„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” 

Trăsăturile romanului subiectiv sunt :

-          opoziţia faţă de subiectele şi normele tradiţionale;

-          naraţiunea este subiectivă (se preferă persoana I);

-          naratorul devine de cele mai multe ori personaj;

-          impunerea timpului prezent;

-          romanul devine uneori jurnal;

-          tehnici narative folosite: memoria involuntară, fluxul conştiinţei, monologul interior;

-          cronologia este anulată de cele mai multe ori;

-          preferinţa pentru personajul intelectual şi pentru mediul urban;

-          focalizare internă (naratorul ştie tot atât cât personajul) şi viziune „îmreună cu”.

Prin scriitorul interbelic Camil Petrescu, romanul se orientează spre o altă direcţie, aceea a anilizei psihologice, impunând timpul prezent şi folosirea persoanei I . Memoria este cea care actualizează gânduri şi fapte trecute, dând sentimentul concretului.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a fost publicat în anul 1930.

Semnificaţia titlului :

Cuvântul „noapte” repetat în titlu redă simbolic incertitudinea, îndoiala, nesiguranţa, tainele firii umane. Cele două nopţi sugerează cele două etape din evoluţia personajului principal, dar nu şi ultimele.

Tema literarăsurprinde drama intelectualului lucid, însetat de sentimentele absolutului în dragoste, dominat de incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a războiului absurd.

Structura: romanul este împărţit în două părţi :

-          prima parte – cuprinde relatarea iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi soţia sa, Ela;

-          a doua parte – reprezintă jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial (o experienţă trăită în mod direct).

Romanul reuneşte două planuri:

-          unul obiectiv, exterior (povestirea unor întâmplări);

-          unul subiectiv, interior (analiza profundă şi lucidă a unor sentimente: gelozia, incertitudinea, dezamăgirea, inadaptarea, neputinţa atingerii absolutului).

Perspectiva narativă

În romanul modern, perspectiva subiectivă presupune relatarea la pers. I, cu focalizare internă şi viziune „împreună cu”. Naratorul este implicat, realizându-se identitatea dintre planul naratorului şi al personajului. Punctul de vedere este unic şi subiectiv, al personajului narator care mediază între cititor şi celelalte personaje. Situarea naratorului în mijlocul evenimentelor conferă autenticitate, iar faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate şi analizate.

Pag.222

1=Cartea întâi ,,La Piatra Craiului, in munte.”

Actiunea primului capitol se desfasoara in primăvara anului 1916 in timpul actiunilor de fortificare, tara pregătindu-se pentru intrarea in primul război mondial. Stefan Ghiorghidiu, proaspăt locotenent rezervist ajuta la pregătirea războiului pe Valea Prahovei si in Dâmbovicioara. Intr-o seara la popota regimentului s-a început o discutie pe tema casatoriei si a relatiei dintre soti. Discutia porneste de la un proces in care un bărbat este eliberat chiar daca acesta si-a omorât sotia care îl insela. Căpitanul Dimiu, aşezat în rosturi gospodăreşti tradiționale, își exprima clar părerea conservatoare și tradiționalistă: ,,Nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Daca-i arde de altele sa nu se mărite.” Căpitanul Corabu,,tânăr şi crunt ofițer", este - în mod surprinzător - adeptul liberei exprimări a sufletului omenesc: ,,Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte nicio silnicie" și asemenea lui Dimiu este și el cel care crede ca intr-o astfel de situatie divortul este solutia. Floroiu, un căpitan fin, delicat și visător, consideră că,,dreptul la dragoste e sfânt [...] unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea."

În cursul acestei discuţii insensibile de la popotă, spre indignarea celor de faţă, intervenția lui Ştefan Gheorghidiu este explozivă, agresivă şi surprinzătoare, confirmând principiul estetic că poți vorbi sincer numai despre tine, despre trăirile şi percepțiile proprii:,,Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt"

Gheorghidiu mărturiseşte unui camarad, Oprişan, convingerile sale despre rostul iubirii, justificându-şi astfel reacţia faţă de discuţiile nesărate ale celorlalţi ofiţeri că

o iubire mare presupune contopirea totală a

două suflete şi nu poate fi încorsetată în reguli, indiferent de natura lor, nu poate fi

redusă la ideea de datorie sau de libertate a femeii faţă de bărbat, aşa cum

presupuneau în opiniile lor participanţii la dezbaterea de dinainte, situându-se de o

parte sau de alta a cuplului prezent în ştirea de presă. Are şi o tentativă de conflict fizic

cu căpitanul Corabu – care, jignit de reacţia sa verbală, vrea să-l lovească –, oprită

însă de hotărârea din priviri Asistând la aceasta discutie copilăreasca, Ghiorghidiu izbucneste si le spune celorlalti sa nu vorbească despre dragoste pentru ca nu se pricep. Replica sa, cea mai interesanta: ,,O iubire mare e mai degrabă un proces de autosugestie”, arata exact ceea ce gandeste Ghiorghidiu, care este hotărât sa dezerteze, daca, nu i se da permisie doua zile.

3= Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale scrise că „în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat”, luase parte la fortificarea văii Prahovei (o pseudo‑fortificare, deoarece tranşeele săpate ar fi putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice”, puşi pe râmat), dar pe zece mai este mutat lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul XX, care avea drept misiune o „fortificare” similară a zonei. Acolo „În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într‑o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într‑alţii. Ştiu bine că în acest timp – completează acid naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că «suntem bine pregătiţi», că în doi ani de neutralitate «armamentul a fost pus la punct», iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata «până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş», iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.”
4= Diagonalele unui testament
Capitolul începe brusc, printr‑o punere a cititorului în fondul problemei sufleteşti a naratorului, de la data când are loc istorisirea întâmplărilor: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a evenimentelor esenţiale desfăşurate până în momentul atribuit redactării textului de către narator.
Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie, bucureştean sărac ce

trăia din slujba de funcţionar la Senat, unde fusese numit de către un fost prieten al tatălui său decedat. Totul a început ca reacţie de răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de dragoste: „deşi nu‑mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că întreaga personalitate a femeii o făcea să fie admirată („Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”).
Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său, Tache Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin timp înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind întreaga familia invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de membru al partidului liberal şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său frate Corneliu, tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie, lipsa de spirit practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din viitoarea moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate că îşi riscă moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într‑un mic discurs la fel de ironic, care cuprindea trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu: „– Unchiule dragă – i‑am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea – drept să‑ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n‑a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori părintele care lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut avere: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n‑a înzestrat‑o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s‑ar putea zice, un bloc.”
Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate împotriva lui Nae Gheorghidiu, pe care unchiul Tache părea să‑l prefere întrucât avea acelaşi spirit pragmatic: „Printr‑un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate dublă decât oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul în instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale, până când acesta din urmă, dezgustat, renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii consultaţi de el.
Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în afaceri, propusă de către Nae Gheorghidiu şi constând în investirea banilor moşteniţi, împreună cu cei ai avocatului proveniţi din aceeaşi sursă, într‑o fabrică metalurgică, Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele soţiei, pe care o descoperă altfel decât o ştia: „în acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi‑i linge mâna, dând de sânge, îl sfâşie pe imprudent, tot aşa aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea.”
Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit Lumânăraru datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar după un şir de peripeţii. Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând proiectul avocatului, care s‑a retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate de către Lumânăraru, când avocatul a cerut oficial blocarea conturilor bancare ale contraofertantului său, ameninţându‑l astfel cu pierderea contravalorii deja plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase Vasilescu acceptă să ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat cu şorţ de băiat în casă, aperitivele la o masă dată de către deputat unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae Gheorghidiu să nu‑l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.”. Cu toate că afacerea părea bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită blocării exportului de aramă de către Germania, de unde se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet fiind, îşi masca deficienţa culturală sub pretextul deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea muncii, nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia de criză a fost rezolvată de către deputat, prin cumpărarea unui depozit guvernamental cu material metalic, prin intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s‑a retras din afacere, socotind‑o incompatibilă cu structura lui psihică în urma intervenţiilor neortodoxe ale unchiului.
După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu printr‑o manevră legală dar imorală, naratorul concluzionează asupra României din perioada primului război mondial: „Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioţii noştri, în măsura în care toată observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii, de un aprig şi vulgar senzualism. Ceea ce nu se poate obţine pe cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se obţine uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze cu trandafirul roşu, nu cunosc refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o nuanţă, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o actriţă într‑o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care pot practica dictonul: «Do ut des», exact: dă‑mi, dacă vrei să‑ţi dau şi eu.”.

