ENIGMA OTILIEI

Pag.242-243

1=Realizat in maniera balzaciana, incipitul descriptive al romanului fixeaza veridic in detaliu cadrul

temporal (intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece) si spatiul (descrierea strazii Antim, din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interioarelor), din perspectiva lui Felix,intrusul, un tanar de 18 ani, al carui portret este constituit din detalii vestimeare, in maniera balzaciană,îmbrăcat în uniforma de licean. Acest motiv literar motiveaza rolul de instant narativa a lui Felix care devine observator și personaj reflector in raport cu lumea necunoscută.

Sunt prezentate si celelalte personaje, sugereaza conflictul si traseaza principalele planuri epice. Este

accentuat fiecare detaliu al lumii pe care o descrie, autorul nu doreste sa realizeze o iluzie a vietiiprin copierea realitatii, ci realizeaza o caricatura a societatii bucurestene de la inceputul sec XX.

Trăsături realiste balzaciene din incipit:

–         fixarea precisă a coordonatelor spaţio-temporale: Bucureşti, 1909, strada Antim, seară de iulie

–         descrierea detaliată a cadrului exterior: comparând descrierile cadrului exterior din cele două romane, vom constata că la Balzac prezentarea e făcută de un privitor comun, pe când la Călinescu ochiul este al unui estet (N. Manolescu) şi al unui cunoscător de arhitectură, erudit, uneori artificial prin spiritul documentar excesiv care detaliază discursul cu termeni tehnici (ogivă, cariatide, frontoane, console, casetoane, rozetă gotică) şi cu sesizarea stridentelor contraste nefericite → „Enigma Otiliei” este romanul unui critic mai mult decât romanul unui prozator, roman care redescoperă polemic balzacianismul în ciuda intenţiei serioase a lui Călinescu e  a valida romanul balzacian

–         descrierea detaliată a cadrului interior: vezi procedeul tipic realist prin care personajul este reflectat de mediul în care trăieşte (aspectul neîngrijit al casei/zgârcenia lui Costache, camera Otiliei – caracterul ei uşor supreficial)

–         pretextul narativ prin care  personajele sunt unite pe aceeaşi scenă (jocul de cărţi, table)

–         portretele tuturor personajelor: în manieră realistă, prin caracterizare directă/indirectă, prin portret fizic/moral. Personajele se împart în două categorii, inocenţii (FOP) şi cei din clanul Tulea, prezentaţi subiectiv, satiric de narator(Aglae – „buze subţiri, acre, ochi bulbucaţi”). Dacă planul exterior şi cel interior sunt desrise din perspectiva naratorului, personajele – din  perspectiva lui Felix.

restrângerea perspectivei (strada, casa, uşa, cadrul interior, personajele)

2=Naraţiunea se face la persoana a III-a de către un narator omniprezent, omniscient, perspectivă auctorială, viziune naratologică „din spate”.

Scriitorul realizează un roman cu evidente implicații modern, ,,un balzacian fără Balzac”: balzacianismul polemic și critic. Dacă Balzac creează viața.Călinescu comentează viața. Călinescu preia însă creator această tehnică depășind spiritul ei, asimilând exprinețele moderne ulterioare și investind opera cu un timbru particular care-l distanțează de Balzac și-l relevă original .

3= ,,Aici nu sta nimeni!" ințelesul cuvantului,,nimeni" poate fi dat cu ușurință: locuitorii caselor nu sunt personaje veritabile, ci constituie secvențe trecătoare, ,,măștile" ce vor fi înlocuite de altele. Aparitia batranului este bizara, derutându-l pe Felix,, nu-nu sta nimeni, aici", răspuns absurd

atunci cand ii spune: "nu-nu sta nimeni, aici", răspuns absurd al omului singuratic,căruia îi este frică de oameni. Bătrânul Costache are o comportare bizară, fie din pricina senilităţii, fie simulează uitarea din teamă, din instinct de apărare, faţa de cei care-i vânau averea; ca şi bâlbâiala, care poate fi şi un defect de vorbire, dar şi un mijloc de apărare, de a câştiga timp. Oricum, dacă n-ar fi puţinătatea trupului, care trezeşte compasiune, portretul ar fi fost cu totul hidos.

4= Este prezentată,,o seară de la începutul lui iulie 1909”, pe strada Antim din Bucureşti, „răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure”, întrucât „toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci Capitala.”. Unde soseşte Felix Sima („un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean […] Uniforma neagră îi era strânsă pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce‑i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr‑o notă voluntară întâia impresie.”), originar din Iaşi, orfan de ambii părinţi, pentru a locui, în perioada studiilor de medicină, la unchiul şi tutorele său, Costache Giurgiuveanu, cel care îi administrează averea moştenită, până la majorat.

Casa pe care o căuta Felix avea o înfăţişare ciudată, asemenea tuturor clădirilor de pe Antim, datorită amestecului de stiluri şi folosirii de materiale improprii, de mică valoare şi puţin durabile: „Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două console […] totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane erau vopsite în ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile.”.

După intrarea lui Felix în clădire, alertat de sonerie se iveşte un bătrân despre care adolescentul crede a fi unchiul său, cunoscut dintr‑o veche fotografie, dar bătrânul, întrebat de către Felix dacă acolo locuieşte domnul Costache Giurgiuveanu, răspunde confuz şi bâlbâit prin „Nu‑nu‑nu ştiu.. nu‑nu stă nimeni aici, nu cunosc…”. Felix va fi recuperat însă din situaţia delicată de către verişoara sa, Otilia, care îl conduce în interior şi îl prezintă lui Pascalopol („un om ca de cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte.”), Aglaei Tulea, sora lui Costache Giurgiuveanu – „o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într‑o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari” – şi fiicei acesteia, Aurelia Tulea, „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într‑o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite.”.

Ignorat de musafiri şi gazde, care se preocupau de jocul lor de table, în jurul unei mese luminate de lampa cu petrol, Felix simte că poate avea încredere doar în Otilia; „Fata părea să aibă optsprezece‑nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”. În plus, ea „îi dădu un sentiment inedit, de mult presimţit.” tânărului crescut la internat, fără a fi cunoscut intimitatea femeilor.

