,,Scrisoarea I” de Eminescu

pag.145

1=Primele sase versuri fixeaza cadrul nocturn al meditatiei : camera poetului, in linistea careia, ceasornicuzl masoara pasii timpului in vreme ce luna isi revarsa lumina ei calmă. Stingerea lumanarii si aparitia lunii pe bolta cereasca coincid cu momentul in care poetul adoarme in odaia sa, iar starea de veghe este inlocuita cu reveria si visul. 

Poemul  debutează sub semnul motivului timpului bivalent, poetul folosind două metafore-simbol, relevante pentru creația sa – luna și ceasornicul – prin care simbolizează de fapt două ipostaze: cea a infinitului, a unui timp incert, specific cadrului liric al serii (prin elementele romantice: luna, amintirile, visul), predispunând către revelație și cea a umanului, a limitei, a îmbătrânirii, a morții. Poetul oscilează între bătăile ceasornicului, marcând timpul trecător, individual – respectiv  vârsta umană și viziunea lumii care „varsă peste toate voluptoasa ei văpaie”, susținând timpul infinit.

Aceste versuri creează o atmosferă romantică și fixează un cadru propice meditației prin mijlocirea lunii.

2=Poetul invoca luna-metafora "stăpân-a mării"și o personificare si o urmeaza in drumul ei pe dea­supra pamantului; patrunde in "mii de case" pentru a da la iveala spectacolul uman derizoriu, in care toti suntem "nume trecatoare" curgand pe fluviul timpului. Din valurile lui, poe­tul scoate doi oameni (un rege si un sarac) peste care se arcuieste acelasi destin - identitatea in fata mortii: Planul vietii diurne, imediate, prozaice: regele "ce-mpanzeste / globu-n planuri pe un veac", prin contrast cu saracul ce gandeste abia la ziua lui de maine, puternicul, slabul, usurelul de minte care "cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par", ori negustorul socotind lumea "de pe scandura tarabii" sunt cu totii guvernati de "geniul mortii" si de "raza lunii." Sub razele lunii, se ascund si se descopera antinomiile existentiale: "tarmuri inflorite" - "miscatoarea marilor singuratate", "frunti pline de ganduri" - "regele ce-mpanzeste cu planuri globul", bogatul - saracul, puternicii - slabii, geniile - neghiobii, batranul dascal - tanarul ce isi bucleaza in oglinda al sau par; aceste imagini artistice se grupeaza in perechi antimonice, reluate in final pentru a sugera mesajul: "egalitatea in fata mortii, viata ca durere si ca vis".Diversificarea umana este imprevizibila si derizorie: Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,/ Altul cauta in lume si in vreme adevar,/ De pe galbenele file el aduna mii de coji,/ A lor nume trecatoare le insamna pe raboj;/ Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii…”. “Numele trecatoare” sunt un simbol al efemeritatii lumii. 

Invocarea lunii se produce intr-un decor tipic eminescian, romantic: odaie, lumanare, perdelele intr-o parte pentru a sugera deschiderea terestrului spre cosmic, ceea ce justifica urmatoarea secventa: geneza cosmica ("Facerea") si prabusirea cosmica.

Un alt element specific decorului este ceasornicul care masoara "lunga-timpului carare", motivul timpului bivalent.

Imaginea bătrânului dascăl pusă în antiteză cu diferitele ipostaze umane, dezvăluie condiția mizeră a omului de geniu: „haina roasă în coate”, „suferind de frig”. Dascălul-geniu este înfățișat în antiteză cu individualitățile umane propuse anterior, spre a defini desăvârșirea neînțeleasă. Antiteza intre infatisarea umila a batranului savant (al carui portret este schitat prin epitete ornante: "halatul vechi", "garbovit si de nimic", "haina roasa-n coate") si mintea lui geniala: "Universul fara margini e in degetul lui mic".Aceasta este ipostaza umana a geniului.
Comparat cu personajul mitologic Atlas, ganditorul-astronom stapaneste spatiul si timpul prin detinerea numarului sacru: "Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar" (ipostaza eo-nica).
Pe un plan mai profund, antiteza se constituie intre limitele unei vieti umane si nemarginile de gandire ale geniului, care nu se pot incadra intr-un timp atat de scurt; de aici, provine drama Ganditorului 