5=,,iubire absolută”-- Atitudinea lui Ștefan Gheorghidiu atrage atenția deoarece el intervine într-un mod agresiv și îi contrazice pe toți. Personajul narator susține un punct de vedere cât se poate de categoric, spunând că: “Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”. Scena amintită este relevantă deoarece reflectă concepția lui Ștefan despre iubire. El este interesat de iubirea absolută. Modul în care vorbește si se comportă în scena prezentată contribuie la caracterizarea pers. Din text reiese că Ștefan este un intelectual sensibil, preocupat de idei filozofice, dar și un individ impulsiv și dur. Gheorghidiu face din iubire un ideal absolut, într-o formulă pe care o sacralizează atunci cînd își formulează crezul: în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza – și am încercat-o – decât într-o dragoste absolută. Această sacralizare, prin care își identifică sensul vieții cu iubirea unică (orice iubire e ca un monoideism, afirmă tot el, iar cei ce-și declară reciproc iubire au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt, devenind un întreg), îi aduce însă cel de-al doilea eșec. Personajul acordă propriei drame interioare o atenție mult mai mare decît tragediei conflagrației mondiale. Cu toate acestea, alegerea de a merge pe front este motivată tot de căutarea sensului. Conștient că a pierdut sensul iubirii absolute, el încearcă să găsească un nou sens, într-o confruntare directă cu moartea, sperând că măreția existenței i se poate revela astfel.

Gheorghidiu este eliberat de obsesia iubirii doar în momentul în care oroarea războiului îl copleșește. Obsedat de absolut, e învins de el.

6=,,Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt.”

    În primele pagini, Gheorghidiu își exprimă disprețul față de colegii de la popotă, care „își spun părerea lor cu convingerea neînduplecată și matematică cu care larvele își țes în jur gogoși” pentru că nu-l aprobă pe judecătorul care l-a achitat pe bărbatul care și-a omorât nevasta necredincioasă. Prostia lor îi devine „insuportabilă, pripită, ca o încălzire și o iritație a pielii pe tot corpul”, încât iese în „luminișul de iarbă și lună” și își exprimă opinia prin care și-a câștigat reputația de adept al „iubirii absolute”: „Cei ce se iubesc au drept de viață şi de moarte unul asupra celuilalt”. În aceeași discuție, ceva mai devreme, enumerase o parte din compromisurile pe care ajungi să le faci din iubire: „îți construiești casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea”. 

Pag.225

1=Personajul este în căutarea iubirii absolute pe care crede că a găsit-o prin soţia lui, Ela. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. O moştenire nesperată le permite să frecventeze cercurile mondene, dar în acelaşi timp le strică relaţia. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. Gheorghidiu începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul se destramă. Nevoia de absolut îl determină să-şi analizeze

stările şi să-şi exagereze suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice.

Într-un anume sens, Ştefan Gheorghidiu, retrăieşte aventura ontologică a

Luceafărului: coborât din lumea înaltă a ideii, în lumea comună, pentru o blondă şi

Frumoasă,,făptură de lut", tânărul o invită în,,sfera" lui pură, acolo unde timpul se

converteşte în vecie.

2=O scenă reprezentativă din roman se petrece in timpul excursiei de la Odobești, la care participă Gheorghidiu, Ella și un grup de cunoștințe. In zilele petrecute la Odobești, Stefan observă anumite gesturi de apropriere pe care soția sa le face față de dl.G. , un domn modern,fermecător.Aceasta gustă din mâncarea bărbatului,îsi toarnă vin din paharul ei, dansează numai cu el, amândoi vin la masa cu întârziere sau petrec timp împreun, separați de restul grupului. Toate aceste gesturi îi provoacă lui Stefan suferință, iar el își analizează trăirile in detaliu si le interpretează in mod negativ. Fără să ceară explicații și să comunice deschis cu Ella, Stefan reacționează brusc și anunță că are de gând să divorțeze, acuzând-o de infidelitate. Ea nu îi înțelege supărarea și îi reproșează că este exagerat de sensibil și că toate femeile fac la fel, fără ca acest lucru să însemne că-i înșeală bărbații. Scena prezentată este important, deoarece criza de gelozia a lui Stefan spune ceva despre caracterul personajului: el este o fire pătimașă care are tendința

să analizeze gesturi și evenimente în cele mai mici detalii. Excursia de la Odobești arată și dificultățile pe care le întâmpină cuplul Stefan-Ella, din cauza unei comunicări defectuase.

