,,Meșterul Manole”de Lucian Blaga
pag.95
Actul I---scena întâi ne introduce in camera de lucru a Mesterului Manole, care masoara si socoteste in prezenta Staretului Bogumil si a lui Gaman. Problema lui Manole o constituie surparea continua a zidului Manastirii ce urma sa fie ridicata. Drama se deschise cu scena în care Manole, aplecat peste planuri, măsurând și calculând, încearcă să găsească o explicație pentru prăbușirea zidurilor. De șapte ani meșterul tot măsoară și tot construiește fără izbândă și, mai mult, după cum mărturisește: „Nici magie albă nu fac, nici magie neagră”
1=Adverbul ,,altfel" repetat cu insistență se
poate referi la ajutorul cerut într-un alt mod. Manole este tulburat, se simte părăsit de Dumnezeu și cere ajutorul Starețului
altfel decât i s-a dat,vrea explicații care să-i fie de folos.
2=Bogumil: ,,nu mai măsura” replica este o poruncă,o interdicție adresată lui
Manole,ca un îndemn biblic.Consideră că este o cale greșit aleasă
de Manole.Ca un oracol îi dăduse un sfat lui Manole,pe care acesta nu-l
poate accepta, jertfa umană careia nu-i înțelege sensul.
3=,,BOGUMIL (ascultă în noapte): Ochiul cerului să ne
păzească. Ascultă — coceni de brad cad pe şindilă — poc, poc! Ca un deget care
bate-n coperiş. Manole, nu crezi oare că însuşi timpul zoreşte? — Da, inimă ne
trebuie — rece! Şi mai ales ţie — sânge rece de şarpe sau serafim. Sufletul
unui om clădit în zid ar ţine laolaltă încheieturile lăcaşului până-n veacul
veacului. Nu vrei să pui odată capăt acestei griji? Ce e trupul ăsta? Râia
sufletului. Făptuieşte, nu cumpăni! Sufletul iese din trupul hărăzit viermilor
albi şi păroşi şi intră învingător în trupul bisericii, hărăzit veşniciei.
Pentru suflet e un câştig. Manole, fă-ţi cruce largă şi picură-ţi pe inimă
ceara aceasta topită: numai jertfa cea mare poate să ajute!”
În sufletul lui Bogumil nu exista nicio indoiala ca doar
jertfa ar putea asigura trainicia zidurilor,el știe că,, bunul Dumnezeu și
crâncenul Satana îi sunt frați, că unul slujește celuilalt". Personajul e
ca o voce a înaltului car un oracol.
4=balad populară :Manole,,stă inima-i rece”// Sta
inima-mi rece.” =,,inima rece”a lui Manole exprimă atitudine calculată,bazată
pe logică și nu pe sentimente; simbolizează artistul genial, creatorul capabil
de a realiza o operă perfectă și unică, înzestrat cu trăsături ieșite din
comun.
=Dramă: ,, — Da, inimă ne trebuie — rece! Şi mai ales ţie
— sânge rece de şarpe sau serafim” Bogumil va cere si va explica jertfa ca
pe o necesitate si o mântuire a sufletului celui care face jertfirea.Este
necesitatea unei minți reci și controlate pentru a finaliza o construcție de
succes, prin contrast cu emoțiile sau îndoielile lui Manole.
5=Jertfa Staretul incearca sa-l convinga pe Manole ca fortele superioare se impotrivesc cladirii bisericii si ca numai o jertfa umana ar tine zidurile in picioare. Mesterul nici nu concepe o asemenea idee, stiind ca una dintre Cele zece porunci este sa nu ucizi. Pentru Manole, jertfa unei fiinte umane este irationala si el continua sa se framante in nehotarare.
Pag.100
Actul V
Domnul soseşte cu suita sa pentru inaugurarea catedralei.
Boierii şi clerul au aflat de jertfa umană săvârşită pentru trăinicia zidirii…
Ei sunt împărţiţi în privinţa lui Manole. Se cere pedepsirea lui, el nu trebuia
să consimtă la această ucidere… Manole cere favoarea de a urca să tragă primul
clopotul. El urcă. Clopotul începe să sune, sălbatic, în timp ce clopotarul se
aruncă din clopotniţă şi cade în faţa zidirii.
„Ha! Leşul să fie dat soborului!” zice Vodă.
Iar tovarăşii săi recită un fel de plângere, în timp ce
cortina se lasă:
„Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în
noi!”
Actul al V lea relevă moartea eroică ,
intr-o comuniune de dreptate și iubire; autosacrificarea duce la unirea din nou
cu Mira, după credința populară- in viața de dincolo. Ipostaza mortii explică
puterea creatoare a omului în folosul colectivității. Prin perfecțiunea ei,
creaȚia intră în eternitate și o dată cu ea iubirea de viață, de artă. Așa se
explică cum mulțimea se împotrivește soborului care cere osândirea meșterului.
Simțul estetic al poporului este pronunțat, poporul este păstrătorul originii
adevărate.
Revolta strecurată în suflet îl face pe Manole să strângă
pumnul împotriva credinței-,,astăzi și totdeauna". Vodă însă îl mângâie
și-i spune:,,Nu strânge pumnii, Manole, că biserica ta cântă peste toată
țara.Dacă ai vedea-o o data din vale, uitarea ți s-ar așterne pe amintiri.
Totul e și mai minunat decât s-a putut vedea din chipul mic. Eu uit comorile
prăpădite, răutetea curtenilor și uneltirile altora." I se replică:
"Nu, stăpâne, amintirle mele nu se sting. Ochii nu se închid. În urechile
mele, somnul nu tace. Lacrima o simt întârziată, și caut odihna de piatră. În
zid ea s-a stins, dar în mine ea tot mai strigă. Ridicat din carnea mea
strigătul copleșește vuietul lumii."
Dorința ultima este aceea de a trage cel dintâi clopotul.
Face gestul de revoltă:,,Nu stăpâne, tot ce mai doresc e să mă lași- să mă lași
să mă sui în biserică. Vreau să trag eu clopotul întâia oară pentru aceea care
cântare de clopot n-a avut- numai atât, stăpâne- numai atât. Stăpâne, lucrul e
isprăvit, astăzi ne vom împrăștia așa cum am venit."
Sentimentul morții este vizibil:,,Da, o să mai vorbim,
mult, și mai ales în liniște. O să vorbim uitându-ne mult unul la altul. Eu nu
voi zice nimic, iar tu, stăpâne, vei asculta și vei înțelege- că altfel- nu se
poate.(către Bogumil). Părinte, dacă m-am împotrivit crucii tale, a fost
fiindcă voiam să ți-o cer acum."
