Balada populară,,Meșterul Manole”

pag.85

1=,,în sus pe agiș”-- se referă la direcția verticală, descrie un sentiment de optimism,spre Dumnezeu,spre Înălțare.Spațiul este prezentat în incipitul baladei, într-o manieră imprecisă.

Tema căutării zidului părăsit. Căutarea poate simboliza tenacitatea cu care omul se dedică ideii constructive într-o succesiune nesfârşită de generaţii.  Căutătorii întâlnesc un „noiaş purcăraş” care le arată locul unde vor găsi zidul. 

2=Vodă caută locul exact în care să ridice mânăstirea, pentru că nu orice loc era bun, nu oriunde dorea să o ridice, ci  într-un anume loc şi numai într-acela; un loc anume, un loc vechi, loc ştiut, dar uitat nu se ştie din ce cauze, poate din cauza scurgerii timpului. Și pentru găsirea acestui loc exact ei apelează la un cunoscător al zonei, la unul care bătuse aceste meleaguri de mai multe ori.Condus de.................. Voievodul recunoaşte locul. 

„Poruncă domnească” pe care Domnul o dorea imperativă, dar  pe care nu putea să o dea decât „de-a da Dumnezeu”, porunca impusă de voința lui Dumnezeu. Negru Vodă, dorește mânăstirea ”pentru pomenire.”După ce a găsit locul căutat, Negru Vodă putea să dea „porunca domnească”lui Manole, mesterul cel mai priceput,deosebit,neîntrecut  de ceilalți meșteri. Numărul meșterilor este 9, fiind ultimul din seria de cifre, anunţă deopotrivă un sfârşit şi o reîncepere, adică o mutare pe alt plan; acesta exprimă sfârşitul unui ciclu, închiderea unei verigi.

3=,,inima rece”a lui Manole exprimă atitudine calculată,bazată pe logică și nu pe sentimente; simbolizează artistul genial, creatorul capabil de a realiza o operă perfectă și unică, înzestrat cu trăsături ieșite din comun. Ales de destin să-și împlinească menirea de a construi un lăcaș. unic prin frumusete si trainicie, Manole este înzestrat cu puteri fantastice,visează aievea și aude un sfat  pe care-l povesteste celorlalti meșteri.Statutul de geniu este sugerat, indirect, de capacitatea lui de om superior de a-și asuma destinul, întregul lui comportament, gândurile și faptele subordonându-se neliniștii interioare de creator.Manole le propune celorlalți meșteri să facă un jurământ prin care fiecare să se angajeze că va respecta taina creației.  Meşterul Manole are destinul creatorului: eroul aspiră la condiţia divină, el se vrea asemenea zeului, ceea ce implică o confruntare între sacru şi profan - numele Manole confirmă originea românească a baladei, iar în Grecia e simbolul însuşi al arhitectului - vina tragică se situează între orgoliu şi jertfa soţiei. 

Pag.87

1=,,Lucra, nu lucra,
Ca toata ziua
Din ochi masura,
Gandu-si framanta,
Soare cand sfintea,
Lucrul cand lasa,
Acas’ nu-mi pleca,
La zid ca manea.
Noaptea cand sosea,

Pe zid se culca 
S-abia atipea.
Dormea, nu dormea,
Un vis ca visa,
Un vis aievea,
Si visu-i spunea
Ca-n desert lucra
Pana n-o cladi,
Pana n-o zidi
Chiar in temelie,
Tanara si vie
D-o dalba sotie.”

Soluţia ieşirii din impas e găsită de Manole care se culcă şi visează. Surparea continuă a zidurilor trezește, în sufletul meșterului, mai întâi neliniștea, apoi, un acut sentiment de inutilitate a eforturilor. Manole suferă cumplit,descumpănit de neîmplinirea menirii sale de Făurar înțelege că în realitate nu va găsi o soluție și de aceea trece în altă stare,a visului,a inconștienșei. Manole are un vis profetic care îi dezvăluie soluţia ritualică a posibilităţii împlinirii visului său creator, aceasta impunând sacrificiul uman, prin zidirea unei fiinţe omeneşti în temelii. Sacrificarea soţiei este actul ritualic fundamental,

2=Portretul lui Manole:

Personajul principal al acestei balade este meșterul Manole. La modul simbolic, Manole reprezintă Creatorul. Biserica ridicată de el din pămint și din apă, din lumină și vânt, constituie o copie micșorată a Cosmosului sacralizat prin jertfă. Destinul lui Manole este cel al tuturor Creatorilor: de a-și realiza opera prin zbucium  și suferință  și de a fi ucis chiar de acest ideal. Prin moarte, Manole continuă să rămână alături de biserica lui și reface, in eternitate, căsnicia cu Caplea.

Pentru Manole constucția bisericii se transformă într-un principiu de existență.