3=Excursia la Odobeşti declanşează ireversibil criza matrimonială. Fire hipersensibilă,

personajul suferă pentru că are impresia că este înşelat. Mici incidente, gesturi fără importanţă,

privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G se amplifică în conştiinţa personajului:,,Toată

suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de absolut îl determină să-şi

analizeze stările şi să-şi exagereze suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice. Ela apare ca o

femeie infidelă, dar trădarea ei nu este evidentă, ci se constituie dintr-o suită de împrejurări

interpretate de Stefan în maniera proprie. Ela s-a comportat la fel ca celelalte femei,,toate

femeile fac la fel”, îi replică ea soțului când acesta o acuză că i-a acordat prea multa atenție unui

străin,,sensibilitatea imposibilă” a lui Stefan fiind aceea care amplifică neînțelegerile dintre ei.

4=Intelectual lucid, interiorizat si analitic, insetat de absolut, Stefan Gheorghidiu vede in Ela idealul de femeie, in care el poate gasi iubirea reciproca perfecta. In sustinerea acestei conceptii, sugestiv este si faptul ca el ii spune pe nume o singura data, prilej cu care cititorul si afla numele femeii, in restul romanului o numeste: "femeia mea", "nevasta-mea", "fata asta", "ea". Asadar, in constiinta lui stefan Gheorghidiu, Ela se transforma treptat dintr-un ideal de femeie intr-o femeie oarecare,are și nume:Ela,semanand cu oricare alta. Nu Ela se schimba,poate doar superficial, dându-si arama pe fata, cum se spune, abia dupa casatorie, ci felul in care o vede Stefan.

Atunci cand Stefan o anunta ca vrea sa divorteze, Ela este Candida, se considera nevinovata si jura ca nu stie despre ce vorbeste el, ii argumenteaza ca toate femeile din "banda" se comporta la fel ca ea si barbatii lor nu se supara pentru asta.

5=Căsătorit cu cea mai frumoasă dintre colegele sale, în care crede a fi gasit idealul femeii iubite, Gheorghidiu are orgoliul unui Pygmalion care o creează pe Galateea după modelul său de perfecțiune(„Fată dragă, destinul tău este si va fi schimbat prin mine”). Ștefan aspiră la o simbioză sentimentală, văzând în iubire un sentiment unic, irepetabil. Pentru el, Ela e o întruchipare a idealului de feminitate: „Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe și ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aș fi renunțat”. Eroul ajunge să constate că, pentru Ela, el nu mai contează ca model de inteligență, preferința ei manifestâandu-se pentru alt bărbat – dansatorul G. Astfel, iubirea lui Ștefan va intra într-o nouă fază, aceea a geloziei. Călătoria făcută la Odobești, când Ela și domnul G. Devin o pereche acceptată de toată lumea, îi dezvăluie o cu totul altă ființă decât cea cunoscută până de curând, astfel începând calvarul lui Ștefan Gheorghidiu. Diversele chipuri sub care se înfățișează Ela în roman sunt în legătură directă cu urcușurile si coborâșurile sentimentelor lui care, în faza de suferință, au mai multe nuanțe: orgoliul jignit( teama de ridicol), pierderea încrederii în sine, oroarea de compătimire, de trădare ( „căci acum totul se petrecea alături de mine, cu excluderea mea”). Criza interioară care se declanșează va fi de lungă durată. Manifestările de infidelitate ale soției îi provoacă o retragere în sine. Fire reflexivă si lucidă, el analizează traiectoria comportamentului Elei, adunând treptat îndoieli și neliniștiri care devin adevărate torturi. Separarea de soție înseamnă pentru Ștefan o adevărată angoasă, toată vremea petrecandu-și-o în căutarea ei, interesat de tot ce face, cum arată sau cu cine se întalnește. În același timp, el disecă lucid suferința maladivă a pasiunii. Întâlnirea întâmplătoare, relatată în capitolul „Asta-i rochia albastră?”, prilejuiește o introspecție în abisurile sufletului: „Simțeam că femeia asta era a mea in exemplar unic, așa, ca eul meu, ca mama mea, că ne întalnisem de la începutul lumii [...] și aveam să pierim la fel amândoi”.

6=Ștefan Gheorghidiu întruchipează tipul intelectualului lucid, neadaptatul care trăiește drama îndrăgostitului. Ca un adevărat gânditor, Ștefan are impresia că s-a izolat de realitate, dar de fapt evenimentele din jurul său sunt trecute prin filtrul conștiinței. Ștefan Gheorghidiu caută experiențe fundamentale și aspiră la o iubire absolută. Este lucid, un filosof fascinat de

absolut, de ideea unei iubiri ideale, fiind in același timp, și un inadaptat social,

orgolios și hipersensibil. Orgoliul este trăsătura fundamentală a acestuia, izvorât

din încrederea în propria gândire și putere de a înțelege lucrurile, dar care îl

domină atât în relațiile de iubire, cât și în viața socială. Iubirea pentru Ella

izvorăște din orgoliu, deoarece era iubit de cea mai frumoasă fată

din Universitate, dar și din duioșie față de exuberanța și devotamentul Ellei. Suferința este amplificată de luciditate,,Câtă luciditate, atâta dramă", trădarea femeii amenințând să-l desființeze ca personalitate.