Cel de-al treilea zidar, într-o replică pe care i-o da
lui Vodă care se întreabă cine uneltește, definește portretul moral, înălțarea
sufletească a lui Manole. Un călugăr afirmă: "Manole s-a împotrivit
crucii!", zidarul însa răspunde: "Nu crucii, ci laudelor. Pe
cataligele mândriei, el niciodată n-a umblat." Un boier: "A învins
stihiile cu omor, și fapta lui strigă la cer!" Se cere rostirea osândei de
către Vodă. Mulțimea se opune, iar Vod își muta toiagul dintr-o mână în
cealaltă și privește tulburat și mut. În acest act reapare Bogumil care
mărturisește providențial parcă:,,Unii mor tineri, alții mor bătrâni. La
judecata din urmă ea dintâi de aci va ieși, când ca păsări de toamnă îngeri
călători pe biserică se vor odihni, trâmbițând peste Argeș, peste sate și
stâni." Iar Găman- venind în mijloc- în aiureala interioară rostește
cuvinte care măresc conflictul dramatic și motivează actul îndrăznelii care nu
poate să țină de hazard, susținând faptele personajului principal:,, Cântecul
din zid te cheamă spre alt tărâm , unde huma e albastră și unde se duc toate
viețile. Dintre turle privești și ți se pare jalnica lumea și toată frumusețea.
Sufletul tău se desprinde din trup, lumina se învârte, cerul îți pare jos ca un
scut. Gândul tău zboară, trupul tău cade ca o haină care te-a strâns și mult
te-a durut."
De după biserică, un țipăt:,,Manole s-a aruncat în văzduh". Moartea tragică a lui Manole confirmă idealul pentru care a trăit- iubirea sș creația primind consacrarea definitivă. Manole nu poate fi privit ca un destin individual, ci ca un exponent al voinței istorice care revelează nazuințele adânci de care este animată umanitatea. Animatorul actului creației lui Manole este iubirea, iubire care cere jurtfă supremă, adică moarte. Manole clădește din iubire cu iubire. Mira intrând în zid va străluci peste vreme. Zidurile plâng, plânsul fiind însă un cântec de iubire și slavă.,,Glasul iubirii este ceea ce susține lume, o înalță si o duce înainte."
Există un cuvânt ce revine adesea în această piesă,
este acţiunea, fapta. Este urmat, ca şi cum ar deriva din el,
de o altă vocabulă: cuvântul. Semnificaţia simbolică apare
limpede: fapta creşte, ca un trunchi ce se ramifică în afară, îşi afundă
rădăcinile într-un pământ al creaţiei, care a fost însămânţat prin cuvânt.
1=,,Î N T Â I U L B O IE R : N e întrebăm şi noi, dar nu
ce vrea el, ci iată: ce doreşti măria ta?! Că inţelesul şi hotărârea nu ne fu
astfel. în stemă biserica aceasta vei luat-o in zadar, căci scăpat de aici,
Manole va putea oricănd un altar şi mai frum os să-nchipuiască. De-altfel
singur s-a sumeţit lucrătorilor, că incă o faptă il mai aşteaptă. Astfel se
pregăteşte el, să-ţi batjocorească comorile deşertate şi să iasă din
cuvănt!
A L DOILEA
BOIER: A spus sau nu a spus — cade puţin in cumpână. Dar el a ucis cu gând
blestemat şi asta nu-i o ghicitoare. Măria ta, avem pravili care nu trebuieftc
călcate!
Î N T Â IU L
CALUGĂR: S-a prorocit că va veni cu înfăţişare mare şi cu semne strălucire, dar
înâuntru va fi pildă de stricâciune. latâ acesta e întâiul lăcaş al lui
Anticrist! ”
de replici cu Băiatul
de curte se desprinde imaginea unei personalităţi de inteligenţă fină,
subtilă,
diplomată, care nu recuză însă un spirit uşor şugubeţ. Având
asimilată în înalt grad conştiinţa statutului său de ctitor al bisericii, se
simte surprins între două variante antagonice
ale unei decizii
pe care trebuie să o ia în ceea ce-l priveşte pe Meşterul Manole: să-l
proslăvească la
justa sa valoare pe artistul creator, sau să îl condamne la moarte pe omul
ucigaş.
Însă orice
opţiune ar adopta, ştie că prerogativul său de domnitor este absolut şi suprem,
autocraţia medievală permiţându-i
orice („Ce gândeşte Vodă, e treaba mea” Spirit
rafinat, Vodă
înţelege de la bun început deopotrivă caracterul superlativ al creaţiei,
(„Asta-i tot
aşa de neîndoios
o minune pe cât sunt eu de voievod”), cât şi sacrificiul creatorului („Straşnic
om, Manole ăsta!
Sufletul nu şi l-a cruţat...”, Atitudinea sa pare a fi una binevoitoare,
conciliantă,
fiind foarte mulţumit de „darul” Zidarilor, pe care îl percepe ca fiind
deopotrivă al
domnitorului şi
al Domnului („Scris este: să daţi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, şi
voievodului ce e
a voievodului. Voi aţi făcut amândouă lucrurile cu o singură faptă. Îmi voi da
silinţa să nu mă
cert cu El pentru darul vostru”, V, 3). În schimbul de replici cu Meşterul este
evident că Vodă
îl îndeamnă pe Manole să se bucure de „rodul muncii şi al mâinilor sale”.
Finalmente Vodă
sugerează destul de transparent că îl iartă pe Manole de orice vină („Eu uit
comorile
prăpădite, răutatea curtenilor şi uneltirile altora”), convins fiind că la
judecata din
urmă biserica
înfăptuită de Meşter îi va disculpa toate păcatele. Verdictul său este
explicit: „...
Vodă porunceşte
şi lui Manole să trăiască, să se bucure de dărnicia noastră fără sfârşit” (V,
3).
După ce Meşterul
se sinucide, Vodă e primul care „îşi descoperă capul” (V, 4), acordându-i
respectul
cuvenit.
Întregul portret
citit printre rânduri, la care se adaugă o replică ostentativă a
domnitorului,
referitoare la biserică şi la credinţa pe care o reprezintă, „E cea mai
frumoasă în
toată credinţa
răsăritului, adică în singura dreaptă-credinţă” (V, 3), îl configurează ca
reprezentant de
excepţie al neamului său, departe de figura sângeroasă sugerată în unele
variante şi interpretări
ale baladei populare, mai apropiat eventual de personajul istoric real,
ctitorul
Monastirii Argeşului, Neagoe.