Caracterul excepțional al eroului este pregnant construit, începînd cu versurile din prima parte (”Și Manole, zece,/ Care-i și întrece”), și atinge apogeul când rugăciunea îi este ascultată de Dumnezeu și îi așază în cale opreliști:,,hățiș,o lupoaică,o scorpie”,toate spre a împiedica pe Caplea să ajungă la mănăstire.

Surparea continuă a zidurilor trezește, in sufletul meșterului, mai întîi neliniștea, apoi, un acut sentiment de inutilitate a eforturilor. Descumpănit de neîmplinirea menirii sale de Făurar (”Iar Manole sta./ Nici că mai lucra”), meșterul ,,Dormea, nu dormea,
Un vis ca visa,
Un vis aievea.”

După acest vis Manole este hotărât și le mărturisește celorlalți visul ,îndemnându-i să jure că vor zidi,pentru trăinicia construcției,,mândrișoara sau ,,soțioara”care va veni prima în locul acela.Meșterii nu-și respectă jurământul și-și îndeamnă nevestele să nu vină spre ei.

Starea pe care o trăiește Manole la vederea soției sale este de supărare adâncă, neliniștea, suferința, zbuciumul:.,, Plâns că-l îneca”

O trăsătură specifică de caracter a lui Manole este vocația creației care include tărie de caracter, stăpînire de sine. El este aprins de acest sacrificiu care va dura peste ani și cere cu autoritate:,, Var si caramida,
Ca-i pustie multa,
Ca-i lucrare lungă!”

Jocul în care se crede prinsă Caplea se transformă în derută când înțelege că zidul o cuprinde pe ea și copilașul pe care-l purta.Plânsul ei este auzit de Manole care,deși regretă pierderea ei și a copilului,continuă lucrulîi răspunde îndurerat că pruncul va fi îngrijit de ,,zâne,de ploi de vânt”ca-ntr-un ritual al nașterii dincolo de lume,undeva în închipuire.

  Mândria meșterilor nu este înțeleasă de Negru-voda, care întruchipează orgoliul,Manole se comporta cu sinceritate și demnitate, mărturisindu-i că oricând poate construi alte mănăstiri:,,
,,Mult mai arătoase
și mult mai frumoase!” Voievodul îl condamnă pe Manole tocmai pentru ca nu cumva acesta să apuce să ridice altcuiva o altă mănăstire mai mândră și mai frumoasă decât cea pe care i-o ridicase lui.Vodă este simbolul împiedicării progresului pentru păstrarea supremației, a egoismului, alături de simbolul nerecunoștinței. Zborul lui Manole  este spre moarte. Moartea lui Manole mai poate fi văzută și ca o reîntregire a sufletelor celor doi, în sens simbolic, căci Manole nu o zidește pe Caplea, ci se zidește pe sine. El trăiește prin creație, iar creația devine sinonimă cu însăși existența sa.

Destinul lui Manole este cel al tuturor Creatorilor: de a-și realiza opera prin zbucium și suferință și de a fi ucis chiar de acest ideal. Prin moarte, Manole continuă să rămână alături de biserica lui și reface, în eternitate, iubirea cu Caplea.Drama "Meșterul Manole" este un monument al omului în plină înălțare, prin suferință, al sufletului creator din om, al unei povești de iubire care se transmite mereu.

3=Ziua de joi este o zi de cumpănă si pentru Manole, fiindcă se află la o răscruce a vieții. Poate însemna coborârea in Infern, posibila conștientizare a vieții. În acest context, ziua de joi reprezintă o zi crucială,un moment de decizie importantă pentru Manole, care se confruntă cu o situație complexă, o,,răscruce a vieții". Această expresie subliniază importanța momentului și impactul pe care decizia sa îl va avea asupra viitorului său.

4=Sacrificiul soției: Cei nouă meşteri mari, calfe şi zidari trebuie să plătească jertfa pentru ridicarea mânăstirii. Toată priceperea şi iscusinţa lor nu ajunge fără sacrificiu.jJrtfa va fi ceva prețios ca o parte din inima, din forţa lor, din puterea lor de zidire. Soţia cea mai vrednică, cea mai credincioasă, cea mai îndârjită, cea mai iubitoare, capabilă să învingă toate obstacolele pentru a ajunge la soţul ei cu mâncarea necesară pentru a-i reînnoi forţele ca să împlinească ridicarea mânăstirii. Singurul care depășește momentul, singurul care își respectă jurământul și acceptă să-și jertfească jumătatea  rămâne Manole. Precum în practica religioasă a dacilor, cel mai bun, cea mai bună, și anume soția Meșterului Manole va fi sacrificată. Faptul că soția lui Manole, ,cel mai,,meșter” dintre meșteri, se va dovedi a fi cea mai destoinică dintre soții nu este chiar surprinzător, nu este nici măcar un simbol, ci este o subliniere a înțelepciunii populare bazată pe constatarea că în spatele oricărui mare bărbat se află o femeie de excepție. Soția lui Manole, Caplea, întruchipează în mod superlativ destoinicia, bravura, dârzenia, credința femeii în menirea ei sfântă Caplea, femeia – soție, înțelege necesitatea jertfei sale și o acceptă. Ana purta, însă, în pântece o altă ființă. Anei, femeia-mamă, îi este greu să înțeleagă și jertfa copilului său și atunci schițează o slabă pornire de revoltă, mai mult de părere de rău.