Intuiţia lui, în ceea ce priveşte relaţia cu restul familiei, va fi confirmată de către o remarcă datorată Aglaei Tulea, care se opune studiilor universitare intenţionate de către Felix („Un orfan trebuie să‑şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia.”), ignorând voit faptul că acesta beneficia de veniturile proprii, pe care le gestiona Costache Giurgiuveanu în calitate de tutore.

Pentru că nu i se pregătise o cameră, tânărul va dormi prima noapte în camera fetei, care îl uimeşte prin dezordinea spontană izvorâtă din temperamentul ei tumultuos: „Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într‑o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.”, necesare fetei întrucât studiase pianul şi se înscrisese ca studentă la Conservator.

5= Fiind un mare admirator al lui Balzac, intalnim aceleasi elemente in opera lui Calinescu, dintre care se remarca in incipit fixarea exacta in timp si spatiu a actiunii: „Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909 cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani imbracat in uniforma de liceu, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sf. Apostoli.” Un alt element balzacian este descrierea exterioarelor, dar si cea a interioarelor unor cladiri, care trimit la caracterul personajelor care le locuiesc, spre exemplu aspectul casei lui Costache Giurgiuveanu: „Zidaria este crapata si scorojita in foarte multe locuri, si din crapaturile dintre fatada casei si trotuar ieseau indraznet buruienile. a…i Intr-adevar usa de forma unei enorme ferestre gotice de lemn umflat si descheiat de caldura sau ploaie si bubos de vopsea cafenie...”, anticipeaza caracterul, sau mai bine spus, trasatura definitorie de caracter a personajului care o locuieste, aceasta fiind avaritia.

Pag.244

1= Intr-o zi foarte calduroasa, Costache se impletici din mers si cazu moale jos. Afland de subitul atac al fratelui ei, Aglae, sperand intr-o apropiata moarte a acestuia se grabeste sa cheme doctorul si merge la Costache acasa. Desi batranul nu avea nimic, Aglae si Stanica fac tot ceea ce pot pentru a-l aduce intr-o stare grava, mancand de fata cu el toate bunatatile stranse cu greu de batran, spre durerea acestuia. Personajul aluneca nu o data spre comic. Dorind sa intre cat mai repede in stapanirea averii, sau macar a unei parti a ei, intre Aglae si mos Costache se isca o adevarata lupta. Sub pretextul ca vrea sa cumpere medicamente, ea incearca sa-i ia cheile, iar batranul „holba ochii si-si musca buzele, făra sunet. Cu mâna stranse si mai tare cheile. Aglae intinse mâna si dădu sa i le apuce.”

Asediul casei bătranului era condus tot de ea: „Luă comanda casei, ajutandu-se de Marina, propria lui servitoare[...] Stanica vru neaparat sa doarma in salonul cu scrinul, Aglae in sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnta sa se culce la intrare, pe prag. Astfel, duăa terminarea mesei care dură foarte mult, toată casa fu ocupată militarește de cele sapte persoane (Stanică, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea) incât nicio miscare nu era cu putință fara trecere prin odaia cuiva”.

 2=Cum se raportează de principalele personaje din jurul său:și cum este privit Moș Costache de principalele personaje din jurul său:

- Clanul Tulea (Aglae, Simion, Aurica, Titi): Aceștia adoptă o atitudine ostilă, agresivă și complotistă.Ei îl consideră pe Costache un "senil" care își irosește banii cu Otilia, o "străină". Aglae, în special, încearcă să-l izoleze și să-i grăbească sfârșitul pentru a pune mâna pe avere, provocându-i chiar o primă criză cardiacă prin atitudinea ei brutală.  Îl privesc cu ură și dispreț, considerându-l o piedică în calea moștenirii averii sale. Aglae îl vede ca pe un om bătrân și senil pe care trebuie să-l controleze pentru a obține banii. Simion Tulea, deși frate cu el, este indiferent, fiind absorbit de propria nebunie, însă familia Tulea acționează unitar pentru a-l izola pe Costache și a o elimina pe Otilia.

- Otilia Mărculescu: Are o atitudine dezagajată, oarecum detașată, dar afectuoasă, fiindu-i recunoscătoare pentru adăpost, deși este conștientă de avaritatea lui .Ea nu vânează banii lui, ci îl iubește sincer, fiind singura care îi oferă căldură sufletească (îi spune "papa"). Totuși, ea suferă din cauza faptului că el evită să-i asigure viitorul printr-un act oficial. Are o atitudine ambivalentă, sinceră și afectuoasă. Ea îl iubește pe "papa" Costache ca pe un tată, fiind singura care nu urmărește averea lui, deși este conștientă de avarția lui și de faptul că nu o adoptă oficial din zgârcenie.

- Felix Sima: Adoptă o atitudine rațională și rezervată [2]. Deși nu este la fel de interesat de bani ca clanul Tulea, Felix îl privește pe Costache cu o anumită suspiciune, fiind conștient că bătrânul nu o va proteja legal pe Otilia. Îl consideră un obstacol în fericirea Otiliei, din cauza fricii lui Costache de a cheltui bani pentru a-i face o zestre. Are o atitudine mai degrabă neutră și distantă la început, privindu-l pe unchiul său ca pe un bătrân excentric și zgârcit. Pe măsură ce relația dintre el și Otilia se dezvoltă, Felix îl privește cu o anumită suspiciune, temându-se că avarția lui Costache o va lăsa pe Otilia fără niciun sprijin material.

- Leonida Pascalopol: Are o atitudine diplomată și pragmatică. Pascalopol îl tratează cu politețe, dar îl privește cu o ușoară ironie și dispreț pentru zgârcenia sa extremă. El înțelege afecțiunea bătrânului pentru Otilia, dar încearcă să-l convingă, fără succes, să acționeze corect față de ea. Îl tratează cu respect formal, dar și cu o oarecare milă, înțelegând firea lui contradictorie. Pascalopol este singurul care înțelege că avarția lui Costache este o boală și că, în ciuda zgârceniei, bătrânul o iubește sincer pe Otilia. El încearcă să mediaze relațiile dintre moș Costache și familia Tulea. 

-Stănică Rațiu: Îl consideră pe Costache o victimă sigură.Acesta își folosește șarmul și prefăcătoria pentru a-i câștiga încrederea bătrânului, simulând interesul pentru ideile lui afaceriste, pentru ca în final să-i fure banii (cutiile cu bani) de sub saltea, provocându-i direct moartea. Îl privește cu un amestec de dispreț și viclenie. Pentru Stănică, Costache este o pradă ușoară, un avar care poate fi manipulat și jefuit. El îi câștiga încrederea pentru a-i afla secretele financiare și a-l deposeda de banii ascunși, lucru pe care îl face în final.