Pag.146

3=Secvenţa a doua a textului dezvoltă tema omul şi societatea, prezentând câteva prototipuri umane în antiteză: – parazitul,filfizonul,superficial:,, caută-n oglindă de-şi buclează al său păr“;filosoful gânditorul:,,caută în lume şi în vreme adevăr“; negustorul,profitorul:,,împarte lumea de pe scândura tărăbii“;regele,stăpânul:,,împânzeşte globu-n planuri pe un veac“;săracul,disperat,,la ziua cea de mâne abia cugetă.” Indiferent de zbaterea individuală, de aura căpătată întâmplător de unii, de averea acumulată de alţii, de suferinţa şi durerile îndurate de cei mai oropsiţi în scara vieţii, fiinţa umană, în totalitatea sa, rămâne de-a pururi guvernată de aceleaşi legi implacabile. Toate aceste destine atât de diferite sunt egale sub razele lunii şi în faţa morţii: Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”

4=Dincolo de o atare “judecatǎ” a trecǎtoarei lumi terestre, poetul vizeazǎ pe larg tabloul dascǎlului care trebuie sǎ fie un anume corespondent al sǎu. Din înaltul cerului, chiar luna cautǎ un asemenea simbol, este nevoia lunii stimulatoare a meditatiei si cercetǎrii. Portretul lui este alcǎtuit pe motivul aparentelor înselǎtoare: în haina lui roasǎ în coate, tremurând de frig într-un vechi halat, cu gâtul în guler si cu bumbac în urechi, uscǎtiv, gârbovit si de nimic, el dezleagǎ prin magia numerelor,,noapte-adânc-a veșniciei”, universul fǎrǎ margini fiind ,,în degetul lui mic”,  sub frunte-i viitorul si trecutul se încheagǎ”, capǎtǎ coerentǎ și sens. Prin urmare, dascǎlul-geniu este adus în antitezǎ cu individualitǎtile umane, spre a defini desǎvârsirea neînteleasǎ, însinguratǎ, dedusǎ la fericirea distantǎ si rece. Remarcăm antiteza intre infatisarea umila a batranului savant (al carui portret este schitat prin epitete ornante: "halatul vechi", "garbovit si de nimic", "haina roasa-n coate") si mintea lui geniala: "Universul fara margini e in degetul lui mic".Aceasta este ipostaza umana a geniului.
Comparat cu personajul mitologic Atlas, ganditorul-astronom stapaneste spatiul si timpul prin detinerea numarului sacru: "Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar" (ipostaza eo-nica).
Pe un plan mai profund, antiteza se constituie intre limitele unei vieti umane si nemarginile de gandire ale geniului, care nu se pot incadra intr-un timp atat de scurt; de aici, provine drama Ganditorului. Poetul conferă bătrânului dascăl statutul de „centru spiritual al lumilor al cărui cifru îl stăpâneşte prin înţelegerea numărului sacru”, Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”).  Numărul este treapta superioară a cunoaşterii şi esenţa armoniei cosmice, reprezintă cheia spre armonia cosmică, numărul este unitatea care decurge din sinteza multiplului. 

(tehnica contrapunctului-este o tehnică narativă care presupune construirea pe mai multe planuri narative paralele a unor situații,imagini,personaje-surprinse din mai multe unghiuri.)

5=Bătrânul dascăl este asemănat cu Atlas, unul dintre cei doisprezece titani ai mitologiei greceşti – dar este un titan al spiritului, nu o făptură cu trup uriaş. Petru Mihai Gorcea afirma: „Mediocritatea umană recunoaşte cu uşurinţă titanismul fizic, căci este vizibil dar nu poate observa sau valoriza titanismul spiritual, ce nu se relevă decât ochiului minţii”. · Atlas este un personaj mitologic, unul dintre titani, fiul lui Iapetus şi al Clymenei. A participat la lupta dintre giganţi (prima generaţie de divinităţi monstruoase violente) şi olimpieni. Învins de aceştia din urmă, el a fost pedepsit de Zeus să poarte veşnic pe umerii săi bolta cerească. Potrivit unei alte tradiţii, Atlas ar fi fost împietrit de către Perseus, fiind transformat în stâncă, la vederea chipului Meduzei. · Comparaţia hiperbolizată: bătrânul dascăl sprijină lumea pe umăr precum Atlas- în vechime, sprijinea cerul-sugerează efortul intelectual, inteligenţa, puterea geniului de a pătrunde tainele universului.