 Expresia,,cu cap să scăpați":este îndemnul de a avea gândire adevărată, judecată să termine lucrarea;meșterii au ales o soluție drastică, un sacrificiu uman, pentru a-și duce lucrarea la bun sfârșit. 

Pag.88

1=Numărul 9, al meșterilor fiind ultimul din seria de cifre, anunţă deopotrivă un sfârşit şi o reîncepere, adicăo mutare pe alt plan; acesta exprimă sfârşitul unui ciclu, închiderea unei verigi.Manole, după aflarea soluției înălțării zidurilor fără ca acestea să se mai surpe de la o anumită înălțime în sus, își cheamă oamenii și le destăinuiește secretul. Manole le propune celorlalti mesteri sa faca un juramant prin care fiecare sa se angajeze ca respecta taina creatiei. Confraţii săi, cei 9 meşteri mari, nu-s la înălţimea jurământului şi deconspiră secretul soţiilor, care nu se duc dimineaţă cu merinde la soţii lor. În învăţăturile de demult, Dimineaţa semnifică, Zorile, începuturile existenţei, la care n-au acces oamenii obişnuiţi

Singurul care depășește momentul, singurul care își respectă jurământul și acceptă să-și jertfească jumătatea  rămâne Manole. 

2=Scrisoarea pe care o primește Caplea de la Manole este plină de iubire prin adresarea,,drăguța,soțioara”și amănuntele prin care o cheamă la el:să caute animalul de sacrificat,îndemnul de a veni cu mâncare într-o anumită zi,indiferent de vreme.Este dorința revederii.

3=Numai un meşter de talia lui Manole care îi întrece pe cei 9 meşteri mari …calfe şi zidari…prin pricepere şi prin înalta lui moralitate, dar care la izbucnirea omenescului din om se roagă să îi apară în drum şuvoaie de apă năvalnice, fiare sălbatice, ca să nu fie nevoit să-şi sacrifice soţia şi mama copilului său, poate ajuta creaţia. Caplea lui Manole se dovedeşte a fi soţia-mamă demnă, ce traversează opreliştile prin care ni se dovedeşte că avea calităţi. Ana este izbânditoarea, femeia neobişnuită, ce a răzbit să ajungă în locul unde se punea temelia lăcaşului de cult. În visul lui Manole era prezentă numai soţia, nu şi mama. Doar Caplea se gândeşte la copilul care plânge, pentru că e mamă.  Caplea  lui Manole este mesajul divin că temelia existenţei în mitologia geto – dacilor sunt femeile, care au născocit prin intuiţie şi inteligenţă regulile sacre de existenţă ale omenirii, au creat ritualurile activităţilor practice, artistice,  simbolistica, religia, cultura făurind omenirea civilizată .

Pag.89

1= Auzind lauda ambițioasă a meșterului că poate construi un edificiu  mai frumos, Negru Vodă, în loc să le dea meșterilor zidari, precum le-a promis, bani și averi pentru eforturi și frumusețea clădirii, i-a osândit la moarte! Negru Vodă poruncește să se demonteze schelele și-i lase pe meșteri părăsiți pe acoperișul mânăstirii, pradă vântului, ploii. ,,Pomenirea“ pentru care acest sfânt lăcaș a fost construit nu se referea atât la sufletele celor dispăruți, cât la gloria,mândria domnitorului care a hotărât clădirea ei. Înțelesul baladei – cumplita primejdie a mândriei – rămâne viu oricând, oriunde printre oameni.

2=,,C-așa lucratură
și ferecătură
Mi-e de-nvățătură.”

Meșterul Manole arată că din munca sa a învățat și a cunoscut lecții adevărate de viață,și-a ferecat sentimentele,a devenit un creator a cărei muncă a fost un act de cunoaștere, o ,,învățătură" care i-a modelat înțelegerea asupra vieții, a artei și a lumii.

Pag.90

3=  Domnul Negru-vodă sta
Si-l asculta
Cum se lauda.
In sus se uita,
La mesteri cata,
Si dac-auzea
Cum se lauda,
Pe ganduri cadea,
Adânc se gandea.

Manole este simbolul dorinţei de absolut, de neîntrecut, de ridicare deasupra a tot ceea ce există asemănător în prezent şi ce va exista în viitor, de dăinuire nesfârșită. Este spiritul competitiv, întreprinzător şi mobilizator. Dorinţa de a fi primul şi de a rămâne tot timpul primul, neîntrecut şi recunoscut.Nu e lipsă de modestie şi de realism,e dorința de autodepășire, de absolut a geniului. Este ceea ce, cu sinceritate Meșterul Manole îi recunoaște lui Negru Vodă. O recunoaștere seacă, pe care nu-i trece prin minte să o explice,neînțeleasă de voievod care îl osândește la moarte pe Manole. Este simbolul pasiunii omului de geniu, pasiune mistuitoare care îl nimicește ca muritor și-l înalță în nemurirea creației sale.