3= Otilia și Felix se plimbă cu sania, în ninsoarea

Intensă, Otilia se joacă în zăpadă,îi propune o vizită la Pascalopol, dar simte gelozia lui Felix.

Întorși acasă, îl descoperă pe Costache căzut pe dușumea, tot clanul din casa vecină se

înființează,dorind și urmărind moartea bătrânului. Doctorul adus de Pascalopol îl salvează încă o dată,

iar Costache reușește să îi dea prietenului o parte din bani Otiliei. Clanul Tulea golește casa

bătrânului de bunuri. Cei trei apropiați ai acestuia abia fac față invaziei de impertinență și

lăcomie, al cărei fanion e Stănică Rațiu. Acesta așteaptă momentul când e singur cu moș Costache

și îi ia banii de sub saltea, declanșând moartea acestuia. O cheamă pe Aurica, sub

pretext că așa îi transmisese Otilia. Când toți se adună, Stănică pleacă acasă, obosit. Aglae

ordonă acțiunea de căutare a banilor și a actelor. Caută sub cadavrul fratelui, îndepărtându-l

cu putere, dar nu găsește decât puțini bani în săculețul ascuns. Aglae este si ea, ca si frate-sau mos Costache, o intruchipare a dorintei de a se imbogati. Tinta urmarita e averea acestuia. Pentru a o atinge, devine agresiva si instinctul pasiunii, care o stapaneste, se dezlantuie in mod salbatic ca la o fiara, peste care n-a trecut nici o unda de morala umana. Ocuparea militareasca a casei lui mos Costache in momentele cand acesta cade bolnav, scotocirea febrila dupa bani si mutarea disperata a mobilierului in casa ei, felul in care este tratat bolnavul si apoi mortul dovedesc impulsuri izvorate dintr-un instinct despotic.

4=  În finalul romananului, Felix se întâlnește în drum spre Constanța cu Pascalopol, care îi aduce vestea că Otilia este căsătorită cu un conte. Felix are prilejul de a vedea o poză cu noua Otilia, care avea o înfățișare diferită. Felix observă, într-o poză pe care Pascalopol o păstra permanent, cum fata

exuberantă se transformase și căpătase un aer de platitudine feminină. Revăzând-o în fotografie

lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături

fine pe Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii.

5=În epilog, naratorul precizează că Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor

universitar, căsătorit „într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de

persoane influente.” În incipit tânărul este doar un licean, orfan, fiu de medic, care merge să studieze

medicina, de la Iași la București, aflându-se sub grijă tutorelui legal Costache Giurgiuveanu.

La finalul romanului, statutul social

al protagonistului se schimbă, acesta devenind un medic celebru,

cu multe lucrări publicate și colaborări la trate de medicină. De

asemenea, Felix este prezentat, în final, un om realizat căsătorit.

,,Enigma” fetei, pe care o iubește și pe care o idealizează, rămâne

însă de nedezlegat pentru tânărul în formare, care însă prin

perseverență ajunge să-și îndeplinească visul de a-și asigura o

carieră strălucită. Este totuși capabil să înțeleagă că, într-un

mediu social viciar, în care puterea banului coordonează destine,

căsătoria nu se poate baza pe sentimente pure, ci devine doar o

afacere profitabilă din ambele părți.

6= Revăzând-o într-o fotografie

oferită de Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături

fine pe Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. Moşierul îi oferă o fotografie

cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era

îndrăgostit: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era

Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Pascalopol afirmă

despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce Felix

constată că „nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuşi.”

7= Simetria incipit-final accentuează viziunea  realistă, în sistem închis, a universului romanesc. Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1909, când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu,  şi zece ani mai târziu, ca încheiere definitivă a etapei . Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia personajelor. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste. Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea implacabilă a timpului, confirmată de reformularea  replicii inițiale a lui Costache Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”

8=Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost schimbat şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul titular. De fapt, pe parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia nu are o „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie.

9=Semnificația titlului,,Enigma Otiliei”

 Semnificaţia titlului . Această „enigmă a Otiliei” se naşte mai ales în mintea lui Felix, care nu poate da explicaţii plauzibile pentru comportamentul fetei, ce rămâne până la sfârşitul romanului o tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin.

- Îndrăgostit de Otilia, Pascalopol o admiră şi o înţelege, dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix în finalul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

- Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflectă ideea balzaciană a paternităţii, pentru că

fiecare dintre personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”.

Autorul schimbă titlul şi deplasează accentul de la un aspect realist, la tehnica modernă a

reflectării poliedirce, prin care este realizat personajul principal. Otilia devine o enigmă pentru

că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o definească în totalitate.

Pag.249

1=REZUMAT:

Acțiunea începe în momentul în care Felix Sima, un tânăr de 18 ani orfan de ambii părinți, sosește la București în casa unchiului său Costache Giurgiuveanu deoarece urma să studieze medicina la București.

Momentul sosirii la București al tânărului Felix Sima surprinde toată familia și prietenii familiei împreună, stând la masă la un joc de cărți. Felix o cunoștea doar pe Otilia Mărculescu, fata (verișoara) cu care acesta corespondase înainte să ajungă acolo. 

Momentul sosirii la București al tânărului Felix Sima surprinde toată familia și prietenii familiei stând la masă, la un joc de cărți. Astfel că, Felix are ocazia încă de la sosire să cunoască toate persoanele cu care avea să-și petreacă timpul la București.

Dintre toate persoanele de la masă, Felix o cunoștea doar pe Otilia Mărculescu, fata vitregă a unchiului său Costache Giurgiuveanu, de care se simțea atras datorită felului ei vesel și jucăuș. 

Printre celelalte persoane de la masă, tânărul Felix o întâlnește pe sora unchiului său, Aglae Tulea, o femeie șireată și pe interes, care era însoțită de familia sa: fiul său Titi, un tânăr de 22 de ani cu o capacitate intelectuală redusă, corijent în repetate rânduri, care avea să fie meditat de Felix pentru a trece peste aceste probleme.