6=Geneza Universului il preocupa pe poet, care mediteaza asupra inceputurilor lumii, prin intermediul savantului, pe care il "poarta gandul indarat cu mii de veacuri", in timpurile primordiale, atunci cand "nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns". inceputurile genezei Universului se situeaza in atemporalitate, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta", pe cand "totul era lipsa de viata si vointa", gandurile fiind generate de intrebari filozofice: "Fu prapastie? Genune? Fu noian intins de apa?" la care, bineinteles, nu s-a raspuns, deoarece "N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa /()/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza", inainte de a aparea orice forma de viata, "era un intuneric ca o mare far-o raza" si "stapanea eterna pace!".

O altă enumeraţie, alcătuită dintr-o succesiune de interogaţii retorice conturează o lume a absenţelor, fără conştiinţă de sine, dominată de nemişcare: “Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”. Inversiunea “eterna pace” accentuează starea iniţială de nemişcare şi trimite la ideea timpului primordial. Acest fragment se organizează în jurul conceptului poetic de nefiinţă. Semnificaţiile acestuia sunt multiple. Nefiinţă ar putea însemna moarte; opusul fiinţei; non – fiinţă, adică tot ceea ce nu este fiinţă. Haosul, în viziunea lui Eminescu, este indefinit (prǎpastie, genune, noian întins de apǎ), invizibil (cǎci era un întuneric ca o mare fǎr-o razǎ), lipsit de viatǎ si vointǎ, fǎrǎ constiintǎ de sine (n-a fost lume priceputǎ si nici minte s-o priceapǎ), dominat de nemiscare absolutǎ (si în sine împǎcatǎ stǎpânea eterna pace).

7=În descrierea haosului primordial (tabloul cosmogonic), textul eminescian propune serii antitetice cum ar fi: „ființă” – „neființă”, „nu s-ascundea nimica” – „tot era ascuns”, „pătruns de sine însuși” – „nepătruns”. Procedeul folosit este cel al negării contrariului, prin construirea de paradoxuri, aceste alăturări antitetice sugerând pacea eternă a increatului, echilibrul desăvârșit. Seria de interogații retorice,cu enumerații :„Fu prăpastie? Genuge? Fu noian întins de apă?” completează imaginea increatului, prefigurând însă un posibil început, o prezumtivă materie originară. Repetiția de la începutul versurilor „De atunci...” dă simetrie construcției discursului liric și punctează îndepărtarea în timp a momentului genezei.

8=Cosmogonia din Scrisoarea I este transpunerea în rime românești a unei părți din cel de-al zecelea imn vedic (Rig Veda – Nasadyia, adică Imnul creației), o parte a Scripturilor Hindusă. Ca si in "Rig-Veda", uriasul spatiu in care se vor naste planetele este infatisat ca o imensitate intunecata, cu sugestii acvatice (" Caci era un intuneric ca o mare far-o raza").Creatia incepe, ca si in Rig Veda prin aparitia unui misterios punct miscator, suficient siesi, generator a! materiei si al timpului.  Sursa de inspiraţie pentru pasajul cosmogonic este Rig Veda, mai ales pentru apariţia misteriosului punct mişcător care declanşează creaţia. Criticul Nicolae Manolescu în opera citată mai sus, acordă o mai mică importanţă mitologiei indiene ca sursă de inspiraţie, insistând asupra obsesiei romantice a începuturilor: „... Scrisoare I e inspirată din gândirea indiană, din Rig Veda, dar înclinaţia poetului spre starea iniţială a lucrurilor, când materia se iveşte din haos, este tipic romantică."

9=Preluând ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid, precum isi atfeearca acesta s-a nascut din haos, Eminescu imagineaza crearea lumii prin miscarea unui punct central, care genereaza "muma" si "Tatal":
"Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1! Cum din chaos face muma, iar el devine Tatal" Mitul popular autohton conform caruia la inceput totul era acoperit de ape si domnea un intuneric de nepatruns, iar spuma de pe suprafata apei a dat nastere "samburelui creator" este prezent si el in explicarea genezei Universului:
"Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii, E stapanul fara margini peste marginile lumii" "Negura eterna" a inceput sa se desfaca in fasii odata cu aparitia astrilor ceresti, "luna", "soare", precum si a fenomenelor stihiale, ceea ce face posibila nasterea vietii pe Pamant. in aceasta nemarginire, omul este neinsemnat, trecator prin aceasta lume, prilej cu care Eminescu reafirma, cu puternice accente de satira, ideea scurgerii ireversibile a timpului pentru omenire, in general:
"Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pamantul nostru musunoaie de furnici; Microscopice popoare, regi, osteni si invatati Ne succedem generatii si ne credem minunati; Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul, in acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata, Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata." Omenirea este definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in univers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipic eminesciana privind superficialitatea lumii: "noi copii ai lumii mici", "musunoaie de furnici", "microscopice popoare", "musti de-o zi", "lume mica". Oamenii nu sunt constienti ca in raport cu vesnicia universului viata lor valoreaza doar "o clipa suspendata", fara ca sa poata cunoaste nimic din tainele firii, pentru ca "indaratu-i si-nainte-i intuneric se arata". Savantul are genialitatea de a vedea succedarea generatiilor - "Ne succedem generatii si ne credem minunati", apoi disparitia civilizatiilor stralucite, Eminescu exprimand aici ideea schopenhaueriana ca lumea este o aparenta, o iluzie, intrucat toate elementele vietii trec perpetuu in nefiinta: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric".