Întâiul boier este parte a alaiului domnitorului
sosit la locul înfăptuirii bisericii. Apariţie
singulară, în ultima scenă, dar semnificativă, din
replica sa înţelegem că înainte de a vedea
ctitoria Vodă fusese convins să îl pedepsească pe Meşter:
„Că înţelesul şi hotărârea nu ne fu
astfel”; şi, mai important, îl constrânge pe Vodă să îşi
schimbe atitudinea binevoitoare şi
conciliantă faţă de Manole, folosindu-se de o logică
meschină, dar plauzibilă, atestată ca reală
în întunecatul Ev Mediu european, când meşterul era
adeseori ucis la locul construcţiei pentru
a nu divulga secretul creaţiei sau a nu reitera
meşteşugul
: „În stemă, biserica aceasta vei lua-
o în zadar, căci, scăpat de aici, Manole va putea oricând
un altar şi mai frumos să înfăptuiască.
De altfel, singur s-a sumeţit lucrătorilor că încă o
faptă îl mai aşteaptă. Astfel se pregăteşte el
să-ţi batjocorească comorile deşertate şi să iasă din
cuvânt!” (V, 4). Evident, Întâiul boier nu
înţelege la care anume faptă se referise Manole, doar
Găman intuieşte că Meşterul intenţiona
să se sinucidă. Întâiul boier exprimă indirect şi
înţelegerea operei artistice a Meşterului ca act
creativ individual, determinat prin liberul arbitru, pe
care Manole l-ar folosi într-o imaginară confruntare tocmai cu transcendenţa:
„Auziţi-l cum trage clopotul – cumplit şi fără smerenie,
parcă s-ar certa cu cerul!” (V, 4). Boierul greşeşte când
îi conferă Meşterului statutul
supraomului lui Nietzsche, dar nu face decât să asigure
şi expresia unui posibil mod de
interpretare a creaţiei artistice. Întâiul boier este şi
cel care incită „robii pământului” să îl
zăvorască pe Meşter în turlă, pentru a nu le scăpa celor
ce îi doreau osânda.
Al doilea boier este şi el parte a alaiului
domnesc sosit la locul bisericii înălţate. Apariţie
singulară, reia în faţa lui Vodă acuza de omucidere la
adresa lui Manole: „Dar el a ucis un gând
blestemat, şi asta nu-i o ghicitoare. Măria-ta, avem
pravili care nu trebuie încălcate!” (V, 4). Al
treilea boier de asemenea. Apariţie pur conjuncturală şi
singulară. Reia acuzaţia de omucidere
formulată de Al doilea boier: „A învins stihiile cu omor,
şi fapta lui strigă la cer!” (V, 4). Un
„Alt boier” are o apariţie pur conjuncturală. În
baza acuzei de omucidere formulate de Al doilea
boier şi întărită de Al treilea boier, cere imperios
pedepsirea vinovatului Manole: „Rosteşte
osânda, măria-ta!!” (V, 4). Un Alt boier, nu neapărat
primul, cere explicit curmarea vieţii lui
Manole, reluând acuza de omucidere adusă acestuia:
„fărădelegea neispăşită va atrage
blestemul asupra tuturor!” (V, 4).
Întâiul călugăr face parte din alaiul domnesc
sosit la locul unde fusese înălţată biserica.
Asigură, printr-o interpretare proprie a prorocirii
biblice, receptarea operei artistice a lui
Manole ca spaţiu de celebrarea a Diavolului: „S-a
prorocit că va veni cu înfăţişare mare şi cu
semne strălucite, dar dinăuntru va fi pildă de
stricăciune. Iată, acesta e întâiul lăcaş al lui
Anticrist!” (V, 4). Tot el încearcă primul să domolească
revolta Mulţimii, dojenind-o în logica
obscurantismului religios: „Cine a mai văzut mădulare
răsculându-se împotriva trupului din
care fac parte? (...) Cine ridică glasul împotriva mumei
fără de trup, din care a doua oară ne-
am născut?” (V, 4). „Un călugăr” este unul dintre
călugării sosiţi în alaiul domnitorului la locul
ctitoriei. Apariţie pur incidentală, exclamând:
„Se-mpotriveşte crucii!” (V, Scena 3) când
Manole îl opreşte iniţial pe Bogumil să îl binecuvânteze.
Sub aceeaşi denumire revine un
personaj, nu neapărat acelaşi, având însă aceeaşi obsesie
(„Manole s-a împotrivit crucii!”, V,
4), deşi între timp Meşterul ceruse binecuvântarea
stareţului Bogumil.
„Boierii şi călugării” este un personaj colectiv
iniţial lipsit de replică, simplă prezenţă
şi vag joc scenic, sosiţi, ca parte a alaiului
domnitorului, la locul construcţiei înfăptuite. Când
Manole renegă credinţa, aceştia „se mişcă a ameninţare,
apropiindu-se”, iar când Vodă
sugerează că îl disculpă pe Meşter în pofida opoziţiei
curtenilor „se uită cu înţeles unii la alţii”
(V, 3). Finalmente îi vor cere lui Vodă în cor, imperios,
de două ori, „Osânda!!” şi explicit
„Moarte clăditorului!”, referindu-se la Meşterul acuzat
de omucidere (V, 4). În opoziţie cu
Mulţimea, se configurează ca personaj colectiv ostil lui
Manole, dar după sinuciderea acestuia
inclusiv Boierii şi Călugării „îşi descoperă capul”, sugerând
că postmortem îl vor preţui drept
pe meşterul de geniu.
„Mulţimea”: suflarea omenească adunată la locul
construcţiei, popor sosit o dată cu
alaiul domnesc sau independent de acesta, însă
neincluzând Călugării şi Boierii, alt personaj
colectiv faţă de care se disociază prin opoziţie. Iniţial
apariţie fără replică, „murmură împotriva
boierilor” care ceruseră pedepsirea lui Manole pentru
omucidere, iar, când Vodă pare a înclina
balanţa către osândirea Meşterului, Mulţimea protestează
făţiş („Nu, nu se poate!”), mânia lor
îndreptându-se în special către viţa nobilă („în
tulburare crescândă spre boieri: Nu, nu se poate!
Ce vor! Nu se poate! Cine sunt? Nu se poate!”, până la a
recuza clasa conducătoare: „Alt sfat,
alt sobor! Acesta să plece! Acesta să se întoarcă!”, V,
4). Mulţimea anonimă, plebea este, dintre
personajele exterioare dramei, sosite după înălţarea
bisericii, cel care se situează statornic de
partea Meşterului. Tot Mulţimea exprimă şi receptarea
estetică a creaţiei Meşterului, dincolo
de valorificarea ei ca bun religios sau ctitorie
domnească de către alte personaje („Nu, nu se
poate! Manole, meşterul neasemănat, trebuie să trăiască!