Alături de aceștia era și soțul Aglaei, Simion Tulea, un bărbat în vârstă cu o stare de sănătate precară. ursuz și înverșunat pe familia sa. De asemenea, la masă se afla și Olimpia Tulea, fiica Aglaei, împreună cu soțul ei, Stănică Rațiu, un avocat iscusit, care umbla întotdeauna pe interes cu persoanele din jurul său, mai ales cu Leonida Pascalopol, a cărui avere voia să o capete.

Toți membri familiei Tulea o invidiau pe Otilia. Stănică și Olimpia aveau un copil, iar venirea lor la casa lui Moș Costache reprezintă o modalitate prin care aceștia ar putea căpăta o parte din avere pentru bunăstare.

Leonida Pascalopol este un moșier de 50 de ani, mai mereu prezent în casa lui Costache Giurgiuveanu, care are o dragoste paternă, dar și virilă pentru tânăra Otilia. Pascalopol este un om înstărit, cu o avere, mereu primit cu voie bună acolo unde mergea deoarece era un sprijin financiar pentru toată lumea, care încerca să profite de situația sa materială bună.

Imediat după venirea tânărului Felix Sima în casa lui Moș Costache, fiica Aglaei, Aurica, care căuta să se mărite, îi dă târcoale acestuia, punându-l într-o postură care nu îi place. Pe de altă parte, Felix se prezintă atras din ce în ce mai tare de Otilia și caută să ajungă la inima sa – fiind totodată pus în pericol de Pascalopol, în care vede un rival din modul în care acesta se comportă cu Otilia, dar și invers.

Curiozitatea îl determină pe Felix să descopere semnificația numelui Otiliei, care era diferit de numele tatălui său Costache Giurgiuveanu. Felix descoperă că soarta Otiliei este asemănătoare cu a sa, aceasta fiind orfană de părinți de când era mică și crescută de tatăl său vitreg, care este și unchiul lui Felix.

Acțiunea de la casa lui Costache Giurgiuveanu se intensifică în momentul care acesta cade și își pierde cunoștința. La aflarea acestei întâmplări, Aglae încearcă să pună stăpânire pe casă, din teama ca altcineva să nu fure din lucrurile care i s-ar cuveni, fiind moștenitoare directă a domnului Giurgiuveanu.

Totuși, Aglae nu este singura care este interesată de moștenire. Stănică Rațiu, văzând că lucrurile ar putea evolua în favoarea sa, aduce în casă un doctor (Vasiliade) pentru a vedea exact care este starea de sănătate a lui Costache și pentru a-i pune un diagnostic grav, deși bătrânul nu prezenta probleme grave de sănătate. Leonida Pascalopol își dă seama de acest lucru și îl avertizează pe bătrân să nu cadă în plasa lui Stănică Rațiu. 

În tot acest timp, familia Tulea începe să îl desconsidere pe bătrânul aflat la suferință, ba chiar fac un festin în familie și nearătând pic de empatie pentru acesta, pe care nici măcar nu îl hrănesc. Din fericire, în cele din urmă, bătrânul își revine și începe să fie mai atent la ceea ce se întâmplă în jurul său.

Iubirea lui Felix față de Otilia îi declanșează acestuia momente dificile. Deși părea că există o relație între ei, Felix era bulversat de faptul că Otilia avea un comportament copilăresc și părea că îl iubește pe acesta mai mult din perspectiva unei surori. Rușinat, dar și împins de atracția pe care o avea față de Otilia, Felix îi trimite acesteia o scrisoare în care își exprimă sentimentele, însă Otilia nu îi răspunde. În cele din urmă, după o ceartă cu familia Tulea pe tema adopției ei, Otilia pleacă la moșia lui Pascalopol, spre dezamăgirea profundă a lui Felix.

Deși atras de Otilia și dându-i semne de iubire acesteia, dar și datorită dezamăgirii plecării Otiliei la moșia lui Pascalopol, Felix intră într-o relație cu o fată ușuratică, pe nume Georgeta, cu care are o relație de scurtă durată. Felix ajunge să fie un tânăr vizat de mai multe fete din clanul Tulea, mai ales datorită calității sale de intelectual. 

Acțiunea din casa lui Costache Giurgiuveanu se amplifică din nou, în momentul în care acesta are al doilea atac de apoplexie, iar familia Tulea, profitând de acest necaz, începe rapid să fure obiecte din casa acestuia. După câteva zile, Moș Costache își revine și îi alungă din casa sa pe cei din familia Tulea.

Îngrijorat de starea sa precară, bătrânul decide să îi dea lui Pascalopol 300 000 de lei, bani care să fie depuși într-un cont pe numele Otiliei, din iubirea pe care o avea față de aceasta și din teama că ar putea muri. Totuși, în cele din urmă se răzgândește și decide să depună în contul Otiliei doar 100 000, restul păstrându-i bine.

Moș Costache devine din ce în ce mai speriat de moarte, mai ales auzind de la Stănică tot felul de povești cu diverse nenorociri. Decide într-un final să-și vândă din imobile și să se îngrijească mai mult de starea sa de sănătate, mergând pe la diverși doctori. 

Stănică, urmărind să pună mâna pe averea acestuia, află după îndelungi căutări unde își ține bătrânul banii și îl jefuiește pe acesta, provocându-i chiar moartea. Bătrânul este înmormântat și toate proprietățile sale trec în numele Aglaei. Stănică se desparte de Olimpia și se căsătorește cu Georgeta, acest moment fiind totodată redat și de intrarea sa în politică.

Deși se iubeau, relația apropiată dintre Otilia și Felix este din ce în ce mai vagă, motiv pentru care Otilia decide să nu stea în calea carierei lui Felix. După o noapte petrecută împreună cu Felix, Otilia pleacă împreună cu Leonida Pascalopol la Paris și se căsătoresc. 

În final, Felix devine un medic de renume și profesor universitar. Acesta se întâlnește întâmplător cu Pascalopol care îi spune că Otilia se despărțise de el și că s-a căsătorit cu un conte din Buenos Aires. În cele din urmă, Felix vede o fotografie cu Otilia, care de această dată, nu îi mai stârnește nicio afecțiune, iar toate amintirile cu ea se năruiesc în câteva cuvinte.