Pag.147

10=omul în vastitatea infinitului=Partea a 3a: În acest spectacol grandios, Eminescu introduce un mic pasaj antitetic, care anticipeazǎ sarcasmul satiric din partea urmǎtoare a poemului. Vǎzutǎ prin ocheanul întors al infinitului, lumea este alcǎtuitǎ din microscopice popoare, fixate pe o planetǎ cât firul de praf, iar oamenii.musti de-o zi pe-o lume micǎ de se mǎsurǎ cu cotul – sunt exponenti ai vointei oarbe de a trǎi, a mecanismelor egoiste, ai spiritului gregar si al megalomaniei, care se suuced generatii si se cred minunati, uitând cu totul cum cǎ lumea astǎ-ntreagǎ e o clipǎ suspendatǎ, / cǎ-ndǎrǎtu-i si nainte-i întuneric se aratǎ. Pentru a face inteligibil spectacolul cosmic al genezei, pentru a-l aduce la un nivel adecvat posibilitǎtilor umane de a percepe timpul si spatiul, Eminescu gǎseste o comparatie extrem de plasticǎ. Galaxiile în rǎtǎcirea lor (pe care anterior le numise roiuri luminoase izvorând din infinit) sunt ca firisoarele de praf plutind într-o razǎ de luminǎ care pǎtrunde într-o camerǎ obscurǎ: Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbrǎ-n întuneric,/ Cǎci e vis al nefiintei universul cel himeric..  Omul, viața reprezintă cantități infime în infinitul universului. Versurile centrate pe metafora „o clipă suspendată” sugerează ideea existenței umane ca o cantitate infinităă din timpul universal, reprezentând doar o întrerupere în circuitul universal: haos („îndărătu-i”) – viața („clipa”) – haos („înainte-i”), idee întărită prin motivul vieții ca vis („Căci e vis al neființei universul cel himeric”). Omenirea este definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in univers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipic eminesciana privind superficialitatea lumii: "noi copii ai lumii mici", "musunoaie de furnici", "microscopice popoare", "musti de-o zi", "lume mica". Oamenii nu sunt constienti ca in raport cu vesnicia universului viata lor valoreaza doar "o clipa suspendata", fara ca sa poata cunoaste nimic din tainele firii, pentru ca "indaratu-i si-nainte-i intuneric se arata". 

11=Cugetatorul este capabil de a-si imagina apoi stingerea Universului, mintea lui cercetatoare il duce "mii de veacuri inainte". Semnele pierii universale se manifesta prin stingerea soarelui, a stelelor si, ca urmare, inghetarea planetelor, imagine apocaliptica, deoarece omenirea isi va inceta ciclurile existentiale, dupa care timpul devine vesnicie, totul revine la haosul initial si se instaleaza pacea eterna:
"Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi, Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat
Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit; Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Caci in sine impacata reincep-eterna pace"
Pieirea Universului este construita intr-o viziune escatologica, concept provenit din limba greaca: "eschatos", care inseamna "ultim", "final" si "logos", care are sensul de "cuvantare". Extinctia se produce prin stingerea soarelui, idee ilustrata de un epitet dublu, "trist si ros", aflat in antiteza cu epitetul "mandru". Comparatia stelelor care pier de pe cerul inrosit "ca si frunzele de toamna" amplifica imaginea apocaliptica a destramarii cosmosului. Ideea timpului universal este ilustrata printr-o metafora sugestiva pentru o intreaga conceptie filozofica: "Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie".