4= Uciderea lui Manole nu vine ca pedeapsă, nu avea pentru ce să fie pedepsit. El făcuse ce i se ceruse, ,mănăstire mare și frumoasă,mândră și-arătoasă.” Voievodul îl condamnă pe Manole tocmai pentru ca nu cumva acesta să apuce să ridice altcuiva o altă mănăstire mai mândră și mai frumoasă decât cea pe care i-o ridicase lui.Vodă este simbolul împiedicării progresului pentru păstrarea supremației, a egoismului, alături de simbolul nerecunoștinței. 

.................................................................................................................................................................

1= Manole cu meșterii săi,cu calfele și cu zidarii săi nu-și așteaptă resemnați moartea pe acoperișul mânăstirii. Ei se luptă cu destinul și încep o nouă lucrare. Manole îşi hotӑrӑşte singur soarta, dar gestul sӑu (ca şi al celorlaţi meşteri) de a încerca sӑ zboare cu ajutorul unor aripi confecţionate din şindrilӑ seamӑnӑ mai degrabӑ cu o încercare disperatӑ de a trӑi. Și chiar dacă zborul lor se termină dramatic, prin prăbușire, el prefigurează reușitele viitoare ale meșterilor care vor veni după Manole și care vor prelua moștenirea lăsată de el.Nu-i poate ajuta în încercarea de salvare decât învățându-i să zboare,zbor care le este fatal.

2=Zborul lui Manole  este spre moarte. Moartea lui Manole mai poate fi văzută și ca o reîntregire a sufletelor celor doi, în sens simbolic, căci Manole nu o zidește pe Caplea, ci se zidește pe sine. El trăiește prin creație, iar creația devine sinonimă cu însăși existența sa.

Destinul lui Manole este cel al tuturor Creatorilor: de a-și realiza opera prin zbucium și suferință și de a fi ucis chiar de acest ideal. Prin moarte, Manole continuă să rămână alături de biserica lui și reface, în eternitate, iubirea cu Caplea.Drama "Meșterul Manole" este un monument al omului în plină înălțare, prin suferință, al sufletului creator din om, al unei povești de iubire care se transmite mereu.

Negru Vodă este inițiatorul,dorea o mănăstire cum alta nu-i şi cum nici nu se va mai putea construi alta,simbol de dăinuire nesfârșită. Domnitorul îi cere lui Manole să-i ridice mânăstirea cea mai mare și mai frumoasă ctitorie pe care o putea realiza Manole cu ajutoarele sale, ca simbol al absolutului. Își folosește la maximum cunoștințele, îndemânarea, tenacitatea și experiența și termină lucrarea așa după cum i-a fost cerută. Numai că odată cu realizarea ei cunoștințele și experiența lui Manole s-au îmbogățit. Manole, prin experiență, s-a autodepășit în iscusință. Pe baza acestei noi experiențe ce va putea el realiza de acum încolo va putea întrece orice altă lucrare anterior ridicată, inclusiv mânăstirea comandată de vodă. Este ceea ce, cu sinceritate Meșterul Manole ca un novice îi recunoaște lui Negru Vodă. Voievodul îl ucide pe Manole tocmai pentru ca nu cumva acesta să apuce să ridice altcuiva o altă mănăstire mai mândră și mai frumoasă decât cea pe care i-o ridicase lui.

3= Manole era conştient cӑ a sӑvârşit o faptӑ de neiertat şi, prin urmare viaţa sa nu mai are niciun rost. Aceasta este poate şi explicaţia faptului cӑ a ales sӑ moarӑ. Dar, asemenea sfinţilor care au pӑtimit pentru credinţa lor, Manole va continua sӑ trӑiascӑ prin „cișmea.” Cișmeaua” care izvoraste in locul in care cazuse mesterul, sugereaza nasterea continua (asemenea unui izvor) a creatorilor de frumos. În tăcere, în taină şi mister, cișmeaua devine o simbolică întruchipare a suferinţei şi jertfei, determinată fiind de o seninătate dureroasă. Devenită fântână, femeia sacrificată îşi asigură  continuitatea existenţei sale terestre şi, ca „o cruce”, se înalţă la piatra de hotar a amintirii, ca să vorbească oamenilor despre cutezătoarea faptă a meşterului Manole.