7=Iubirea se născuse din orgoliul lui Ștefan Gheorghidiu, întrucât Ela era cea mai frumoasă studentă de la litere. Trăsăturile fizice sunt puține, dar sugestive pentru frumusețea tinerei:,,ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar.”,iar portretul fizic al lui Gheorghidiu, personajul-narator, este realizat prin autocaracterizare, se numesșe singur,,nalt si elegant”,alb ca un om fără globule roșii”, eram înalt și elegant,Llpsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza decât printr-o dragoste absolută.” Lipsa sa de grijă pentru îmbrăcăminte o nemulțumește pe Ela.Intre Stefan și dl. G. se realizează o antiteză la nivelul aspectului fizic: monden, avocatul se îmbracă dupa moda vestică, pe când Ștefan avea,,manșetele prea largi” si,,colțurile sucite” la costum. Lipsa atenției asupra vestimentației o deranjează pe Ela.

Pag.227

1=În timpul razboiului, eroul se autoanalizeaza, surprinzandu-si frica fata de moarte. Dar tot acum descopera cu uimire ca imaginea razboiului nu coincide cu ceea ce citise el pana atunci: nimic eroic, nimic monumental; razboiul e acum demitizat. Aceasta experienta colectiva il determina sa se detaseze de trecut , de Ela, de posibilul amant al acesteia, constientizand ca exista lucruri in viata mult mai importante decat suspiciunile sale fata de cea pe care o iubise. Razboiul il face sa ia hotararea finala de a divorta si de a-i lasa Elei tot trecutul si toata averea. Existenta lui Stefan Gheorghidiu se transforma intr-un eșec.  Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei de eliberare a  Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită  să mai lupte pentru această relaţie.

2=”Pe frontul de vest, nimic nou”, unde este prezentată viața cotidiană a unor camarazi de front germani, care, în final, își pierd toți viața. De asemenea, războiul este prezentat și prin ridicularizarea eroicului, edificatoare fiind scena în care, în timpul haosului bătăliei,  un plutonier îi adună pe toți soldații și le ține un discurs despre patriotism:,,Sunt și incidente comice. Rădulescu și-a adunat plutonul și le ține oaenilor un discurs despre Patrie. Toți credem că e o parodie amuzantă și când colo aflăm cu surprindere, de la el însuși, că a vorbit serios.”În multe momente, viziunea autorului este una lipsită de eroism, fiind întâlnite atitudini marcate de frică, lașitate:,,Încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vârâte sub podețe. Când, în sfârșit, au văzut cât de greu nimeresc gloanțele, și-au mai venit în fire.”[ Prin folosirea acestor procedee, se imprimă o nuanță umană, realistă a războiului, în situația în care întâlnim numeroase descrieri convenționale ale războiului.

Pentru Ștefan Gheorghidiu, aceste evenimente și, mai ales, acest dezastru al luptei de la Sibiu, sunt unele de autocunoaștere, de meditare profundă, astfel că, la un moment dat, stăpânit de demoralizare, acesta se întreabă:,,Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn? Sunt dintr-un neam inferior? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun, sau dacă aș fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri odată? E aceasta inferioritate de rasă? Ei nu sunt din carne și nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta? Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta?”

3= Gheoghidiu este preocupat nu atât de prezentarea luptelor, cât mai ales de surprinderea realitatii interioare, a starii sufletesti, a participanþilor razboiului. Semnificative sunt în acest sens paginile care noteaza starea sufleteasca a lui Gheoghidiu înainte de a intra în lupta: este un moment al întrebarilor chinuitoare, al incertitudinii. Proximitatea morþii esentializeaza gândurile personajului: el nu mai are timp sa se gadeasca la framântarile sale intime, pentru esenþial devine instinctul de supravieþuire. El nu are timp nici pentru speculaþii filozofice; este preocupat exclusiv de problema fundamentala a vieþii si a morþii. Camil Petrescu surprinde depersonalizare individului (pierderea individualizarii) anonimarea lui în masa combardanþilor confruntaþi cu mizeria, caosul, spaima de moarte. În aceste condiþii personajul descopera valoarea prieteniei, a solidaritatii în suferinþa cu ceilalți.

4= Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară.

Prin Ștefan Gheorghidiu Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, eroul se transformă pe parcursul romanului și își notează cu luciditate traseul interior.

Pag.229

a.=imaginea Elei=

Gheorghidiu rememorează impresiile şi emoţiile din primele clipe ale întâlnirii cu Ella: „Ea locuia încă la mătuşa ei, unde mai locuia, de asemenea, în pensiune, o colegă de Universitate, prin care o cunoscusem şi care-mi plăcuse mult mai mult, căci era oacheşă, iar mie nu-mi plăceau deloc blondele (….), iar mai apoi, lungile convorbiri (…) deveniseră şi pentru mine (…) o nevoie sufletească. De altminteri, era această fată un continuu prilej de uimire” [9, p. 15]. În final blonda cu ochii „înlăcrămaţi albaştri” trece „biruitoare”. Aici avem nu reprezentarea imaginei Ellei ca femeie tandră şi atrăgătoare, ci reliefarea telescopică a imaginii artistice profunde a lui Ştefan Gheorghidiu creată de autor. Dragostea lor care a fost la început una mai mult unilaterală a degenerat într-un război tenace al orgoliilor lezate. Decăzută din condiţia arhetipală de femeie ideală, ferită să îmbătrânească sau să moară vreodată, Ela devine, la sfârşitul romanului excesiv de matură, mai rotunjită, mai comună . Ela, pierzându-şi farmecul deosebit, nemaiieşind în evidenţă, devine o madame Bovary, în căutare de bucurii minore şi de aventuri facile.

Ela îşi pierde aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare în care o învăluia privirea îndrăgostită a lui Gheorghidiu la începutul relaţiei lor. Ştefan Gheorghidiu oferă două imagini ale Elei, în funcţie de fluxul îndoielii lui: Ela înger şi Ela demon. La început, Ela este delicată, frumoasă, cu o mare prospeţime, copilăroasă, pentru ca apoi să o vadă lacomă, superficială, rea, înşelătoare. 

c= Între incipitul romanului, care îl prezintă pe protagonistul acţiunii chinuit de gelozie şi de suferinţa de a nu putea fi alături de Ela în permanenţă şi finalul care îl prezintă pe acelaşi Ştefan Gheorghidiu detaşat complet de experienţa erotică pe care a trăit-o, se înscrie o întreagă experienţă de viaţă, un proces lent şi dureros de descoperire a limitelor condiţiei umane, incapabilă să trăiască în absolut.

d.= Decăzută din condiţia arhetipală de femeie ideală, ferită să îmbătrânească sau să moară vreodată, Ela devine, la sfârşitul romanului excesiv de matură, mai rotunjită, mai comună . O astfel de imagine a decadenţei poate fi asociată cu decadenţa unei întregi perioade interbelice, a lumii moderne în general, principiile morale sunt sacrificate în folosul plăcerilor trecătoare, este o ilustrare clară a faptului că vremea filosofilor s-a stins. Lumea de acum se bazează pe concepte şi practici banale, nemaifiind loc pentru iubirile unice.Gheorghidiu  observă degradarea treptată a soţiei sale, cufundarea acesteia în banalitate. Femeia ideală nu există, ea fiind doar un fals reflex al arhetipului perfect din vremurile de odinioară.

e.=Din dialogul banal îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut găsi,, alta la fel",Ela este o ființă obișnuită. Pentru Ştefan Gheorghidiu, războiul este o experienţă definitivă” pe care nu o poate eluda, pentru că aceasta ar fi ,,o limitare". El traversează coşmarul morții și iese îmbogăţit interior, reconsiderându-şi atitudinea faţă de Ela, faţă de sine şi faţă de lume. Se rezolvă astfel conflictele personajului: conflictul individului cu el însuşi, conflictul cu ceilalţi, conflictul cu universul.

2=ESEU=

Memoria involuntară este modalitatea autentică care garantează veridicitatea trăirilor interioare preconştiente ce demarează meandrele procesului revenirii conştiinţei de sine a personajului.