12=Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,
Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace,
Caci in sine impacata reincep-eterna pace"

   Cugetatorul este capabil de a-si imagina apoi stingerea Universului, mintea lui cercetatoare il duce "mii de veacuri inainte". Semnele pierii universale se manifesta prin stingerea soarelui, a stelelor si, ca urmare, inghetarea planetelor, imagine apocaliptica, deoarece omenirea isi va inceta ciclurile existentiale, dupa care timpul devine vesnicie, totul revine la haosul initial si se instaleaza pacea eterna.Sfarsitul lumii, apocalipsa, apare la Eminescu intr-o proiectare succesiva fabuloasa: mai intai ca o moarte termica a sistemului solar (soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros / cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi) urmata de un colaps gravitational, de o prabusire a planetilor scapati din franele luminii si apoi, treptat, la dimensiuni inimaginabile, de disparitia stelelor (ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit), de intunecarea orizonturilor cosmice (iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit) si de recaderea tuturor ce-au fost pana atunci in miscare in noaptea nefiintei, pentru a reincepe impacata in sine eterna pace, haosul primordial. Viziunea aceasta enorma valorifica datele mai noi ale astrofizicii moderne, pe care Eminescu le armonizeaza cu alte ecouri din filozofia escatologica a lumii, pentru a recompune o imagine poetica de o mare putere de plasticizare, emotionanta prin capacitatea de a conferi corporalitate lirica unor notiuni abstracte ca timpul, spatiul, infinitul, atractia stelelor, tacerea universala, increatul-haosul primordial.

Condiția omului superior

1=Geniul, în naivitatea sa dictată de un bun simț special, are încredere în recunoașterea de către posteritate a meritelor sale. Aceasta se dovedește a fi doar o iluzie, deoarece posteritatea în superficialitatea și micimea ei intelectuală și sufletească nu va accepta valoarea geniului. Opera sa va ajunge să fie studiată de persoane mediocre („mititelul”, „vreun pedant”) care vor dori din grandomanie să găsească defecte chiar și în perfecțiunea operei sale: „Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari”.

Cugetătorul își continuă meditația, reflectând nu asupra evoluției cosmice, ci doar asupra destinelor lumești. Pesimismul schopenhauerian stăpânește gândirea poetică pentru că, în perspectivă, „toți” și „toate” „încap bine-n patru scânduri”. Falsa identitate scoate în evidență ipocrizia, lauda deșartă, indiferența, nepăsarea. Critica la adresa societății este construită prin contemplarea sarcastică a mizeriei umane ce o revarsă în lume o societate mărginită, incapabilă să-și depășească codiția. Satira, pe alocuri în tonuri vehemente, vizează condiția umană, dezvoltând ideea deșertăciunii existenței care egalizează prin moarte pe toți, însuși geniul fiind supus aceleiași condiții.

Finalul poemului stă sub semnul simetriei, fiind reluată imaginea lunii ca astru tutelar contemplativ, revenindu-se la ambianța lirică romantică de la început, cadrul romantic încadrându-se în registrul esteticii romantice – fiind un cadru propice meditației. Ultimele versuri – cu caracter de sentință la adresa condiției umane – reiterează ideea egalității oamenilor în fața morții. Indiferent de aspirațiile care i-au animat, indiferent de valoarea sau calitatea lor îndoielnică, oamenii sunt supuși destinului efemer, hazardului și morții.

2=,,Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”

  Gloria si nemurirea sunt insa simple iluzii. Eminescu stigmatizeaza posteritatea, care va fi preocupata mai ales de biografia neinteresanta si banala a omului de geniu si mai putin de importanta, de insemnatatea operei sale. Contemporanii sau posteritatea, mărginiţi, superficiali, invidioşi, nu-l vor aprecia pentru că nu-l vor înţelege, se vor limita la a-i studia biografia şi vor încerca să-i găsească neajunsuri, slăbiciuni, pentru a-l asemăna cu ei.

3=Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşarte”, spune Ecclesiastul adăugând „un neam trece, altul vine, dar pământul totdeauna rămâne!” Societatea umană e înfăţişată cu sarcasm, acuzată de ipocrizie, bigotism, superficialitate, mediocritate şi dezinteres pentru adevăratele valori: „Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, / Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt / într-un mod fatal legate de o mână de pământ;". Prezentarea vieţii sociale se transformă într-un adevărat „bâlci al deşertăciunilor", existenţa fiind iluzorie şi efemeră, apropiindu-se de cuvintele biblice: „deşertăciunea deşertăciunilor şi totul e deşertăciune" - „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune. / O lopată de ţărână se depune".