EVALUARE CURENTĂ

Balada romaneasca are, in opinia multor cercetatori, unele particularitati evidente, care o individualizeaza prin originalitatea unor motive si prin realizarea artistica superioara. "Monastirea Argesului" face astfel parte din miturile fundamentale ale poporului roman, ea continand atat o componenta estetica, tema jertfei pentru creatie, cat si pe aceea eliberatoare de rau, de forte ascunse, oprimante (chiar in plan istoric), valorificata de Lucian Blaga in drama "Mesterul Manole". Sunt cateva detalii extrem de semnificative: actiunea este localizata "pe Arges in gios", in cautarea locului zidirii, ea insasi conditionata de gasirea unui "zid parasit/ Si neispravit"; in drumul lor, mesterii si voievodul ctitor intalnesc "Un biet ciobanas/ Din fluier doinas", sugerand o interferenta certa cu celalalt mit definitoriu, cel mioritic; mesterul se numeste Manole, in buna traditie romaneasca, apreciaza unii cercetatori, ca si numele feminin, Ana sau, in variante, Caplea; constructia este cunoscuta manastire de la Curtea de Arges, monument medieval din Muntenia. Prin aceste trasaturi, daca vanatoarea rituala a lui Dragos este considerata mitul intemeierii Moldovei, legenda manastirii Argesului, pe care traditia o atribuie unui nu mai putin legendar Negru-Voda, poate fi privita, ,,nu numai ca un mit al creatiei, ci si ca unul al Descalecarii, al intemeierii Tarii Romanesti".
Textul indeplineste toate conditiile structurale ale unei balade, cu momente ale subiectului bine determinate. Motivele baladei (in varianta cea mai cunoscuta, din culegerea lui Vasile Alecsandri) se includ perfect in traditionalele momente ale subiectului: motivul cautarii, care implica locul initial al actiunii si personajele, motivul zidului parasit (expozitiune), motivul surparii zidurilor (intriga), motivul visului, al juramantului, femeia destinata zidirii, zidirea treptata (desfasurarea actiunii), motivul extazului voievodului si al orgoliului feudal (punctul culminant), motivul prabusirii sau al lui Icar si motivul fantanii (deznodamantul).

Ca in orice balada, spatiul literar se deschide cu prezentarea locului actiunii si a personajelor: "Pe Arges in gios,/ Pe un mal frumos,/ Negru-Voda trece/ Cu tovarasi zece:/ Noua mesteri mari,/ Calfe si zidari/ Si Manoli, zece,/ Care-i si intrece." Cortegiul acesta insolit reediteaza o adevarata cautare rituala a locului intemeierii, diversificata in atat de multe modalitati in istoria multimilenara a omenirii. Este aproape inutil sa insistam asupra acestui detaliu. Peste tot in lume, cautarea locului unei intemeieri, oras, cetate, locas de cult, presupunea ritualuri si ceremonialuri complicate, de cele mai multe ori cu implicatii divine, vanatori sacre, urmarirea unui cerb, zimbru, taur, a zborului unor pasari, a traseelor unor serpi prin desert, zborul unei sageti, care, prin cadere, indica spatiul sacru predestinat constructiei.

in "Monastirea Argesului" ritualul cautarii se petrece intr-un spatiu romanesc veritabil, pe Arges in gios, pe vremea unui legendar Negru-Voda, asimilat lui Neagoe Basarab, stabilind astfel un reper topic si istoric incontestabil, fara insa ca implicarea fortelor divine sa lipseasca. Perioada crestina aleasa pentru aceasta mai tarzie intemeiere nu inseamna nicidecum absenta unor traditii pagane mai indepartate, pentru ca intregul cere continuitate, nu poate exista numai intr-o anumita secventialitate temporala. Arhaitatea pagana si crestinismul sunt doar forme de manifestare ale aceluiasi potential divin, ce nu se divide in perioade istorice distincte. Numarul mesterilor este, de asemenea, ales simbolicv noua mesteri, impreuna cu Manole, care este conducatorul. Asistam aici la o simbolistica tot de natura divina a numerelor, zece fiind si numarul bratelor pe unele cruci mai vechi, cand simbolismul religios nu se stabilise definitiv.

Specific spatiului romanesc este si ciobanasul intalnit in cale, simbol al transhumantei eterne practicate pe plaiurile mioritice. intrucat in balada romaneasca lipseste agentul calauzitor, intalnit peste tot in ritualurile intemeierii, ciobanasul poate fi considerat un mesager al destinului, detinator al unor mesaje din afara spatiului profan. Mult umblat pe caile transhumantei ("Pe Arges in sus/ Cu turma te-ai dus,/ Pe Arges in gios/ Cu turma ai fost"), el poate detecta, printr-un insolit simt al sacrului, locurile cu o anumita potentialitate magica, unde constructia se poate implini, se poate intemeia. Nu orice loc se poate manifesta magic; pentru ca magicul sa existe, sunt necesare persoane menite sa il cultive, sa se increada in el, altfel mintile comune, incapabile de relevatie, nu fac decat sa elimine fortele magice, sa le indeparteze din lumea reala. Astfel, simbolistica locului este foarte importanta, asa cum altadata imortalizarea persoanei se producea prin ocultatie, metoda prin care magicul era stabilizat, actionand prin forte ascunse la stabilizarea matrixului fiintei candidate la nemurire. Prin urmare, zidul ales pentru constructie este marcat de insemne magice, poate chiar de o potentiala agresiune si intruziune a raului, este parasit si neispravit, iar cainii "La el se rapad/ Si latra-a pustiu/ Si urla a mortiu", dovada a existentei fortelor sacre intr-un spatiu de asteptare, gata sa fie revelate, sa fie puse in miscare. Zidul "parasit si neispravit" poate avea si alte semnificatii conexe, cu rezonanta in cele doua sfere semantice ale interpretarii mitului: in plan istoric, reluarea unei constructii esuate din vicisitudini diverse poate insemna reluarea eforturilor inaintasilor, implinirea unei nazuinte seculare; in plan estetic, ideea ca orice opera artistica viabila, cu atat mai mult o capodopera, isi hraneste sevele creatoare din traditie, din reluarea unor teme si motive pe care le duce la perfectiune.