Nu, nu se poate! (...) Noi strigăm,
boierii urlă, noi apărăm, călugării osândesc – toţi
suntem jos, Manole singur e sus, singur
deasupra noastră, deasupra bisericii!”, V, 4). Prin
intermediul Mulţimii este exprimată şi
receptarea lui Manole ca artist de geniu, „meşterul
neasemănat”. Însă Manole nu se situează ca
om „deasupra” creaţiei sale, ci este stăpânit şi
neantizat de aceasta. „Deasupra” operei va
supravieţui eventual ca artist, doar în măsura în care
admirând o operă de artă admirăm implicit
în aceasta şi pe creatorul ei. Mulţimea încearcă să îl
oprească pe Meşter din gestul său iminent
de sinucidere.
Zidarii
participă şi ei la suferinţa meşterului. După terminarea bisericii şi moartea
lui Manole ei trăiesc aceeaşi secătuire sufletească: ,,Nu vom şti cum să ne mai
găsim un loc în viaţă, vom rătăci din loc în loc., Doamne, ce strălucire aici
şi ce pustietate în noi.” Spre deosebire de baladă unde toţi meşterii mor din
porunca lui Vodă, în piesa lui Blaga aceştia rămân în viaţă ca nişte dovezi vii
ale adevărului că toate marile creaţii necesită mari sacrificii omeneşti.
Manole este chinuit de întrebări şi dilema sa privitoare la blestemul patimei
este plină de dramatism.
Mulţimea adunată în jurul bisericii îl apără pe Manole,
strigând că :„Meşterul neasemănat trebuie să trăiască!...”, însă Manole s-a
urcat în turla bisericii, a tras clopotul, apoi s-a aruncat în gol. De după
biserică se aude ţipătul mulţimii, „plâns de femei”, şoapte: „Manole s-a
aruncat în văzduh”. Meşterii rămân dezorientaţi fără Manole, „nu vom şti cum să
găsim un loc în viaţă, vom rătăci din loc în loc [...] Doamne, ce strălucire
aici şi ce pustietate în noi”. Moartea tragică a lui Manole simbolizează idealul
pentru care a trăit: iubirea şi creaţia, Manole clădeşte din iubire, cu iubire.
Băiatul de
curte este o apariţie conjuncturală şi singulară, sosit o dată cu alaiul
domnitorului la locul construcţiei împlinite, dar se
detaşează prin cele trei replici ca spirit subtil,
inteligenţă şireată şi diplomată, neezitând să încline
balanţa judecării lui Manole de către Vodă
în favoarea meşterului, sau ghicind că acesta era oricum
gândul domnitorului: „În locul măriei-
tale, aş da afară din călindar un sfânt şi-aş pune în
locu-i numele lui Manole” (V, 3). „... în
penultima scenă a piesei, eroarea judecării eroului după
convenţiile şi obişnuinţele cotidiene
este spulberată de vocea nevinovată a unui copil (ca în
cunoscutul basm povestit de Hans
Cristian Andersen); pentru conştiinţa pură (nefalsificată
de convenţii), Manole nu e culpabil,
ci este un martir; fapta lui nu trebuie pedepsită, ci
sanctificată”
2=„Mulţimea”: suflarea omenească adunată la locul
construcţiei, popor sosit o dată cu
alaiul domnesc sau independent de acesta, însă
neincluzând Călugării şi Boierii, alt personaj
colectiv faţă de care se disociază prin opoziţie. Iniţial
apariţie fără replică, „murmură împotriva
boierilor” care ceruseră pedepsirea lui Manole pentru
omucidere, iar, când Vodă pare a înclina
balanţa către osândirea Meşterului, Mulţimea protestează
făţiş („Nu, nu se poate!”), mânia lor
îndreptându-se în special către viţa nobilă („în
tulburare crescândă spre boieri: Nu, nu se poate!
Ce vor! Nu se poate! Cine sunt? Nu se poate!”, până la a
recuza clasa conducătoare: „Alt sfat,
alt sobor! Acesta să plece! Acesta să se întoarcă!”, V,
4). Mulţimea anonimă, plebea este, dintre
personajele exterioare dramei, sosite după înălţarea
bisericii, cel care se situează statornic de
partea Meşterului. Tot Mulţimea exprimă şi receptarea
estetică a creaţiei Meşterului, dincolo
de valorificarea ei ca bun religios sau ctitorie
domnească de către alte personaje („Nu, nu se
poate! Manole, meşterul neasemănat, trebuie să trăiască!
Nu, nu se poate! (...) Noi strigăm,
boierii urlă, noi apărăm, călugării osândesc – toţi
suntem jos, Manole singur e sus, singur
deasupra noastră, deasupra bisericii!”, V, 4). Prin
intermediul Mulţimii este exprimată şi
receptarea lui Manole ca artist de geniu, „meşterul
neasemănat”. Însă Manole nu se situează ca
om „deasupra” creaţiei sale, ci este stăpânit şi
neantizat de aceasta. „Deasupra” operei va
supravieţui eventual ca artist, doar în măsura în care
admirând o operă de artă admirăm implicit
în aceasta şi pe creatorul ei. Mulţimea încearcă să îl
oprească pe Meşter din gestul său iminent
de sinucidere.
3=NEGRU VODĂ—
În
drama,,Meșterul Manole”de Lucian Blaga,din schimbul de replici cu
Băiatul de curte se desprinde imaginea unei
personalităţi de inteligenţă fină,
subtilă, diplomată, care nu recuză însă un spirit uşor
şugubeţ. Având asimilată în înalt grad conştiinţa statutului său de ctitor al
bisericii, se simte surprins între două variante antagonice
ale unei decizii pe care trebuie să o ia în ceea ce-l
priveşte pe Meşterul Manole: să-l
proslăvească la justa sa valoare pe artistul creator, sau
să îl condamne la moarte pe omul ucigaş.
Însă orice opţiune ar adopta, ştie că prerogativul său de
domnitor este absolut şi suprem, autocraţia medievală permiţându-i orice :„Ce
gândeşte Vodă, e treaba mea.”
Spirit rafinat, Vodă înţelege de la bun început
deopotrivă caracterul superlativ al creaţiei:„Asta-i tot
aşa de neîndoios o minune pe cât sunt eu de voievod”, cât
şi sacrificiul creatorului:„Straşnic
om, Manole ăsta! Sufletul nu şi l-a cruţat...”.