Ştefan Gheorghidiu relatează experienţa sa de viaţă la persoana întâia, fapt pe care autorul ne face să îl conştientizăm de mai multe ori în roman, fără ca acesta să intervină direct prin cuvântul său auctorial, ci doar prin construcţia compoziţională a naraţiunii personajului. Autorul anulează cronologia obiectivă a evenimentelor ce domină eroul într-o situaţie sau alta, relatând-o în funcţie de trăirile sufleteşti. Evenimentele prezentate sunt pretextul pentru analiză şi autoanaliză, pentru a pune totul la îndoială, deoarece personajul lui Camil Petrescu raportează permanent experienţa exterioară la ecoul conştiinţei individuale. Protagonistul este zugrăvit de autor ca o persoană preocupată de problematica vieţii, în căutarea unor răspunsuri clare, certe la ceea ce îl frământă. Gheorghidiu rememorează impresiile şi emoţiile din primele clipe ale întâlnirii cu Ella: „Ea locuia încă la mătuşa ei, unde mai locuia, de asemenea, în pensiune, o colegă de Universitate, prin care o cunoscusem şi care-mi plăcuse mult mai mult, căci era oacheşă, iar mie nu-mi plăceau deloc blondele (….), iar mai apoi, lungile convorbiri (…) deveniseră şi pentru mine (…) o nevoie sufletească. De altminteri, era această fată un continuu prilej de uimire” În final blonda cu ochii „înlăcrămaţi albaştri” trece „biruitoare”. Aici avem nu reprezentarea imaginei Ellei ca femeie tandră şi atrăgătoare, ci reliefarea telescopică a imaginii artistice profunde a lui Ştefan Gheorghidiu creată de autor. Dragostea lor care a fost la început una mai mult unilaterală a degenerat într-un război tenace al orgoliilor lezate.

Orgoliul a stat la baza căsătoriei lui Ştefan Gheorghidiu. El s-a îndrăgostit de Ella care îi confirma propria sa importanţă şi îl ridica pe piedestalul superiorităţii: „femeia aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care eu i-o dădeam, făcându-mă să cunosc astfel plăcerea neasemănată de a fi dorit şi de a fi eu însumi cauză de voluptate” Gelozia lui nu este determinată de comportamentul Ellei, ci dintr-o prea mare dragoste faţă de sine: „Să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe” De aici sentimentul geloziei se porneşte ca un bulgăre de zăpadă, pentru ca în final să se declanşeze ca o adevărată avalanşă în cugetul personajului. Acesta nu se poate vedea, pe el însuşi, doar ca un bărbat pe care îl înşeală soţia, incertitudinile şi febra iubirii lui sunt reevaluate ca o experienţă a antinomiilor cunoaşterii de sine. Gheorghidiu, singur, îşi împinge soţia în braţele altuia, trăieşte drama interioară acut şi exagerează importanţa unor evenimente, refuzând să reducă totul la dimensiunile unui eveniment banal.

După călătoria la Odobeşti, Ella, ca alte femei frumoase, vrând să simtă atenţia lui Grigoriade, dansatorul descins din cabaretele Parisului, îi provoacă noi incertitudini lui Ştefan.

Gelozia lui Ştefan este iraţională în sensul că soţia nu i-a dat un motiv real să se îndoiască de fidelitatea ei conjugală. Tulburările şi obsesia apar din teama să nu îşi piardă imaginea preamărită pe care s-a obişnuit s-o vadă în ochii ei. El consideră toate gesturile ca nesupunere, desconsiderare a orgoliului. În asemenea circumstanţe viaţa îi devine tortură. Confruntat cu experienţa limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Aflat într-o permanentă căutare de certitudini pentru un sentiment puternic, personajul nu poate să accepte moravurile societăţii mediocre în care trăieşte.

Autenticitatea derivă din folosirea persoanei I, conform concepției autorului: "Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I". Se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, exprimării drumului sinuos al îndoielii într-un adevărat “dosar de existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe. Redactarea la persoana I este considerată cea mai aproape de autenticitate.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război-Roman interbelic/ psihologic subiectiv/al experienței                                                                        

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este un roman subiectiv modern, psihologic/ de analiză și introspecție/ al experienței. El răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă,  memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism.

O primă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic este redactarea discursului la persoana I. În contextul literaturii interbelice,  Camil Petrescu, acest „trudnic al scrisului”,  teoretician al romanului modern, respinge în conferinţa sa Noua structură şi opera lui Marcel Proust romanul de tip tradiţional, raţionalist şi tipizant,  în favoarea romanului subiectiv, la persoana I: “Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele…Din mine însumi, nu pot ieşi…Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.” În asentimentul teoriei sincronismului lovinescian, Camil Petrescu susţine influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau libertate construcţiei romanului la persoana I.