De altfel, oscilatia aceasta intre sacru si profan, intre arta autentica si simplu mestesug, intre artist capabil de sacrificii supreme si ctitor banal, obsedat numai de orgolioasa "pomenire", strabate, ca o antiteza esentiala, tot textul baladei. Rasplata voievodului pentru realizarea constructiei, pentru implinirea intemporalitatii ei, se inscrie firesc in aceasta relatie, tine de perisabilitatea destinului uman: "Ca v-oi da averi,/ V-oi face boieri.", ca de altfel si amenintarea brutala "Iar de nu, apoi/ V-oi zidi pe voi,/ V-oi zidi de vii/ Chiar in temelii!", fara nici o legatura cu sacrificiul ritual cerut de mareata constructie.

Motivul surparii zidurilor dinamizeaza actiunea si amplifica tensiunea dramatica a baladei, fiind intens sustinuta de mijloace artistice, mai ales prozodice, armonizate perfect cu miscarea ideatica. Masura dominanta de cinci silabe, ritmul trohaic, monorima extinsa pe un numar mare de versuri, rezultata mai ales din verbe, unele la gerunziu, repetitiile obsedante ("A doua zi iar,/ A treia zi iar,/ A patra zi iar"; "Tremura lucrand,/ Lucra tremurand") redau la inceput ritmurile muncii, perfectiunea miscarilor unor "mesteri mari,/ Calfe si zidari" iscusiti, apoi, treptat, printr-o gradatie savanta, atat dezolarea cumplita a insuccesului, a limitelor umane in fata misterului insondabil, cat si iritarea crescanda a voievodului: "Domnul se mira/ S-apoi ii mustra,/ S-apoi se-ncrunta/ Si-i ameninta/ Sa-i puie de vii/ Chiar in temelii!" in acest vertij al realului, datorat involburarii unor forte oculte, Manole este singurul care are o perceptie vaga a iesirii din impas ("Iar Manoli sta,/ Nici ca mai lucra").

Manole nu intelege insa de la inceput ca, de fapt, totul se inscrie in etapele unui ritual magic, a carui explicatie nu se releva oricui si nu poate fi usor inteleasa. Zidurile care se surpa reprezinta o dovada certa ca intemeierea nu se poate implini, daca nu exista un impuls din afara lumii comune, spatiul de dincolo, multidimensional, controland mica sfera a deznadejdii si a neintelegerii fiintei umane. Revelatia implinirii survine chiar in vis: mesterul Manole afla ca manastirea nu poate fi construita cata vreme nu este jertfita prima femeie venita pe santier. Motivul visului este plin de semnificatii profunde, fiind tradus in text printr-o metafora sublima, "o soapta de sus", expresie ce presupune incidenta creatiei pamantene cu vointa divina, continuand-o de fapt pe cea eterna, primordiala. De altfel, sensul arhaic al harului, al inspiratiei este de natura divina si Manole chiar traieste un astfel de moment, care ii dezvaluie calea de implinire a vocatiei creatoare. in acest fel, se deschide in balada filonul ideatic cel mai adanc, amplu ramificat in magma primordiala a mitului, reprezentat de motivul jertfei pentru durabilitatea creatiei. Orice constructie trebuie sa detina o energie capabila a o propulsa de-a lungul timpului, forta care nu poate proveni decat dintr-o jertfa umana. Este sugerata aici ideea de proiectie a divinului pe pamant, prin intermediul sufletului.

Textul cules de Vasile Alecsandri nu insista asupra motivului juramantului, mai ales asupra incalcarii lui, detaliat in varianta lui G. Dem. Teodorescu. Faptul este numai presupus, subliniind insa diferenta esentiala dintre mesterii simpli, fara vocatie creatoare, si artistul autentic, capabil de sacrificiul suprem pentru implinirea visului de emanatie divina. De iceea, balada se concentreaza in continuare asupra protagonistilor jertfei, Manole si Ana, in ipecial asupra zbuciumului launtric al artistului care nu poate oferi durata constructiei decat prin sacrificiul femeii iubite.