Atitudinea sa pare a fi una binevoitoare,
conciliantă, fiind foarte mulţumit de „darul” Zidarilor,
pe care îl percepe ca fiind deopotrivă al
domnitorului şi al Domnului:„Scris este: să daţi lui
Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, şi
voievodului ce e a voievodului. Voi aţi făcut amândouă
lucrurile cu o singură faptă. Îmi voi da
silinţa să nu mă cert cu El pentru darul vostru”. În
schimbul de replici cu Meşterul este
evident că Vodă îl îndeamnă pe Manole să se bucure de
„rodul muncii şi al mâinilor sale”.
Finalmente Vodă sugerează destul de transparent că
îl iartă pe Manole de orice vină:„Eu uit
comorile prăpădite, răutatea curtenilor şi uneltirile
altora”, convins fiind că la judecata din
urmă biserica înfăptuită de Meşter îi va disculpa toate
păcatele. Verdictul său este explicit:
Vodă porunceşte şi lui Manole să trăiască, să se bucure
de dărnicia noastră fără sfârşit”
După ce Meşterul se sinucide, Vodă e primul care „îşi
descoperă capul”,acordându-i
respectul cuvenit. Întregul portret citit printre
rânduri, la care se adaugă o replică ostentativă a
domnitorului, referitoare la biserică şi la credinţa pe
care o reprezintă, „E cea mai frumoasă în
toată credinţa răsăritului, adică în singura
dreaptă-credinţă”, îl configurează ca
reprezentant de excepţie al neamului său.
În balada
populară,Negru-Voda apare drept ctitorul manastirii.
Este arogant și egoist, deoarece construirea manastirii reprezintă un mijloc de
a-și satisface trufia si ambiția, fapt ce reiese din cuvintele sale:,,Aici aleg
eu/Loc de mănăstire".
Dorința sa de a vedea lăcașul construit cât mai repede îl determină să promită
meșterilor averi si ranguri boierești, însă isi manifestă aroganța și egoismul,
amenințându-i cu moartea ,,Iar de nu, apoi,/V-oi zidi pe voi,/V-oi zidi de
vii,/Chiar în temelii!". AroganȚa si spiritul posesiv Îi sunt dovedite de
cuvintele:,,zidul meu...hotărăsc eu". Necinstit și lipsit de recunoștință,
nu își respectă cuvântul dat față de meșteri, dovedind un egoism brutal.
Aflând de convingerea mșsterilor că pot realize altă mănăstire,,Mult mai
luminoasă /și mult mai frumoasă", își dezvăluie adevărata față, hotărând
ca meșterii să rămână pe acoperiș,fapt ce relevă cruzimea și despotismul
voievodului capabil să dispună după bunul său plac de viețile supușilor:,,Apoi
poroncea/Schelele să strice,/Scări să le ridice,/Iar pe cei zidari,/ Zece
meșteri mari,/ Să mi-I părăsească,/ Ca să putrezească/ Colo pe grindiș,/ Sus pe
coperiș". Negru- Voda rămâne simbolul voievodului arogant, egoist, despot
și crud.
4=Moartea lui Manole=Ultima dorinţă a lui Manole este
aceea de a trage el „clopotul întâia oară pentru aceea care cântare de clopot
n-a avut”. Reapare Bogumil, care mărturiseşte providenţial: unii mor tineri,
alţii mor bătrâni”, iar Găman, într-o rosteşte cuvinte ce amplifică acest
conflict dramatic şi prevesteşte gestul lui Manole care urma să se
înfăptuiască. Jertfa rituala devine tulburatoare drama umana pentru ca
numai ea asigura trainicia si durata operei. Manole o accepta si sufera cand
destinul a harazit-o pentru jertfa pe Mira (mesterul va contopi astfel
cele doua iubiri: Mira si Biserica, adica dragostea pentru sotie si dorul
pentru biserica), in virtutea destinului sau Creator, Manole alege sacrificiul
si drama lui existentiala (tulburatoare) devine un cantec de iubire
impletit cu un cantec de moarte. Sacrificarea Mirei semnifica transferul de
viata asupra cladirii -dar mai ales transferul de iubire de esenta umana.
Sortit sa se chinuiasca de dorul creatiei, Manole nu se poate mantui de
destin decat prin jertfa de sine. in final, urcandu-se in clopotnita, se arunca
in gol, si-si asuma astfel libertatea unei optiuni: el reconstituie
destinul din veac al Zamislitorului - de a pieri ucis de propria opera Dar
remuşcările urmăresc fără încetare conştiinţa meşterului zidar. El aude un
vaier sfâşietor ieşind din zid. Acest sfânt lăcaş îi apare ca „un mormânt de
îngeri şi sfinţi”. El se simte „străin aruncat în mare singurătate şi-n veşnică
pierdere”. Propria lui moarte, eternă ca orice
moarte, îi eternizează opera. Astfel amândoi, autor şi operă, ating absolutul.
5=După ce Meşterul se sinucide, Vodă e primul care „îşi
descoperă capul” (V, 4), acordându-i
respectul cuvenit,apoi devine domnul rece și arogant și
cu ,,amară ironie”-sarcasm-rostește:,, Ha! leșul sa fie dat soborului.”
6= Manole se urcă în turla
bisericii, trage clopotul,apoi se aruncă în gol.Moartea, este ca o jertfă
implicată în orice act creator:„Manole s-a aruncat în văzduh.” Găman a
simșit că sufletul Meșterului era atras către o altă lume.
Rămân în viață pe meșterii ca dovezi vii și concrete ale adevărului că marile izbânzi ale omului vor cere neîntrerupt noi și mari sacrificii umane;fiecare dintre zidari e un Meșter Manole.
EVALUARE:
1= Mira este un personaj impresionant, al carei nume
ar proveni, dupa unele opinii, din cuvantul grecesc „Moira" (soarta).
Venita „de peste apa", ea aminteste de mitul bisericilor scufundate,
scoase prin secarea apei. Asa s-ar explica, poate, confuzia de planuri din
cuvintele ei (adresate lui Manole): „... dar s-ar putea intampla intr-o zi - pe
ea s-o numesti Mira, iar, pe mine - biserica ta". Femeie-lumina, din
miazazi, Mira reprezinta jertfa sacra, prin intermediul careia se releva
divinul. Cei noua zidari reprezinta forte ale naturii (apa, lumina, vantul,
intunericul) fiind construiti in manieraSpre deosebire de Manole, Mira isi
intuieste destinul si exprima aceasta intuitie in
metafora femeii-biserica: " eu sunt biserica, jucaria puterilor'. Aleasa
pentru ca s-a dovedit a fi cea mai buna si mai pura ("Tu ai venit sa
scapi un om de la moarte astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat'), Mirei
i se definesc noi atribute, superioare celor ale Anei din balada populara.