3= Romanul formării, sau Bildungsromanul, este un gen literar fundamental care urmărește dezvoltarea psihologică, morală și socială a personajului principal, de la adolescență la maturitate. Un exemplu remarcabil în literatura română, care ilustrează cu acuratețe această evoluție, este romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu, avându-l ca protagonist pe Felix Sima.
La sosirea sa în București, tânărul Felix Sima, orfan și plin de idealism, este un adolescent naiv, animat de aspirații intelectuale și de dorința de a-și găsi un loc în lume. Percepția sa inițială asupra Otiliei este una romantică, idealizată, el proiectând asupra ei toate visurile sale de iubire pură și de cămin. Această primă etapă este marcată de o sensibilitate adolescentină, de o încredere aproape oarbă în bine și de un optimism specific vârstei.
Însă, contactul cu mediul ostil și dominat de patima banului al familiei Tulea, alături de descoperirea relației complicate dintre Otilia și Pascalopol, îl confruntă cu o realitate dură, pragmatică și adesea cinică. Această confruntare reprezintă a doua etapă a formării sale, cea a deziluziei și a înțelegerii mecanismelor sociale. Felix începe să perceapă complexitatea Otiliei, „enigma” ei devenind mai puțin o sursă de fascinație și mai mult una de confuzie și suferință. Conștientizează că pentru a reuși într-o societate balzaciană, dominată de interese materiale, are nevoie de pragmatism și de o carieră solidă.
Astfel, evoluția sa culminează cu abandonarea idealurilor romantice în favoarea unei maturizări profesionale și sociale. El se dedică studiilor, devine medic și profesor universitar, alegând o soție cu un profil similar cu al Georgetei, o femeie care îi asigură stabilitatea. Finalul romanului surprinde maturizarea deplină a lui Felix, marcată de detașare emoțională, la reîntâlnirea cu Otilia: el o recunoaște, dar „fără niciun tremur”, constatând că ea rămâne „eternă și ireparabilă tinerețe”, în timp ce el a parcurs un proces ireversibil de adaptare la realitate.
În concluzie, evoluția lui Felix Sima din „Enigma Otiliei” ilustrează exemplar procesul de formare, de la idealismul juvenil la pragmatismul matur, adesea cu prețul pierderii inocenței și a capacității de a mai visa. Romanul devine astfel o meditație profundă asupra modului în care mediul social și experiențele personale modelează destinul individual.

4=IPOSTAZE ale FEMINITĂȚII:

Personaj eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul feminității adolescentine, aceasta fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict interior.

Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă de clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă la conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți franțuzești.

Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în casa Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă  un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol.

Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul romanului. Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi oferă atenții lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este totuși capabilă de gesturi de devotament.

O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”

O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care, atunci când după moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”.  Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

Otilia este caracterizată încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator „față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din caracterizarea directă făcută de alte personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază: tânărul o privește ce pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe când maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene: imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.

Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători „eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generază în Otilia o nevoie puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.

Enigma Otiliei este un roman de profundă critică socială, în cadrul căruia este construit unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre, cu un farmec inefabil, amestec de candoare și rafinament, de copilărie și maturitate, de capriciu și devotament, de inconștiență și luciditate.

PERSONAJE:

Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest

roman realist. Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional,

personaje ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun

condiţia socială, amândoi sunt orfani, dar şi statutul intelectual superior faţă de copiii cu părinţi

din clanul Tulea. În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-

balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de

la datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a

fizionomiei şi a gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie,

starea civilă etc. Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor

în caracterizarea indirectă: fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.

Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către

narator. Intrusul Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de

licean, [...] Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare

şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi

prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar

culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară

întâia impresie.” Felix vine în casa bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are

nevoie de un loc unde să locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceala de

familia Tulea, Aglae vorbind cu uşurinţă despre situaţia şi familia lui, fapt care îl contrariază: –

De unde să mă cunoască? Întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-

am mai văzut. Tu ţi-l aminteşti, Aurico? Ruşinat de bruscheţea expresiunii «mă-sa» şi de

familiaritatea cu care oameni străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o

chema Aurica.” De asemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi despre statutul lui de copil

orfan: „N-am ştiut: faci azil de orfani. – Felix are venitul lui – protestă Otilia – nu-i aşa, papa?

Atuncea faceţi pensiune, continuă implacabil Aglae.” Singura persoană care îl primeşte

cu căldură este Otilia, fiica vitregă a lui Costache, studentă la Conservator, al cărei

prim portret fizic este realizat din perspectiva tânărului în momentul în care intră în

casă: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel

vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând pe umeri.” „Verişoara”

Otilia pe care o ştia doar din scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că portretul ei apare

conturat în opoziţie cu acela al fetei bătrâne Aurica: „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina

mediul în care picase. Otilia îl surprinsese de la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment

nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-

nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă

între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de

un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o

stăpânire desăvârşită de femeie.”

< Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui

moş Costache. Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej

pentru Felix de a desoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră

şi parfumuri, o parte din personalitatea acesteia: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de

haine erau trase afară în panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul

de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia

destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind

graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de

modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.” Între cei doi

se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor de orfani. Impulsiv

şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un

ideal feminin: „Otilia i se înfăţişase încă de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit

şi mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din cauza Otiliei şi pentru Otilia.” El

are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutatant al fetei îl descumpăneşte, pentru că

nu-şi poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Însuşi

scriitorul justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturităţii lui Felix:„Nu Otilia are

vreo enigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în

veci fata care îl va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără

mintea clară, finalistă a lui Felix. [...] enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie,

de onestitate şi de uşurinţă.”

Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă

dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa

cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este enigmatică pentru Felix, prin

maturitatea ţi imaturitatea pe care acesta le descoperă în comportările ei, în intuirea naturii

fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, în cunoaşterea celorlalţi şi în felul cum se foloseşte de

ei. Pentru Pascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. La

moşia lui Pascalopol, Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima moşierului, se

pregăteşte să intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor

semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei, în gesturi,

în ceea ce spune, iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă. În ciuda efuziunilor

care parcă nu mai puteau fi stăvilite şi care se îndreptau pe rând când spre Pascalopol, când

spre Felix, făcându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine deodată rezervată, reflectând la

viitorul lui Felix, sau, cochetă, mărturisind: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc

repede, sufăr când sunt contrariată.”

Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor

moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia

este prezentată exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte

gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj.