4=Ironia dispretuitoare a poetului se revarsa asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt in stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul,,un nimeni, nu va avea in vedere un discurs în memoria savantului, ci va dori să-și arate meritele,cat de bun orator este ,spunând nimicuri: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slavindu-te pe tine.lustruindu-se pe el / Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta." Opera sa va ajunge să fie studiată de persoane mediocre: „mititelul”, „vreun pedant” care vor dori din grandomanie să găsească defecte chiar și în perfecțiunea operei sale: „Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari”.

5=În meditaţia asupra condiţiei umane, cu accente satirice apare motivul identităţii oamenilor în faţa morţii (indiferent de condiţia materială sau intelectuală, avem cu toţii acelaşi sfârşit:„Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii” şi antiteza omul comun – omul de geniu. Diversele ipostaze umane sunt surprinse cu ajutorul antitezei; slabi – puternici; genii – neghiobi; unul superficial, preocupat mai mult de felul în care arată - altul interesat de adevăr şi de cunoaştere. Critica la adresa societății este construită prin contemplarea sarcastică a mizeriei umane ce o revarsă în lume o societate mărginită, incapabilă să-și depășească codiția. Satira, pe alocuri în tonuri vehemente, vizează condiția umană, dezvoltând ideea deșertăciunii existenței care egalizează prin moarte pe toți, însuși geniul fiind supus aceleiași condiții.

6=Partea a cincea-versuri 97-114=

  Meditatia eminesciana isi modifica acum accentele, trece de la contemplatia uimita a spectacolului cosmic, recreat prin forta de gandire a unei minti geniale, la contemplarea sarcastica a mizeriei umane, pe care o revarsa in lume o societate marginita, incapabila sa-si depaseasca conditia egoista. Satira ia forme romantice, este vehementa si absoluta si se realizeaza poetic printr-o retorica a dispretului. Ea contine elemente de meditatie filozofica, avand un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt ca niste sentinte exprimate cu indignare si amaraciune de catre poet. Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului, figurat prin "batranul dascal". Daca lumea este cum este (unul e in toti, tot astfel precum una e in toate - motivul filozofic al identitatii omenirii cu individul si al acestuia cu omenirea) si de asupra tuturora se ridica cine poate, geniul sta in umbra si se pierde nestiut in taina ca si spuma nevazuta. Nimanui nu-i pasa ce vrea el si ce gandeste. Eminescu se intreaba daca omul de geniu, savantul, poate intra in nemurire prin opera sa, careia ia dedicat intreaga viata: Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal? / Nemurire, se va zice.Savantul spera ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor ramane in eternitate, parcurgand secolele. Gloria si nemurirea sunt insa simple iluzii: si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost, / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost? Eminescu stigmatizeaza si posteritatea, care va fi preocupata mai ales de biografia neinteresanta si banala a omului de geniu si mai putin de importanta, de insemnatatea operei sale, prilej cu care poetul afirma inca o data ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectuala, de preocupari sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se afla acesta in ierarhia societatii: "Poti zidi o lume-ntrega, poti s-o sfarami .orice-ai spune, / Peste toate o lopata de tarana se depune. / Mana care-au dorit sceptrul universuklui si ganduri / Ce-au cuprins tot universul,
incap bine-n patru scanduri." Eminescu imagineaza funeraliile savantului, la care falsa solemnitate este ilustrata de incapacitatea posteritatii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe care o lasa in urnma lui savantul, fiind interesata numai de biografia subtire, deoarece magulit e fiecare / Ca n-ai fost mai mult ca dansul si vor rememora numai pete multe, rautati si mici scandale, adica tot ceea ce tine de omul obisniut, toate micile mizerii ale unui suflet chinuit. Ironia dispretuitoare a poetului se revarsa in continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt in stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea in vedere un discurs i memoria savantului, ci va dori sa arate cat de inteligent si de bun orator este el: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slavindu-te pe tine.lustruindu-se pe el / Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta."
Neputand sa-l ajunga si sa-l inteleaga, cei mici ii vor croi un portret pe masura, vor aplauda "biografia subtire" care va incerca sa arate ca n-a fost "vreun lucru mare", il vor tavali prin noroi si-l vor faramita in povesti derizorii: "Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit". 