În momentul in care Manole este
acuzat (de catre ceilalti zidari) de viclenie si tradarea juramantului, in
scena intra Mira care le arunca zidarilor cuvintele "Buna dimineata, noua
ucigasi. Si cu Manole zece'. Mira ironizeaza intr-o lume care se
pregateste sa ucida. Ea pune in dragostea de viata si bucuria de a
trai printre oameni aceeasi profunzime pe care Manole o pune in patima
creatiei. Cu deosebire ca in dragostea ei nu mai are nevoie de acest
temei. Motivele lirice, cum ar fi acela al jocului de-a viata, al jocului
de-a moartea, al vaierului din zid, puncteaza antiteza dintre puritatea
Mirei, increderea ei in dragoste, in viata ca valoare suprema si duritatea,
salbaticia barbatilor chinuiti de patima creatiei. Figura (portretul moral)
Mirei este conturata cu rafinament poetic: femeia "cu picioarele
desculte', jocurile care ispitesc moartea, candoarea numelui. Atitudinea
ei exprima ideea ca inocenta este forta care opune raului seninatate si
blandete: "Seninatate vreau, nestapanitilor, ca toti sunteti innorati si
prapastiosi. Manole e chin. Calugarul e stafie intunecata. Tu cutremur.
Tara ingrijorare. Vreau sa sfarseasca odata povestea aceasta de spaima si
trista nebunie!'
Credinta Mirei (foarte apropiata
de cea a lui Gaman) presupune o comunicare directa si totala cu existenta,
starea primitiva in care omul se confunda cu natura. Mira, femeia "adusa
de peste apa', este simbolul puritatii, al jertfei, care intelege
tragismul lui Manole, neputinta lui de a renunta la creatie si de aceea accepta
"jocul cu moartea' si in mod paradoxal creatia devine cale de mantuire, de
sustragere din imperiul mortii, destinul cuplului Manole - Mira este
tragic intrucat amandoi pier fizic prin moarte napraznica. Tragedia se
naste odata cu confruntarea dintre energia demonica anarhica si constiinta care
incearca s-o capteze intr-un sens: plasmuirea umana creste din nevoia de
sens, de adevar care devin nevoia de frumusete. Tragedia lui Manole isi are
sursa in imposibilitatea de a renunta la una din coordonatele esentiale ale
omului: creatie si iubire. De aceea il putem considera pe Manole un martir
al frumosului etern, iar piesa lui Lucian Blaga, o tragedie care, spre
deosebire de balada, se deschide cu un vacarm amenintator, o confuzie de voci
si se inchide cu o tacere totala ca o pustiire: "Doamne, ce stralucire
aici si ce pustietate in noi!'
5=2= În dramă există tot nouă zidari, cu
deosebirea că, aici, niciunul nu este zidar: unul a fost cioban, altul pescar,
altul călugăr sau ocnaș, fiecare din ei putând fi raportat la un element
primordial, fiecare din ei unind planul stihial al lumii pe care o clădesc.
Toți sunt legați de Manole printr-un legământ interior, toți sunt posedați de
același patos al zidirii, al construcției, prin urmare, toți stau sub semnul
altei libertăți: „Când v-am chemat – nu v-am legat. Numai în altă slobozenie
ați intrat. Ție ți-am făcut semn înalt, și ai venit. Pe tine te-am strigat cu
nume nou, și m-ai urmat. Pe urmă subt candela aprinsă v-am arătat chipul
bisericii, și voi ați zis: Meștere venim.” Zidirea bisericii este o „boală”
care-i transfigurează pe toți. Cu toate acestea, ceilalți zidari își încalcă
jurământul. Fiecare se roagă să nu-i vină soția sau sora. . În momentul in care
Manole este acuzat de ceilalți zidari de
viclenie si trădarea jurământului, Mira le aruncă zidarilor cuvintele,,Bună
dimineața, nouă ucigași. Si cu Manole zece.” Mira ironizează o lume care
se pregătește să ucidă.
Manole încearcă să dărâme biserica,pentru a o salva pe
Mira. E al doilea act de revoltă al omului împotriva demoniei care-l posedă,
cel dintâi fiind reprezentat de încercarea meșterului de a amâna punerea în
aplicare a soluției inevitabile. Dar meșterii se împotrivesc. Gestul nu poate
fi explicat decât estetic: ca operă de artă, biserica nu mai aparține
creatorului, ci posterității.
După terminarea bisericii şi moartea lui Manole ei trăiesc aceeaşi secătuire sufletească: ,,Nu vom şti cum să ne mai găsim un loc în viaţă, vom rătăci din loc în loc., Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi.” Spre deosebire de baladă unde toţi meşterii mor din porunca lui Vodă, în piesa lui Blaga aceştia rămân în viaţă ca nişte dovezi vii ale adevărului că toate marile creaţii necesită mari sacrificii omeneşti. Rămân în viață pe meșterii ca dovezi vii și concrete ale adevărului că marile izbânzi ale omului vor cere neîntrerupt noi și mari sacrificii umane;fiecare dintre zidari e un Meșter Manole.