Ambiguitatea personajului este conferită de utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este

văzută diferit de personajele romanului, fapt care sugerează în plan simbolic şi enigma,

misterul femninităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un

portret complex şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, femeia

capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată şi o „sricată” pentru

Aglae, o fată deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru

Aurica, „cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl

invidiază, un amestec de copilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin pentru Felix. Cel

care intuieşte adevărata dimensiune a personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix,

care îi spune acestuia, la un moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca

să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată

inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl contrariază pe

Felix. Iniţial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o dragoste pură

Otiliei, iar mai apoi, când aceasta pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, are o scurtă

aventură cu Georgeta, pe care i-o prezintă Stănică Raţiu.

Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din

ea o fiinţă enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol,

moşierul bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un intelectual superior, el

vrea să se realizeze profesional. Otilia simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte

ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o

aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix deoarece este conştientă că el este o valoare la care nu

poate ajunge. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţială

pentru înţelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este

intelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care

femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este să

placă: „Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate exista fericire! [...] Singura

noastră formă de inteligenţă, mai mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă,

vreo zece ani cel mult. [...] Succesul nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix.” Otilia

concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix

este dispus să aştepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea.

Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în

calea realizării lui profesionale, Otilia îl părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu

Pascalopol.

În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi dezvăluie

faptul că i-a redat libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul îi oferă o fotografie

cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era

îndrăgostit: „Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era

Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Pascalopol afirmă

despre ea: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce Felix

constată că „nu numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog, naratorul

precizează că Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor

universitar, căsătorit „într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de

persoane influente.” Iubirea dintre Felix şi Otilia eşuează pentru că nu se împlineşte

matrimonial, căsătoria fiind unul dintre lait-motivele romanului. Felix este gelos pe Pascalopol,

bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia nicio decizie în ceea ce o priveşte pe Otilia deoarece

primează dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moarte lui moş

costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, care îi

poate oferi siguranţă materială, înţelegere şi protecţie. În ambele cupluri, Felix-Otilia,

Pascalopol-Otilia, femeia este cea care decide. Felix nu este făcut pentru o viaţă aventuroasă,

dar nici Otilia pentru o viaţă modestă alături de studentul Felix, prin urmare ea este cea care

decide ca fiecare să meargă pe drumul pe care şi l-a ales. Otilia reprezintă pentru Felix o

imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.

 

Enigma Otiliei-Roman interbelic/realist balzacian

Intitulat iniţial “Părinţii Otiliei”,   Enigma Otiliei este  un roman aparținând  realismului.  Se încadrează în această categorie prin: temă, motive– moştenirea, paternitatea, familia burgheză, parvenitismul; specificul perspectivei narative: naraţiunea la persona a III-a, viziunea “dindărăt”, narator omiscient şi omniprezent; structura-simetrică, închisă; specificul descrierii-minuţioasă, cu detalii semnificative, conform convingerii că omul este produsul mediului în care trăieşte; personaje- tipice,  construite în jurul în jurul unei trăsături dominante.

(Opțional-Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , după „Cartea nunţii”,  “Enigma Otiliei”  aparţine perioadei interbelice, perioadă în care literatura română îşi organizează realizările valorice în jurul curentului modernist teoretizat de Eugen Lovinescu. George Călinescu se opune în epocă tendiţelor proustianismului şi gidismului pătrunse în literatura română prin Camil Petrescu , optând pentru clasicism şi obiectivitate: “Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.   În acest context Călinescu realizează prin  “Enigma Otiliei” un roman realist de factură balzaciană .)

O primă trăsătură a realismului balzacian este  tipologizarea personajelor. Încă de la început se profilează prin replici, aluzii , gesturi, ticuri verbale- tipare caracterologice : avarul iubitor de copii ( moş Costache Giurgiuveanu), “baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion Tulea), arivistul, un „demagog al ideii de paternitate”, impostor şi sentimental ( Stănică Raţiu), cocheta ( Otilia), ambiţiosul ( Felix), aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Personajele sunt reprezentative pentru o întreagă categorie socială sau umană.

Simetria incipit-final accentuează viziunea  realistă, în sistem închis, a universului romanesc. Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case, aceeaşi curte, în seara lui iulie 1909, când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu,  şi zece ani mai târziu, ca încheiere definitivă a etapei . Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia personajelor. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste. Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea implacabilă a timpului, confirmată de reformularea  replicii inițiale a lui Costache Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!”

Romanul depăşeşte  modelul realismului clasic prin poziţia unui narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de laborator”( Nicolae Manolescu), numai un ochi al romancierului privind viaţa- celălalt- “literatura însăşi”. Din această perspectivă, Enigma Otiliei este considerat „metaroman”, precursor al postmodernismului.

De asemenea, este un roman modern prin  elemente  precum -tema citadină, ambiguitatea personajului titular, folosirea unor tehnici precum  reflectarea poliedrică sau desfăşurarea scenică a anumitor episoade,  inserarea elementelor de romantism ( decrierea imensităţii fantastice a Bărăganului -“ definitoriu pentru Călinescu este simţul grandiosului, al monumentalului”- Eugen Simion) sau de naturalism- înfăţişarea proceselor psihice deviante, a grotescului sau a cinicului .

Un prim episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor din incipitul romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă table şi cărţi, se află  cei care vor avea un rol important în desfăşurarea epică a romanului. Naratorul notează minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a  gesturilor Otiliei, generozitatea şi slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea-  îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a Aglaei, care îi face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și polemică.

Un alt episod care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene -în special cea din “Pere Goriot” şi “Eugenie Grandet”- se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă  şi veghează asupra moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial, aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea, Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt.  Episodul concentrează epic schema întregului roman.