7=Finalul reprezinta o intoarcere la cadrul initial. Vehementa anterioara se stinge, un suflu elegiac cuprinde totul, ca dupa o experienta epuizanta si fara sperante. Iesirea din reverie se face prin aceeasi fixare a cadrului poetic pe astrul noptii, stapan atotputernic peste pustiuri, peste codri, peste "miscatoarea marilor singuratate". Poetul isi redobandeste luciditatea si trage concluzia, imbracata in haina unei filozofii sceptice, ca omul nu poate iesi din determinarile sale cosmice: "si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!" Finalul, rotund, produce aceeasi pendulare specifica lui Eminescu intre planul terestru si cel cosmic. Planul terestru este cel al unei lumi in care toti "sunt supusi puterii sortii", disponibilitatilor aleatorii ale sansei sociale, norocului, deci intamplarii. Planul cosmic, marcat prin simbolurile romantice ale eternitatii - prin raza lunii si geniul mortii - amplifica, printr-o reluare de oglinzi infinite, imaginea fragilitatii omului pe pamant, adevarata tema a meditatiei eminesciene. Modalitatea poetica a relatiei om-univers se prezinta in Scrisoarea I sub trei infatisari: una cosmica, alta sarcastica si o a treia elegiaca. Cosmogonia creeaza sarcasmul, care ia forma unei satire la adresa umanitatii mediocre, in care oamenii comuni isi croiesc criterii existentiale si valorice in functie de mecanismele instinctualitatii oarbe, se strang in societati dominate de inechitate si distrug, prin neintelegere sau indiferenta, orice creatie autentica si pe orice creator de geniu. Eminescu merge insa mai departe in analiza conditiei umane, raportand-o la univers. Il vede pe om nu numai ca individ trecator asezat pe treptele deosebite iesite din "urna sortii" terestre, dar si ca speta trecatoare alunecand inexorabil
in neant. Din aceasta intelegere provine si modificarea de tonalitate din finalul poemului, care invaluie sarcasmul satirei intr-un aer elegiac. Punct de reper este insa cosmogonia, care tulbura spiritul prin concretetea poetica a abstractiilor sau prin orchestrarea subtila atat a sensurilor mitologice retopite intr-un discurs de mare valoare, cat si a limbii romane, pusa pentru prima data sa armonizeze contrariile propriei materii verbale.

8=Figuri de stil: enumeratia ,,fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”;,,fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi”; interogații retorice:„Fu prăpastie? Genuge? Fu noian întins de apă?”; antiteza dintre planul terestru si cel cosmic, lumea oamenilor fiind minimalizata: “Iar in lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,/ Facem pe pamantul nostrum musuroaie de furnici”; „lumea asta mare” (macrocosmos) și „lumea mică” (universul uman) ;aliterație:,, totul era lipsă de viaţă şi voinţă”,invocația:,, Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă lune”;

9=Eminescu rimează nefiinţă cu fiinţă ;ascuns cu nepătruns ;vază cu s-o vază ;iată-l cu Tatăl ;adâncă cu încă ;minte cu înainte ;spat cu scăpaţi ;recunoască-l cu dascăl;veac cu brac ;mititel cu el ;

Pag.148

ESEU:Viziunea bătrânului dascăl cu privire la nașterea și stingerea lumii

1=În „Scrisoarea I” geniul se întruchipează în imaginea savantului, a bătrânului dascăl. Poetul abordează condiţia geniului în raport cu posteritatea şi cu societatea omenească, surprinzând, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului.  Bătrânul dascăl „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, /Universul fără margini e la degetul lui mic.” Portretul fizic şi moral al dascălului scoate preocuparea acestuia pentru a cerceta şi a descoperi tainele universului, încadrându-l în galeria geniilor romantice. Bătrânul dascăl este atotputernic, fiind stăpân absolut al Cunoaşterii. Identificându-se cu ochiul lunar.

Penultimul tablou al poemului este consacrat condiţiei omului de geniu într-o societate în care e dispreţuit şi neînţeles. Satira socială, transfomată în meditaţie cu caracter moral este plină de indignare şi amărăciune. Meditaţia începe cu imaginea bătrânului care revine în plan real. Este surprinsă ideea identităţii tuturor semenilor în faţa destinului. Individul , fie el geniu sau om de rând, se loveşte de inexorabilul destin al timpului. Poate spera omul de geniu la nemurire prin opera sa ? Acestei întrebări i se răspunde tăios: gloria şi nemurirea sunt iluzii. Poetul îi stigmatizează pe cei care caută picanteria şi biograficul, care îşi clădesc un nume pe renumele altcuiva. Sunt reliefate ipocrizia, lauda, nepăsarea, incompetenţa, reaua credinţă, comoditatea şi ignorarea valorii societăţii contemporane. Funeraliile dascălului nu sunt altceva decât un spectacol jucat de actori care doresc a se împăuna cu valoarea celui decedat : „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... /Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el.” Ideea finală a tabloului este tristă, ilustrând în prim plan pesimismul schopenhaurian al zădărniciei efortului spiritual : „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi... orice ai spune /Peste toate o lopată de ţărână se depune.”