Caracterizarea Mesterului Manole Lucian Blaga
Lucian Blaga se personalizează in contextul literaturii
române ca un scriitor de excepţie deoarece prin el, literatura noastră
regăseşte amploarea extraordinară a viziunii asupra naturii, spre Totul cosmic
şi spre sensul lui metafizic pe care le cucerise prin Eminescu. „Meşterul
Manole” este o dramă de idei, având la bază mitul estetic al creaţiei,
realizată prin jertfă şi suferinţă. A apărut la Sibiu in 1927, iar la 6 aprilie
1929 a avut loc premiera spectacolului. Tema dramei este destinul creatorului
măcinat de patima creaţiei. Meşterul Manole este protagonistul dramei care
evoluţionează in operă fiind prezentat ca o individualitate. Celelalte
personaje se raportează la personlitatea sa, ca purtătoare ale unor idei şi
concepţii, mai puţin sunt caractere distincte.Manole, prin destinul său creator
este un erou de tragedie antică şi, in acelaşi timp, este un Prometeu, un erou
civilizator fiindcă este nevoit să aleagă intre pasiunea devastatoare pentru
creaţie şi iubire, dragoste de viaţă. Portretul fizic al lui Manole lipseşte
aproape cu desăvârşire, fiind menţionată doar o singură trăsătură fizică de
către Mira: „păr negru”. In schimb, el este caracterizat direct de alte
personaje, reliefându-se astfel, alte trăsături ale lui. Mira il vede ca pe o
„inimă fără odihnă, gând treaz, visare fără popas”. Insă atunci când află că
vrea să jertfească pe cineva pentru a zidi biserica, ea il numeşte ucigaş:
„nouă ucigaşi, cu Manole zece”. Pentru cei nouă zidari el este „Meşterul
Nenoroc”, cel de-al şaselea indrăznind chiar să-i mărturisească că „Eu te-am
urât şi te-am iubit cel mai tare”. In schimb, este considerat de către sol un
mesager al adevărului.Manole se autocaracterizează, recunoscând că este
stăpânit de patima creaţiei, care il mistuie pe zi ce trece: „pentru biserică
zilnic mor”, „e foc ce mistuie (…) şi e pedeapsă şi e blestem”. De asemenea, el
se autocaracterizează ca o persoană blândă, insă cu un suflet amar împăcat:
„braţul meu e blând. Uite ochii mei astăzi sunt blânzi. Şi blând e şi mersul
meu, şi statul in picioare (…). sufletul e aşa de sfârşit, că nu poate să fie
decât amar impăcat. Tot ce mi-a rămas e sălbăticia cuvântului.Limbajul pe care
Manole il foloseşte pină la convorbirea cu solul este unul incărcat de metafore
şi simboluri. Dar mai apoi, el alternează spre un limbaj propriu, transparent,
acesta modificându-se in dependenţă de funcţia lui. Când misterul şi
iraţionalul domină scena, limbajul e metaforic şi plin de simboluri, iar când
luciditatea şi judecata raţională e prezentă, limbajul e unul propriu. Manole
este un personaj complex prin frământările sale dramatice, prin intrebările pe
care şi le pune, prin stările atât de contradictorii prin care trece şi
evoluează pe două planuri fundamentale, aflate intr-o strânsă condiţionare
reciprocă: unul psihologic şi unul al faptelor.Ca personaj intr-o dramă
modernă, Manole evoluează ca un caracter cu o puternică şi problematică
personalitate, cu o individualitate discretă. Toate acestea fac din el un
personaj de tragedie antică ce-şi trăieşte intens şi neabătut destinul său de
martir al frumosului. Gândurile lui reflectă zbuciumul lăuntric şi conflictul
interior, acestea fiind schiţate prin intermediul monologului interior şi al
introspecţiei: „Cine-mi dărâmă zidurile?” – exprimă o stare de nedumerire şi
incertitudine; „Care voinţă nu s-ar clătina?” – sugerează o stare de indoială;
„Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” – invocă sigurătatea tragică a omului
părăsit de creatorul său; „Jertfa asta de neinchipuit cine o are?” – exprimă o
stare de indignare; „Mi-e aşa de greu, părinte!” – sugerează o stare de
neputinţă şi neajutorare; „Ajută-mă cuvioase! O, câte piedici, câte
împotriviri!” – el cere ajutor fiind
disperat. De asemenea, prin intermediul gândurilor, sunt relevate
superioritatea şi inteligenţa personajului: „Lăuntric, un demon strigă:
clădeşte! Pământul se imptoriveşte şi strigă: jertfeşte!…” – ceea ce sugerează
o stare de inconştienţă şi de luptă cu el insuşi, iar astfel, se relevă că
creaţia inseamnă pentru el patimă şi mistuire, iar prin sintagma „biserica se
va inălţa!” se exprimă conştientizarea şi hotărirea artistului.Manole trăieşte
intr-un mediu care-l ajută să se detaşeze de lume, iar drama lui este inţeleasă
doar de trei personaje: Mira, Bogumil şi Găman. Personajul trăieşte o serie de
conflicte: cu sine insuşi fiind forţat să aleagă intre cele două jumătăţi: Mira
sau biserica, cu meşterii care il imping spre jertfire, astfel, relevându-se fineţea
mecanismelor sufleteşti, antrenate in trăirea sa de către marele meşter
propriului său destin; şi conflictul cu boierii şi călugării care cer pedeapsa
lui. In momentul zidirii Mirei, Manole, prin sacrificiul făcut, e un erou
civilzator care dă oamenilor o nouă valoare, etern-durabilă, la fel cum
Prometeu, tot prin sacrificiu, le dăduse focul. In acest mod, el şi-a depăşit
condiţia, cucerind eternitatea şi atingând absolutul prin creaţia sa zămislită
din suferinţă. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea
sacrificării celei mai de preţ fiinţe, care-i aparţinea cu timp şi suflet, in
gestul suprem al renunţării nemaigăsind iarăşi nici un sens, Manole se
răzvrăteşte impotriva propriei sale fapte şi a celui care i-o ceruse şi vrea să
spargă zidul pentru a-şi elibera iubita, insă este oprit de zidari deoarece
opera de artă creată nu mai aparţinea lui, ci eternităţii şi decide să se
sinucidă, aruncându-se in văzduh de pe biserică.Tragismul morţii lui Manole
constă in faptul că el era deja mort in plan spiritual când a zidit-o pe Mira
şi nu-i mai rămânea să moară decât in plan fizic. Astfel, are loc întregirea
cuplului primordial, ei fiind suflete-pereche, uniţi in moarte aşa cum au fost
in viaţă. „Mitizând spiritualitatea tradiţiilor autohtone, prin idei filosofice
şi limbaj metaforic de sărbătoare, Lucian Blaga, un Meşter Manole al
cuvântului, înfăptuieşte o creaţie litarară naţională şi universală”.
PERSONAJE:
Mai multe personaje ale piesei au apariţii episodice
şi însemnătate minoră în
configurarea piesei. Ele sunt simple „instrumente de
lucru” ale dramaturgului. Le analizăm
relaţionându-le la premisele majore ale operei în
discuţie şi integrându-le, pe cât posibil,
viziunii de ansamblu a întregii creaţii a autorului.
Solul apare într-un moment de impas al
construcţiei, iar vestea adusă de la Vodă nu este
deloc îmbucurătoare („Vodă de la un timp tot aşa spune:
alţi domni au nebuni de curte, eu am
pe Manole”; „Vodă vrea rodul. (...) Locul e pentru
totdeauna hotărât. Altul nu se va mai alege,
căci am rămâne de pomină în cronici, care nu pier deodată
cu cenuşa noastră păcătoasă”, II, 2).
În fond rolul Solului rămâne acela de a transmite
ultimatumul din partea domnitorului („Vodă
vă mai dăruieşte tot ce poate pentru o singură
încercare”, II, 2). În afara acestui rol, se
individualizează prin ridiculizarea lui Manole, dând glas
astfel receptării tot mai acut sarcastice
a acţiunilor meşterului („În trei zile, năstruşnic cum
eşti, o să-i tragi domnului o năzbâtie de
Păcală. Dacă eşti isteţ, mai poţi să ajungi ceva în viaţa
asta nefolositoare, Manole. Vodă ar fi
în stare să te facă nedisputată căpetenie peste zănatici
şi păcălici”, II, 2). Se exprimă aici
neînţelegerea de către omul comun a dramei artistului,
incapacitatea mediocrităţii de a asimila
aspiraţiile omului de geniu. Tot Solul îi transmite, ca
iniţiativă personală, horoscopul din partea
„cititorului de ocheane al curţii”, care avertizează
anticipativ: „Asta înseamnă că eşti primejdie
pentru neamul femeiesc” (II, 2).