Viziunea despre lume a autorului se oglindeşte în primul rând în desfăşurarea generală a acţiunii, conform celor două planuri narative : al conflictului succesoral declanşat de moştenirea considerabilei averi a lui Costache Giurgiuveanu, şi al formării tânărului Felix Sima, sosit la Bucureşti pentru a studia medicina, care trăieşte aici prima sa iubire . Viziunea realistă însoţeşte mai ales povestea moştenirii. Costache Giurgiuveanu, rentier avar, deţinător al mai multor imobile şi  variate proprietăţi, creşte  pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă; de asemenea, este tutore şi administrator al veniturilor lui Felix Sima . Averea lui este vânată de clanul Aglaei Tulea, sora acestuia, care luptă cu înverşunare cu oricine pare că îi periclitează planurile. În final, banii bătrânului, pe care refuză să îi depoziteze la bancă şi amână să îi dăruiască Otiliei, sunt furaţi de Stănică Raţiu- avocat, un „geniu al răului”. Surprinzând furtul, Giurgiuveanu moare în urma unui atac de apoplexie. Stănică divorţează de Olimpia Tulea, devine om de afaceri temut  şi intră în politică. Totul confirmă teza balzaciană: „Zeul la care se închină toţi este banul”.  Pe de altă parte, personajele care se sustrag acestei fascinaţii- Felix şi Pascalopol, care au o concepţie morală asupra vieţii , trăiesc sub diferite forme experienţa esenţială a iubirii, obiectul adoraţiei lor fiind, în final, inefabilul feminin. „Enigma” este decriptată gnomic de însuşi autor: ” Enigmatică va fi în veci fata care respinge, dând totuşi  dovezi de afecţiune.”

Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele  şi pe cele ale copiilor săi, în luptă  continuă cu toţi cei pe care  îi vede ca ameninţări . Malignitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă,  Otilia îl învaţă, inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor  este trecătoare. Tânărul va confirma adevărul aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.

Romanul Enigma Otiliei reflectă în mod realist imaginea societăţii burgheze în Bucureştiul transformărilor începutului de secol XX. Declinul unei lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu energiile sale, este zugrăvit cu mijloace clasice,  împletite cu elemente de romantism şi modernism. Viziunea autorului este  caragialescă, iar romanul o „comedie molierească” tratată cu mijloacele narative ale realismului. Numit un „cinic jovial”, Călinescu relizează în „Enigma Otiliei” un joc intelectual şi estetic care subjugă cititorul. Ne este prezentată o realitate interpretată, care cucereşte atât prin conţinut, cât şi prin comentariul acesteia .

Romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic  balzacian, dar, precum personajele sale, depăşeşte limitele acestui tipar.

Pag.248

1= Stănică Raţiu este personaj care se agită mult, care vorbeşte mult şi care, prin faptele sale, prin gândurile exprimate se înscrie în lungul şir al ariviştilor. Îşi găseşte filaţiuni cu Dinu Păturică, cu Tănase Scatiu şi cu Lică Trubadurul. Dar este, în acelaşi timp şi tipul demagogului, alături de Nae Caţavencu al lui I. L. Caragiale. Parvenitismul lui este de o factură nouă, aşa cum şi societatea în care evoluează este cu totul diferită de cea din secolul trecut, trăind într-o lume unde „Zeul la care se închină toţi este banul” (Balzac). Stănică Raţiu este soţul Olimpiei, fiica mai mare a Aglaei, sora lui Costache Giurgiuveanu. Este avocat, dar fără clienţi şi este dornic de a se îmbogăţi. Ca şi pentru Aglae, pentru Stănică banii reprezintă totul. Căsătoria lui cu Olimpia nu are loc, pentru că Simion, tatăl Olimpiei, nu vrea să-i lase acesteia casa promisă ca zestre. Personajul are ţinuta îngrijită, e un om în pas cu moda şi degajă multă hotărâre. „Era roşu la faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, constrastând cu părul mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţă în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o lavalieră. Venise îmbrăcat într-un costum de soie-écrue deschis şi Felix fusese izbit, de la început, de lărgimea hainei şi de ridicula dimensiune a canotierei de paie, care abia îi cuprindea părul”. Ceea ce nuanţează autorul în cazul lui Stănică este vocea. Când intră în casa lui Costache, „Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi declamator”. Stănică provine dintr-o familie foarte numeroasă. Astfel, puţina avere pe care a avut-o s-a risipit împărţindu-se între rude. Stănică este astfel hotărât să recapete prin indiferent ce mijloc banii care să-i asigure traiul.
Arma lui secretă este arma cuvintelor. Plasate cu dibăcie, cuvinetele lui, urmate de înclinări semnificative din cap, de gesturi ale mâinii sau semne făcute cu ochiul se transformă în adevărate săgeţi otravite. Stănică seamănă cu moş Costache în unele privinţe. El împrumută bani de la toţi, chiar şi de la tanti Marina. Auricăi îi spune că viaţa e un „lung martiriu”, iar Aglaei îi spune că trebuie să-i redea Olimpiei libertatea devreme ce nu-şi poate găsi un loc potrivit lui în societate. Stănică este cel mai vorbăreţ personaj al operei, dar asta nu-l împiedecă să întreprindă acţiuni pur raţionale calculate premergător. De Olimpia s-a legat sperând că va avea o situaţie materială sigură, dar nu are pentru ea nici unul dintre nobilele sentimente trâmbiţate cu diferite ocazii. O cultivă pe Georgeta, întreţinuta unui general, o prostituată influentă. Dotat cu o locvacitate desăvârşită, ţine discursuri despre morală, religie, societate, despre familie în care vede un fundament al societăţii. Impostor, volubil, grosolan, trivial, demagog, patetic şi năucitor de locvace, Stănică „are geniu”, adoptă maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia în braţe şi o sărută viguros”. Bun cunoscător de oameni, exercită asupra interlocutorului o influenţă puternică, are o capacitate de adaptabilitate fantastică, este un actor talentat, jucând cu fiecare alt rol, în funcţie de interes. În timpul bolii lui Costache Giurgiuveanu, Stănică îi povesteşte despre decesele unor persoane, „cu o viteză satanică”, înspăimântându-l pe bătrân. În cursul bolii lui moş Costache, Stănică are o singură preocupare: găsirea banilor. Profită de ocazia ivită şi de conjuctura favorabilă şi îi fură banii lui moş Costache sub ochii plinin de groază ai bătrânului care are un subit şoc şi moare: „ba-banii, pungaşule”. După ce a ascuns cu grijă banii, o părăseşte pe Olimpia fără remuşcări şi se căsătoreşte cu Georgeta, ţintind parvenirea economică şi chiar politică. Îşi face firmă de avocatură, patronează tripouri şi cercuri de morfinomani şi este propulsat de noul său statut social în viaţa politică, devenind o personalitate remarcabilă a acestei societăţi în care nu contează mijloacele de parvenire, ci numai banii, averea, bogăţia. Personajul este un actor desăvârşit. Îşi interpretează propria existenţă ca şi când s-ar afla pe o veşnică scenă. Dintre toate personajele romanului este singurul care reuşeşte. Victoria e motivată: Stănică e un geniu al răului.

