi creează primul personaj colectiv constituit pentru prima oară într-o operă literară, după regula de mișcare și de gândire unitară: „Prostimea rămase cu gura căscată […] Începu a se strânge cete-cete […] Toate gesturile se făcură glas […] în toate inimile, fu ca o schinteie electrică”.
Mulțimea răzvrătită își face apariția în această nuvelă aflată la temelia literaturii române moderne, prefigurând, prin intuiția psihologică a prezentării, marile scene de masă din Răscoala lui Liviu Rebreanu.
Ideea maselor frământate de un sentiment tulbure al revoluției este mai târzie, proiecție a pașoptistului Costache Negruzzi asupra unor vremuri străine de asemenea manifestări.
Chiar dacă posibile, cronicile, scrise de „acei bătrâni boiari” nu le consemnează. Intuițiile psihologice ale autorului sunt însă importante aici, în creionarea „personajului colectiv” și a reacțiilor sale față de principalii actanți ai dramei.
Prezența poporului se impune a fi relevată, chiar dacă acesta nu acționează în prim plan. Numai o singură dată, în capitolul al III-lea, partea a doua, masele participă activ, frenetic, la acțiune. În rest, le percepem doar din comentariul lui Negruzzi. Cu o forță realistă remarcabilă, Negruzzi realizează personajul colectiv prin trăsături – gradat relevate: mai întâi mulțimea vine, la palat, din curiozitate, apoi (întrebată ce vrea) se aglutinează în cete, ca în cele din urmă să devină o singură voință, să aibă unitate de idei și acțiuni: „În sfârșit începură a striga:
– Să micșureze dăjdiile! – Să nu ne zăpciască!
– Să nu ne mai împlinească! – Să nu ne mai jăfuiască! […] – Moțoc! – Moțoc! – Ce ne belește și ne pradă! – Moțoc să moară! Capul lui Moțoc vrem!”.
Pătrunzând în psihologia colectivă, scriitorul îi surprinde reacțiile tipice: calm, derută, explozie sau stingerea mișcării. Se observă măiestria artistică a autorului: „Gloata se întărâta din mult în mai mult […] Venise fără să știe pentru ce au venit și ce vrea […] Să trăiască măria-sa vodă! răspunse gloata. Și, mulțumindu-se de astă jertfă, se împrăștii”.
Dacă sentimentul revoltei este inițial tulbure – mulțimea este furioasă, dar nu știe exact împotriva cui și împotriva a ce – mânia sa poate fi ușor canalizată împotrivă lui Moțoc. Abilitatea lui Lăpușneanu constă în această oferire a „țapului ispășitor”, devenind astfel și în ochii mulțimii un domn luminat, cu grija celor mulți.
Alegerea celui sacrificat este, de altfel, una firească: Moțoc, mare boier, este mult mai mult prezent în ochii „țării” decât mai mult sau mai puțin efemerii domnitori ce s-au succedat în scaunul țării după Petru Rareș.
Asemeni unui excelent regizor, Negruzzi prezintă poporul ca personaj într-o secvență antologică: nimic nu poate fi mai înfricoșător decât poporul răsculat. De aceea „gloata” se comportă uniform, acționând în chip unanim, de la simpla formare în cete „la întărâtare” și apoi la explozia „zurbei” în țipete și strigări. Este în toată urmărirea acțiunilor și comportării poporului o gradare reală, izvorâtă dintr-o perfectă cunoaștere a modului de manifestare a oamenilor simpli. „Din nehotărâți ce erau, par acum hotărâți. Sunt într-un cuget, într-o voință; e psihologia mișcărilor populare, șovăitoare la început, dar canalizate apoi într-o singură dorință, neprevăzută” – comenta E. Lovinescu.
Dezlănțuirea și canalizarea furiei colective, liniștirea ei după ce i se oferă ceea ce și-a dorit (sau crede că și-a dorit) îl arăta pe Costache Negruzzi drept unul dintre primii autori cu adevărat moderni din literatura noastră.
Spancioc și Stroici – caracterizare –
Împrumutând numele unor personaje istorice reale din galeria boierilor Moldovei (asemenea lui Moțoc), Spancioc și Stroici sunt, în nuvela în discuție, exponenții unei boierimi tinere, necorupte de sentimentele meschine ale celor „învechiți în zile rele”. Ei ar putea reprezenta reînnoirea boierimii de țară, în sentimente patriotice, vitează și neîndurătoare, așa cum a stat alături de marii domnitori ai Moldovei.
Convingerea celor doi că toate necazurile țării vor lua sfârșit o dată cu Lăpușneanu pare sinceră, ca și condamnarea acestuia din motive morale. Semnificativ este, în acest sens, faptul că, deși sunt nevoiți să fugă din țară, urmăriți fiind de sângerosul voievod, Spancioc și Stroici nu se întorc împotriva lui Lăpușneanu cu ajutor străin, cum ar fi făcut-o Moțoc. Dimpotrivă, țin să-și îndeplinească promisiunea de a-l revedea pe Lăpușneanu înainte de a muri și țin să-l pedepsească așa cum datina o cere pentru cei ce varsă sânge. Faptul că potirul cu otravă nu este purtat de ei, ci de Doamna Ruxanda, subliniază aspectul de pedeapsă a destinului și nu de răzbunare personală, impus morții lui Lăpușneanu.
Supraviețuirea și victoria finală a celor doi tineri boieri imprimă o notă optimistă sumbrei nuvele istorice: ciclul sângeros al omorurilor și trădărilor la sfârșit; o dată cu moartea bătrânilor boieri avari și intriganți, Lăpușneanu trebuie să piară și el, pedepsit pentru că a ucis și a jurat strâmb; o nouă perioadă poate însă începe cu un domn tânăr ce are alături boieri tineri și credincioși, precum Spancioc și Stroici.