2=În „Scrisoarea I” geniul se întruchipează în imaginea savantului, a bătrânului dascăl. Poetul abordează condiţia geniului în raport cu posteritatea şi cu societatea omenească, surprinzând, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului.

Portretul savantului, pe care Eminescu il creioneaza simbolizeaza superioritatea omului de geniu, care este preocupat de problemele grave ale Universului, de cercetarea si descoperirea tainelor acestuia si care - desi sarac - stapaneste tainele lumii, deoarece ,,el sprijina lumea si vecia intr-un numar":
,,Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate, intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate
Si de frig, la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi,
Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,
Universul fara margini e in degetul lui mic,
Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar
Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar."
Dezinteresat de lumea materiala, de pragmatismul vietii, omul de stiinta isi dedica intreaga viata studierii tainelor Universului, reusind sa descifreze mistere necercetate inca, desi conditiile in care traieste sunt precare si nimeni dintre contemporani nu este interesat de preocuparile superioare care vor contribui la evolutia si civilizatia omenirii. Trasaturile astrologului, care "intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate" El este comparat cu Atlas in ceea ce priveste responsabilitatea asumata si efortul intelectual pe care savantul il depune pentru atingerea absolutului in cunoastere. 

 Relatia omului de geniu cu lumea contemporana si cu posteritate constutuie  o satira virulenta la adresa superficialitatii societatii in care acesta traieste, prilej cu care Eminescu isi exprima dispretul fata de neputinta acesteia de a avea idealuri, de a se ridica deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative. Satira contine elemente de meditatie filozofica, avand un puternic caracter moral, iar ideile filozofice sunt adevarate sentinte exprimate cu indignare si amaraciune de catre poet.
Meditatia sociala debuteaza prin ideea filozofica privind identitatea oamenilor cu ei insisi, a individului cu intregul, a esentei comune a omenirii:,,Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate". Satira urmeaza imediat dupa aceasta meditatie, Eminescu accentuand sarcastic:,,Deasupra natUrbra se ridica cine poate".
Poetul se intreaba daca omul de geniu, savantul poate intra in nemurire prin opera sa, careia i-a dedicat intreaga viata: "Ce-o sa aiba din acestea pentru el, batranul dascal? / Nemurire, se va zice". Savantul spera ca ideile sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat totdeauna vor ramane in eternitate, parcurgand secolele. Gloria si nemurirea sunt insa simple iluzii:,,Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost, / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?"
Eminescu stigmatizeaza si posteritatea, care va fi preocupata mai ales de biografia neinteresanta si banală a omului de geniu si mai putin de importanta, de insemnatatea operei sale, prilej cu care poetul afirma inca o data ideea scurgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa intelectuala, de preocupari sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se afla acesta in ierarhia societatii:
"Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfaramiorice-ai spune, Peste toate o lopata de tarana se depune. Mâna care-au dorit sceptru] universului si ganduri Ce-au cuprins tot universul, incap bine-n patru scanduri" Poetul imagineaza funeraliile savantului, la care falsa solemnitate a inmormantarii este ilustrata prin incapacitatea posteritatii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe care o lasă in urma lui savantul, oamenii fiind interesati numai de,,biografia subtire", deoarece,,magulit e fiecare / Ca n-ai fost mai mult ca dansul". Ei vor rememora numai,,pete multe, răutăți si mici scandale", tot ceea ce tine de omul obisnuit:toate micile mizerii unui suflet chinuit". Ironia dispretuitoare a poetului se revarsa in continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt in stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea in vedere un discurs in memoria savantului, ci se va strădui, cu infatuare, să arate cât de inteligent și de bun orator este el:
,,Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slavindu-te pe tine lustruindu-se pe el Sub a numelui tau umbra. Iata tot ce te asteapta.."
Posteritatea este cu totul neputincioasă sa aprecieze opera geniala,,umina / Ce in lume-ai revarsat-o", va retine din biografia savantului numai ceea ce-I aseamănă cu ceilalti oameni, anonimi si neinsemnati:,,păcatele si vina,slăbiciunea, toate relele ce sunt.”