2= Moartea lui Costache Giurgiuveanu din romanul Enigma Otiliei de George Călinescu reprezintă punctul culminant al intrigii și catalizatorul care destramă „enigma” din jurul personajelor, aducând consecințe directe și finale asupra destinului fiecăruia. Avariția lui Costache, care a refuzat să o asigure pe Otilia, duce la pierderea moștenirii de către aceasta și la restructurarea vieților tuturor. 

Iată principalele consecințe asupra personajelor:

Otilia Mărculescu: Rămâne fără moștenire din cauza furtului banilor de către Stănică Rațiu și a lipsei de acțiune a lui Costache. Ea părăsește casa, se desparte de Felix și se căsătorește cu Pascalopol, acceptând o viață de femeie întreținută, conform destinului său de „enigmă” care nu se poate adapta unei vieți modeste.

Felix Sima: Moartea tutorelui îl eliberează de sub tutela și zgârcenia lui Costache. Deși pierde șansa unei moșteniri care i-ar fi oferit independență imediată, Felix se maturizează, își continuă studiile, devine un medic reputat și se căsătorește convenabil, dedicându-se carierei.

Stănică Rațiu: Este beneficiarul direct al avariziei lui Costache. Furtul banilor (câteva sute de mii de lei) îi asigură stabilitatea financiară pe care o urmărea cu disperare, permițându-i să-și pună în aplicare arivismul, părăsind-o pe Olimpia și căsătorindu-se cu Georgeta.

Clanul Tulea (Aglae, Olimpia, Aurica): Deși au dorit moartea lui Costache pentru moștenire, ei rămân dezamăgiți. Stănică fură banii, iar casa rămâne o ruină. Aglae își pierde puterea, Olimpia este abandonată, iar Aurica rămâne o fată bătrână, fără zestrea sperată.

Leonida Pascalopol: Moartea lui Costache îi facilitează preluarea „deplinei posesiuni” asupra Otiliei. El o ia sub aripa sa, oferindu-i protecție și lux, dar, în final, o eliberează din căsnicie, înțelegând că ea are nevoie de tinerețe. 

În concluzie, moartea lui Costache Giurgiuveanu funcționează ca un verdict realist: cei lacomi (clanul Tulea) sunt pedepsiți, cei puternici/șireți (Stănică) câștigă, iar cei sensibili (Otilia, Felix) își urmează destinul conform propriilor personalități.

3= Felix primește o carte postală ilustrată care-l face sa-i tresara inima la-nceput, si-apoi simte tristețe Pe o vedere de la Paris (eternul Turn EiffeL), recunoaște scrisul Otiliei, ii trimitea scurte salutări din
Franța, unde nu spunea cu cine se afla, întreba de mos Costache si de el si-l ruga sa-i scrie, dandu-i un număr oarecare pe ,,rue de la Michodiиre”.
Se întreabă ce căuta Otilia la Paris, mai ales cu cine? Fara indoială era cu Pascalopol. Sufletul i se umple de amăraciune și de gândește că dacă Otilia s-ar fi dus la mosie,era un gest de plictiseală,dar la Paris, era altceva.Acolo petrecea, se bucura, dormea poate in aceeași cameră cu Pascalopol și poate  trecea drept soția lui, înceta de a mai fi un simplu protector patern.Gândea că un om in vârstă, care duce minorele in strainatate, e un corupător. Felix îl urî. "Ce fată făra suflet, in orice caz,
Otilia asta! se gandi el. Pleaca de atata vreme de acasa si nu scrie un rand lui mos Costache, pe care spune ca-l iubeste."
Felix privește o fotografie a Otiliei si i se păru ciudat, ochii limpezi ai fetei dezminteau proastele lui opinii. Cine stie daca nu erau si alte motive la mijloc in aceasta familie ciudata, pe care n-o cunostea indeajuns?! Mos Costache nu se purtase in asa chip incat sa merite recunostinta fetei. Felul cum il tutela pe el, speculandu-l, era o dovada. Ramanea insa excesul de intimitate cu Pascalopol. Marturisi ca nu intelegea nimic si se simti descurajat. O iubise pe Otilia, dar purtarea ei nu-i dadea nici o speranta. Felix îi spune lui mos Costache,despre cartea poștală, care pare mândru de aventura fetei.

4= Dându-și seama de diferențele dintre ea și Felix, dar și de faptul că ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol. 

O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în

care, după moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui

Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc,

am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire

și faptul că, implicit, au concepții diferite despre viață: Otilia percepe

iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în

timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un

sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea reprezenta o

piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix

și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.

5= Finalul surprinde situația

personajelor după terminarea războiului, când Felix se întâlnește în trenul spre Constanța cu

Pascalopol, aristocratul fiind foarte bătrân acum, de aceea Felix nu îl recunoaște. Amintindu-i

cine este și arătându-i o fotografie a Otiliei, moșierul îi spune că a divorțat. Tulburat, nu

recunoaște imediat trăsăturile fetei ,,nebunatice de altădată”, fiindcă observase un ,,aer de

platitudine feminină” care estompa totul. Evenimentul acesta îi provoacă tânărului Sima,

ajuns acum profesor universitar, nostalgia iubirii și îl determină să se întoarcă pe strada

Antim, aflată într-o stare accentuată de degradare, amintindu-și de replica bătrânului „Aici

nu stă nimeni!”, prin care se sugerează ideea că strada nu este decât o mare scenă pe care

personajele își desfășoară destinul, după care trec firesc într-o taină pe care avarul nu a fost

capabil să o accepte, să o înțeleagă.

      Pentru Felix, eșecul în dragoste a însemnat maturizare, făcându-l să înțeleagă că, într-o

societate  în   care   totul   este   supus   degradării,   însăși   dragostea   a   încetat   să   mai   fie   un

sentiment netulburat. Astfel, naratorul prezintă povestea de inițiere a adolescentului Felix Sima, personaj distins prin consecvență, prin canalizarea resurselor interioare pentru a se realiza în plan profesional în mod strălucit.