Femeia destinata zidirii trebuie sa atinga pragul de exemplaritate a fiintei care stabileste filiatia cu energia divina, fiind supusa, ca si in mitologia daca a celui destinat sa mearga la Zalmoxis, la incercari grele si la mari dovezi ale devotamentului conjugal fara limite. Manole invoca fortele divine sa se puna stavila in fata Anei, "S-o-ntoarca din cale", intrega secventa stand sub semnul hiperbolei, al stihiilor dezlantuite, mai intai o "ploaie spumegata", apoi un vant devastator, "Brazii sa-i despoaie,/ Paltini sa indoaie,/ Muntii sa rastoarne,/ Mandra sa-mi intoarne". Dihotomia sau multitomia fortelor divine este impresionanta, acestea actionand infasurate unele in altele, intr-o dezlantuire de proportii cosmice. Desi indeplineste un ritual de sorginte divina, Manole ii cere Domnului, intr-o ruga sublima, ca Ana sa fie oprita, iar lucrul acesta, surprinzator, pare chiar sa se implineasca. Fortele stihiale se conjuga, se compun si se recompun, pentru a da la iveala insa un singur imperativ, care intareste ideea sacrificiului: manastirea trebuie construita cu orice pret, indiferent de consecinte. Ca aceasta este o porunca divina, o arata obstinatia femeii de a a ajunge la locul stabilit: forta ei supraomeneasca este tot de natura stihiala, pura, si duce la jertfa. Prin determinarea supraeului, ea trebuie sa-si joace rolul incredintat.

Odata ajunsa acolo, Manole o jertfeste intr-o dramatica uitare de sine, absolut necesara implinirii creatiei, iar imolarea fiintei este treptata, redata prin paralelisme si repetitii mereu amplificate, coplesitoare sub raport estetic ("Zidul se suia/ Si o cuprindea/ Pan la costisoare.../ Pan la buzisoare,/ Pan la ochisori/ incat, vai de ea!/ Nu se mai videa,/ Ci se auzea/ Din zid ca zicea: «Manoli, Manoli/ Mestere Manoli!/ Zidul rau ma strange,/ Viata mi se stinge!»"), ruga si bocet deopotriva, intr-o atmosfera de cor antic pe scena unei mari tragedii, a insesi conditiei umane, care nu-si poate dobandi eternitatea decat prin transferul sufletului in structura materiala a edificiului arhitectonic. Creatia se implineste prin jertfa creatorului uman; acest lucru reprezinta constanta universului terestru. Fiecare om se jertfeste mai mult sau mai putin pe scena lumii, fiind incapabil de supravietuire.

Ultima parte a baladei amplifica sacrificiul, adaugand chiar jertfa ziditorilor, nu atat datorata orgoliului feudal, al voievodului, de a fi singurul beneficiar al creatiei, cat scenariului divin la care ei, intuitiv, in cazul lui Manole, dar mai ales inconstienti, participa. Ei au fost numai niste pioni pe esichierul destinului, iar intrebarea domnului, daca pot construi "Alta monastire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa", este retorica, voievodul fiind si el un personaj care implineste voia acelorasi forte stihiale ce vor fi revelate in spatiul profan, al oamenilor. Soarta mesterilor fusese stabilita aprioric, ei trebuind sa dispara, pentru ca au indeplinit mesajul lumii de dincolo. Complexul mesterului care, atingand sublimul, s-a apropiat prea mult de cer si a cazut, pentru ca aripile lui erau prea moi, dar si cutezanta prea mare, motivul lui Icar cu alte cuvinte, este prezent si aici: mesterii vor incerca sa zboare de pe acoperis pentru a-si salva viata, dar ea li se va frange o data cu aripile, actul mortii fiind ultima piesa de domino a jocului pus in scena de fortele divine. in felul acesta, jertfa s-a implinit si manastirea este durabila, frumusetea ei strabatand veacurile. Manole, care a construit-o, nu a putut reitera eternitatea decat prin dublu sacrificiu, pasind, impreuna cu femeia iubita, datatoare de suflet noului edificiu, in sferele inalte ale sacrului. Elanul ascensiv al Anei lui Manole semnifica tocmai refuzul de a ramane "in vale", in lumea comuna, in pofida fortelor naturii dezlantuite, urcarea ei "mai sus, pe schele", in lumea sacrului si a nimbului acestuia, eternitatea. Lacrimile fantanii in care se metamorfozeaza mesterul Manole sunt simbolice: ele sunt metafore ale divinului, ce se infiltreaza, din cand in cand, in lumea terestra, ramasa indeobste fara revelatia sacrului, devenita si ramasa astfel o vale a plangerii.