Întâiul cărăuş are o apariţie singulară, unica sa
replică, „Porunciţi!” (IV, 3), fiind
adresată celui de-Al treilea zidar, care tocmai îi
chemase pe Cei trei cărăuşi pentru a le da
ordinul de plecare către trei târguri medievale. Reiese,
din replica celui de-Al treilea zidar, că
Întâiul cărăuş urma să plece la Braşov, unde urma să
negustorească nu cu „scheii gureşi”, ci cu
saxonii cinstiţi, diferite materiale necesare
construcţiei bisericii: „aduci piele, lemn de stejar
uscat în cuptoare de meşteşug, forme, scoabe de fier,
cuie mari şi mici; stranele le tăiem aici,
pentru catapeteasmă uleiuri, zugrăvelniţe, cu păr de
mistreţi cele lungi, cu fire de coamă cele
scurte, şi nu uita mătasa. Toate astea pentru biserică.
Pentru nevoile pivniţelor, nu uita pucioasa
în formă de turte” (IV, 3).
Al doilea cărăuş are de asemenea o apariţie
singulară, unica sa replică, „Eu la Sibiu”
(IV, 3), fiind adresată celui de-Al treilea zidar, care
tocmai îi chemase pe Cei trei cărăuşi pentru
a le da ordinul de plecare către trei târguri medievale.
Reiese, din replica celui de-Al treilea
zidar, că Al doilea cărăuş urma să procure clopote şi
vopsele, dar nu oricare: „De la Sibiu, de
la turnătorie clopote, să nu fie cu semne păpistăşeşti,
cum ar fi bunăoară inima încercuită cu
spin. Dar pot să aibă semn: Hristos culcat într-un potir.
Urechea ţi-e bună, încearcă-le sunetul,
să se potrivească aerului de-aici. Ţine minte: aerul
de-aici – duhul cleştarului. Pe urmă întoarce-
te; aşa – vezi culorile lumii noastre? Toate din soare
sunt. La fel să fie culorile pe care le
cumperi. Încearcă-le şi aseamănă-le totdeauna cu cele curate
din brâul ploilor” (IV, 3). Revine
aici o preocupare majoră a autorului, exprimată deja
artistic în Tulburarea apelor, aceea a
raporturilor medievale dintre ortodoxismul românilor şi
luteranismul saşilor transilvăneni,
protestantismul şi Reforma religioasă în general fiind
recuzate organic de poporul român:
„Totuşi, şi acest lucru s-a putut vedea şi în timpul
Reformei, credincioşii ortodocşi manifestă
o categorică rezervă faţă de orice încercare de a li se
schimba credinţa sau chiar şi numai un
articol al mărturisirii lor, sau chiar şi numai ceva din
rânduielile rituale. Credinţa este la ei un corp aproape tabu, şi anume chiar
în «litera» ei, în materialitatea ei. (...) Această alipire la
«cuvânt» şi «literă» îşi are originea în gândirea magică,
în îndepărtate străfunduri istorice”
Acestea deşi eseistul Blaga şi-ar fi dorit o
autohtonizare a creştinismului în contextul
reformelor religioase central europene
Al treilea cărăuş de asemenea o apariţie
singulară, unica sa replică, „Eu la Târgovişte”
(IV, 3), fiind adresată celui de-Al treilea zidar, care
tocmai îi chemase pe Cei trei cărăuşi pentru
a le da ordinul de plecare către trei târguri medievale.
Reiese, din replica celui de-Al treilea
zidar, că Al treilea cărăuş, spre diferenţă de primii
doi, nu urma să negustorească nimic, ci să
se îngrijească de cele sfinte: „La Târgovişte ceri
binecuvântare creştinească. Odăjdii ai de adus
şi cărţi. Dacă vlădica nu-i acolo, îl găseşti la moşia
lui, sfinţind popi şi păzind dobitoace” (IV,
3). Reiese de aici receptarea şi exprimarea artistică a
unui adevăr istoric, acela al rolului major
pe care l-a avut Târgovişte ca centru spiritual al
ortodoxismului românesc medieval, dar şi ca
centru al tipăriturilor religioase în limba slavonă sau
română. Dincolo de aceasta se poate
distinge şi sugestia unei uşoare note de ironie a
autorului cu privire la ipostaza omenească
prozaică a clericilor români ortodocşi, prin asocierea
celor două ocupaţiilor fundamentale ale
vlădicii valahe, sfinţirea preoţilor şi îngrijirea
gospodăriei. Laicizarea feţelor bisericeşti este o
constantă a dramaturgiei lui Blaga, de la Popa din
Tulburarea apelor până la Popa Păcală din
Avram Iancu.
Cei trei cărăuşi apar ca personaj colectiv cu o
replică unică, „Am înţeles” (IV, 3),
adresată celui de-Al treilea zidar, care tocmai le
indicase misiunea ce urmau să o îndeplinească
în cele trei târguri medievale, Sibiu, Braşov şi
Târgovişte.
Grupul de femei are o apariţie singulară şi
lipsită de replică, pur joc scenic: „Se-ntoarce,
privind la ziduri, parcă ar vedea biserica întreagă:
dispare în fund” (IV, 2). Sunt caracterizate
de primii trei Zidari, Întâiul zidar fiind primul şi cel
mai fidel observator şi interpret al reacţiilor
grupului de fete şi femei care vin „de prin ţară” pentru
a vedea construcţia meşterilor: „Vin
stârnite ca de-o primejdie de veac, şi, în spaima lor de
necunoscutul bărbat, se cred miresele
morţii”; „Toate-şi închipuie cu înfricoşare că suntem mai
tari decât iubirea noastră, dar aici,
lângă schelele înfăptuirei, se pare că ele înţeleg mai
mult decât au putut să înţeleagă lângă
vatră” (IV, 2). Eugen Todoran interpretează astfel scena:
„Imaginea aceasta întregeşte legenda
populară în spiritul străvechi al mitului, ca răspuns la
întrebarea de ce la temelia zidirii o femeie
este sacrificată, sau altfel spus, de ce omul este
creator numai răspunzând iubirii pământeşti,
într-o pasiune care înfrânge blestemul puterilor
necunoscute.