Stilul operei
Nuvela Alexandru Lăpușneanu este scrisă într-un stil concentrat, fără ornamente sau digresiuni. Mijloacele de expresie stilistice sunt acordate cu conținutul, cu atmosfera epocii. De aceea se identifică la tot pasul construcții „luate din fondul istoric al limbii” sau invenții stilistice ce aparțin autorului („Au venit vremea”, „moșie” cu sensul de „patrie”, „și la spatele fieștecărui boier dvorea câte o slugă care dregea” [s.n.]). Ca fin mânuitor al acestor procedee, Negruzzi își manifestă înclinația către utilizarea antinomiilor, a elementelor contrare, a înfruntărilor, descoperind și stilistic cel mai nimerit corespondent. Astfel, în Alexandru Lăpușneanul se relevă ca o dominantă a stilului „un joc antagonic de planuri, realizat prin repetiția unor termeni cu sensuri opuse” („Să mă-ntorc? Mai degrabă își întoarce Dunărea cursul îndărăt… A!… Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, înțeleg! Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu” sau: „Voi mulgeți laptele țării, dar a venit vremea să vă mulg și eu pre voi”…). Alături de formele arhaice se întâlnesc cele regionale și neologistice într-o mare armonie știută a fi împlinită doar de marii artiști. Despre prezența neologismelor, punctele de vedere nu concordă. Șerban Cioculescu le comenta „stridența”: „Cu toate acestea, noțiunile moderne împănează neplăcut textul. Cutare boier e ; Moțoc e un ; solii lui Tomșa sunt , birul este o , Moțoc ; urările la oaspete sunt ; uneltele domnului sunt ; doamna locuiește în sau ”. Desigur, în parte Ș. Cioculescu avea dreptate, dacă se raportează limba scrierii la epoca istorică. Dar Negruzzi își scria opera în 1840, o adresa contemporanilor și posterității, iar prezența elementului neologistic reflectă, încă o dată, faptul că scriitorul n-a putut rămâne în afara operei sale, ci s-a integrat ei și în ceea ce privește podoaba lingvistică. Sudându-se perfect cu celelalte elemente, de conținut și formă, limba și stilul nuvelei au ajutat, incontestabil, la asigurarea unei eterne modernități, ce caracterizează întotdeauna operele mari.
Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu câte un calificativ („mărșavul” curtezan, „ticălosul”). Predomină narațiunea și dialogul pe fondul realist al acțiunii. Sobrietatea stilului, obiectivitatea relatării, concizia sunt trăsături clasiciste ale nuvelei. Limbajul, cu elemente de factură populară, este plastic și expresiv („a șugui”, „cloată”, „norod”, „sărind ca un om ce calcă pe un șarpe”). Ridicându-se peste stilul cronicăresc, Negruzzi reține numai atmosfera scrisului arhaic („plecară de fugă”, „dasă larmă”, „burzuluiseră”, „să nu ne zăpciască”); culoarea locală: descrierea sălii de ospăț, a vestmintelor.

 

Relaţiile dintre două personaje într-o nuvelă studiată: Alexandru Lăpuşneanul de  Costache Negruzzi

            În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând  cu secolul XIX. Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru  Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă.
              Apărută în anul 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”, nuvela  “Alexandru Lăpuşneanul” este romantică prin temă (prezentarea unui episod din  istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul), prin  construcţia personajelor, prin sursele de inspiraţie utilizate.
              Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor ersonaje  complexe. Cele două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă  sunt domnitorul şi soţia sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe  baza antitezei. Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic;  el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi  legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima  bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare. Domniţei i se face un portret  remarcabil, cu amanunte biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă  dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi  tiran.
              Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază  şi motivaţia acestuia de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor  săi, faţă de care se arătase ataşat şi generos în prima domnie. Personalitatea  protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de  neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus,  dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie,  când reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să  vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin spiitul vindicativ, un  umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat  ulterior într-o piramidă din capete de boieri. Lăpuşneanul este şi viclean,  când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară pentru a-şi atinge  obiectivul.
              Doamna Ruxanda are, în structura  administrativă şi politică a  Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în  acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru un soţ precum  Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de  a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi,  aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un  “leac de frică”.
              Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a  determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se  umilească profund:”Ruxanda căzu la picioarele lui”. Respectul, încrederea şi  admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din apelativele :”bunul meu  domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii  “Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil,  rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe  jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi  provoacă lesinul domniţei, domnitorul este sarcastic:”Femeia tot femeie, zise  Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.
              Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin  să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul,  răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească  dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită  repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei care l-au călugărit.  Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla  soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este  îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei,  proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a  comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul  Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea  face mult rău şi de acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa  otrăvită domnitorului, care moare în chinuri groaznice.
            Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu  romantic: dacă domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi  vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă,  sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în  antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.