Meșterul Manole este el însușii purtătorul mai multor simboluri. Primul simbol este cel al  autodepășirii. Domnitorul îi cere lui Manole să-i ridice mânăstirea ”mândră și frumoasă, naltă și chipoasă” cum alta nu-i și ”alta să nu fie-n lume”, cea mai mare și mai frumoasă ctitorie pe care o putea realiza Manole cu ajutoarele sale, ca simbol al absolutului, după cum am văzut. Manole o ridică. Se achită de sarcină și își respectă promisiunea. Își folosește la maximum cunoștințele, îndemânarea, tenacitatea și experiența și termină lucrarea așa după cum i-a fost cerută. Numai că odată cu realizarea ei cunoștințele și experiența lui Manole s-au îmbogățit. Manole, prin experiență, s-a autodepășit în iscusință. Pe baza acestei noi experiențe ce va putea el realiza de acum încolo va putea întrece orice altă lucrare anterior ridicată, inclusiv mânăstirea comandată de vodă. Este ceea ce, cu sinceritate Meșterul Manole îi recunoaște lui Negru Vodă. O recunoaștere seacă, pe care nu-i trece prin minte să o explice, datorită evidenței, dar rămasă, tocmai de aceea, neînțeleasă de voievod care îl osândește la moarte pe Manole.

Uciderea lui Manole nu vine ca pedeapsă. Nici nu avea pentru ce să fie pedepsit. El făcuse ce i se ceruse, ”mănăstire mândră și frumoasă ce alta în lume nu era”. Voievodul îl ucide pe Manole tocmai pentru ca nu cumva acesta să apuce să ridice altcuiva o altă mănăstire mai mândră și mai frumoasă decât cea pe care i-o ridicase lui. Avem aici de a face cu alte noi simboluri, simbolul obstrucționării progresului pentru păstrarea supremației, a conservatorismului egoist, alături de simbolul nerecunoștinței, căci cu ce s-a ales Manole în urma muncii sale? Cu pierderea soției și cu pierderea propriei vieți. Era mai bine pentru el să nu se prindă în planurile ambițioase ale voievodului? Era, pentru omul Manole, dar Manole nu era un simplu om. Manole era Meșterul Manole. Omul Manole ar fi supraviețuit, dar, în locul lui ar fi murit  Meșterul Manole, care ar fi refuzat posibilitatea de a deveni cel mai mare meșter, cel care ar fi realizat cea mai grandioasă operă care a existat. Este simbolul pasiunii omului de geniu, pasiune mistuitoare care, până la urmă îi devorează suportul teluric, îl nimicește ca muritor și-l înalță în nemurirea creației sale.

Manole, după aflarea soluției înălțării zidurilor fără ca acestea să se mai surpe de la o anumită înălțime în sus, își cheamă oamenii și le destăinuiește secretul. Singurul care depășește momentul, singurul care își respectă jurământul și acceptă să-și jertfească jumătatea  rămâne ManoleSoția lui Manole, Ana, întruchipează în mod superlativ destoinicia, bravura, dârzenia, credința femeii în menirea ei sfântă de întreținere a familiei. Trece prin ploi, prin puhoaie, prin vijelii, eclipse de soare să-i ducă bărbatului ”Prânz de mâncătură. Vin de băutură.”

Și nici atunci când stihiile pornite de Manole cu ajutorul lui Dumnezeu, o trântesc la pământ și îi varsă bucatele, Ana nu renunță la misiunea ei de soție, aceea de a pregăti și duce bărbatului mâncare pentru ca el, la rândul său, să-și ducă la bun sfârșit munca ale cărei roade să le aducă acasă: Ana, femeia – soție, înțelege necesitatea jertfei sale și o acceptă. Ana purta, însă, în pântece o altă ființă. Anei, femeia-mamă, îi este greu să înțeleagă și jertfa copilului său și atunci schițează o slabă pornire de revoltă, mai mult de părere de rău, în dialogul pe care îl dezvoltă cu Manole: Negru Vodă poruncește să se demonteze schelele și-i lase pe meșteri părăsiți pe acoperișul mânăstirii, pradă vântului, ploii, foametei și însetării. Dar Manole cu meșterii săi, cu calfele și cu zidarii săi nu-și așteaptă resemnați moartea pe acoperișul mânăstirii. Ei se luptă cu destinul și purced la crearea unei noi lucrări „cum alta nu-i”: „Aripi aripioare./ Din scânduri ușoare./ Și se încercau,/ Ca șoimii zburau”. Și chiar dacă zborul lor se termină dramatic, prin prăbușire, el prefigurează reușitele viitoare ale meșterilor care vor veni după Manole și care vor prelua moștenirea lăsată de el „

. Tensiunea emoțională cresândă este creată de descrierea depășirii  ferme de către Ana a tuturor obstacolelor instalate pe drumul către iubit, neștiind ce supliciu groaznic o așteaptă - chiar de la Manole! Compasiunea și mila disperată față de Ana zidită care, condamnată la moarte teribilă,  smerită se jeluie și plânge de strângerea corpului, de frângerea fătului. Compasiunea și mila față de Manole, criminal involuntar și victimă în același timp, care și-a nimicit iubirea și viața, fără a fi vinovat de ceva. Mila față de moartea nejustificată a celorlalți nouă meșteri. Cutremurul sufletesc al ascultătorilor baladei naște val de lacrimi. Sunt lacrimile luminoase ale milei umane. Ele purifică, înalță sufletește pe cei care plâng.