O altă trăsătură a subiectivității/modernității/ romanului psihologic ține de  percepția timpului.  Pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv,  compoziţia folosește  un artificiu – analepsa- pentru a lega cele două părţi- ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului,  celelalte capitole dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele liniei frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de sensibilitatea individuală.

”Ultima noapte…” este , după George Călinescu, roman ”de experiență”, ”de cunoaștere” ( ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”).  Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor moderne ale experienţei este  topirea în materia romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. Astfel experiența nepervertită dă substanță expunerii. De asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, exprimării drumului sinuos al îndoielii într-un adevărat “dosar de existenţă”. “Dacă existenţa e pură devenire, dacă durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe.  Redactarea la persoana I este considerată cea mai aproape de  autenticitate. 

Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară.

Prin Ștefan Gheorghidiu Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, eroul se transformă pe parcursul romanului și își notează cu luciditate traseul interior.

·        ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative;

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui testament”, ilustrează tema intelectualului însetat de absolut/trăsătura personajului prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale  parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Se schiţează  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are curajul de a apăra principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache,  care ulterior se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și eroul este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii”  figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază una din temele  romanului.

Un alt episod ilustrativ este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Dimiu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Corabu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ce este mai puţin.

● prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. );

Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un triumf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta  pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, ziarist, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga  acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara . Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei de eliberare a  Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită  să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor.  „Ultima noapte de dragoste…” este romanul unei conştiinţe pornite în căutarea arhetipului feminin . Inautenticitatea societăţii, suferinţa pe care o provoacă iubirea în prima parte a romanului, îşi dovedesc inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu meditaţia asupra  solidarităţii colective, a vieţii şi  morţii. Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, de fapt se caută și se regăsește pe sine. Există și un conflict exterior între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu.   De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate prost construită.

 

Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil petrescu enunţa programatic dorinţa de a scrie ” fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unui lirism intelectual. Se observă folosirea de comparaţii ce subliniază ideea: ” blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte durerea de dinţi”.

Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”. El aduce în literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească puternică, într-un stil caracterizat de tensiunea intelectuală a scrisului.

Caracterizarea lui Gheorghidiu-Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război- 

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), este un roman subiectiv modern, psihologic/ de analiză și introspecție/ al experienței. El răspunde dorinţei  lui Eugen Lovinescu de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă,  memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism.

Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară.

Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic . Prin el Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj.  El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și își notează cu atenție traseul interior.

 Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca student la filizofie sărac , dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o existență modestă și fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache,  este obligat să pătrundă în high life-ul societății bucureștene și să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se detașează de cercul Elei. Se înrolează , și în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de plutonul 9  ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte din bunurile sale  Elei.

Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior.  Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior, absolutist.  Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică,  ce încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței.

Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea vine din respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea,  de ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o  relație pusă sub semnul frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru  viitor, maturizat de experiențele asumate.

O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității.

Episodul vizitei la unchiul Tache, din capitolul II,  “Diagonalele unui testament”, ilustrează orgoliul superiorității personajului prin antiteza  între  atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale  parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Gheorghidiu observă cu ochi critic și satiric  tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are  apără orgolios principiile acestuia, învinuind  pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache.  Ulterior acesta se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și Gheorghidiu este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii”  figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază superioritatea morală a personajului.

Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în munte…”,  unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou orgoliul și  poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.

   Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând evoluția psihologică a personajului . Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un triumf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent , asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl nemulțumește pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta  pentru bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, ziarist, monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Excursia la Odobești aruncă cele mai negre suspiciuni asupra fidelității Elei. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga  acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara . Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei sume la Banca Generală îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi și de a-i ucide. Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei de eliberare a  Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită  să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.

Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. După eșecul în domeniul filozofiei,  personajul pornește în căutarea arhetipului feminin . Suferinţa pe care o provoacă dezamăgirea în  iubire în prima parte a romanului îşi dovedește inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua parte, cu descoperirea  solidarităţii colective. În final, Gheorghidiu caută doar aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a maturizării.

Există și un conflict exterior de imagine între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,  Gheorghidiu nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat  de Ela pentru superioritatea intelectuală, centru al vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde fascinația asupra Elei pentru lucruri pe care le respinge din principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca urmare certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când  Gheorghidiu hotărăște să dezerteze de pe front și să-și ucidă rivalul.  De asemenea, în plan secundar există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate prost construită.

Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”( „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”). El aduce în literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească puternică, ce se dezvăluie într-un lung și tensionat monolog interior.